Interferenţe între conversiune şi simulaţie

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 763-774.

La o primă vedere s-ar părea că nimic nu ar apropia instituţia simulaţiei de cea a conversiunii, pentru a constitui motivul unei ipotetice dezbateri ştiinţifice, dedicate interferenţelor între cele două concepte juridice aduse în optica prezentului studiu. În acelaşi timp, putem considera că diferenţele sunt vizibile, iar simulaţia poate fi departajată de conversiune în iterative cazuri, aşa cum vom arătă mai jos, chiar dacă prezentul demers ştiinţific este preocupat de a scoate în evidenţă, cu prioritate, principalele ipostaze de drept care aseamănă cele două instituţii juridice.

De la bun început se va remarca faptul că ambele noţiuni ale figurilor juridice menţionate au o etimologie comună, provenind din limba latină, ceea ce indică, bineînţeles, şi asupra unei istorii comune de dezvoltare în calitate de concepte sociale, în primul rând, şi, implicit, asupra tradiţiilor specifice în cadrul relaţiilor juridice dintre subiecţii de drept la o concretă etapă de evoluţie a jurisprudenţei.

Astfel, etimologic, termenul „simulaţie” provine din limba latină – „simulo, are”= a se preface, derivat din „similes, is”= similar^[1]. Mai mult, în latină „simul” înseamnă: „în acelaşi timp, totodată, împreună”; „simulatio, -onis” înseamnă „prefăcătorie, artificiu, aparenţă, fals^[2]. Pe bună-dreptate poate fi apreciat faptul că societăţii romane îi era proprie această stare de fapt, mai mult decât atât, ca şi dimensiune juridică chiar, atât timp cât s-au identificat cazuri în care se obişnuia ca donaţiile să fie deghizate în contracte de vânzare-cumpărare cu scopul de a se recurge la eludarea unor anumite prevederi normative ce statuau o prohibiţie de a dona sau vizau incapacitatea de a dona.

Din punct de vedere etimologic cuvântul de „conversiune” îşi are originile în franţuzismul „conversion” şi latinismul „conversio, -onis”^[3]. În acest sens, din limba latină lexemul de „conversio” desemnează acţiunea de a se întoarce spre cineva sau ceva (spre Dumnezeu, cu titlu de exemplu). Cu toate acestea, geneza instituţiei conversiunii actului juridic civil se datorează efortului pandectişilor germani din secolul al XIX-lea, care au elaborat conceptul de conversiune pe baza unor ipoteze izolate de aşa-numita transformare a actelor juridice, ce pot fi găsite în jurisprudenţa clasică romană. Dreptul roman promova consecvent principiul quod nullum est, nullum producit effectum, motiv pentru care ideea de conversiune a unui act nul într-un unul valabil era străină sistemului juridic roman.

Din definiţiile ce sunt atribuite conversiunii şi simulaţiei vom constata însă că acestea desemnează două procedee juridice diferite, dar care sunt afiliate teoriei actului juridic, ceea ce determină persistenţa unor interferenţe între ele.

Aşa cum deja este cunoscut, „simulaţia este o operaţiune juridică prin care, printr-un act juridic public, dar aparent, denumit şi act simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi contraînscris”^[4].

În acelaşi timp, într-o formulă sintetică, doctrina defineşte conversiunea ca un procedeu de înlocuire a unui act juridic nul cu unul valabil^[5]. În viziunea proprie a autorului prin conversiune urmează a fi înţeleasă acea modalitate de îndreptare a cauzelor de nulitate ale actului juridic civil, care constă în valorificarea într-o manieră transformată a manifestării de voinţă valabil exprimată într-un act juridic civil lovit de nulitate într-un act juridic civil subsecvent, ale cărui condiţii de fond şi de formă sunt întrunite legal şi care produce efecte juridice diferite faţă de cele urmărite prin încheierea actului juridic iniţial.

Din cele tocmai statuate mai sus rezultă şi scopurile distincte ale fiecărei dintre cele două instituţii juridice. Scopul simulaţiei, aşadar, este de a tăinui de către părţi cuprinsul ori existenţa acordului de voinţă real faţă de terţi, prin intenţia de a crea o situaţie juridică aparentă diferită de cea adevărată, de facto. Pe când, în cazul conversiunii, părţile actului juridic iniţial lovit de nulitate urmăresc să valorifice manifestarea de voinţă valabil exprimată în actul lovit de nulitate într-un alt act juridic, subsecvent. Rezultă că, în timp ce în cazul simulaţiei părţile tăinuiesc adevărata manifestare de voinţă, încorporată în actul secret, precum şi esenţa şi efectele acestei manifestări de voinţă, în cazul conversiunii, din contră, partea sau părţile actului juridic iniţial lovit de nulitate caută să scoată în lumină toate faţetele manifestării de voinţă din actul iniţial şi posibilele efecte pe care aceasta este capabilă să le producă. Cu toate acestea, ambele, atât conversiunea, cât şi simulaţia sunt orientate spre a asigura eficienţă voinţei reale a părţilor, valabil exprimată, şi nu spre a zădărnici circuitul civil de bunuri, soluţionând astfel una şi aceeaşi problemă: blocarea raporturilor juridice de drept civil.

Se va reţine aici că simulaţia, în mod obişnuit, este abordată drept o excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului prin care terţilor le este consacrată posibilitatea de a respinge sau de a nu lua în considerare unele situaţii juridice izvorâte din anumite contracte. „Excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului va trebui, aşadar, să însemne că, în anumite împrejurări şi condiţii, o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore, să poată deci să respingă, acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte”^[6]. „O astfel de situaţie în măsură de a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este simulaţia”^[7]. 

Totuşi, natura juridică a simulaţiei rămâne a fi incertă şi mai puţin ferm fundamentată, atât timp cât alte alternative nu sunt identificate în literatura de specialitate, iar procedeul juridic al acesteia este recunoscut ca fiind aplicabil şi actelor juridice unilaterale. Acest lucru denotă că formularea generalistă de excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului rămâne a fi una necuprinzătoare. În aceste condiţii, doctrina afirmă că „Dispoziţiile legale privitoare la simulaţie se aplică şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său”^[8]. În acelaşi timp, „pentru a exista simulaţie în cazul actelor juridice unilaterale (un text accesoriu, într-adevăr), este necesar să existe un acord între autorul actului şi destinatarului actului unilateral supus comunicării – în realitate, chiar acordul simulatoriu”^[9].

Pe de altă parte, conversiunea are natura juridică a modalităţilor de îndreptare a cauzelor de nulitate ale actului juridic civil. Aşa cum nulitatea în sine nu poate fi îndreptată, iar actul juridic nul însuşi nu are nicio şansă să producă vreodată efecte juridice valabile, în principiu, constatăm că, de fapt, se îndreaptă cauza de nulitate, ori cauza care a dus la nulitatea actului juridic se modifică în una valabilă, păstrându-se celelalte prevederi contractuale, conforme legii, pentru actul juridic nou, subsecvent şi valabil constituit, graţie aplicării procedeului juridic al conversiunii.

Este de remarcat, că, deşi în contextul abordării conversiunii şi simulaţiei se preferă a se face referire la acte bilaterale (contracte), totuşi, se va ţine cont că atât conversiunea cât şi simulaţia sunt posibile şi în cazul actelor juridice unilaterale. Fără îndoială, în cazul conversiunii formei testamentare, consacrate de art. 2216 alin. (2) C. civ. RM^[10]: „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”, suntem în prezenta unei conversiuni a unui act unilateral într-un alt act unilateral. În acelaşi timp, în contextul aplicabilităţii simulaţiei în cazul actelor unilaterale vom adăuga suplimentar faptul că la art. 1293 C. civ. al României, este reflectat expres această posibilitate „Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său”, aşa cum la art. 1095 alin. (3) C. civ. RM se reţine: „Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatar”.

Dacă tot suntem la domeniul de aplicare a celor două instituţii juridice supuse studiului, vom reţine aici că atât conversiunea, cât şi simulaţia vor opera în cadrul raporturilor juridice patrimoniale, nu şi în cazul celor personal nepartimoniale, aşa cum rezultă, în legătură cu cea din urmă, expres deopotrivă din reglementările legale de la art. 1294 C. civ. al României şi art. 1095 alin. (4) C. civ. RM. Acest adevăr este justificat din însăşi natura, raţiunea şi substanţa raporturilor juridice nepatrimoniale, care nu sunt compatibile cu figurile juridice ale conversiunii şi simulaţiei, ori „Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are un conţinut economic, nefiind, deci, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană. De asemenea, este un drept absolut, adică opozabil tuturor (erga omnes), nu face parte din patrimoniul persoanei, nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai personal (nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea în justiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege)”^[11].

Trecând la o abordare mai specifică, vom atrage atenţia că similitudinea cea mai clară dintre cele două instituţii juridice supuse analizei se referă la structura lor, care cuprinde câte două acte juridice, chiar dacă legislaţia în materie nu indică expres asupra acestui fapt^[12]. Din punct de vedere structural, atât conversiunea, cât şi simulaţia ca şi procedee juridice implică existenţa a două acte juridice, în cazul conversiunii: actul iniţial şi actul subsecvent, în cazul simulaţiei: actul real şi actul aparent. Acestea ar fi exemplele convertirii în antecontract a unui contract de vânzare-cumpărare lovit de nulitate; sau cazul deghizării unui contract de donaţie în contract de vânzare-cumpărare pentru a eluda, eventual, anumite prevederi legale incomode legate de înstrăinarea anumitor bunuri cu titlul gratuit. Aşadar, într-un caz, cel al conversiunii, avem un contract de vânzare-cumpărare şi un antecontract, iar în circumstanţa simulaţiei – un contract de donaţie şi unul de vânzare-cumpărare.

Cu toate acestea, structura ambelor dintre cele două instituţii juridice conţin şi un element intelectiv suplimentar, care ţine de substanţa lor şi este necesar producerii propriu-zise a conversiunii şi simulaţiei, constituind o punte de legătură dintre cele două acte juridice, ceea ce îi face pe unii dintre autori să afirme, pe bună-dreptate, că, cel puţin teoretic, simulaţia ar avea o structură trihotomică^[13]. În cazul conversiunii se are în vedere voinţa de a opera conversiunea, iar în cazul simulaţiei – acordul simulatoriu. În lipsa acestei voinţe complimentare acordurilor de voinţe existente la constituirea celor două acte juridice menţionate în fiecare dintre cazurile de simulaţie sau conversiune ne pomenim în situaţia atestării lor (actul iniţial şi cel subsecvent; actul real şi cel aparent) independente şi, respectiv, în afara formulei simulaţiei ori conversiunii. Astfel, prezenţa haotică şi lipsită de interdependenţă dintre două acte juridice presupune eminenţa a diferitor regimuri juridice. Acesta este motivul pentru care voinţa de a opera conversiunea şi acordul simulatoriu sunt reflectate drept condiţii obligatorii de producere a conversiunii şi, respectiv, a simulaţiei. Cu alte cuvinte, nu suntem în prezenţa conversiunii dacă părţile încheie o vânzare-cumpărare lovită de nulitate, fără a-şi dori să o convertească în antecontract chiar dacă există posibilitatea reală de a recurge la acest procedeu, încheind ulterior un alt contract de vânzare-cumpărare valabil. Tot aşa nu vom fi în prezenţa simulaţiei dacă părţile unui contract de donaţie, care respectă toate formulele de publicitate şi opozabilitate faţă de terţi, se răzgândesc şi regândesc formatul relaţiilor juridico-civile prin încheierea ulterioară a unui contract de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie devenind, pur şi simplu caduc, dacă nu vom fi în situaţia unei de modificări de contract.

Doctrina aproape în unanimitate este de părerea că trebuie să se ateste conformitatea conversiunii cu voinţa părţilor. Autorii menţionaţi se ghidează de ideea că „este suficient ca o parte contractantă să se opună conversiunii, pentru ca aceasta să nu mai producă niciun efect”^[14]. Cu toate acestea, considerăm că este suficientă voinţa unei singure părţi ca să se producă conversiunea, fiind de părere că, în acest fel, conversiunea nu trebuie să fie invocată de partea răspunzătoare de nulitatea actului iniţial. Lucru ce nu se întâmplă şi în cazul simulaţiei însă, acolo unde este necesar ca în cadrul acordului simulatoriu să îşi expună voinţa ambele părţi ale actului secret, pentru că „Ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părţilor, anterioară încheierii actului public şi a actului secret, reprezentare comună în care părţile să «orchestreze» întreaga operaţiune a simulaţiei, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relaţie dintre ele faţă de terţi”^[15].

Nu se va omite că diferenţa cardinală care marchează structura simulaţiei şi conversiunii este că în cazul simulaţiei avem un act secret (real) şi altul public (aparent), iar în cazul conversiunii ambele acte sunt publice, de aici şi efectele diferit canalizate ale celor două acte menţionate: în situaţia simulaţiei, ambele acte sunt orientate de a produce efectele în acelaşi timp: actul secret – între părţi, şi actul public – între părţi şi terţi, pe când în circumstanţa conversiunii efecte va produce mereu doar actul subsecvent, atât între părţi, cât şi în raport cu terţii. 

Însă, dacă în cazul conversiunii este uşor perceptibil că actul subsecvent, din punct de vedere temporar, este mereu încheiat ulterior actului iniţial, atât timp cât prin conversiune se naşte un act nou, menit de a îndrepta cauza de nulitate din actul anterior lovit de nulitate; în cazul simulaţiei lucrurile nu sunt la fel de lămurite. Totuşi, „se vorbeşte, în doctrină, despre coexistenţa celor două contracte, însă mai mult despre necesitatea ca actul secret să fi fost încheiat anterior sau cel târziu concomitent cu actul public. (…) Condiţia este însă logică, deoarece mai întâi părţile trebuie să convină în vederea falsificării realităţii juridice şi să dea o concreteţe anume acestei voinţe, actul public fiind a doua etapă a falsificării realităţii, fiind semnul exterior al prezentării intenţionat deformate a acesteia”^[16]. Astea fiind subliniate, identificăm elementul de asemănare dintre conversiune şi simulaţie, şi anume acela că actul iniţial şi cel subsecvent sunt întotdeauna succesive din punct de vedere al încheierii lor, lucru ce se întâmplă aproape în toate cazurile de simulaţie, în raport cu constituirea actului secret şi cel aparent.

Regula succesivităţii descrise mai sus ne face să analizăm dacă cele două acte: actul iniţial şi cel subsecvent, pe de o parte, şi actul secret şi cel aparent, pe de altă parte, au un punct de coincidenţă, tangenţă între ele. Suntem de părerea că atât în cazul conversiunii, cât şi în cazul simulaţiei aceasta există, atât timp cât cele două instituţii juridice reflectă un complex procedeu juridic, denumit fapt juridic complex ale cărui elemente, pentru a coexista, sunt interdependente. Condiţia interdependenţei nu s-ar îndeplini, dacă pe cele două acte, avute în vedere mai sus, nu le-ar asemăna nimic. 

Cum ne-am exprimat anterior, conversiunea nu are în vedere două acte juridice izolate (aici ne referim la actul juridic iniţial şi la cel subsecvent), pe care nu le-ar lega nimic, în pofida faptului că acestea sunt diferite. Actul juridic subsecvent rezultă, derivă din actul juridic iniţial lovit de nulitate, care are o existenţă juridică din punct de vedere pur teoretic. Cu alte cuvinte, actul juridic subsecvent valorifică manifestarea de voinţă iniţială, aptă de a mai produce efecte juridice valabile într-un alt act juridic, care va naşte, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii altele decât cele avute în vedere de către partea sau părţi odată cu încheierea actului juridic iniţial. Valorificarea manifestării de voinţă se produce într-un mod transformat, adică va fi orientată spre a produce efecte juridice distincte faţă de cele la care s-a aşteptat partea sau s-au aşteptat părţile la încheierea actului iniţial. Acest lucru se datorează faptului că, atât timp cât manifestarea de voinţă iniţială nu va trece prin metamorfoza menţionată, vom fi în circumstanţa a două acte juridice identice, infestate de aceeaşi cauză de nulitate, fără a exista realmente vreun rost sau importanţă în însuşi faptul aşa-zisei transformări şi fără a fi în prezenţa conversiunii de fapt.

În cazul simulaţiei, de obicei, punctul de asemănare nu rezultă ca şi în cazul conversiunii în manifestarea de voinţă valabil exprimată şi nomadă de la actul secret la cel aparent, pentru că contemporaneitatea actului real şi celui aparent este o condiţie obligatorie a simulaţiei şi, respectiv, elementul de asemănare dintre cele două acte juridice, care completează figura juridică a simulaţiei. Aşadar, similitudinea rezidă în producerea concomintentă şi paralelă a efectelor a două acte juridice pentru una şi aceeaşi situaţie de fapt, dar prezentată diferit în mod mincinos diverselor categorii de subiecţi participanţi la circuitul civil, în vederea contorsionării realităţii.

Există anumite percepţii care indică asupra faptului că un alt element de asemănare dintre actul iniţial şi cel subsecvent, pe de o parte, şi actul secret şi cel public, pe de altă parte, ar fi identitatea absolută dintre părţile contractante ale fiecăruia dintre celor două acte^[17]. Cu toate acestea, suntem de părerea că identitatea absolută a părţilor nu constituie o condiţie obligatorie pentru a afirma în unele cazuri că suntem în situaţia unei conversiuni sau simulaţii, interferenţele conceptuale între aceste două instituţii juridice fiind vizibile şi în acest context.

În acord cu cele afirmate se va reţine că tot conversiune, în mod excepţional, va fi şi în situaţia în care un act juridic bilateral se va înlocui cu un act juridic unilateral^[18]. Adică, în cazul în care bunul ce reprezintă obiectul material al unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între două persoane vânzătorul şi cumpărătorul, face în acelaşi timp şi obiectul unui legat constituit de vânzător în favoarea unui terţ, iar ulterior se constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare între vânzător şi cumpărător, acest act urmează a fi interpretat, în temeiul principiului conversiunii, ca o revocare tacită a legatului făcut terţului. Aşadar, subliniem că voinţa părţii sau a părţilor actului juridic iniţial, în orice caz, va produce alte efecte decât cele care au fost avute în vedere la momentul încheierii actului convertibil, odată ce prin conversiune (la invocarea acesteia de către, cel puţin, una dintre părţi), aşa cum am mai spus, se valorifică manifestarea de voinţă iniţială într-o manieră transformată. În acelaşi timp, modalitatea de conversiune avută în vedere este un prilej oportun de a valorifica prin transformare manifestarea de voinţă iniţială, cel puţin, în privinţa unei singure părţi, fără a fi în contradicţie cu voinţa celeilalte părţi.

Din punct de vedere al simulaţiei, vom analiza cazul interpunerii de persoane şi a mandatului fără reprezentare. În opţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane sunt implicate trei persoane: „interponentul (persoana care are calitatea de beneficiar real al operaţiunii cuprinse în actul public), interpusul (persoana care figurează ca parte în actul public şi care maschează adevărata identitate a beneficiarului) şi terţul (care este contractantul adevărat din actul public, în persoana căruia se produc efectele acestui contract)”^[19]. Spre exemplu, ar fi chiar cazul donaţiei efectuate de către un interpus al donatorului care doreşte să rămână anonim. Aşadar, se va observa că „Participarea tripartită nu este însă de esenţa simulaţiei, fiind posibil ca terţul să nu fie parte a acordului simulatoriu şi să nu fi avut cunoştinţă de acesta. Esenţial este ca realitatea juridică a raportului dintre interponent şi interpus să fie disimulată”^[20]. În aşa condiţii se pune problema dacă mandatul fără reprezentare ori convenţia de prêt-nom (dimensiune juridică improprie legislaţiei din Republica Moldova) tot poate fi catalogat(ă) ca şi simulaţie. Înainte de toate vom preciza că, în conformitate cu art. 2039 alin. (1) C. civ. al României „Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat”.Astfel, împărtăşim viziunea potrivit căreia mandatul fără reprezentare ar constitui o simulaţie prin interpunere de persoane în cazul în care persoana mandantului este ascunsă faţă de terţele persoane. Ori mecanismul simulatoriu este identic: tăinuirea realităţii reflectate într-un act secret ce este contemporan cu actul public, iar „efectele actului secret se produc exact în aceleaşi condiţii ca şi la simulaţia obişnuită”^[21]. În aşa caz suntem martorii şi unei lipse de identităţi dintre părţile actului secret şi al acordului simulatoriu, la care participă interponentul (mandantul) şi interpusul (mandatarul), şi părţile actului aparent încheiat între interpus (mandatarul) şi terţul.

Revenind, tot regula succesivităţii ne face să ne gândim şi asupra faptului că cele două acte juridice (care derivă unul din altul) din structura simulaţiei şi conversiunii sunt distincte, constituite în baza a acordurilor de voinţă specifice şi la fel diferite, ceea ce ar apropia şi de această dată instituţiile juridice supuse studiului. Faptul respectiv este pe deplin justificat, pentru că reluarea comportamentului juridic prescris de actul iniţial sau cel secret în actul subsecvent şi, respectiv, în cel aparent nu ar face decât o multiplicare prin suprapunere formală, tehnică şi materială a uneia şi aceleaşi relaţii juridice, fără a ridica careva probleme de drept, implicit de calificare în legătură cu potenţiala lor interacţiune. 

În aceste condiţii, se va reţine că actul subsecvent valabil, pentru a fi parte integrantă din structura conversiunii, va trebui să conţină un elementul de diferenţă faţă de actul iniţial, o poziţie susţinută uniform de către literatura juridică. Reiterăm că acest lucru ni se pare absolut real, raţional şi necesar, pentru că atât timp cât actul iniţial nevalabil va fi convertit într-un act identic sub toate aspectele ar constituit o operaţiune juridică fără sens, nu ar prezenta o conversiune veritabilă şi nici manifestarea de voinţă a părţilor nu ar obţine o anumită eficacitate. În doctrină s-a arătat că elementul de diferenţă poate consta în orice element al actului juridic, cum ar fi tip, natură, conţinut, efecte sau măcar formă^[22].

În literatura de specialitate, în raport cu diferenţa dintre actul secret şi cel aparent şi simulaţia, se arată că aceasta din urmă poate fi de două tipuri: prin fictivitate (simulaţie absolută) şi prin deghizare (simulaţie relativă). „În cazul simulaţiei prin încheierea unui act juridic fictiv (simulaţia absolută) (…). Părţile simulează că între ei s-ar fi încheiat un contract, dar de fapt actul secret dispune că actul public să nu producă niciun fel de efecte juridice. (…) În cazul deghizării totale, părţile urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a contractului: actul public indică un anume contract, actul secret un alt tip de contract. (…) În cazul deghizării parţiale se ascund anumite clauze ale actului juridic civil”^[23].

Dincolo de deosebirile vizibile în materie de producere a efectelor juridice de către actul iniţial şi cel subsecvent în cazul conversiunii, sau de către actul secret şi cel aparent în situaţia simulaţiei se va atrage atenţia că, în conformitate cu art. 1289 alin. (2) C. civ. al României, „Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”.Acest lucru înseamnă că simulaţia şi conversiunea se aseamănă prin aceea că actelor juridice care le formează le este incidentă sancţiunea nulităţii: în circumstanţa conversiunii actul iniţial întotdeauna va fi lovit de nulitate, iar în cazul simulaţiei atât actul secret, cât şi cel public vor fi lovite de nulitate, în cazurile prevăzute de lege. În legătură cu aceasta vom menţiona însă diferenţa de bază: în cazul simulaţiei întreaga operaţiune va fi lovită de nulitate şi nu va produce efecte juridice, pe când, în cazul conversiunii, chiar dacă actul iniţial este lovit de nulitate, prin convertirea acestuia va rezulta întotdeauna un act juridic care întruneşte toate condiţiile de valabilitate, menit de a valorifica într-o manieră transformată voinţa valabil exprimată în actului juridic iniţial^[24]. Totuşi, remarca potrivit căreia sancţiunea nulităţii ar fi proprie simulaţiei este una relativă şi doar cu titlu de excepţie, pentru că, în corespundere cu regula generală, „singura sancţiune specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice născută din acesta”^[25].

Dacă în raport cu prevederile legale din legislaţia României, simulaţia este sancţionată cu inopozabilitate şi doar în unele cazuri cu nulitate, este de menţionat că până la modificările Codului civil al Republicii Moldova survenite în 1 martie 2019, actele juridice fictive şi simulate, aşa cum prevedea art. 221, erau lovite de nulitate absolută, fără alte alternative. Însă, la etapa actuală, din interiorul art. 1089-1095 C. civ. RM nu rezultă exact şi precis sancţiunea juridică incidentă simulaţiei. Cu toate acestea, în Nota informativă a Legii privind modernizarea Codului civil şi modificarea şi completarea unor acte legislative se reţine „Art. 221 în redacţia actuală, care reglementează actele juridice simulate şi fictive, se exclude prin Proiect, şi reglementarea acestor categorii de contracte se va include în noul Capitolul Efectele Contractelor din Cartea 3, cu un nou regim juridic după modelul Codului civil italian, românesc şi DCFR, care prevăd inopozabilitatea acestor categorii de contracte şi nu nulitatea lor”.Pe lângă asta, suntem de părere că, dacă actul secret va fi lovit de nulitate drept rezultat al nesocotirii anumitor condiţii de valabilitate, de exemplu, va determina nulitatea întregii operaţiuni a simulaţiei şi în dreptul Republicii Moldova, atât timp cât potrivit art. 1090 alin. (3) C. civ. RM: „Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”.

Din cele expuse, în mod firesc, ar rezulta o întrebare: simulaţia lovită de nulitate ar putea fi convertită, ţinând cont de faptul că, astfel, conversiunea urmăreşte îndreptarea cauzelor de nulitate? Suntem de părere că răspunsul ar trebui să fie unul afirmativ, cel puţin din punct de vedere teoretic şi din perspectiva dreptului material, atât timp cât din optică procesuală lucrurile ar putea sta deloc simplu. Într-o atare situaţie am fi în prezenţa unei interferenţe clasice între simulaţie şi conversiune.

Cum s-a arătat mai sus, actul secret va fi lovit de nulitate dacă nu întruneşte condiţiile de fond pentru încheierea sa valabilă. Aşadar, ne putem imagina situaţia în care două părţi încheie în aparenţă un contract de mandat prin care mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să întreprindă acţiuni juridice şi materiale în legătură cu maşina sa, aflată sub sechestru. Cu toate acestea, în baza acordului lor simulatoriu, în realitate, au încheiat un contrat de vânzare-cumpărare secret, prin încălcarea interdicţiei de a dispune de bunul sechestrat.

Dacă ar fi să raportăm prezenta speţă prevederilor Codului civil al Republicii Moldova, care nu diferă substanţial de cele ale României, vom statua că în conformitate cu art. 344 C. civ. RM, actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituită, în favoarea unor persoane, o interdicţie cu privire la dispoziţie, poate fi declarat nul de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia. Actul juridic nu poate fi anulat pe acest temei dacă dobânditorul bunului nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască despre interdicţie sau dacă actul juridic stipulează expres că este încheiat sub condiţia suspensivă a ridicării interdicţiei.

În aşa caz, terţul de bună-credinţă şi lezat în drepturi ca urmare a încheierii actului secret, în baza prevederilor art. 1091 alin. (2) C. civ. RM: „Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret dacă acesta le vatămă drepturile”, va fi îndreptăţi să înainteze în instanţa de judecată o acţiune în simulaţie, însoţită de acţiunea privind declararea nulităţii actului secret şi, respectiv, a procedeului simulaţiei în general.

Pe de altă parte, părţile simulaţiei, într-un asemenea caz, vor fi îndreptăţite să ceară în instanţa de judecată convertirea contractului de vânzare-cumpărare anulat în antecontract, ţinând cont de caracterul judiciar al conversiunii^[26]. Convertirea în antecontract se justifică prin faptul că părţile au avut intenţia de a efectua un transfer sau o constituire de drepturi reale asupra bunului plasat sub interdicţie şi şi-au manifestat voinţa în acest sens odată cu încheierea contractului iniţial. Având în vedere existenţa interdicţiei de a dispune de bun, despre care părţile erau sau trebuiau să fie în cunoştinţă de cauză, or doar în atare circumstanţe acţiunea în nulitate a contractului iniţial este admisibilă, este neîndoielnic că părţile în mod implicit au prefigurat eventualul transfer sau constituire de drepturi reale asupra bunului plasat sub interdicţie cu condiţia ridicării acesteia. Respectiv, manifestarea de voinţă a părţilor inserată în contractul iniţial în cumul cu prefigurarea ridicării interdicţiei este suficientă pentru ca această manifestare de voinţă să valoreze antecontract, mai ales în condiţiile în care nulitatea contractului iniţial nu este cauzată de vicii de formă, ceea ce acordă eficienţă antecontractului din punct de vedere al cerinţelor de formă.

Efectele acestui antecontract se vor putea produce cu ocazia ridicării interdicţiei. Dacă promitentul înstrăinător se va opune încheierii contractului definitiv de înstrăinare după decăderea interdicţiei, atunci beneficiarul dobânditor va putea recurge la mijlocul de executare silită atipică a drepturilor sale izvorâte din antecontract, prevăzute de art. 1000 C. civ. RM, şi anume: în cazul neexecutării fără justificare a obligaţiei promitentului de a încheia contractul definitiv, beneficiarul poate cere instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract definitiv.

Pe final, nu ne rămâne decât să evidenţiem o altă asemănare dintre conversiune şi simulaţie, şi anume că ambele au caracter judiciar, iar acţiunile în declararea conversiunii şi, respectiv, a simulaţiei, sunt nişte acţiuni de constatare, care vor putea fi introduse oricând pe cale principală, ori de excepţie, şi deci sunt imprescriptibile, având în vedere natura dreptului apărat. Deosebirea de bază este că acţiunea în declararea simulaţiei va putea fi introdusă fie de părţile actului secret, fie de către terţi, atunci când interesul lor le dictează acest comportament juridic, pe când acţiunea în constatarea conversiunii va fi înaintată doar de către părţile actului iniţial, atât timp cât conversiunea nu tinde să atingă drepturile terţilor prin denaturarea realităţii. Acelaşi adevăr rezultă din art. 1094 alin. (1) C. civ. RM şi art. 2502 C. civ. al României. 

În concluzie, vom menţiona că simulaţia şi conversiunea sunt deopotrivă instituţii de drept menite de a completa şi sofistica, din optică pozitivă, teoria actului juridic, cu scopul de a face raporturile juridice civile mai diverse şi mai pe placul subiecţilor de drept, care nu vor subestima importanţa acestora din urmă prin adoptarea unui comportament activ în cadrul relaţiilor sociale. În acelaşi timp, puţinele interferenţe dintre conversiune şi simulaţie nu ne arată doar cât de diferite sunt aceste instituţii juridice ci, cel mai important, cât de preţioasă este combinarea dintre ele, în contextul demonstrării maturităţii şi coeziunii ramurii de drept civil şi în vederea multiplicării raporturilor de drept privat, prin ridicarea acestora la un alt nivel de dezvoltare conceptuală.

Note de subsol

^[1] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit des obligations, LGDJ,Paris, 2017, p. 407 în I.D. Romoşan, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p. 98.

^[2] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria general a obligaţiilor, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 193.

^[3] Pentru semnificaţiile termenului conversiune, a se vedea: G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 272; F. Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Saeculum, Bucureşti, 2002, p. 219; Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue francaise. Nouvele Edition du Petit Robert, Paris, 2013, pp. 537-538.

^[4] E. Veress, Drept civil. Teoria general a obligaţiilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 62.

^[5] A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1973, p. 467; P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1989, p. 237; I. Dogaru (coord.), Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1022.

^[6] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria general a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 74.

^[7] I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., 2014, p. 193.

^[8] I.D. Romoşan, op. cit., 2018, p. 108.

^[9] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 172. 

^[10] Există o prevedere similară şi la art. 1050 C. civ. al României.

^[11] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 74.

^[12] Optăm pentru structura dihotomică a simulaţiei, în pofida unor viziuni doctrinare cu privire la structurarea simulaţiei în trei acte juridice: actul public, actul secret şi acordul simulatoriu (C. Paziuc, Probleme teoretice şi practice privind conversiunea actului juridic civil, în R.R.D.P. nr. 4/2011, p. 156), în virtutea faptului că acordul simulatoriu rezultă implicit din coexistenţa între părţi a actului public şi a celui secret, şi nu urmează a i se recunoaşte calitatea de act juridic distinct.

^[13] Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosseti, Bucureşti, 2003, p. 66.

^[14] I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 537.

^[15] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., 2015, p. 172.

^[16] I.D. Romoşan, op. cit., 2018, p. 101.

^[17] O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 209; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1995, p. 75.

^[18] G. Răducan, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 365.

^[19] Fl.A. Baias, op. cit., 2003, p. 113.

^[20] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., 2015, p. 169.

^[21] Ibidem, p. 169.

^[22] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 341.

^[23] E. Veress, op. cit., 2015, p. 63.

^[24] D. Cosma, op.cit., 1969, pp. 339-340.

^[25] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 128.

^[26] I. Reghini, Conversiunea actului juridic – o posibilă consecinţă a nulităţii, S.U.B..B. nr. 4/2009, p. 122.