Încuviințarea executării silite

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 390-423.

§1. Istoricul reglementării

Reglementarea încuviințării executării silite a suferit numeroase modificări deter­­­minate de reaprecierea modalităților concrete în care poate și trebuie să fie asigurată respectarea garanțiilor menite să asigure dreptul la un proces echitabil în etapa executării silite, un rol important în evoluția reglementării având jurispruden­ța Curții Constituționale în materie.

Codul de procedură civilă din 1865, în forma sa inițială, nu prevedea procedura încuviințării executării silite, reglementând doar necesitatea învestirii cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești în vederea demarării procedurii execuționale. 

Procedura încuviințării executării silite a fost introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000^[1], art. I pct. 141 din ordonanță modificând Codul de procedură civilă din 1865, în sensul introducerii art. 373^1[2], care prevedea încuviințarea executării silite de către instanță, la cererea executorului judecătoresc, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților.

Norma astfel edictată cuprindea o reglementare sumară a procedurii încuviin­țării executării silite, fără trasarea unor repere concrete care să contureze obiectul veri­ficărilor ce se impuneau a fi realizate de către instanță în această etapă. Totoda­tă, prin aceste dispoziții legale nu au fost instituite termene de înaintare către instanță a cererii de către executor sau de soluționare a cererii de către instanță și nici nu a fost reglementat un regim special în privința căilor de atac ce puteau fi exer­citate împotriva încheierilor pronunțate în soluționarea cererii de încuviințare a executării silite.

Ulterior introducerii procedurii încuviințării executării silite, procedura învestirii cu formulă executorie a rămas reglementată prin dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865, fiind o procedură distinctă de cea a încuviințării executării silite, ce trebuia urmată în prealabil, formula executorie aplicându‑se pe titlul executoriu. Încuviințarea executării silite nu se putea dispune de către instanță dacă titlul executoriu nu era învestit cu formulă executorie, în condițiile în care legea impunea această formalitate în privința titlului executoriu respectiv.

Prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006^[3], care a intrat în vigoare a data de 12 ianuarie 2007, art. 373¹ C.proc.civ. 1865 a fost modificat, iar conform noii soluții legislative adoptate, executarea silită putea fi demarată printr‑o cerere formulată de către creditor și depusă la executorul judecătoresc, fără a mai fi prevăzută pro­cedura încuviințării executării silite^[4].

Astfel, prin Legea nr. 459/2006, a fost eliminată procedura încuviințării execu­tării silite, fiind menținută doar procedura de învestire cu formulă executorie, modi­fi­cându‑se, totodată, și art. 399 C.proc.civ. 1865, în sensul că s‑a prevăzut că, după ce a început executarea silită, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea con­testației la executare, și anularea încheierii prin care s‑a dispus învestirea cu formula executorie, dată fără îndeplinirea condițiilor legale.

Sub aspectul titlurilor executorii supuse învestirii cu formulă executorie, se impune precizarea că, dacă inițial art. 374 alin. (1) C.proc.civ. 1865 prevedea că nicio hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu și de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie, ulte­rior, după modificările aduse prin Legea nr. 459/2006, s‑a prevăzut că hotărârea jude­­cătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula execu­torie prevăzută la art. 269 alin. (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu și de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie. 

De asemenea, prin aceeași lege, a fost introdus în Codul de procedură civilă din 1865 art. 374¹, care prevedea următoarele: „înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie”. 

Astfel, rezultă că învestirea cu formulă executorie era prevăzută, ca regulă, nu­mai pentru hotărârile judecătorești, în cazul celorlalte titluri executorii impunân­du‑se urmarea acestei proceduri doar dacă legea specială prevedea formalitatea învestirii cu formulă executorie.

Cu titlu exemplificativ, menționăm că formalitatea învestirii cu formulă execu­torie era prevăzută pentru biletul la ordin, cambie, cec, contractele de asistență juri­dică, învestirea acestor titluri cu formulă executorie fiind, în consecință, o condiție pentru a se putea fi puse în executare.

Modificarea legislativă operată prin Legea nr. 459/2006, în sensul înlăturării procedurii încuviințării executării silite, nu a trecut însă testul constituționalității. 

Astfel, prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 a Curții Constituționale^[5], au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 373¹ C.proc.civ. 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006^[[6]].

Ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 373¹ C.proc.civ. 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, prin decizia anterior menționată, a fost adoptată O.U.G. nr. 42/2009^[7], prin care a fost reintro­dusă procedura încuviințării executării silite de către instanța de executare^[8].

Spre deosebire de reglementarea anterioară a procedurii încuviințării executării silite, dispozițiile 373¹ C.proc.civ. 1865, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 42/2009, prevedeau obligația executorului de a solicita instanței, de îndată, încu­viințarea executării silite, obligație instituită pentru asigurarea celerității procedurii. Totodată, a fost reglementat și regimul căii de atac căreia era supusă încheierea pronunțată de instanța de executare. Astfel, încheierea prin care se admitea cererea de executare silită nu era supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respingea cererea de încuviințare a executării silite putea fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Prin art. I pct. 35 și pct. 36 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor^[9], dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865 au fost modificate și completate, reglementându‑se mai detaliat procedura încuviințării executării silite^[10].

Astfel, s‑a stabilit un termen în care executorul avea obligația de a solicita instan­ței încuviințarea executării silite, respectiv cel mult 5 zile de la data înregistrării cererii, renunțându‑se la formularea „de îndată”.

Un alt aspect important reglementat prin dispozițiile analizate vizează motivele pentru care instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite, fiind, astfel, mai clar determinat obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către instan­ță la momentul încuviințării executării silite. Potrivit normei analizate, instanța putea respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă cererea de executare silită era de competența altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerință este necesară pentru pornirea executării silite; creanța nu era certă, lichidă și exigibilă; titlul cuprindea dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; existau alte impedimente prevăzute de lege.

Totodată, au fost reglementate și efectele încheierii prin care s‑a admis cererea de încuviințare a executării silite, prevăzându‑se că, în baza acesteia, executorul ju­de­­cătoresc poate proceda la executarea silită a obligației stabilite prin titlul execu­to­riu în oricare dintre formele prevăzute de lege, dispozițiile art. 371¹ alin. (3) apli­cându‑se în mod corespunzător și, de asemenea, faptul că încuviințarea executării silite este de drept valabilă și pentru titlurile executorii care se vor emite de exe­cutorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate.

Regimul căilor de atac ce pot fi exercitate în privința încheierilor de încuviințare a executării sile a fost menținut în aceleași coordonate.

Competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite revenea, potrivit art. 373 alin. (3) C.proc.civ. 1865, instanței de executare, care era definită, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Astfel, în măsura în care executarea silită urma să se desfășoare în circumscrip­țiile unor instanțe diferite, era necesară obținerea încuviințării executării silite de către fiecare dintre aceste instanțe, Codul de procedură civilă din 1865 instituind sis­temul pluralității instanțelor de executare, criticabil atât din perspectiva în­greunării procedurii execuționale, cât și din perspectiva creării premiselor pronun­țării unor soluții diferite cu privire la încuviințarea aceleiași executări silite. 

Procedura încuviințării executării silite a fost menținută prin dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, sediul materiei constând în art. 665 C.proc.civ.^[11], care, în privința procedurii de încuviințare, cuprindea dispoziții asemănătoare cu cele din art. 373¹ C.proc.civ. 1865, modificat prin Legea nr. 202/2010, existând însă și deosebiri între soluțiile legislative astfel adoptate, dintre care menționăm următoarele: termenul prevăzut pentru solicitarea încuviințării executării de către executor a fost stabilit la maxim 3 zile de la înregistrarea cererii, s‑a prevăzut faptul că pronunțarea se poate amâna de către instanță cu cel mult 48 de ore, s‑a prevăzut și un termen special de redactare a încheierii, de 7 zile de la pronunțare, s‑a prevăzut faptul că încheierea de încuviințare va cuprinde suma, cu toate accesoriile, pentru care s‑a încuviințat urmărirea, precum și autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obli­gațiilor cuprinse în titlul executoriu.

Dispozițiile analizate au prevăzut următoarele motive pentru care poate fi res­pinsă cererea de încuviințare a executării silite: cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege; creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege. 

În privința căii de atac, conform dispozițiilor analizate, încheierea prin care instan­ța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea de respingere a cererii de încuviințare a executării silite putea fi atacată exclusiv cu apel numai de creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Se impune mențiunea că, potrivit art. 711 alin. (3) C.proc.civ., forma inițială, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea con­testației la executare, și anularea încheierii prin care s‑a admis cererea de încu­viințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale.

Un aspect important reglementat distinct prin noile dispoziții vizează efectele încuviințării, prevăzându‑se că încuviințarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul țării, dispoziție care, coroborată cu cea cuprinsă în art. 650 alin. (1) C.proc.civ., forma analizată, care reglementa instanța de executare, conturează, din perspectiva analizată, principiul unicității instanței de executare, renunțându‑se, astfel, la soluția legislativă anterioară care presupunea obținerea încuviințării exe­cutării silite de la fiecare instanță de judecată în circumscripția căreia urma să se desfă­șoare executarea silită, asigurându‑se astfel o simplificare a procedurii încuvi­in­țării și o unitate a procedurii, inclusiv din perspectiva controlului exercitat de instan­ța de judecată.

De asemenea, prin noile dispoziții, procedura învestirii cu formulă executorie a fost înglobată în procedura încuviințării executării silite, prevăzându‑se faptul că în partea finală a încheierii de încuviințare a executării silite va fi adăugată formula executorie. 

Conform Codului de procedură civilă în forma inițială, competența de soluțio­nare a cererii de încuviințare revenea instanței de judecată, respectiv instanței de executare, potrivit art. 650 alin. (2) C.proc.civ., forma analizată, această instanță fiind definită de alin. (1) al art. 650 din același act normativ ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Art. 819 C.proc.civ., în forma inițială, prevedea o competență specială în privința încuviințării executării silite imobiliare, în favoarea instanței de executare în cir­cumscripția căreia se află imobilul. 

Astfel cum s‑a expus și anterior, Codul de procedură civilă a instituit, ca regulă, principiul unicității instanței de executare, însă, în ipoteza executării silite imo­biliare, față de dispozițiile art. 819 C.proc.civ., forma inițială, putea exista o situație de pluralitate de instanțe de executare^[12].

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 348/2014^[13], dispozițiile art. 650 alin. (1) C.proc.civ., forma inițială, au fost declarate neconstituționale^[14].

Prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe^[15], procedura încuviințării executării silite a fost modificată, conferindu‑se executorului judecătoresc competența de încuviințare a executării silite, fiind modificat art. 665 C.proc.civ.^[16], măsură dublată însă de reintroducerea, ca procedură distinctă de cea a încuviințării executării silite, prin art. 640¹ C.proc.civ., a procedurii învestirii cu formulă executorie a titlurilor executorii, altele decât hotă­rârile judecătorești, competența de soluționare a cererii de învestire cu formulă exe­cutorie revenind judecătoriei în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului.

În urma republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, dispozițiile cuprinse în art. 640¹ C.proc.civ. s‑au regăsit în art. 641, iar cele ale art. 665 C.proc.civ. s‑au regăsit în art. 666 C.proc.civ.

Prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015^[17], Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 666 C.proc.civ. sunt neconstituționale.

Făcând trimitere la soluția adoptată prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, precum și la considerentele acestei decizii, anterior citate, Curtea Constituțională a criticat preluarea în Codul de procedură civilă a unei soluții legislative constatate în precedent ca fiind neconstituțională, subliniind, în esență, că declanșarea celei de‑a doua etape a procesului civil se poate realiza doar prin exercitarea controlului jude­cătoresc cu privire la aceasta, fiind o exigență constituțională care trebuie respec­tată de legiuitor, pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparțialității și independenței autorității, nefiind suficient controlul judecătoresc exercitat ulterior, în cadrul contestației la executare^[18].

Totodată, s‑a apreciat că reglementarea procedurii învestirii cu formulă execu­torie a titlurilor executorii, dată în competența instanțelor de judecată, nu este de natură a înlătura necesitatea pronunțării instanței de judecată asupra încuviințării executării silite pentru asigurarea garanțiilor anterior expuse^[19].

În cuprinsul deciziei, Curtea Constituțională a statuat și cu privire la efectele acesteia. 

Astfel, constatând că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, Curtea a reținut că decizia nu se va aplica în privința procedurilor de executare silită încuviințate până la data publicării sale, aplicându‑se, în schimb, în privința contestațiilor la executare formulate împo­triva încheierii de încuviințare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data publicării prezentei decizii, precum și în cele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data sus‑menționată. 

Curtea a constatat că, până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, prin care să fie pusă în acord întreaga procedură de încuviințare a executării silite cu dispozițiile Constituției constatate a fi încălcate, ca o consecință a deciziei de admi­tere a excepției de neconstituționalitate, urma ca instanțele judecătorești să aplice în mod direct art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție, deve­nind, astfel, competente să încuviințeze executarea silită.

În concluzie, Curtea Constituțională a statuat că, din ziua publicării deciziei, com­petența executorilor judecătorești de a încuviința executarea silită înceta.

Ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 666 C.proc.civ., în redactarea sa prin Legea nr. 138/2014, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 a Curții Constituționale, dispozițiile Codului de procedură civilă au fost modificate, prin O.U.G. nr. 1/2016pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de pro­cedură civilă, precum și a unor acte normative conexe^[20], revenindu‑se la soluția legis­lativă anterioară Legii nr. 138/2014, în sensul atribuirii competenței de încuviin­țare a executării silite în favoarea instanțelor judecătorești și la prevederea inserării formulei executorii în încheierea prin care instanța de executare încuviințează executarea silită, nemaifiind reglementată distinct procedura învestirii cu formulă executorie^[21].

Față de reglementarea anterioară a cuprinsului încheierii de încuviințare a exe­cu­tării silite, noile dispoziții au prevăzut că în încheiere se menționează suma, cu toate accesoriile, pentru care s‑a încuviințat urmărirea, doar pentru ipoteza când suma aceasta este determinată sau determinabilă.

Totodată, s‑a renunțat la prevederea mențiunii din cuprinsul încheierii privind autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlul executoriu. 

Prin această modificare legislativă, s‑a prevăzut în mod expres, în cadrul regle­mentării procedurii încuviințării executării silite, că încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, introdusă în con­dițiile prevăzute de lege.

Competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite revenea instanței de executare, reglementată prin art. 651 alin. (1) C.proc.civ.^[22] ca fiindjudecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este com­petentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului jude­cătoresc învestit de creditor. 

Conform alin. (1¹) al aceluiași articol, schimbarea domiciliului sau sediului debito­rului ori, după caz, al creditorului, după începerea executării silite, nu atrăgea schim­barea competenței instanței de executare.

Totodată, din perspectiva instanței competente să soluționeze cererea de încu­viințare a executării silite, prezintă relevanță și faptul că, prin Legea nr. 138/2014, s‑a modificat și art. 819 C.proc.civ., ulterior acestei modificări nemaifiind prevăzută o competență specială în privința încuviințării executării silite imobiliare.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, pre­­cum și a unor acte normative conexe^[23], s‑a modificat alin. (2) al art. 666 C.proc.civ., în sensul că s‑a prevăzut comunicarea din oficiu a încheierii prin care se soluționează cererea de încuviințare atât executorului judecătoresc, cât și creditorului, fără a se face distincție în funcție de soluția pronunțată, modificare legislativă ce a deter­minat comu­nicarea către creditor și a încheierilor prin care s‑a admis cererea de încuviin­țare a executării silite, iar nu doar a celor cuprinzând o soluție de respingere, cum se pro­ceda anterior, când se realiza comunicarea către creditor în vederea exercitării căii de atac.

De asemenea, s‑a modificat și alin. (7) al art. 666 C.proc.civ., în sensul că s‑a prevăzut comunicarea, din oficiu, de îndată, și executorului judecătoresc, a hotărârii prin care se soluționează apelul.

Dispozițiile art. 666 C.proc.civ. au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative^[24], fiind abrogat alin. (8) al art. 666, cu consecința excluderii inserării formulei executorii în încheierea prin care instanța încuviințează executarea silită, procedura învestirii cu formulă executorie nemaifiind prevăzută nici ca o procedură distinctă, prealabilă declanșării procedurii executării silite^[25].

§2. Reglementarea actuală a procedurii încuviințării executării silite^[26]

În prezent, procedura încuviințării executării silite este reglementată de dispo­zițiile art. 666 C.proc.civ.

Sub aspectul procedurii de soluționare a cererii, punctăm, în esență, următoarele reguli prevăzute de alin. (2) și (3) ale art. 666 C.proc.civ.: cererea se soluționează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanță, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților; pronunțarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare; încheierea se comunică din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc, precum și creditorului; încheierea va cuprinde, în afara mențiunilor prevăzute la art. 233 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s‑a încuviințat urmărirea, când s‑a încuviințat urmărirea silită a bunurilor debi­torului și modalitatea concretă de executare silită, atunci când s‑a solicitat expres aceasta. 

Termenele anterior menționate, prevăzute de art. 666 alin. (2) C.proc.civ., sunt termene de recomandare, menite să asigure celeritatea procedurii execuționale. Aceeași natură o are și termenul prevăzut de art. 666 alin. (1) C.proc.civ., de maxim 3 zile de la înregistrarea cererii, în care executorul judecătoresc trebuie să solicite în­cu­viințarea executării silite de către instanță. În consecință, în ipoteza neres­pectării termenului de maxim 3 zile prevăzut de art. 666 alin. (1) C.proc.civ., nu intervine sancțiunea decăderii din dreptul de a se solicita încuviințarea executării și nici nu se poate reține incidența unui impediment în sensul art. 666 alin. (5) pct. 7 C.proc.civ., care să justifice respingerea cererii de încuviințare a executării silite. Totodată, depășirea de către instanță a termenelor de soluționare a cererii/pro­nunțare/redactare a încheierii nu afectează legalitatea încheierii pronunțate.

Față de instituirea, prin art. 666 alin. (2) C.proc.civ., a unui termen de 7 zile pentru soluționarea cererii de încuviințare a executării,care este mai scurt decât termenul prevăzutde art. 200 alin. (3) C.proc.civ., de 10 zile, pentru complinirea lipsurilor cererii, se impune concluzia căcererea de încuviințare a executării silite nu este supusă procedurii regularizării, având în vedere dispozițiile art. 12¹ din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de proce­dură civilă, conform cărora dispozițiile art. 200 C.proc.civ. nu se aplică proce­durilor speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispoziții. 

Regimul căii de atac în materia analizată este reglementat prin art. 666 alin. (6) și (7) C.proc.civ. astfel: încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, introdusă în condițiile prevăzute de lege; încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, hotărârea prin care se soluționează apelul comunicându‑se, din oficiu, de îndată, și executorului judecătoresc. 

Raportat la procedura de soluționare a cererii de încuviințare a executării silitesub aspectul citării, menționăm că, în primă instanță, cererea se soluționează fără citare. Modalitatea de soluționare a apelului exercitat împotriva încheierii privind încuviințarea executării silite, din această perspectivă, a făcut obiect al dezbaterilor în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel – Curtea de Apel Pitești, 14‑15 noiembrie 2019. În urma dezbaterilor s‑a concluzionat în sensul că apelul exercitat împotriva încheierii privind încuviințarea executării silite se soluțio­nează într‑o procedură necontencioasă, în camera de consiliu, cu citarea doar a creditorului, dacă instanța o apreciază ca necesară^[27]. 

Cererea de încuviințare a executării silite este de competența exclusivă a instan­ței de executare, potrivit art. 666 alin. (1) și art. 651 alin. (3) C.proc.civ. Având în ve­dere caracterul necontencios al procedurii încuviințării executării silite, sunt inci­dente dispozițiile art. 529 C.proc.civ., conform cărora instanța își verifică din oficiu com­petența, iar, dacă se declară necompetentă, trimite dosarul instanței compe­tente^[28].

Art. 651 alin. (1) C.proc.civ. prevede că, în afara cazurilor în care legea dispune altfel^[29], instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, jude­cătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc în­vestit de creditor, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare.

Trebuie subliniat că, prin dispozițiile legale anterior citate, nu este reglementată o competență alternativă, criteriile aplicându‑se etapizat^[30].

Noțiunea de „domiciliu” menționată în art. 651 C.proc.civ. a fost interpretată diferit în practică. Astfel, într‑o opinie, s‑a considerat că domiciliul coincide cu cel menționat în cartea de identitate, independent de împrejurarea că debitorul nu locuiește în fapt la această adresă; potrivit unui alt punct de vedere, domiciliul ar fi determinat de locuința de fapt a debitorului; fiind, totodată, exprimat și punctul de vedere în sensul că, în principiu, domiciliul debitorului este cel menționat în cartea de identitate, cu excepția situației în care debitorul dovedește că locuința sa prin­cipală era situată la o altă adresă, aspect cunoscut de către creditor. 

Semnificația noțiunii de „domiciliu” menționată în art. 651 C.proc.civ. a făcut obiect al dezbaterilor din cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curților de Apel, desfășurată la Craiova, 26‑27 mai 2022^[31], con­­cluzionându‑se în sensul că noțiunea de „domiciliu” menționată în art. 651 C.proc.civ. are semnificația domiciliului debitorului menționat în cartea de identitate, chiar în situația în care acesta nu corespunde locuinței principale de fapt, cu excepția situației în care aceasta a fost cunoscută prin alte mijloace creditorului (sarcina probei revenind debitorului), situație în care domiciliul are semnificația locuinței principale de fapt a debitorului.

În contextul prezentării acestei probleme de practică neunitară, apreciem că se impune sublinierea importanței verificării competenței instanței de executare și corecta stabilire a acesteiachiar de la momentul încuviințării executării silite. Încu­vii­nțarea executării silite de către o instanță necompetentă, constituie o neregulari­tate pe care debitorul o poate invoca pe calea contestației împotriva încheierii de încuviințare a executării, potrivit art. 666 alin. (6) și art. 712 alin. (3) C.proc.civ., fiind un caz de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, potrivit art. 176 pct. 3 C.proc.civ., nulitate ce afectează atât încheierea de încuviințare, cât și actele de exe­cutare în privința cărora nu se poate reține că ar avea o existență de sine stătătoare.

Pentru stabilirea instanței de executare, în aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 651 alin. (1) și (2) C.proc.civ., cu nuanțările anterior făcute în privința ipotezei în care noțiunea de „domiciliu” are semnificația locuinței principale de fapt a debi­torului, se impune verificarea domiciliului/sediului debitorului la momentul sesizării executorului judecătoresc.

Această verificare se realizează prin interogarea bazei de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, în cazul persoanei fizice, și a Oficiului Național al Registrului Comerțului, în cazul persoanei juridice. În vederea asigurării soluționării cu celeritate a cererii de încuviințare a executării silite, este util ca, în momentul sesizării instanței, executorul judecătoresc să atașeze la dosar rezultatul verificării bazelor de date anterior menționate, pentru a se evita înves­tirea unei instanțe necompetente teritorial, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei. Totodată, cunoașterea domiciliului/sediului actual al debito­rului este necesară executorului judecătoresc pentru a se asigura legala comunicare a actelor de executare. În măsura în care executorul judecătoresc nu depune odată cu cererea de încuviințare a executării silite și rezultatul verificărilor anterior men­ționate, instanța poate realiza aceste verificări în vederea stabilirii competenței, dispunând interogarea bazei de date corespunzătoare, nefiind necesar să solicite executorului judecătoresc efectuarea verificărilor.

Cu privire la efectele încheierii de încuviințare a executării silite, menționăm că, po­trivit art. 666 alin. (4) C.proc.civ., încheierea prin care s‑a admis cererea de încu­viințare a executării silite: permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviințarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalitățile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a chel­tuielilor de executare; încuviințarea executării silite produce efecte pe întreg teri­toriul țării; încuviințarea executării silite se extinde și asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate.

În privința primului efect enunțat, menționăm însă că, în virtutea principiului disponibilității, care guvernează și această etapă a procesului civil, poate fi solicitată încuviințarea executării silite doar într‑o anumită modalitate, caz în care, potrivit art. 666 alin. (3) C.proc.civ., instanța, în măsura în care încuviințează executarea, va menționa modalitatea de executare silită încuviințată, în concordanță cu solicitarea cuprinsă în cerere. Într‑o atare ipoteză, în care instanța a încuviințat executarea silită într‑o anumită modalitate, executorul judecătoresc nu poate realiza execu­tarea silită printr‑o altă modalitate în baza încheierii respective. În situația în care în cursul executării se intenționează realizarea executării în altă modalitate decât cea menționată în încheierea de încuviințare, trebuie obținută o nouă încuviințare a executării silite pentru aceasta.

Referitor la cel din urmă efect menționat, se impune precizarea faptului că încuvi­ințarea executării silite se extinde doar asupra titlurilor executorii emise de execu­torul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate, iar nu și asupra celor emise de către instanța de executare, și doar în măsura în care titlul respectiv vizează același debitor și aceleași elemente ale raportului execuțional, în caz contrar fiind necesară obținerea unei noi încuviințări a executării silite pentru titlul respectiv^[32].

Spre exemplu, încuviințarea executării silite se extinde și asupra următoarelor titluri executorii emise de executorul judecătoresc: încheierea emisă în conformitate cu dispozițiile art. 628 alin. (2) C.proc.civ., prin care executorul judecătoresc calcu­lează cuantumul sumelor datorate de către debitor cu titlu de dobânzi, penalități sau alte sume, în cazul în care acestea sunt stipulate/acordate prin titlul executoriu, fără însă a fi fost stabilit cuantumul acestora; încheierea emisă de executorul jude­cătoresc în conformitate cu dispozițiile art. 628 alin. (3) C.proc.civ., prin care acesta actua­lizează valoarea obligației principale stabilite în bani, potrivit criteriilor cuprin­se în titlul executoriu, sau, în lipsa unor atare criterii, în funcție de rata inflației; încheierea emisă de executorul judecătoresc în conformitate cu dispozițiile art. 670 alin. (4) C.proc.civ., de stabilire a cheltuielilor de executare, care, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, constituie titlu executoriu.

Se impune precizarea că art. 670 alin. (7) C.proc.civ. recunoaște încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită valoarea de titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc. Sub acest aspect, menționăm că încheierea de încuviințare a executării silite produce efecte și asupra încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare doar în ipoteza în care aceasta constituie titlu executoriu împotriva debitorului din raportul execuțional vizat de încheierea de încuviințare a executării silite. Pentru realizarea, în condițiile legii, a creanței de­curgând din încheierea de stabilire a cheltuielilor de judecată de către executorul judecătoresc împotriva creditorului, este necesară declanșarea unei alte proceduri execuționale și obținerea încuviințării executării silite împotriva creditorului, fiind un raport execuțional distinct, în cadrul căruia calitatea de creditor o are executorul judecătoresc, iar cea de debitor o are creditorul din executarea inițială, în cadrul căreia a fost emisă încheierea de stabilire a cheltuielilor.

Totodată, apreciem că și în ipoteza în care se urmărește executarea silită în baza actului de adjudecare este necesară deschiderea unui alt dosar de executare și obținerea încuviințării executării silite în baza acestui titlu. Potrivit art. 854 lit. i) C.proc.civ., actul de adjudecare constituie pentru adjudecatar titlu executoriu împo­triva debitorului sau, după caz, a terțului dobânditor, precum și împotriva oricărei alte persoane care posedă ori deține bunul adjudecat, fără a putea invoca un drept opozabil în condițiile legii. Astfel, în ipoteza punerii în executare a actului de adjude­care, raportul execuțional este distinct față de cel ce a făcut obiectul dosarului de executare în care acesta a fost emis, atât în privința obligației care se urmărește a fi executată, cât și a părților (de cele mai multe ori). Chiar și în ipoteza în care bunul ce a făcut obiectul executării silite imobiliare indirecte în cadrul primului dosar de executare a fost adjudecat de către creditorul din acel dosar, iar executarea în baza actului de adjudecare s‑ar îndrepta doar împotriva debitorului din dosarul inițial (existând astfel identitate de părți), apreciem că este necesară declanșarea unei noi proceduri execuționale în baza actului de adjudecare și obținerea încuviințării executării silite în baza acestuia, față de obligația care se tinde a fi executată, care este distinctă, executarea declanșată în baza actului de adjudecare vizând predarea silită a bunului adjudecat.

Întrucât norma analizată nu prevede că încuviințarea executării silite se extinde și asupra titlurilor executorii emise de către instanța de executare, iar efectele încheierii de încuviințare sunt reglementate prin norme de strictă interpretare, apreciem că, pentru valorificarea creanței stabilite în sarcina debitorului de instanța de executare prin încheieri pronunțate potrivit art. 628 alin. (4) C.proc.civ. (dobânzi, penalități sau alte sume necuprinse în titlul executoriu, dar care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1535 C.civ. sau altor dispoziții legale speciale), este necesară obținerea încuviințării executării silite a acestui nou titlu executoriu.

Sub acest aspect, suplimentar față de argumentele deja expuse, subliniem că, dacă în ipoteza prevăzută de art. 628 alin. (2) C.proc.civ., dobânzile, penalitățile sau alte sume datorate de către debitor sunt prevăzute în titlul executoriu, creanța având un obiect determinabil, în ipoteza prevăzută de art. 628 alin. (4) C.proc.civ., titlul exe­cu­toriu în baza căruia s‑a declanșat procedura execuțională nu cuprinde obli­gația debitorului de plată a unor dobânzi, penalități sau a altor sume, această obligație fiind stabilită în sarcina debitorului prin chiar încheierea pronunțată de instanța de executare în cadrul procedurii prevăzute de norma analizată. Astfel, în timp ce suma vizată de încheierea emisă de executorul judecătoresc reprezintă doar determi­narea cuantumului concret al dobânzilor, penalităților sau al altor sume, dato­rate de către debitor conform titlului executoriu în baza căruia se realizează exe­cutarea silită, prin încheierea pronunțată de instanța de executare în baza art. 628 alin. (4) C.proc.civ. se stabilește chiar obligația debitorului de plată a do­bânzilor, penali­tăților sau a altor sume, creanță a cărei existență nu rezultă din titlul executoriu ini­țial în baza căruia s‑a încuviințat executarea silită. În consecință, este justificată și din această perspectivă diferența de regim între cele două categorii de încheieri sub aspectul extinderii efectelor încheierii de încuviințare a executării silite.

Apreciem că și pentru executarea silită a creanței stabilite de instanța de exe­cu­tare cu titlu de penalități pentru neexecutarea unei obligații de a face sau de a nu face intuitu personae prin încheiere, în conformitate cu dispozițiile art. 906 alin. (4) C.proc.civ., este necesară obținerea încuviințării executării silite, efectele încheierii prin care a fost încuviințată executarea silită a obligației de a face/a nu face neextin­zându‑se și asupra încheierii de stabilire a penalităților.

Aceeași concluzie se impune și în privința hotărârii de validare a popririi, care este titlu executoriu împotriva terțului poprit, conform art. 792 alin. (1) C.proc.civ. Astfel, pentru punerea în aplicare a unei asemenea hotărâri, trebuie formulată o cerere de executare silită distinctă, împotriva terțului poprit, care a dobândit cali­tatea de debitor în urma validării popririi. În această ipoteză, pentru stabilirea com­pe­tenței instanței de executare, raportarea se va face la domiciliul/sediul terțului po­prit, nemaiprezentând relevanță, în cadrul acestei noi executări silite, domici­liul/se­­diul debitorului din executarea silită inițială, în cadrul căreia s‑a validat poprirea.

Motivele pentru care poate fi respinsă cererea de încuviințare a executării silite sunt reglementate prin art. 666 alin. (5) C.proc.civ. astfel:1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cu­prin­de dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege. 

În continuare, expunem câteva probleme de drept cu relevanță practică din perspectiva motivelor de respingere a cererii de încuviințare a executării silite.

§3. Efectele cesiunii de creanță asupra valorii de titlu executoriu a contrac­tului de credit bancar

În acord cu soluția adoptată în practică^[33], apreciem că, de regulă, valoarea de titlu executoriu a contractului de credit nu se pierde prin cesiunea de creanță, având în vedere atât analiza normelor care guvernează regimul juridic al cesiunii de crean­ță, în corelare cu cele care instituie caracterul de titlu executoriu contractelor de credit, astfel cum această analiză a fost realizată în considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Decizia nr. 3/2014^[34], cât și dispozițiile art. 1568 alin. (1) C.civ.

În cuprinsul deciziei anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: „Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guver­nului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într‑un aspect de drept proce­sual, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin cesiune.

Totodată, art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în con­siderarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respec­tivelor convenții.

Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, poziția cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanța”.

De asemenea, suplimentar față de considerentele anterior citate, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1568 alin. (1) C.civ., care, în reglementarea efectelor cesiunii de creanță, prevede că cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, toate drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate.

În contextul problemei analizate, subliniem că, prin art. 58 alin. (5) din O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imo­bile, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind con­tractele de credit pentru consumatori^[35], a fost instituită o excepție în privința con­tractelor ce intră sub incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 52/2016.

Astfel, potrivit art. 58 alin. (5) din O.U.G. nr. 52/2016, contractele de credit, con­t­ractele de ipotecă, precum și orice alte înscrisuri care au caracter de instru­mente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu repre­zintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfășoară acti­vități de recuperare creanțe.

Față de caracterul special al normei, aceasta este de strictă interpretare, nepu­tând fi aplicată în cazul altor contracte decât cele supuse acestui act normativ. Sub acest aspect, sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) din ordonanță, conform căro­ra aceasta se aplică tuturor contractelor de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garan­tate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile și contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil. De asemenea, pentru determinarea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 58 alin. (5) din O.U.G. nr. 52/2016, trebuie avute în vedere și dis­po­zițiile art. 135 alin. (1) din aceeași ordonanță, care prevăd că dispozițiile art. 1‑129 din ordonanță nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia^[36].

§4. Aplicarea art. 42 alin. (6¹) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, conform căruia factura emisă pentru serviciile de utilități publice constituie titlu executoriu

Aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (6¹) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006^[37] a generat dificultăți practice în stabilirea sumelor pentru care facturile respective constituie titlu executoriu, respectiv, pe de‑o parte, dacă se poa­te încuviința executarea doar pentru costul serviciilor sau și pentru penali­tățile/ma­jorările de întârziere menționate în cuprinsul facturii și, pe de altă parte, dacă poate fi încuviințată executarea silită pentru sumele inserate în facturi ca „sold restant”. De asemenea, o altă problemă de practică a vizat posibilitatea încuviințării execu­tării silite în baza facturii emise în baza unui contract încheiat între furnizor și asociația de proprietari.

Prima problemă enunțată a fost dezbătută în cadrul Întâlnirii președinților secți­ilor civile ale curților de apel – Curtea de Apel București, 29 iunie 2018, concluzio­nându‑se că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de încuviințare a exe­cutării silite în privința creanței reprezentate de penalitățile de întârziere aferente contravalorii serviciilor de furnizare de utilități publice, în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 2 C.proc.civ., întrucât facturile nu constituie titlu executoriu și în privința pe­na­li­tăților de întârziere, fiind expuse următoarele argumente în susținerea acestei soluții^[38]:

„Potrivit art. 42 alin. (6¹) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, factura emisă pentru serviciile de utilități publice constituie titlu exe­cutoriu. 

În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 188/2017, aceasta a statuat că le­giu­itorul a optat pentru o atare soluție legislativă (conferirea caracterului de titlu exe­cutoriu facturii fiscale – n.n.) având în vedere domeniul specific al serviciilor publice, pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii servi­ciilor furnizate, împrejurare față de care se poate asigura și continuitatea acestora. 

Prin urmare, pornind de la rațiunea atribuirii caracterului de titlu executoriu facturii fiscale pentru serviciile de utilități publice, menționată în cuprinsul deciziei anterioare, apreciem că factura fiscală nu constituie titlu executoriu și pentru pena­litățile de întârziere stabilite în contract pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a contravalorii serviciilor furnizate. 

De altfel, penalitățile de întârziere nici nu pot fi stabilite prin intermediul unei facturi fiscale, care nu are natura unui act juridic, însușit de către ambele părți, ci a unui mijloc de probă în dovedirea executării obligațiilor de către furnizorul de ser­vicii de utilități publice, în cazul analizat. În conformitate cu art. 666 alin. (5) pct. 2 C.proc.civ., instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu”. 

Aceeași concluzie se desprinde și din considerentele Deciziei nr. 16 din 17 februa­rie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezle­garea unor chestiuni de drept^[39], în care, analizându‑se în ce măsură factura fiscală este titlu executoriu pentru sumele reprezentând „sold restant”, a fost punctată și situația sumelor reprezentând penalități/majorări de întârziere.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

„134. (…) factura fiscală este un instrument care atestă o tranzacție comercială, fiind emisă de furnizorul de bunuri sau servicii către client ori beneficiar și care creează în sarcina acestuia din urmă obligația de plată aferentă achiziției sau servi­ciului prestat. Această caracterizare sintetică a documentului fiscal este realizată pe baza dispozițiilor art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și comple­tările ulterioare, normă în care, la alin. (20), sunt menționate elementele factu­rii, elemente care nu prevăd includerea soldului debitor sau a majorărilor de întâr­ziere, ci, cel mult, «o referire la alte facturi sau documente emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi ori documente pentru aceeași operațiune» (…).

136. Legiuitorul a avut în vedere ca factura fiscală să identifice costul bunului sau al serviciului prestat, iar în mod particular, în domeniul prestării de servicii comuni­tare de utilități publice, pentru aceste costuri, factura se emite lunar și delimitează costul serviciilor prestate pentru luna precedentă.

137. Nu sunt, așadar, asociate sau parte din costul serviciilor de utilități publice pentru unitatea de timp pentru care s‑a prestat serviciul public majorările sau pe­nali­tățile și nici soldul precedent, pentru simplul motiv că acestea excedează costu­lui serviciilor furnizate/prestate aferent lunii în care prestația a fost efectuată.

138. Și, întrucât legiuitorul, printr‑o normă cu caracter excepțional, atașată ideii de recuperare facilă și cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate, ca garanție a continuității serviciilor de utilități publice, a dat valoare de titlu executoriu facturii fiscale emise pentru serviciile de utilități efectiv prestate în luna anterioară factu­rării, rezultă că înscrisul are valoare de titlu executoriu exclusiv pentru aceste debite, interpretare care corespunde înțelegerii restrictive a normei de excepție și scopului urmărit de legiuitor.

139. De aceea, din perspectiva art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, factura fiscală poate fi valorificată ca titlu executoriu doar în limitele determinării costului serviciilor prestate pentru luna anterioară celei în care a fost emisă.

140. Chiar dacă, în general, includerea soldului sau a penalităților ori a altor majo­rări în factura curentă reprezintă un procedeu obișnuit în practicile comerciale, aceasta poate avea doar o semnificație probatorie în planul executării ori neexe­cutării contractului, iar nu în planul încuviințării executării silite.

141. Această concluzie se susține și cu dispozițiile art. 42 alin. (11) din Legea nr. 51/2006, prin care se stabilește că pentru recuperarea penalităților și a soldului precedent neachitate în termen de 45 de zile de la primirea facturii furnizorul de utilități se poate adresa instanței de judecată.

142. Este, desigur, ușor identificabilă antinomia între art. 42 alin. (6¹) și alin. (11) al aceluiași articol din Legea nr. 51/2006, pe de o parte pentru că factura reprezintă titlu executoriu, iar pe de altă parte, pentru că factura neachitată în 45 de zile de la primirea sa de către contractant dă dreptul operatorului la sesizarea instanței pentru recuperarea debitelor.

143. Pentru a pune în acord juridic cele două dispoziții trebuie înțeles că sin­tagma «recuperarea debitelor» subînțelege demararea procedurii de executare silită, deci sesizarea instanței cu o atare cerere, atunci când debitul a fost facturat în con­dițiile legii, iar operatorul are mai multe facturi pentru consumurile lunare suc­cesiv facturate deoarece, finalmente, executarea silită este o procedură de recu­perare a datoriilor restante acumulate. Pe baza tuturor facturilor lunare, tot atâtea titluri executorii, operatorul/furnizorul de utilități poate demara executarea silită pentru recuperarea debitelor.

144. Pe de altă parte, dacă debitele restante nu se identifică în facturi indivi­duale, de sine stătătoare pentru fiecare consum lunar, adică dacă procedura de facturare nu a fost conformă dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 51/2006 și art. 31 din Legea nr. 241/2006, atunci «soldul» inclus în factura curentă nu poate fi avut în vedere la încuviințarea executării silite. Acest sold, indiferent de perioada acoperită, va putea fi recuperat numai pe calea unei acțiuni în realizare, iar hotărârea judecă­torească va constitui titlu executoriu, în condițiile legii”.

Prin decizia analizată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 666 alin. (5) pct. 2 C.proc.civ., că, prin raportare la pct. 3 din același text de lege, factura fiscală emisă pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare, în raport cu dispozițiile art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de ali­men­tare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările și comple­tările ulterioare, și art. 42 alin. (6¹) din Legea serviciilor comunitare de utilități pu­blice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu consti­tuie titlu executoriu și pentru debitul menționat ca reprezentând „sold precedent”.

Totodată, prin aceeași decizie, s‑a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispo­ziți­ilor art. 666 alin. (5) pct. 2 C.proc.civ., prin raportare la pct. 3 din același text nor­mativ și la art. 31 alin. (1) teza finală și art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimen­tare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările și com­pletările ulterioare, precum și a art. 42 alin. (6¹) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, factura fiscală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare, emisă pe numele unei asociații de proprietari de către furnizorul acestui serviciu, în baza unui contract încheiat între furnizor și asociație, calificat ca fiind colectiv, este titlu executoriu.

În motivarea celei din urmă soluții, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere, în esență, că facturile fiscale emise de operatorii/furnizorii de utilități publice sunt, pentru aceste servicii, titluri executorii prin dispoziția legii, fără nicio altă distincție, astfel încât nu se justifică a considera că doar factura individuală emisă pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare are valoare de titlu executoriu, deoarece legea recunoaște puterea executorie oricărei facturi fiscale emise de un operator sau furnizor de servicii publice.

§5. Valoarea de titlu executoriu a contractului de locațiune încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată înregistrat la organele fiscale în privința penalităților de întârziere aferente chiriei

Într‑o opinie, s‑a apreciat că legiuitorul a consacrat caracterul executoriu exclusiv pentru plata chiriei, nu și pentru penalitățile de întârziere, iar prevederile art. 1798 C.civ. trebuie interpretate restrictiv, în lumina celor statuate de art. 10 C.civ., potrivit cărora legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. 

Astfel, în această opinie, s‑a concluzionat că, fiind reglementată o situație ce derogă de la dispozițiile generale, atribuind în mod excepțional caracter executoriu unui înscris sub semnătură privată, pentru plata chiriei, instanța nu poate extinde valența execuțională și în privința penalităților^[40]. 

Într‑o altă opinie, s‑a apreciat că poate fi încuviințată executarea silită în temeiul contractului de locațiune încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată înregistrat la organele fiscale, atât pentru recuperarea chiriei, cât și a penalităților stipulate în contract pentru neplata chiriei^[41].

Îmbrățișăm cea de‑a doua opinie, dat fiind caracterul accesoriu al penalităților de întârziere aferente chiriei și faptul că, dacă legea nu prevede altfel, accesoriul urmează situația juridică a principalului.

Totodată, raportat la problema de drept expusă anterior privind interpretarea dispozițiilor art. 42 alin. (6¹) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, precizăm faptul că, în acea ipoteză, penalitățile de întârziere sunt sta­bilite prin contract pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a contra­valorii serviciilor furnizate, iar legea recunoaște caracterul de titlu executoriu facturii fiscale, iar nu contractului, astfel încât, în această situație, penalitățile de întârziere nu sunt stabilite printr‑un act care să aibă valoare de titlu executoriu. Or, în ipoteza penalităților aferente chiriei, acestea sunt stipulate prin chiar contractul de loca­țiune încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată înregistrat la organele fiscale, înscris căruia legea îi recunoaște caracterul de titlu executoriu, ipotezele analizate fiind distincte^[42].

§6. Necesitatea verificării comunicării către debitor a declarării scadenței anticipate a creditului în etapa încuviințării executării silite

Declararea de către creditor a scadenței anticipate a creditului în ipoteza neres­pectării de către debitor a obligației de rambursare a creditului, potrivit scadența­rului convenit de părți la încheierea contractului, reprezintă un act unilateral supus comunicării, în sensul art. 1326 alin. (1) C.civ. Astfel, ca urmare a declarării scadenței anticipate, debitorul pierde beneficiul termenelor de rambursare a ratelor stabilite prin scadențarul aferent creditului, ratele care inițial aveau scadența stabilită ulterior momentului declarării scadenței anticipate a creditului devenind scadente la data declarării scadenței anticipate a creditului.

Or, potrivit art. 1326 alin. (3) C.civ., actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

Astfel, pentru a se putea reține producerea efectelor declarării scadenței antici­pate a creditului, cu consecința reținerii exigibilității, de la acel moment, și în privința ratelor care aveau scadența stabilită ulterior, este necesară dovedirea comunicării către debitor a declarării de către creditor a scadenței anticipate a creditului.

Față de dispozițiile art. 666 alin. (5) pct. 4 C.proc.civ., apreciem că, în ipoteza în care nu este făcută dovada comunicării declarării scadenței anticipate, iar cererea de executare vizează global creanța decurgând din titlul executoriu, fără a fi men­țio­nate în concret ratele ce compun creanța, se impune respingerea cererii de încu­vi­ințare a executării silite, întrucât nu se poate reține exigibilitatea tuturor ratelor de credit și, nefiind precizate ratele care compun creanța vizată de cerere, nu se poate verifica și reține exigibilitatea creanței nici raportat la scadențele inițial con­venite, la semnarea contractului^[43].

Însă, în măsura în care creanța nu este indicată global, ci sunt evidențiate în con­cret ratele de credit care o compun, în lipsa dovedirii comunicării declarării sca­denței anticipate, poate fi încuviințată executarea silită doar pentru ratele care, raportat la scadențarul convenit de părți, erau scadente la momentul declanșării procedurii executării silite.

§7. Posibilitatea formulării unei noi cereri de executare silită ulterior pronunțării unei soluții de respingere a încuviințării – necesitatea formulării unei noi cereri de executare silită, urmate de emiterea de către executorul judecătoresc a unei noi încheieri de deschidere a procedurii, în baza art. 665 alin. (1) C.proc.civ.

Deși, față de caracterul necontencios al procedurii încuviințării executării silite și de dispozițiile art. 535 C.proc.civ.^[44], autoritatea de lucru judecat nu împiedică sesizarea instanței cu o nouă cerere de încuviințare a executării silite privind aceleași părți, în baza aceluiași titlu executoriu, pentru valorificarea aceleiași creanțe, în cazul în care o cerere de încuviințare a executării silite este respinsă, este necesară formularea unei noi cereri de executare silită de către creditor și emiterea de către executorul judecătoresc a unei noi încheieri de deschidere a procedurii, în baza art. 665 alin. (1) C.proc.civ. 

Executorul judecătoresc nu poate solicita din nou instanței încuviințarea exe­cutării silite în baza aceleiași cereri de executare formulate de creditor, aceasta fiind deja analizată de către instanță.

Astfel cum s‑a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul parag. 56 al Deciziei nr. 19/2018^[45], instanța de executare este cea care analizează legalita­tea și temeinicia cererii de executare silită formulate de creditor (încuviin­țând sau respingând cererea de încuviințare a executării silite), cerere care numai i‑a fost înaintată de executorul judecătoresc, pe calea solicitării de încuviințare a executării silite.

În consecință, instanța de executare analizează cererea de executare silită for­mulată de către creditor, cererea depusă de către executorul judecătoresc neavând o existență de sine stătătoare, ci doar un rol de intermediere. 

Or, în ipoteza în care cererea de executare silită nu a fost reiterată, ci s‑a solicitat din nou încuviințarea executării silite în baza aceleiași cereri de executare silită, instanța nu poate analiza de două ori exact aceeași cerere.

O astfel de interpretare se impune a fi reținută și prin prisma efectului întreruptiv al curgerii termenului prescripției dreptului de a cere executarea silită recunoscut de dispozițiile art. 709 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. Potrivit acestor dispoziții legale, cursul prescripției se întrerupe pe data depunerii cererii de executare silită, iar potrivit art. 709 alin. (3) C.proc.civ., prescripția nu e întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă.

A accepta ipoteza în care cererea de executare silită nu trebuie să fie reiterată în vederea obținerii încuviințării executării silite după ce instanța a respins încuviința­rea executării silite ar lipsi de efecte, inclusiv din perspectiva prescripției dreptului de a cere executarea silită, respingerea de către instanță a primei cereri de execu­tare silită^[46]. 

Note de subsol

^[1] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[2] Art. 373¹ C.proc.civ. 1865, introdus prin O.U.G nr. 138/2000, avea următorul conținut, în privința încuviințării executării silite:
„Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. 
Executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor și titlul executoriu. 
Instanța încuviințează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților (…)”.

^[3] M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006.

^[4] Ca urmare a modificării analizate, art. 373¹ C.proc.civ. 1865 avea următorul cuprins:
„Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. 
Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu și pentru respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate. 
În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declarație scrisă cu privire la veniturile și bunurile sale și locul unde se află acestea. 
În situația prevăzută de art. 371⁷ alin. (1), executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părții să‑și îndeplinească de îndată obligația de avansare a cheltuielilor de executare”.

^[5] M. Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009.

^[6] Decizia anterior menționată prezintă relevanță atât din perspectiva soluției pronunțate, cât și a considerentelor, întrucât, prin acestea din urmă, Curtea Constituțională a statuat cu privire la regimul etapei executării silite în contextul procesului civil, la drepturile părților în această etapă, la garanțiile ce trebuie respectate în această etapă, astfel încât să se asigure un just echilibru între drepturile creditorului, pe de o parte, și cele ale debitorului, pe de altă parte, precum și la meca­nismele ce trebuie utilizate pentru îndeplinirea obligațiilor ce revin statului din această perspec­tivă și la rolul instanței de executare, fiind expuse următoarele:

„Procesul civil constituie activitatea desfășurată de instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. Așadar, procesul civil par­curge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația. 

Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecății, cât și a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanții fiind «dreptul la un tribunal» în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adică liberul acces la o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, și controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanțele judecătorești. 

În același sens s‑a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudența sa că «dreptul la un tribunal garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei sentințe, a oricărei instanțe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din ¢proces¢ în sensul art. 6» (cauzele SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997).

Cu scopul declarat de a adapta procedura executării silite la exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și pentru eliminarea deficien­țelor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, care au determinat condamnarea statului român într‑o serie de cauze, legiuitorul român a procedat la adoptarea unor modificări ale normelor incidente în materia executării silite. Curtea consideră că este pozitiv un astfel de demers, pentru asigurarea bunei desfășurări a acestei proceduri, prin scurtarea duratei sale și evitarea exercitării unor acțiuni abuzive sau nejustificate, cu condiția ca modificările legis­lative realizate să respecte exigențele statului de drept, astfel cum sunt consacrate de Legea fundamentală, și un just echilibru între mijloacele folosite și scopul urmărit prin adoptarea unor asemenea măsuri. (…)

Prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006 s‑a dat o nouă redactare art. 373¹ din Codul de procedură civilă, fiind eliminată obligația executorului judecătoresc de a solicita încuviințarea executării silite de către instanța de executare, precum și procedura încuviințării executării silite, în ansamblul său. (…)

Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite, s‑a conferit executorului judecătoresc competența de a decide cu privire la legalitatea și temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanței de judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art. 373¹ din Codul de procedură civilă de către instanța de exe­cutare, în vederea încuviințării executării silite (existența și legalitatea titlului executoriu, carac­terul cert, lichid și exigibil al creanței, calitatea părților din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, față de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art. 373¹ alin. (2) din Codul de procedură civilă, «este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației pre­văzute în titlul executoriu și pentru respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate».

Conferirea unei asemenea competențe executorilor judecătorești, care nu fac parte din autoritatea judecătorească și a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind exe­cu­torii judecătorești, se află sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției, încalcă atât dispo­zițiile constituționale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora «Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale», cât și pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora «Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege».

De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanților unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanțiile de independență și imparțialitate ale instanței de judecată, încalcă dreptul părților la un proces echitabil consfințit de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceas­ta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare și, prin urmare, asupra tuturor părților implicate în această procedură. Curtea reține, în acest sens, că executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului și a drepturilor acestuia, ci și din perspectiva debitorului, căruia deopo­trivă trebuie să‑i fie asigurate garanțiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilități de abuz și a eventualelor demersuri șicanatorii. 

Accesul la o instanță de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s‑a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanție procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea garanție, adecvată și eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate în această procedură.

Curtea mai constată că argumentele prezentate în expunerea de motive a Legii nr. 459/2006 nu sunt de natură să demonstreze necesitatea modificării art. 373¹ din Codul de procedură civilă, în sensul eliminării încuviințării executării silite de către instanța de judecată. Astfel, potrivit expunerii de motive, înlăturarea controlului judecătoresc în această etapă procesuală a fost apreciată ca fiind necesară pentru asigurarea celerității acestei proceduri, arătându‑se că încuvi­ințarea executării silite este «considerată, în practică, ca fiind una dintre procedurile care întârzie derularea executării». Se menționează în acest context că «statul român a suferit mai multe condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza întârzierilor în executarea hotărârilor judecătorești». 

Or, nici analiza reglementării procedurii încuviințării executării silite, nici a hotărârilor de con­damnare a statului român pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt de natură să demonstreze faptul că aceasta ar fi constituit una dintre cauzele întârzierii excesive a executării hotărârilor judecătorești. Astfel, art. 373¹ din Codul de procedură civilă, în vechea redac­tare, asigura o maximă celeritate a acestei proceduri, instanța soluționând cererea de încu­viințare a executării silite prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților.

În ceea ce privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, se observă că stabilesc obligații pozitive în sarcina statului, în sensul găsirii celor mai adecvate mijloace pentru a se asigura executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într‑un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect. Astfel, reținând că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (cauzele Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 1999, Burdov împotriva Rusiei, 2002, Sabin Popescu împotriva României, 2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că «este res­ponsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin» (cauza Ruianu împotriva României, 2003).

Eliminarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite nu poate constitui un răspuns la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adică o componentă a «arse­nalului juridic adecvat și suficient» la care face referire aceasta. 

Prin această modificare a legii se încalcă, așa cum s‑a arătat, separația puterilor în stat, prin­cipiile înfăptuirii justiției și, prin aceasta, normele constituționale ale art. 1 alin. (3) care consacră sta­tul de drept și, de asemenea, se încalcă însuși spiritul jurisprudenței menționate. Curtea obser­vă, în acest sens, că art. 373¹ din Codul de procedură civilă, în noua redactare, determină lipsa unui control real și eficient al instanței asupra executării silite, ceea ce are ca efect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din contestarea actelor de executare. (…)

În concluzie, Curtea constată că modificarea art. 373¹ din Codul de procedură civilă, prin dispo­zițiile art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, a determinat desființarea unei importante garanții a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate în procedura executării silite, prin înlăturarea controlului instanțelor judecătorești asupra începerii acestei proceduri (…)”.

^[7] M. Of. nr. 324 din 15 mai 2009.

^[8] Astfel, ulterior modificării operate prin această ordonanță de urgență, art. 373¹ C.proc.civ. 1865 prevedea următoarele, din perspectiva încuviințării executării silite:
„Cererea de executare silită, însoțită de titlul executoriu, se depune la executorul judecă­to­resc, dacă legea nu prevede altfel. 
Acesta, de îndată, va solicita instanței de executare încuviințarea executării silite, înaintându‑i în copie cererea de executare și titlul respectiv. 
Asupra cererii de încuviințare, președintele instanței de executare se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților. 
Încheierea de încuviințare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. 
Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare (…)”.

^[9] M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.

^[10] Astfel, la art. 373 C.proc.civ. 1865, după alin. (2) s‑a introdus un nou alineat, alin. (3), cu următorul cuprins: „Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, judecă contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe”.

Totodată, art. 373¹ C.proc.civ. 1865 s‑a modificat, prevăzând următoarele, cu privire la proce­dura încuviințării executării silite:

„Cererea de executare silită, însoțită de titlul executoriu, se depune la executorul judecăto­resc, dacă legea nu prevede altfel. 
Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanței de executare încuviințarea executării silite, înaintându‑i în copie cererea de executare și titlul respectiv.
Instanța de executare încuviințează executarea silită a obligației stabilite prin titlul executoriu, printr‑o singură încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților, în termen de cel mult 7 zile de la înregistrarea cererii de încuviințare a executării silite. 
În temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviințare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligației stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege, dispozițiile art. 371¹ alin. (3) aplicându‑se în mod corespun­zător. 
Încuviințarea executării silite este de drept valabilă și pentru titlurile executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate.
Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat;
2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerință este nece­sară pentru pornirea executării silite;
3. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă;
4. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
5. există alte impedimente prevăzute de lege.
Încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. 
Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare (…)”. 

^[11] Art. 665 C.proc.civ., în forma inițială, avea următorul conținut:

„(1) În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviințarea executării de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată de executorul judecătoresc pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 664 alin. (1) și dovada taxei de timbru. 

(2) Cererea de încuviințare a executării silite se soluționează de instanță în termen de maxi­mum 7 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare. 

(3) Încheierea va cuprinde, în afara mențiunilor prevăzute la art. 233 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s‑a încuvi­ințat urmărirea, când s‑a încuviințat urmărirea silită a bunurilor debitorului, modalitatea concretă de executare silită, atunci când s‑a solicitat expres aceasta, și autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlul executoriu. 

(4) Încuviințarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviințarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalitățile de executare pre­vă­zute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încu­vi­ințarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul țării. De asemenea, încuviințarea exe­cutării silite se extinde și asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate. 

(5) Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege;
4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege. 

(6) Încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată exclusiv cu apel numai de creditor, în termen de 5 zile de la comunicare. 

(7) În partea finală a încheierii de încuviințare a executării silite va fi adăugată formula exe­cutorie, cu următorul cuprins:

«Noi, Președintele României,

Dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești să pună în executare titlul (Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s‑a pronunțat prezenta încheiere de încuviințare a executării silite. Ordonăm agenților forței publice să sprijine îndepli­nirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii. (Urmează semnătura președintelui instanței și a grefierului.)»”.

^[12] Sub acest aspect, cităm și parag. nr. 82 din Decizia nr. 20/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 1083 din 11 noiembrie 2021: „O situație de pluralitate de instanțe de executare putea exista, anterior apariției Legii nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), în cazul aplicării dispozițiilor art. 818 (în prezent, devenit art. 819) din Codul de procedură civilă, relative la încuviințarea urmă­ririi imobiliare. Astfel, dacă pe parcursul executării silite mobiliare, încuviințate de o instanță de executare (judecătoria în circumscripția căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea, în afara cazurilor în care legea dispunea altfel), se descoperea că debitorul deținea un imobil în circumscripția altei curți de apel, executorul inițial, sesizat de creditor inclusiv cu o cerere de urmărire imobiliară, trebuia să solicite de îndată instanței de executare în cir­cumscripția căreia se afla imobilul încuviințarea urmăririi lui silite, prevederile art. 644 și 665 aplicându‑se corespun­zător. În acest fel, prevederea legală din materia încuviințării urmăririi imobiliare și dispoziția din alin. (2) al fostului art. 651 (în prezent, devenit art. 652) din Codul de procedură civilă permiteau prorogarea competenței teritoriale a executorului, însă nu permiteau și prorogarea competenței instanței de executare inițiale”.

^[13] M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014.

^[14] În motivare, s‑au expus, în esență, următoarele considerente:

„15. (…) din cauza generalității sale – circumscripția curții de apel –, textul art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă lasă o marjă largă de apreciere creditorului, care, în mod indirect, este cel care stabilește instanța de executare prin alegerea executorului judecătoresc. Astfel, Curtea reține că potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, în circumscripția curților de apel funcțio­nează tribunale, iar în circumscripțiile acestora din urmă sunt cuprinse toate judecătoriile din județ sau, după caz, din municipiul București. În România funcționează 15 curți de apel, iar numărul judecătoriilor care funcționează în circumscripția acestora variază în funcție de județele care sunt arondate fiecărei curți de apel (…). În această situație, Curtea reține că, prin conferirea unui ase­menea drept procesual creditorului, legea nu a făcut altceva decât să creeze premisa normativă necesară pentru ca acesta să se substituie chiar legiuitorului, ceea ce contravine principiului consti­­tuțional prevăzut de art. 126 alin. (2) din Constituție potrivit căruia legiuitorului îi revine sarcina stabilirii în concret a instanței competente. Or, legiuitorul nu are competența constitu­țională de a lăsa la aprecierea părților stabilirea instanței competente să judece o cerere adresată justiției, oricare ar fi natura acestei cereri.

16. De asemenea, Curtea reține că, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituțio­nale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil, cât și dreptul acestora de a‑și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanții indispensabile ale dreptului la un proces echitabil.

17. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că orice act nor­mativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându‑se previ­zibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (…). În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într‑adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Or, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întin­derea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

18. În lumina celor enunțate mai sus, Curtea constată că, în mod evident, prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supre­mației sale și a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție”.

^[15] M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014.

^[16] Conform art. I pct. 29 din Legea nr. 138/2014, art. 665 C.proc.civ. s‑a modificat astfel:

„(1) Cererea de executare silită se soluționează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei. 

(2) Executorul judecătoresc se pronunță asupra încuviințării executării silite, prin încheiere, fără citarea părților. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare. 

(3) Încheierea va cuprinde, în afara mențiunilor prevăzute la art. 656 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s‐a încuviințat urmărirea, când s‐a încuviințat urmărirea silită a bunurilor debitorului, și modalitatea concretă de executare silită, atunci când s‑a solicitat expres aceasta. 

(4) Încuviințarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalitățile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviințarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul țării. De asemenea, încuviințarea executării silite se extinde și asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul proce­durii de executare silită încuviințate. 

(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; 2. ho­tărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie; 4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege. 

(6) Încheierea prin care s‐a dispus încuviințarea executării silite poate fi supusă controlului instanței de executare pe calea contestației la executare, în condițiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanța de executare”.

^[17] M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016.

^[18] Suplimentar față de considerentele expuse în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 cu privire la regimul încuviințării executării silite și la garanțiile care trebuie conferite părților în faza exe­cutării silite, ca etapă a procesului civil, în cuprinsul Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015, a expus și următoarele argumente:

„23. (…) Curtea constată că, potrivit art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, prin încuvi­ințarea executării silite se verifică dacă: cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie; creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cu­prinde dispoziții care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege. Analizând aceste aspecte, Curtea reține, pe de o parte, că competența exe­cutorului judecătoresc de a verifica dacă înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, consti­tuie, potrivit legii, titlu executoriu [art. 666 alin. (5) pct. 2 din cod] se suprapune cu competența instanței judecătorești ca în procedura învestirii cu formulă executorie a acestuia să verifice dacă înscrisul întrunește toate condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, ceea ce echivalează cu posibilitatea acordată executorului judecătoresc de a controla legalitatea unei hotărâri judecătorești, iar, pe de altă parte, competența executorului judecătoresc menționată la art. 666 alin. (5) pct. 4‑7 din cod presupune realizarea unor aprecieri făcute de acesta care exce­dează competenței sale de punere în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile execu­torii [art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011]. Or, Constituția recunoaște numai jude­cătorului jurisdictio și imperium, adică puterea de a «spune» dreptul și de a impune executa­rea forțată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită (…). Așadar, Curtea constată că nu este de competența executorului judecătoresc să dispună el însuși executarea titlului exe­cutoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanșate de către o instanță judecătorească. Intervenția instanței judecătorești nu se poate realiza ex post, eventual pe calea soluționării unei contestații la executare, conform art. 712 din cod, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura și nici acoperi viciul de neconstituționalitate al actului care a declanșat executarea silită, fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar.

24. Executorul judecătoresc, deși îndeplinește un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuțional care s‑a născut între creditor și debitor, fiind, practic, un agent al acestuia; de altfel, onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în sarcina debitorului, este avansat de creditor [art. 670 din Codul de procedură civilă]. Astfel cum s‑a subli­niat și în Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției. Mai mult, acesta nu dispune de imperium – atribut care carac­terizează numai judecătorul – pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanșarea exe­cutării silite, respectiv încheierea de încuviințare a executării silite, și nu beneficiază de atributele de imparțialitate și de independență specifice numai instanțelor judecătorești (a se vedea și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunțată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Kleyn și alții împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octom­brie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93‑99)”.

^[19] În considerentele Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015, Curtea Constituțională a evidențiat regimul celor două proceduri astfel:

„16. Cu privire la învestirea cu formula executorie, Curtea, în jurisprudența sa referitoare la preve­derile corespondente din Codul de procedură civilă din 1865, a reținut că aceasta este un ordin dat în numele Președintelui României organelor de executare, agenților administrativi și procurorilor ca, după caz, să procedeze la executarea hotărârii sau să sprijine această executare. Așa fiind, rezultă că Președintele României, ca șef al puterii executive, dă structurilor acesteia un ordin care are semnificația colaborării puterilor statului la aplicarea Constituției și a legilor, ceea ce nu înfrânge principiul constituțional al separației puterilor în stat (…). De asemenea, Curtea a statuat că, «în cadrul procedurii de învestire cu formula executorie a hotărârilor judecătorești, instanța nu judecă fondul cauzelor, ci îndeplinește o formalitate necesară punerii în executare a acestora de către organele competente. Prin urmare, în această fază procesuală nu sunt puse în discuție drepturi sau interese ale părților (…)» (…).

20. (…) Dacă învestirea cu formulă executorie are semnificația unui ordin dat pentru a pune în executare titlul executoriu, fiind o formalitate necesară sub aspectul colaborării puterilor în stat – așadar, ea exprimă mai degrabă o relație între autoritățile publice, și nu între creditor și debitor –, în schimb, încuviințarea executării silite are semnificația apelării la forța de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligației suportând, astfel, în mod direct, consecințele acestei operațiuni. Ea deschide posibilitatea realizării efective a obliga­țiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forța de constrângere a statului, neutra­­lizează libertatea de acțiune a debitorului, realizându‑și creanța în dauna voinței acestuia”.

^[20] M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016.

^[21] Potrivit art. I pct. 8 din O.U.G. nr. 1/2016, art. 666 C.proc.civ. va avea următorul cuprins:

„Art. 666. Încuviințarea executării silite. (1) În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării de către instanța de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată de el pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 665 alin. (1) și dovada achitării taxei judiciare de timbru.

(2) Cererea de încuviințare a executării silite se soluționează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanță, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare.

(3) Încheierea va cuprinde, în afara mențiunilor prevăzute la art. 233 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s‑a încuviințat urmărirea, când s‑a încuviințat urmărirea silită a bunurilor debitorului și modalitatea concretă de executare silită, atunci când s‑a solicitat expres aceasta.

(4) Încuviințarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviințarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalitățile de executare pre­văzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încu­viin­țarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul țării. De asemenea, încuviințarea execu­tării silite se extinde și asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviințate.

(5) Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotă­râ­re judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege.

(6) Încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, intro­dusă în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 712 alin. (3) rămân aplicabile.

(7) Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare.

(8) În partea finală a încheierii de încuviințare a executării silite va fi adăugată formula exe­cutorie, cu următorul cuprins:

«Noi, Președintele României,

Dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești să pună în executare titlul (Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s‑a pronunțat prezenta în­cheie­re de încuviințare a executării silite. Ordonăm agenților forței publice să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii. (Urmează semnătura președintelui comple­tului și a grefierului.)»”.

^[22] Prin Legea nr. 138/2014, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014, a fost mo­dificat art. 650 C.proc.civ. (actualul art. 651 C.proc.civ.), care reglementează instanța de exe­cutare, fiind eliminat criteriul de stabilire a instanței de executare ca fiind locul situării biroului executorului judecătoresc.

^[23] M. Of. nr. 196 din 21 martie 2017.

^[24] M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018.

^[25] Pentru analiza istoricului reglementării procedurii încuviințării executării silite, a se vedea și N.H. Țiț, Încuviințarea executării silite, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 16‑43.

^[26] La realizarea prezentului material au fost avute în vedere și materialele didactice întocmite cu privire la instituția juridică analizată de către formatorii din cadrul Institutului Național al Magistraturii – Catedra de drept procesual civil și drept civil.

^[27] Minuta întâlnirii se găsește pe site‑ul www.inm‑lex.ro, în cuprinsul acesteia regăsindu‑se următoarele argumente în susținerea soluției adoptate:

„Cererea de încuviințare a executării silite este una necontencioasă, atât timp cât prin inter­mediul ei nu se tinde la stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, subsumându‑se astfel exigențelor art. 527 C.proc.civ. 

Odată fixat caracterul necontencios al procedurii, el privește atât soluționarea cererii în fața primei instanțe, cât și a apelului formulat împotriva încheierii pronunțate în această primă fază a judecății. 

În condițiile în care normele speciale dedicate încuviințării executării silite nu cuprind regle­mentări speciale privitoare la judecarea apelului, urmează a se aplica regulile de drept comun specifice materiilor necontencioase. 

În considerarea celor anterior arătate, rezultă că apelul împotriva încheierii date de către prima instanță în procedura de încuviințare a executării silite se va judeca în camera de consiliu, potrivit art. 534 alin. (5) C.proc.civ. 

Sub aspectul citării, se impune aplicarea regulii cuprinse art. 532 alin. (1) teza a II‑a C.proc.civ., care stabilește că, în absența unei dispoziții speciale, citarea creditorului și a debitorului are loc numai dacă instanța ar aprecia necesar acest lucru. Acest text este aplicabil și apelului, soluție impusă de art. 536 C.proc.civ. raportat la art. 482 C.proc.civ.

În aceste coordonate legislative, rezultă că nu subzistă nicio obligație în sarcina instanței de a‑l cita pe debitor. În plus, o astfel de citare nici nu se impune, atât timp cât nemulțumirile sale legate de modalitatea de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite trebuie exprimate în cadrul procedural al contestației la executare și nu în acela al încuviințării executării silite, așa cum rezultă din cuprinsul art. 666 alin. (6) C.proc.civ.”

^[28] Prin considerentele Deciziei nr. 20/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s‑a analizat caracterul normelor atribu­tive de competență în materia executării silite, aspect ce prezintă relevanță nu doar din perspec­tiva competenței de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, ci și în privința solu­ționării altor cereri date în competența instanței de executare [de exemplu, contestația la exe­cutare, validarea popririi, aplicarea de penalități conform art. 906 C.proc.civ., stabilirea de do­bânzi, penalități sau alte sume necuprinse în titlul executoriu, conform art. 628 alin. (4) C.proc.civ.],supuse procedurii conten­cioase, în cazul cărora nu sunt aplicabile dispozițiile art. 529 C.proc.civ.

Instanța supremă a reținut următoarele: „61. (…) în prezent opinia cvasiunanimă este aceea că nu doar sub aspectul criteriului material competența instanței de executare este una exclusivă, ci și sub aspect teritorial, în toate ipostazele instanța de executare având de apreciat cu privire la respectarea unor norme de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga, ceea ce imprimă și competenței acestei instanțe un caracter de ordine publică.

62. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 129 alin. (2) și ale art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că, în materia competenței teritoriale – sub aspect material, competența judecătoriei, ca instanță de executare, nefiind pusă sub semnul îndoielii, excepție făcând situațiile în care legea dispune altfel [spre exemplu, art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea contenciosului admi­nistrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 1.103 alin. (1) din Codul de procedură civilă] –, necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, respectiv atunci când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În schimb, părțile pot conveni ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

63. Așadar, delimitarea între necompetența de ordine publică [prevăzută în mod cert ca excepție, conform art. 129 alin. (3) din Codul de procedură civilă] și cea de ordine privată nu se realizează în primul rând în funcție de posibilitatea părților de a dispune de drepturile deduse judecății (sau de obiectul cauzei, cum sunt procesele privitoare la bunuri), ci după cum părțile pot sau nu să înlăture competența unei alte instanțe de același grad.

64. Astfel, până a se observa dacă litigiul privește bunuri sau alte drepturi de care părțile pot dispune, calificarea normei atributive de competență ca fiind de ordine publică sau privată pre­su­pune, cu prioritate, a se verifica dacă părțile ar avea posibilitatea înlăturării respectivei compe­tențe prevăzute de lege. De altfel, primul alineat al art. 126 din Codul de procedură civilă, după ce enumeră situațiile în care părțile pot alege competența instanței (adică a unei alte instanțe decât cea prevăzută de lege), exclude cazurile când competența este exclusivă. Mai departe, art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă arată că încălcarea competenței teritoriale exclusive atrage necompetența de ordine publică a instanței, respectiv tocmai când litigiul este de com­pe­tența unei alte instanțe și părțile nu o pot înlătura. Numai după ce ar fi depășit acest impediment – adică s‑ar constata că respectiva competență a instanței nu este una exclusivă, în sensul că părțile o pot înlătura – s‑ar impune verificarea obiectului cauzei, după cum procesul privește bunuri și alte drepturi de care acestea pot să dispună sau, dimpotrivă, cerința indispensabilă a alegerii de com­petență nu este îndeplinită de obiectul cauzei.

65. De aceea, primul criteriu care trebuie analizat este cel privitor la existența sau inexistența posibilității părților de a înlătura competența teritorială a instanței stabilite prin normele proce­suale. Or, chiar în condițiile în care își găsesc aplicarea regulile generale menționate mai sus, parti­cularitățile procedurii execuționale conduc la concluzia unei competențe teritoriale exclusive a instanței de executare, potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă (..)”.

^[29] Spre exemplu, sunt prevăzute reguli diferite în materia contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004, instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ.

^[30] În acest sens sunt și considerentele cuprinse în parag. 58 din Decizia nr. 20/2021, pro­nunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii: „În literatura de specialitate se arată că aceste reguli de stabilire a instanței de executare nu permit creditorului să aleagă instanța competentă din punct de vedere teritorial deoarece varian­tele normative menționate reglementează ipoteze diferite, care se exclud reciproc. În alte cuvinte, fiecare nouă regulă de determinare a instanței de executare se aplică strict sub rezerva ineficienței normei anterioare, de unde rezultă o aplicare etapizată și exclusivă, ceea ce va elimina posibili­tatea unui conflict de reguli sau existența vreunui drept de opțiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, în ipoteza în care nici debitorul și nici creditorul nu își au domiciliul sau sediul în țară, recunoaște un drept de opțiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea de a determina instanța de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul dintre executorii judecătorești care au sediul profesional în raza teritorială a res­pectivei judecătorii”.

^[31] Minuta întâlnirii se găsește pe site‑ul www.inm‑lex.ro, în cadrul dezbaterilor fiind expuse următoarele argumente în susținerea soluției adoptate:

„Lămurirea semnificației noțiunii de «domiciliu» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 651 C.proc.civ. implică aplicarea art. 91 C.civ. care stabilește, în regulă generală, că dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. 

Chestiunea de practică neunitară vizează ipoteza în care nu există coincidență între domiciliul menționat în cartea de identitate și locuința de fapt a debitorului. Ipoteza analizată se circumscrie alin. (2) al art. 91 C.civ., care face referire la situația în care mențiunile cuprinse în actul de iden­titate nu corespund realității, situație în care legiuitorul a prevăzut că stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. 

Ca atare, nerespectarea dispozițiilor legii speciale referitoare la stabilirea sau schimbarea domi­­ciliului a fost sancționată de legiuitor cu inopozabilitatea față de terți a unei alte locuințe prin­­ci­pale decât cea menționată în evidențe, soluție firească, având în vedere că, în aceste situații, alte persoane s‑ar găsi în imposibilitatea de a afla locuința de fapt principală a debitorului, împre­jurare de natură a produce un blocaj în determinarea competenței instanței. Această rațiune nu se mai regăsește în ipoteza în care domiciliul sau reședința de fapt sunt cunoscute prin alte mij­loace celui căruia i se opune, astfel că, independent de nerespectarea de către debitor a obli­gației de a urma procedurile necesare stabilirii sau schimbării domiciliului, locuința sa principală în fapt poate fi opusă aceluia care are cunoștință de existența sa. 

Rezultă că, în ipoteza în care locuința de fapt a debitorului nu coincide cu domiciliul menționat în actul de identitate, iar creditorului nu îi este cunoscută prin alte mijloace existența acestei locuințe de fapt, sarcina probei revenind debitorului, domiciliul debitorului va fi stabilit potrivit mențiunilor din actul de identitate. Dacă dimpotrivă, creditorului îi este cunoscută existența unei alte locuințe principale, noțiunea de domiciliu a debitorului va avea semnificația locuinței prin­cipale de fapt a debitorului”.

^[32] În acest sens și pentru analiza titlurilor emise de către executor/instanță în cursul executării din perspectiva efectelor încheierii de încuviințare a executării silite, a se vedea și N.H. Țiț, op. cit., p. 314‑319.

^[33] Jud. Sect. 6 București, sent. civ. nr. 4946 din 1 iulie 2022, neapelată la momentul redactării prezentului material.

^[34] Prin Decizia nr. 3/2014, publicată în M. Of. nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesi­zarea privind dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și comple­tări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 C.civ. 1864, respectiv dacă poate fi dispusă încuviințarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanței, însă considerentele expuse în motivarea deciziei prezintă relevanță în analiza efectelor cesiunii de creanță asupra valorii de titlu executoriu a contractelor de credit.

^[35] M. Of. nr. 727 din 20 septembrie 2016.

^[36] În acest sens, Jud. Sect. 6 București, sent. civ. nr. 7312 din 1 octombrie 2021, apelată, apelul nefiind soluționat la momentul redactării prezentului articol.

^[37] Republicată în M. Of. nr. 121 din 5 martie 2013.

^[38] Minuta întâlnirii se găsește pe site‑ul www.inm‑lex.ro.

^[39] M. Of. nr. 534 din 22 iunie 2020.

^[40] Jud. Sect. 6 București, înch. din data de 15 iulie 2021, neapelată, nepublicată.

^[41] Jud. Sect. 6 București, înch. din data de 11 august 2022, nepublicată, prin care s‑a admis cererea de încuviințare a executării silite și în privința penalităților de întârziere stipulate în con­tract pentru neachitarea la scadență a chiriei.

^[42] Din perspectiva aplicării art. 1798 C.civ., punctăm și o altă problemă de practică neunitară, vizând valoarea de titlu executoriu a unui contract de locațiune încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată pentru chiria datorată de locatar aferentă perioadei anterioare înregistrării respectivului contract la organele fiscale.

Astfel, într‑o opinie, s‑a considerat că valoarea de titlu executoriu a unui contract de locațiune pentru chiria datorată de locatar poate fi reținută doar pentru chiriile cu scadența ulterioară înregistrării contractului la organul fiscal, întrucât doar de la momentul înregistrării contractul devine titlu executoriu, și, în consecință, de atunci înainte poate fi valorificat în acest sens, exclusiv în privința chiriilor scadente în viitor, deoarece, altfel, creditorul, prin voința sa, și‑ar crea retroac­tiv un titlu executoriu, exprimându‑se, totodată, și opinia în sens contrar.

Această problemă de drept a fost dezbătută în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Timișoara, 05‑06 martie 2020, care se găsește pe site‑ul www.inm.ro, soluția adoptată în cadrul întâlnirii fiind în sensul recunoașterii valorii de titlu executoriu contractului de locațiune pentru obligația de plată a chiriei, în integralitatea ei, independent de faptul că o parte a acesteia a devenit scadentă anterior momentului înregistrării actului juridic la organele fiscale, fiind expuse următoarele argumente în susținerea acestei soluții:

„Potrivit art. 1798 C.civ.: «Contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege».

De asemenea, art. 632 alin (2) C.proc.civ. prevede: «Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare». 

Observând (cu precădere) teza I a art. 1798 C.civ., reiese că un înscris ce încorporează un con­tract de locațiune este titlu executoriu pentru plata chiriei dacă poartă semnătura părților (fiind deci perfectat sub semnătură privată) și a fost înregistrat la organele fiscale. Odată îndeplinite aceste exigențe, înscrisul este titlu executoriu pentru obligația de plată a chirie în integralitatea ei, independent de faptul că o parte a acesteia a devenit scadentă anterior momentului înregistră­rii contractului de locațiune la organele fiscale. 

Această concluzie reiese din formularea neechivocă a art. 1798 C.civ., care atribuie fără nicio distincție valoare executorie contractului de locațiune în ceea ce privește realizarea obligației de plată a chiriei. 

Susținerea că înscrisul nu este titlu executoriu pentru partea din creanță exigibilă anterior datei înregistrării contratului de locațiune la organele fiscale nu poate fi primită și din perspectiva unui alt argument. Această susținere ar putea fi (re)formulată în următorii termeni: contractul de locațiune este titlu executoriu pentru plata chiriei numai dacă obligația de plată nu a devenit scadentă anterior înregistrării actului juridic la organele fiscale, ceea ce echivalează cu extinderea sferei condiționărilor de care depinde valoarea executorie a locațiunii. O astfel de extindere nu poate fi însă decât expresia voinței legiuitorului, singurul în măsură să stabilească exigențele cărora le este subsumat caracterul executoriu al unui înscris – art. 632 alin. (2) C.proc.civ. Cum art. 1798 C.civ. (și niciun alt text legal) nu prevede o astfel de condiție, nu putem decât conchide că teza subordonării valorii executorii a contractului de locațiune neîmplinirii scadenței obligației de plată a chiriei la data înregistrării contractului de locațiune la organele fiscale excede cadrului legislativ existent și intră astfel în coliziune cu art. 632 alin. (2) C.proc.civ. anterior invocat”.

^[43] În acest sens, Jud. Sect. 6 București, înch. din data de 11 august 2022.

^[44] Potrivit art. 535 C.proc.civ., încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat.

^[45] M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018.

^[46] În acest sens, Jud. Sect. 6 București, înch. din data de 18 iunie 2021, neapelată.