Interpretatio cessat in claris? Un risc (ascuns) al denaturării sensului clauzelor clare

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 405-419.

Motto:

„Fred: Maybe you can clarify something for me. Since I’ve been,

you know, waiting for the fleet to show up, I’ve read a lot, and…

Ted : Really?

Fred: And one of the things that keeps popping up is this about «subtext». Plays, novels, songs – they all have a «subtext», which  I take to mean a hidden message or import of some kind. So subtext we know. But what do you call the message or meaning that’s right there on the surface, completely open and obvious? They never talk about that. What do you call what’s above the subtext?

Ted : The text.

Fred: OK, that’s right, but they never talk about that”^[1].

Introducere

În ceea ce privește interpretarea contractelor, Codul civil consacră două reguli care ar putea fi privite ca fiind reguli cu caracter general – regula interpretării potrivit voinței concordante a părților (art. 1266 C. civ.) și regula interpretării sistematice a clauzelor (art. 1267 C. civ.). În vreme ce art. 1268-1269 C. civ. presupun, prin ipoteză, existența unei ambiguități pe care interpretul este chemat să o soluționeze, această cerință nu reiese din textul sau din denumirea marginală a art. 1266-1267 C. civ.

În mod similar, și reglementarea anterioară invita la aceeași concluzie: art. 977 C. civ. 1864 utiliza doar sintagma „interpretarea contractelor”, în vreme ce articolele care îi succedau conțineau sintagme care restrângeau domeniul de aplicare al respectivelor texte: „când o clauză este primitoare de două înțelesuri” (art. 978 C. civ. 1864), „termenii susceptibili de două înțelesuri” (art. 979 C. civ. 1864), „dispozițiile îndoioase” (art. 980 C. civ. 1864), „când este îndoială” (art. 983 C. civ. 1864).

Este însă, în egală măsură, adevărat că până și concluzia că o clauză este neechivocă presupune, într-o anumită măsură, interpretarea acelei clauze. Instanța de judecată care se află în fața unei clauze și este chemată să o interpreteze se află, de obicei, și în fața a două interpretări posibile, fiecare avansată de una dintre părțile litigiului. A adopta una dintre interpretări în detrimentul alteia, chiar cu motivarea că clauza este clară și nu este susceptibilă decât de o interpretare rezonabilă, presupune totuși efortul intelectual de a respinge cealaltă interpretare ca fiind nerezonabilă. Iar acest efort intelectual se circumscrie, la rândul său, într-o mai mică sau mai mare măsură, noțiunii de „interpretare”.

Din economia textelor reiese, așadar, o întrebare la care legiuitorul nu oferă un răspuns expres: este permis interpretului ca, utilizând regulile „generale” oferite de art. 1266-1267 C. civ., să atribuie unei clauze aparent neechivoce un sens diferit față de cel care transpare din lectura clauzei?

Pe de o parte, a fost exprimată opinia potrivit căreia „claritatea clauzelor contractuale este de natură să înlăture necesitatea unei operații speciale de interpretare”^[2], opinie care este îmbrățișată și de practica judiciară^[3]. Originile acestei opinii pot fi identificate în dreptul roman: „cum in verbis nulla ambiguitas est, non debit admitti voluntatis quaestio”^[4].

Pe de altă parte, posibilitatea unei contradicții între voința exprimată și voința reală este, de asemenea, acceptată de literatura de specialitate^[5]. Poate deci o parte să producă probe care să ateste că voința concordantă a părților a fost una complet diferită de cea consacrată prin contract? Dacă răspunsul este afirmativ, poate partea să producă aceste probe chiar și în cazul unui contract încheiat în formă scrisă ad probationem sau ad validitatem? Cum delimităm, în acest caz, simpla interpretare a contractului de alte mecanisme, cum ar fi modificarea acestuia sau denunțarea unei simulații?

Există, de asemenea, o serie de situații în care terții se pot întemeia, cu bună-credință, pe sensul aparent al contractului. Avem în vedere nu doar situația contractelor înregistrate în registre publice, cum ar fi Registrul Național de Publicitate Mobiliară, dar și diferitele ipoteze în care existența unui raport juridic este utilizată, de exemplu, pentru a evalua bonitatea unei persoane sau valoarea unei afaceri.

Toate aceste situații au drept situație premisă o aparență care nu este susceptibilă, pentru un observator imparțial, să dea naștere la întrebări. Limbajul folosit de părți are un sens bine definit în limbajul comun, astfel că atunci când acele sintagme se regăsesc în convenția părților ele nu ridică semnale de alarmă. Pe baza acestei certitudini, în ciuda relativității efectelor actului juridic, actul poate totuși să producă anumite consecințe față de terți.

Cel puțin teoretic, operațiunea de interpretare a contractului nu presupune un mecanism anume, o anumită procedură sau intervenția unui terț. Ea s-ar putea produce la un moment ulterior încheierii contractului, modificând sensul clauzei în discuție cu efecte retroactive. Din acest punct de vedere, potențialele dezavantaje față de terți ar putea fi mai dificil de înlăturat pe calea inopozabilității actului interpretativ.

Am încercat, în cadrul prezentului studiu, să urmărim opiniile exprimate în practica judiciară din România cu privire la problema clauzelor clare (§1)și soluțiile oferite de alte sisteme de drept (§2). Am identificat, de asemenea, fără a pretinde că lista este una exhaustivă, și anumite probleme care pot reieși din soluția primatului voinței concordante în detrimentul oricărei alte reguli pe planul relativității efectelor contractului (§3), al opozabilității efectelor acestuia (§4) și al altor dificultăți care pot apărea în asigurarea stabilității circuitului civil (§5). În cele din urmă, am încercat să propunem o soluție care să mențină un echilibru între dezideratul menținerii voinței reale și stabilitatea circuitului juridic (§6).

§1. Opinii exprimate în practica judiciară locală

Astfel cum arătam în secțiunea introductivă a prezentului articol, legiuitorul român nu a oferit un răspuns la problema interpretării clauzelor (aparent) clare. S-a argumentat atât în favoarea conservării voinței reale cu orice preț, cât și în favoarea menținerii sensului aparent al clauzelor neechivoce, în ciuda susținerilor părților în sens contrar.

Practica judiciară a exprimat opinii în ambele sensuri, atât sub imperiul Codului civil cât și sub imperiul C. civ. 1864. S-a afirmat că actele ulterioare ale părților ar putea fi folosite la interpretare în orice situație, cu excepția cazului în care voința inițială a părților ar fi fost clară, iar actele ulterioare ar tinde să acorde drepturi „în contra și peste dispozițiunilor precise ale actului inițial”, ca rezultat al unei fraude^[6]. În această din urmă situație, s-ar putea reține, argumentează instanța, că acele acte ulterioare ar fi lovite de inopozabilitate.

Comentariul oferit de E. Pușcariu asupra speței reține că „[a] interpreta, însemnează a explica ceea ce e confuz sau echivoc și adesea prin operațiunile de interpretare, judecătorul izbutește a risipi o confuzie sau o contradicție, a rectifica un termen impropriu utilizat de părți, a alege accepțiunea adevărată a unui termen față de mai multe înțelesuri, a restrânge exagerarea unei expresii nesocotite, a restabili ordinea în fraze, armonia în clauze, în fine a fixa sensul natural și adevărat al actului întreg”^[7].

În practica recentă, într-o decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: „[î]n prezenta cauză prețul nu a fost plătit, pentru că în realitate el nu a existat, ci a fost menționat formal în contractele de vânzare-cumpărare. Instanțele au făcut deci și o corectă aplicare a prevederilor art. 977 și 978 C. civ., privitoare la interpretarea contractelor după intenția comună a părților contractante, în speță, părțile, de comun acord înțelegând să nu existe un preț al vânzării-cumpărării”^[8]. Decizia prezintă relevanță sub aspectul disponibilității instanțelor de fond de a interpreta voința părților înlăturând din analiză dispozițiile (aparent exprese) referitoare la prețul vânzării. Ea este, poate, criticabilă în măsura în care instanța nu a avut în vedere posibilitatea de a se fi aflat în prezența unei simulații^[9], părțile urmărind mai degrabă să se prevaleze de un act secret decât să obțină interpretarea contractului.

Un alt exemplu apărut relativ frecvent, în care sensul literal al termenilor deviază de la voința reală a părților, este utilizarea termenelor de „rezoluțiune” sau „reziliere” într-un context care nu ține de o neexecutare fără justificare a obligațiilor^[10]. Atunci când aceste noțiuni sunt utilizate în cadrul unor dispoziții care prevăd (sau limitează) posibilitatea unei părți de a înceta contractul, fără a exista nicio legătură cu o neexecutare a obligațiilor de către cealaltă parte, instanțele ar trebui să analizeze posibilitatea ca dreptul oferit (sau limitat) prin intermediul respectivei clauze să fie un drept de denunțare unilaterală a contractului^[11]. Această ipoteză este însă mai puțin „periculoasă” pentru terți, de multe ori sensul corect al noțiunii putând fi identificat prin interpretarea sistematică a clauzelor contractului (care poate reliefa inexistența unei neexecutări fără justificare, specifice rezoluțiunii).

Interpretatio cessat in claris a fost, de asemenea, îmbrățișată de practica judiciară, reținându-se că „[d]acă voința părților este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, care este necesară doar în situația în care există discrepanță între voința reală și voința declarată a părților, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori când contractul este incomplet”^[12].

Cu alte cuvinte, „respectarea voinței părților se impune judecătorului, aceasta fiind suverană și nu poate fi modificată de către instanța de judecată. Așadar, instanța nu poate reface sau modifica un contract ale cărui stipulații sunt precise și clare, conform principiului exprimat în adagiul interpretatio cessat in claris, forța obligatorie a contractului fiind astfel prezervată”^[13].

Cu titlu de exemplu, într-o decizie de speță, Tribunalul Olt s-a folosit tocmai de sensul literal al termenilor folosiți de părți pentru a respinge apărarea unei părți care afirma că un acord de stingere eșalonată a unei datorii ar fi inclus o remitere de datorie pentru o altă obligație a părții: „cuvântul „diferență”, care reprezintă, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, un rest, un rezultat al unei scăderi matematice, nu poate avea înțelesul de concesie făcută debitorului, în virtutea căreia acesta ar fi fost scutit de suma de 7.000 lei dacă înțelegea să își îndeplinească obligația de plată a sumei de 12.000 lei”^[14].

În orice caz, și independent de răspunsul oferit întrebării inițiale, ceea ce este cert este că voința reală trebuie dovedită, iar până la proba contrară declarația de voință trebuie să fie considerată a fi conformă voinței reale^[15].

Tribunalul Maramureș reține, în acest sens, că, „fără a înlătura, de plano, o astfel de posibilitate, se impune totuși a se reține că, în împrejurările concrete ale cauzei, a se atribui unora dintre părțile contractului o altă calitate decât cea care rezultă din acordul de voință clar exprimat, echivalează cu o modificare a contractului, iar nu cu o interpretare a acestuia, cu efectul logic consecutiv constând în schimbarea a înseși angajamentelor juridice asumate de părțile la care se referă cererea de interpretare”^[16].

§2. Situația în alte sisteme de drept

Observând reglementările aplicabile în alte sisteme de drept analizate, dintre care unele au servit drept sursă de inspirație pentru Codul civil român, remarcăm că în majoritatea cazurilor există o reticență, expresă sau conturată pe cale jurisprudențială, față de interpretarea unor clauze aparent neechivoce.

Notabil, C. civ. fr. a consacrat expres, ca urmare a modificărilor survenite în anul 2016, în art. 1192, jurisprudența Curții de Casație franceze cu privire la denaturarea sensului clauzelor clare^[17], nefiind permisă interpretarea clauzelor clare și precise dacă interpretarea conduce la denaturarea acestora^[18].

În Québec, deși nu există o reglementare expresă, în ceea ce privește posibilitatea interpretului de a aplica art. 1425 C. civ. Québec și la clauzele clare, jurisprudența a reținut că, dacă termenii contractuali sunt clari, rolul judecătorului se limitează la aplicarea acestora la situația de fapt cu care se confruntă^[19]. S-a reținut că regulile de interpretare au o natură supletivă, menită să suplinească tăcerea părților contractante^[20], astfel încât ar trebui să fie utilizate cu precauție acolo unde există o reglementare expresă a părților.

Nici C. civ. it. nu are în vedere în mod expres situația clauzelor neechivoce, însă instanțele italiene utilizează maxima in claris non fit interpretatio pentru a da efect sensului literal al termenilor^[21]. Există însă și o opinie minoritară care permite părților să contrazică sensul aparent clar al expresiilor folosite recurgând la corespondența anterioară încheierii contractului sau chiar prin audierea martorilor^[22].

Spania conține o reglementare expresă a situației clauzelor clare: prima regulă de interpretare prevăzută de Codul civil spaniol este cea potrivit căreia, dacă termenii contractului sunt clari și nu lasă loc de dubii cu privire la intenția părților contractante, va prevala sensul literal al termenilor (art. 1281 teza I C. civ.). Corolar acestei reguli, atunci când expresiile folosite par a fi contrare intenției evidente a părților, va prevala intenția evidentă a părților (art. 1281 teza II C. civ.).

În ceea ce privește Germania, în determinarea intenției părților au existat și situații în care sensul atribuit de instanțe a fost complet diferit de sensul literal al termenilor existenți în contract. Cazul german Haaksjöringsköd^[23] reprezintă un bun exemplu – deși cuvântul norvegian „haaksjöringsköd” înseamnă, în limbajul comun norvegian, „carne de rechin”, ambele părți aveau în vedere vânzarea de carne de balenă. Instanța a ajuns însă la această regulă utilizând regula falsa demonstratio non nocet, iar nu doar regula determinării voinței reale.

În Olanda, deși, în principiu, este permisă devierea de la sensul literal al termenilor, literatura de specialitate observă că, din ce în ce mai des, în practica recentă, este favorizată o interpretare literală, în special în dispute între profesioniști care au beneficiat de asistență de specialitate în cursul negocierilor^[24]. Se consideră, așadar, că prevederile clare nu necesită, în general, interpretare^[25].

În sistemele anglo-saxone, regula four corners presupune, astfel cum îi spune și numele, căutarea răspunsului în interiorul celor patru colțuri ale contractului. Atunci când contractul este, cel puțin aparent, neechivoc pentru o persoană străină de contextul acestuia, nu pot fi administrate probe care să contrazică sensul contractului^[26]. Regulile tradiționale „plain meaning rule” și „parol evidence rule” sunt menite să acorde semnificație sporită sensului literal al expresiilor, atunci când acesta este neechivoc, și să împiedice interpretul să recurgă la elemente extrinseci („parol evidence”). Aplicarea liberată a acestor reguli a condus la o abordare formalistă^[27].

S-a argumentat că, cel puțin în segmentul business-to-business, părțile ar prefera o astfel de abordare, care ar conduce la rezultate judiciare mai previzibile, și că, în orice caz, pentru acele situații în care părțile doresc să folosească anumite expresii cu alt sens decât sensul comun, este preferabil ca lor să le fie alocată răspunderea de a redacta clar contractul^[28].

Abordarea formalistă nu s-a aflat la adăpost de critici, și au fost exprimate opinii și în favoarea permiterii recursului la elemente extrinseci pentru interpretare. Inclusiv instrumentele de codificare care au reținut aceste elemente, cum ar fi Restatement (Second) of Contracts, par a ezita să le aplice în situația clauzelor clare. Cu excepția cazului în care este relevată o intenție contrară, expresiile vor fi interpretate potrivit sensului lor prevalent (dacă acesta există), iar jargonul tehnic sau specializat din cadrul unei industrii (așa-numitele „terms of art”) vor fi interpretate potrivit sensului lor specific, atunci când sunt utilizate într-o operațiune din cadrul acelei industrii [art. 202(3) Restatement].

Pe plan european, instrumentele de codificare nu au oferit, în general, un răspuns expres la această întrebare. Spre deosebire de multe legi naționale însă, aceste instrumente conțin un standard de rezonabilitate. În măsura în care nu există mijloace de probă care să dovedească existența unei voințe a părților aflată în contradicție cu sensul literal al clauzei, va fi preferat sensul pe care un observator rezonabil l-ar atribui clauzei. Prin aplicarea acestui standard, interpretul este deseori împiedicat să denatureze sensul contractului sub pretextul interpretării acestuia^[29].

§3. Relativitatea efectelor contractului față în față cu excepțiile (veritabile sau nu) ale acesteia

Indubitabil, forța obligatorie a contractului este caracterizată de relativitate^[30]. Părțile și-au configurat o normă privată, iar aceasta urmează a se impune (doar) părților care, prin voința lor autonomă, au înțeles să fie ținute de norma respectivă.

Există însă situații în care prin act sunt stabilite drepturi în favoarea unor terțe persoane. Stipulația pentru altul, de exemplu, are în vedere tocmai ipoteza în care o parte își exprimă, față de co-contractantul său, acordul în vederea executării unei anumite prestații în beneficiul unei terțe persoane^[31]. Dreptul terțului de a pretinde executarea prestației stipulate nu ia naștere însă exclusiv prin formarea acordului de voință între stipulant și promitent, ci este necesară acceptarea stipulației de către terțul beneficiar [art. 1286 alin. (1) C. civ.].

Nu este, așadar, necesar ca terțul beneficiar să fi fost prezent pe tot parcursul formării acordului de voințe între părțile contractului în cadrul căruia a fost inserată stipulația în favoarea terțului. Este permis scenariul în care terțul este pus în fața faptului împlinit, fiindu-i solicitat doar acordul cu privire la stipulația cuprinsă în act, neacceptarea stipulației fiind astfel privită drept o condiție rezolutorie^[32].

Odată acceptată stipulația, declarația de acceptare [privită drept act unilateral, producător de efecte juridice odată ce ajunge la destinatar – art. 1326 alin. (3) C. civ.] devine, în principiu, irevocabilă de la momentul la care ea este adusă la cunoștința părților contractului. Această concluzie „decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic, fiind o consecință și, în același timp, o garanție a acestui principiu”^[33]. Așadar, terțul beneficiar se comportă exact ca un contractant în ceea ce privește mecanismele aflate la dispoziția sa pentru obținerea executării prestației stipulate^[34].

Presupune, oare, primatul voinței concordante că terțul beneficiar care, lecturând contractul, a constatat că este îndreptățit să primească carne de rechin ar trebui să fie obligat să primească în locul acesteia carne de balenă? Credem că răspunsul ar trebui să fie negativ. Înalta Curte a reținut că „există situații în care se poate admite revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt întrunite cumulativ condițiile ca manifestarea de voință să producă consecințe juridice, existența acestora să fie legată de menținerea voinței inițiale, iar consecințele produse să determine crearea sau consolidarea unor drepturi ale terților”^[35], or, în ipoteza noastră, consimțământul declarantului (terț beneficiar al stipulației) a fost viciat, lipsind prin urmare o condiție pentru ca acea manifestare de voință să poată produce efecte juridice.

Mecanismul este însă unul complicat. Aflat în fața situației în care obiectul stipulației diferă față de cel aparent din cuprinsul contractului, iar declarația de acceptare fiind, astfel cum am văzut, în principiu, irevocabilă^[36] de la momentul comunicării sale, terțul beneficiar ar trebui să recurgă la o acțiune în anularea acestei declarații, fundamentată eventual pe eroarea-viciu de consimțământ în care s-a regăsit. Pe planul stabilității circuitului civil, soluția nu este ideală.

Nu este de neglijat nici situația actelor încheiate prin reprezentant, alieno nomine. Efectele juridice se vor produce direct în persoana reprezentatului^[37], însă conținutul contractului este redactat de reprezentant. Care ar trebui să fie soluția dacă reprezentantul și terțul au avut în vedere un anumit sens al unei clauze, însă au utilizat o terminologie care are un alt sens în limbajul comun? Complicând ipoteza de lucru, dacă actul a fost încheiat de reprezentant cu depășirea puterii de reprezentare și este ulterior ratificat de către reprezentat, reprezentatul evaluând pe baza sensului comun al clauzelor că actul îi profită?

În mod similar cu ipoteza stipulației pentru altul, s-ar impune o anulare a declarației de ratificare. Suplimentar, apare și problema existenței sau inexistenței unui contract. Mai putem vorbi, într-o atare ipoteză, despre un acord de voințe sau este vorba mai degrabă despre două voințe disonante? De vreme ce sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă, s-ar părea că legiuitorul român are în vedere existența unui contract, actul fiind susceptibil de confirmare.

Însă, dacă este vorba despre două voințe disonante, care este obiectul actului juridic care s-a format și prin raportare la care urmează să analizăm (in)existența unui viciu de consimțământ? Obiectul prefigurat de reprezentant și de cocontractant prin limbajul lor secret sau obiectul care reiese dintr-o analiză obiectivă a clauzei, urmând ca partea care dorește să se prevaleze de limbajul secret să fie cea care este pusă în situația de a recurge la mecanismele viciilor de consimțământ? Primatul voinței concordante pare să sugereze prima ipoteză, însă aici voința exprimată nu este cea a persoanei în patrimoniul căreia se vor produce efectele juridice. Iată, deci, un nou „atac” asupra stabilității circuitului civil.

Putem identifica astfel de ipoteze în cadrul tuturor situațiilor privite drept excepții, aparente sau reale, de la principiul relativității efectelor juridice. Avânzii-cauză care acceptă o moștenire sau consimt la o operațiune de fuziune^[38] evaluează, desigur, impactul pe care această operațiune o va avea asupra patrimoniului lor. Revenind la haaksjöringsköd, diferența între carnea de rechin și cea de balenă poate fi relevantă în evaluarea raportului dintre activul și pasivul pe care avânzii-cauză l-ar dobândi ca urmare a acceptării preluării poziției autorului lor.

Este, în egală măsură, relevant pentru cesionari sau pentru titularii unor acțiuni directe ca întinderea drepturilor și obligațiilor să fie stabilă. O parte căreia îi este propusă cesiunea unui contract sau care evaluează oportunitatea introducerii unei acțiuni directe în contra unui sublocatar sau unui beneficiar al unei antreprize și care observă o ambiguitate în redactarea contractul poate acționa în consecință. Dacă această ambiguitate nu este însă aparentă, nu este posibil pentru cesionar/titularul acțiunii directe să ia o decizie în deplină cunoștință de cauză. Chiar dacă incertitudinea nu poartă asupra obiectului contractului, faptul că o anumită obligație este pură și simplă sau afectată de modalități este suficient de relevant pentru a modifica concluziile asupra oportunității unei cesiuni de contract sau a unei acțiuni directe.

§4. Dificultăți pe planul opozabilității contractului față de terți

În conturarea unui răspuns la întrebarea formulată în debutul studiului, nu este neglijabil nici că terții față de contract sunt ținuți să „nu facă nimic de natură să împiedice desfășurarea normală a efectelor unei operațiuni juridice”^[39]. Opozabilitatea actului juridic „se referă esențial la operațiunea juridică (negotium)”^[40] și are drept scop „să forțeze terții să respecte existența și efectele operațiunii juridice încheiate: terții trebuie să accepte realitatea voită de părțile sale și să se abțină de la orice piedică ar putea pune executării contractului”^[41]. Cum pot însă terții să asigure eficacitatea și inviolabilitatea unui act juridic altfel decât pe baza sensului care transpare din limbajul neechivoc utilizat de părți?

Poate mai relevantă decât atât este opozabilitatea în sens activ al actului^[42], care permite atât părților să pretindă terților să respecte actul, cât și terților să opună părților efectele actului. Un creditor chirografar care descoperă că debitorul său a încheiat un act prin care și-a sporit activul patrimonial nu poate să se întemeieze decât pe cuprinsul actului atunci când extinde măsurile de executare silită și asupra noului bun intrat în patrimoniul debitorului său. Așteptând să execute o cantitate de carne de rechin, va descoperi cu stupoare că un astfel de bun nu există în patrimoniul debitorului.

Desigur că un astfel de creditor nu este complet lipsit de mijloace de apărare. În măsura în care poate dovedi o intenție de fraudare a intereselor sale, are la dispoziție mecanismul acțiunii pauliene. Frauda trebuie însă să fie dovedită, ceea ce îngreunează misiunea părții care și-ar dori să se prevaleze de sensul aparent al actului. Totodată, nu este de neglijat nici impactul pe care îl are aplicarea liberală a principiului fraus omnia corrumpit asupra stabilității circuitului civil. S-a reținut, într-o decizie celebră în practica judiciară, că acest principiu interzice exercitarea de acte de dispoziție asupra unui produs al infracțiunii, inclusiv sub aspectul grevării cu sarcini a acestui bun, pentru că soluția contrară nu ar da eficiență principiului potrivit căruia criminalitatea nu produce venituri^[43]. Dacă însă frauda nu este aparentă și nu poate fi dovedită, ce îl protejează pe creditorul care s-a întemeiat pe sensul aparent al actului?

Poate că soluția mai echilibrată pentru aceste situații este privirea limbajului atipic utilizat de părți drept o veritabilă simulație. Părțile au configurat o situație juridică reală diferită de cea care transpare din consultarea actului public, astfel că terții ar trebui să se poată prevala fie de sensul comun, fie de sensul codificat utilizat de părți, în funcție de propriile interese (art. 1290 C. civ.).

Cu toate acestea, pentru a putea denunța o simulație este necesară proba intenției de a disimula conținutul real al actului, fiind exprimate opinii în sensul în care o simulație ar fi formată din trei acte juridice: cel public, care consemnează situația juridică falsă, cel secret, care consemnează voința concordantă a părților, și „înțelegerea părților care exprimă voința de a simula, de a săvârși o fraudă, de a crea aparența unor raporturi juridice, inexistente în realitate”^[44]. Chiar dacă nu ne aflăm în prezența unei fraude, intenția de a simula trebuie în continuare să fie dovedită.

Chiar în măsura în care această probă se află la dispoziția terților, misiunea lor pe plan procesual este oricum îngreunată prin necesitatea de a promova acțiunea în declararea simulației alături de cea necesară pentru valorificarea dreptului lor^[45].

Până la momentul la care părțile inițiale efectuează demersuri în sensul asigurării concordanței între sensul care reiese din instrumentum și sensul avut în vedere de părți, terții nu pot cunoaște că există o neconcordanță. Prin urmare, cesionarul persoană juridică, de exemplu, va surprinde dreptul de creanță în situațiile sale financiare, așa cum acest drept reiese din sensul comun al termenilor, ceea ce poate conduce la o reprezentare greșită asupra profitabilității întreprinderii. Chiar și cesionarul persoană fizică poate arăta unui potențial creditor contractul său în procesul de evaluare a capacității sale de rambursare a creditului solicitat.

Dacă am admite că un demers (judiciar sau de altă natură) de interpretare a clauzelor ar fi susceptibil de a face opozabil față de terți sensul obscur utilizat de părți pentru sintagmele utilizate în cadrul contractului, toate persoanele enunțate mai sus se regăsesc, brusc, într-o poziție dificilă.

§5. Alte obstacole în calea stabilității circuitului civil

Există și o serie de alte dificultăți asociate variantei în care un demers al părților de a obține interpretarea unor clauze contractuale aparent clare ar conferi forță obligatorie (și opozabilitate) acelei noi interpretări încă de la momentul încheierii contractului.

De exemplu, partea (sau părțile) care ar dori să obțină modificarea contractului fără a parcurge anumite etape pe care principiul simetriei formelor le-ar impune (avem în vedere, de exemplu, situația actelor pentru care legea impune condiția formei scrise ad validitatem sau situația formalităților de publicitate cu efect constitutiv de drepturi) ar putea, cel puțin teoretic, să obțină această modificare confirmând că intenția lor reală a fost contrară sensului care transpare din instrumentum.

Această soluție ar contraveni însă spiritului legii, care presupune că toate componentele unui act pentru care legea impune o anumită formă solemnă trebuie să respecte aceeași condiție de formă: „[c]ând legea prescrie ad solemnitatem o anumită formă, întregul conținut al actului trebuie îmbrăcat în forma respectivă, fără a face deosebire între clauzele principale ale tipului de act încheiat și clauzele accesorii”^[46]. În acest sens, s-a argumentat inclusiv că un act secret care ar prevedea un alt preț decât actul public încheiat în formă autentică ar trebui să fie considerat nul pentru lipsa formei solemne^[47].

Ar fi, de asemenea, posibil pentru o parte care și-a asumat un angajament față de un terț în sensul nemodificării unui contract în derulare – cum ar fi situația angajamentelor față de creditorii care au evaluat bonitatea debitorului în funcție de contractele sale în derulare – să obțină modificarea contractelor pe cale de interpretare, evitând astfel să încalce angajamentele față de bancă.

Iar acestea sunt doar ipotezele în care părțile au avut, într-adevăr, în vedere acel sens obscur la momentul la care au încheiat contractul, iar eventualele dezavantaje se produc exclusiv față de terți. Cu alte cuvinte, a existat o voință concordantă, doar că ea a fost redată eronat în instrumentum.

Nu este însă deloc de neglijat pericolul ca, la apariția unor neînțelegeri pe parcursul executării contractului, părțile să se folosească de posibilitatea interpretării clauzelor clare pentru a obține un beneficiu la care nu erau îndreptățite.

De exemplu, avem în vedere posibilitatea ca o parte care este nemulțumită de rezultatul negocierilor să își ajusteze comportamentul pe parcursul executării contractului, într-o tentativă oportunistă de a fundamenta în fața instanței de judecată interpretarea dorită^[48] „preconstituind” probe.

Simplificând problema, partea livrează de fiecare dată carne de balenă în locul celei de rechin deși în contract obiectul este definit drept „carne de rechin”, iar atunci când i se pretinde să execute contractul conform sensului comun al cuvintelor folosite, se întemeiază pe dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ. pentru a susține că înțelegerea părților a privit întotdeauna carnea de balenă. Ipoteza mai plauzibilă a acestei dileme este aceea în care părțile s-ar fi înțeles cu privire la carnea de balenă, au utilizat cuvântul „rechin” însă partea care constată că ar fi mai profitabil să livreze/să primească carne de rechin se prevalează ulterior de sensul comun al expresiei.

§6. O pledoarie în favoarea echilibrului

Am observat, prin urmare, că există o ezitare cvasiunanimă în ceea ce privește atribuirea unui sens ocult clauzelor aparent clare, anumite sisteme reglementând această ipoteză în mod expres, iar altele pe cale jurisprudențială. Anumite sisteme, cum ar fi cel francez sau (în cele mai multe cazuri) sistemele anglo-saxone, împiedică o atare interpretare în măsura în care poate conduce la denaturarea sensului unor clauze clare. Alte sisteme, cum ar fi cel român sau cel italian, nu conțin reguli ferme, astfel că răspunsul se află pe umerii instanțelor de judecată, care au oferit răspunsuri contradictorii.

Principala cauză a ezitărilor în acele sisteme care nu conțin o reglementare expresă o reprezintă linia de demarcație difuză între ceea ce reprezintă interpretarea contractului (cu scopul salvgardării unei manifestări de voință existente la momentul inițial al încheierii contractului) și modificarea contractului (permisă, desigur, însă cu respectarea unei simetrii a formelor și fără a prejudicia efectele juridice care deja s-au produs în temeiul formei inițiale a contractului).

Întrebarea care stă la baza prezentului studiu a apărut, într-o formă sau alta, pe întreaga viață a contractelor și a dreptului contractelor. Labeo aprecia că esențial este quod actum est – cu alte cuvinte, un acord obiectiv de voință, așa cum a fost consemnat în raportul dintre părți, iar nu intenția subiectivă a părților^[49]. Prin comparație, școala sabiniană valorifica scopul normei, respectiv intenția reală a autorului declarației. De exemplu, în ceea ce privește un legat ce purta asupra „vinului”, Sabinus a apreciat că termenul de „vin” include băuturile obținute prin fermentare considerate „uzuale” potrivit obiceiului testatorului (astfel că putea include oțet, bere sau zythum – o bere egipteană antică)^[50].

John Stuart Mill reține că „dacă legătura dintre cele două părți contractante a dus la consecințe pentru alții, dacă ea a plasat o terță parte într-o situație specifică (…) iau naștere obligații ale ambelor părți contractante față de acele terțe persoane, obligații a căror împlinire sau cel puțin mod de îndeplinire nu poate să nu fie puternic afectat de continuarea sau întreruperea legăturii dintre părțile care au încheiat inițial contractul”^[51]. În mod similar, dacă legătura dintre părțile contractante are, de fapt, alte coordonate față de cele aparente unui observator exterior, trebuie să urmărim efectele operațiunii de interpretare asupra acelor terțe părți.

Sir Francis Bacon pleda, la rândul său, pentru certitudine în interpretare, indiferent de persoana interpretului^[52]. Cu atât mai mult, în etapa actuală, caracterizată de o preocupare sporită pentru eficiența economică a contractului^[53], s-ar putea aduce argumente atât în favoarea stabilității oferite de conservarea limbajului clar al clauzei, cât și în favoarea primatului voinței concordante a părților.

Anumite tentative recente de codificare a dreptului european al contractelor analizează expres această problemă și urmăresc să protejeze intereselor terților aflați în astfel de situații.

Astfel, în ceea ce privește terții sau persoanele care dobândesc drepturi și obligații ale părților (e.g., cesionarii), în procesul de interpretare circumstanțele privitoare la conduita părților și la practicile stabilite între acestea nu vor fi relevante decât în măsura în care ele au fost cunoscute de terț sau terțul ar fi trebuit, în mod rezonabil, să le cunoască [II.-8:102(2) DCFR].

Soluția propusă de DCFR este, în opinia noastră, una echilibrată. Principiul forței obligatorii a contractului presupune ca între părți să primeze voința concordantă a acestora ori de câte ori ea poate fi decelată. Ar fi nedreaptă o soluție care să oblige părțile să execute un contract care nu prezintă interes pentru niciuna dintre ele. În ceea ce privește opozabilitatea față de terți însă, orice circumstanțe subiective care pot servi la interpretarea contractului ar trebui să fie utilizate doar în măsura în care poate fi probat că terțul cunoștea, la rândul său, acele circumstanțe.

Dacă există un conflict între terți, unul încercând să se prevaleze de limbajul comun care reiese din contract, iar celălalt încercând să se prevaleze de sensul obscur atribuit de părți, necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic ar trebui să acorde prioritate terțului care se întemeiază pe sensul comun al clauzei. Reglementarea din materia simulației pare să conducă la aceeași soluție. Terții se pot prevala atât de actul public, cât și de actul secret, însă în cazul unui conflict între terți „va fi preferat acela care își întemeiază pretențiile pe actul public”^[54]. În orice caz, abordarea pur subiectivă cu privire la mecanismul de formare al acordului de voințe trebuie să fie nuanțată astfel încât instituțiile care asigură încrederea participanților la raporturile juridice în circuitul civil să poată fi funcționale.

Note de subsol

^[1] Barcelona (1994), regizor și scenarist Whit Stillman, prod. Castle Rock Production.

^[2] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 54; a se vedea, de asemenea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 520.

^[3] A se vedea I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 1753 din 6 mai 2003.

^[4] Paulus, Digeste, 32.25.1.

^[5] C. Zamșa, comentariu asupra art. 1266 NCC, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

^[6] Trib. Vâlcea I, sent. nr. 50 din 16 februarie 1926, D. Scărlătescu, Maria D. Scărlătescu, cu notă de E. Pușcariu, republicată în P.R. nr. 6/2007, accesată în baza de date www.sintact.ro la data de 20 august 2021.

^[7] Trib. Vâlcea I, sent. nr. 50 din 16 februarie 1926, citată supra, nota 6.

^[8] I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 4108/2011

^[9] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 56. Astfel cum rețin autorii menționați, dacă în cauză există două manifestări de voință separate – una reală și una simulată – nu ne aflăm în prezența unei discordanțe între voința reală și cea exprimată în cadrul unicului contract încheiat între părți.

^[10] Pentru o prezentare a noțiunii de neexecutare fără justificare, a se vedea V. Diaconiță, Condițiile substanțiale ale rezoluțiunii în noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 6/2012, p. 82-133.

^[11] A se vedea, cu titlu de exemplu, I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 4906/2003. Instanța reține că „[c]ulpa contractuală a uneia dintre părți într-un raport juridic sinalagmatic îndreptățește cealaltă parte la înlăturarea efectelor convenției, art. 1020 C. civ. considerând subînțeleasă condiția rezolutorie în contractele bilaterale. Dar, această dispoziție a legii nu este imperativă, așa încât, prin convenție expresă, părțile pot deroga și insera alte condiții în care rezoluția (sau rezilierea) să fie invocată. Iar art. 4.16 stipulează o asemenea condiție: „Rezilierea prezentului contract se poate face doar cu acordul scris al ambelor părți, dar nu înainte ca SC S.T.A. SRL să achite către SC D.E.S. SRL contravaloarea datoriei stipulate în prezentul contract, plus eventualele penalități (…)”. Credem că, în cauza respectivă, se impunea ca instanța să efectueze o analiză a naturii dreptului conferit prin clauza citată, trimiterea la „acordul scris al ambelor părți” fiind mai degrabă specifică limitării dreptului de denunțare unilaterală a contractului decât dreptului de a declara unilateral rezilierea acestuia.

^[12] I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 1753/2003.

^[13] Trib. București, s. a VI-a civ., sent. civ. nr. 3656/2018, www.sintact.ro.

^[14] Trib. Olt, s. I civ., dec. nr. 1153/2018, trimisă, în rezumat, de judecător N. Soare, în R.R.E.S. nr. 1/2019, www.sintact.ro.

^[15] A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 132.

^[16] Trib. Maramureș, s. a II-a civ. cont. adm. și fisc., sen. civ. nr. 1584/2016, www.sintact.ro.

^[17] Cass. fr., Chambre Civile, cauza Veuve Foucauld et Coulombe C. Pringault, 15.04.1872, disponibilă online la adresa https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?idTexte=JURITEXT000006952893 la data de 20 august 2011, comentariu în F. Terré, Y. Lequette, în Les grands arrêts de la jurisprudence civile, ed. a 11-a, 2000, p. 111.

^[18] A se vedea C. Caumes. L’interprétation du contrat au regard des droits fondamentaux, teză de doctorat pentru obținerea titlului de doctor în drept, Université d’Avignon, 2010, p. 14-15.

^[19] Curtea Supremă a Canadei, Cauza Uniprix c. Gestion Gosselin et Bérubé inc., nr. 2017 CSC 43,parag. 36, disponibil online la adresa https://scc-csc.lexum.com/scc-csc/scc-csc/fr/item/16746/index.do la data de 20 august 2021.

^[20] C. Lemieux, Éléments d’interprétation en droit civil, în Revue de droit de l’Université de Sherbrooke, vol. 24, nr. 2/1994, p. 228-229.

^[21] L. Nivarra, V. Ricciuto, C. Scognamiglio, Diritto privato, Ed. Giapichelli, Torino, 2015, p. 305. A se vedea și S. Ferreri, în L. Antoniolli, A. Veneziano (eds.), Principles of European Contract Law and Italian Law, Kluwer Law International, Haga, 2005, p. 254 și jurisprudența citată de autor.

^[22] S. Ferreri, în L. Antoniolli, A. Veneziano (eds.), op. cit., p. 255.

^[23] Curtea Supremă a Germaniei (Reichsgericht), decizie din 8 iunie 1920 în cauza Haaksjöringsköd, RGZ, vol. 99, p. 147, comentariu în R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford University Press, 1996, p. 598.

^[24] M.H. Wissink, Legal certainty and the construction of contracts in Dutch law, în A.G. Castermans (ed.), op. cit., p. 47.

^[25] M.H. Wissink, în D.E. Bush, E.H. Hondius, H.J. Van Kooten et. al. (eds.), The Principles of European Contract Law and Dutch Law: A Commentary, Ars Aequi Libri, Nijmegen, Kluwer Law International, Haga, 2002, p. 242.

^[26] R.A. Posner, Law and Economics of Contract Interpretation, în Texas Law Review, vol. 83, nr. 6/2005, p. 1596.

^[27] A se vedea, de exemplu, A. Schwartz, R.E. Scott, Contract Theory and the Limits of Contract Law, în Yale Law Journal, vol. 113, nr. 3/2003, precum și A. Schwartz, R.E. Scott, Contract Interpretation Redux, în Yale Law Journal, vol. 119, nr. 5/2010, în care autorii răspund la criticile aduse primei versiuni a studiului.

^[28] A. Schwartz, R. E. Scott, Contract Theory and the Limits of Contract Law, în Yale Law Journal, vol. 113, nr. 3/2003, p. 609.

^[29] Ch. von Bar, E. Clive, H. Schulte-Nölke (eds.), comentariul la art. II.-8:101 DCFR, în Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law, Draft Common Frame of Reference, Sellier European Law Publishers, München, 2009.

^[30] A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 11-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 207.

^[31] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II (Teoria drepturilor subiective), Ed. Solomon, București, 2018, p. 519.

^[32] G. Boroi, C.-Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 229.

^[33] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2104/2014.

^[34] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 478.

^[35] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2104/2014.

^[36] A se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 91 și urm.

^[37] M. Nicolae, op. cit., p. 520.

^[38] Ibidem.

^[39] P. Vasilescu, op. cit., p. 479.

^[40] Idem, p. 484.

^[41] J. Duclos, L’opposabilité – essai d’une théorie Générale, LGDJ, Paris, 1984, p. 68, apud. P. Vasilescu, op. cit., p. 484.

^[42] M. Nicolae, op. cit., p. 526.

^[43] C.A. București, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 85/A/2016.

^[44] R.-B. Bobei, Simulație. Operațiuni juridice distincte – obiect, cauză și preț distincte – autonomie – consecințe cu privire la neîndeplinirea condițiilor simulației, în Revista Română de Arbitraj nr. 4/2008. A se vedea, de asemenea, Fl.A. Baias, comentariu asupra art. 1289-1294 NCC, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1431.

^[45] V. Cîlțea, Fl.A. Baias, Acțiunea în declararea simulației, în R.R.D.P. nr. 4/2018, accesată prin intermediul www.sintact.ro la data de 20 august 2021.

^[46] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 243.

^[47] Fl.A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, nr. 366-368.

^[48] A se vedea, cu privire la fabricarea consimțământului, Gh. Piperea, Contracte și obligații comerciale, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 79-81.

^[49] P. Stein, Interpretation and Legal Reasoning in Roman Law, în Chicago-Kent Law Review, vol. 70, nr. 4, p. 1546.

^[50] Ulpian, Digeste, 33.6.9pr.

^[51] J.S. Mill, Despre libertate, trad. A.-P. Iliescu, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 154.

^[52] Sir F. Bacon, The Elements of the Common Laws of England, Vol. I: A Collection of Some Principall Rules and Maximes of the Common Lawes of England, Regula III, Londra, 1630.

^[53] A se vedea D.-A. Cărămidariu, Eficiența economică, un principiu în dreptul contractelor, în L. Bercea (ed.), Contractele nenumite în afaceri, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 115-128.

^[54] Fl.A. Baias, Simulația în dreptul comercial, în R.R.D.A. nr. 2/2003, nr. 4, accesată prin intermediul www.sintact.ro la data de 20 august 2021.