Bona fides în Codul Calimach și Legiuirea Caragea

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 14-31.

Introducere

Încă din epoca dreptului roman, noțiunea de bona fides a îndeplinit un rol esențial în dezvoltarea dreptului privat, inițial, pe cale pretoriană, iar ulterior prin stabilirea unor reguli de interpretare valabile în mod constant până în perioada contemporană.

Sub aspect tehnico-juridic, buna-credință prezintă relevanță atât în interpretarea contractelor, cât și în executarea obligațiilor rezultate din acestea. Mai mult, în sistemele juridice de sorginte romano-germanică, buna-credință constituie o condiție pentru dobândirea unor drepturi subiective, de exemplu, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Pentru scopul acestei lucrări am ales să analizăm două legiuiri românești din a doua fază a regimului turco-fanariot, relevante pentru perioada anterioară adoptării Codului civil 1864, cu aplicare în Moldova, respectiv în Țara Românească.

Faptul că acestea nu prezintă importanță practică în ziua de astăzi nu justifică necunoașterea și lipsa studierii lor, în condițiile în care legiuirile fac parte din istoria națională, reflectă condițiile de existență și moravurile societății din vremea aplicării lor și ne permit să valorificăm experiențele trecutului.

Codul Calimach a fost adoptat în Moldova din porunca domnului Scarlat Calimach și s-a aplicat în intervalul 1 octombrie 1817 – 1 decembrie 1865, când a fost abrogat de Codul civil 1864, fiind pe toată durata activității sale principala legiuire civilă a Moldovei. Referirile făcute în prezenta lucrare la Codul Calimach au în vedere forma regăsită în ediția critică publicată în 1958 sub coordonarea academicianului Andrei Rădulescu^[1].

Legiuirea Caragea a fost adoptată în Țara Românească din porunca domnului Ioan Caragea și a fost în vigoare, ca principală legiuire civilă, între 1 septembrie 1818 și 1 decembrie 1865, când a fost înlocuită de Codul civil 1864. Toate referirile făcute în prezenta lucrare la Legiuirea Caragea au în vedere ediția adnotată realizată de Ioan Palade^[2].

În lucrarea de față, în prima parte, vom identifica sensurile noțiunii de bona fides în dreptul roman clasic și postclasic, raportându-ne în mod expres la trei ipoteze: (i) buna-credință ca regulă de interpretare a contractului, (ii) buna-credință la încheierea și executarea contractului și (iii) buna-credință în materia drepturilor reale.

În a doua parte, vom identifica regulile de interpretare a contractelor regăsite în Codul Calimach și în Legiuirea Caragea, observând particularitățile acestora și elementele de continuitate față de dreptul roman.

A treia parte a lucrării vizează analiza unor dispoziții punctuale privind încheierea și executarea cu bună-credință a contractelor din cele două lucrări legislative, iar ultima parte implică analiza bunei-credințe ca o condiție de dobândire a drepturilor reale prin uzucapiune.

Analiza celor două legiuiri va fi făcută în mod unitar, dat fiind faptul că ambele conțin dispoziții compatibile sau chiar comune pentru sfera noastră de interes.

Ultima secțiune va reuni concluziile studiului, din care rezultă relevanța bunei-credințe pentru stabilirea continuității dreptului privat roman în dreptul românesc din secolul al XIX-lea.

§1. Bona fides în dreptul roman

Fides, în limba latină, desemnează încredere, credință. Bona fides, într-o traducere contextuală, înseamnă bună-credință.

Noțiunea de bună-credință, în sensul originar, specific procedurii civile romane, a apărut odată cu jus honorarium, atunci când pretorul a creat o categorie nouă de acțiuni, suple și corespunzătoare evoluției realităților din societatea romană de la sfârșitul Republicii și începutul Imperiului. Aceste acțiuni conțineau în intentio sintagma oportere ex fide bona, devenind acțiuni de bună-credință, în soluționarea cărora contractele sancționate erau interpretate conform voinței reale, interne, a părților, chiar dacă aceasta nu era reflectată textual în prevederile contractuale. Acest prim sens al noțiunii este acela de regulă de interpretare a contractelor.

A doua accepțiune a avut ca punct de plecare o definiție dată bunei-credințe de către Cicero^[3]. Bona fides cuprindea două elemente esențiale: (i) veritas – sinceritate, corectitudine și (ii) constantia – fidelitate, constanță. Aplicând definiția asupra temei prezentei lucrări, reținem că buna-credință presupune: (i) sinceritate la momentul contractării, respectiv la momentul reunirii acordurilor de voință și (ii) fidelitate față de cocontractant în îndeplinirea obligațiilor asumate. Această interpretare corespunde noțiunii de bună-credință în încheierea și executarea contractelor.

A treia accepțiune a noțiunii de bona fides în dreptul roman se regăsește în materia drepturilor reale, unde buna-credință este una dintre condițiile uzucapiunii, respectiv ale prescripției longi temporis între prezenți (persoane ce locuiau în aceeași civitate).

§2. Ex bona fide ca regulă de interpretare în Codul Calimach și în Legiuirea Caragea

În societățile cu desăvârșire înapoiate, anterior apariției contractului ca izvor al obligației, formarea de legături sociale și, ulterior, juridice era condiționată de un formalism excesiv^[4], în lipsa căruia importanța relațiilor sociale nou formate ar fi trecut neobservată. Odată cu juridicizarea vieții sociale, gradul de formalism a scăzut în favoarea consensualismului, care a constituit o trăsătură dominantă a majorității legiuirilor civile europene din secolul al XIX-lea.

Dincolo de conținutul concret al contractelor, în legislațiile epocii moderne au fost incluse reguli speciale de interpretare a acestora, astfel încât acestea să oblige atât la ceea ce este stipulat expres în conținutul lor, cât și la ceea ce ar fi putut decurge în mod firesc din intenția comună a părților. În asemenea reguli sălășluiește esența conceptului de bună-credință.

În Legiuirea Caragea, dispozițiile de interes se regăsesc în partea a VI-a, capul al II-lea, paragrafele 9, 10, 11 și 15, pe care le reproducem în nota de subsol^[5].

Analizând textele, observăm că regula de interpretare de la paragraful 9 își găsește aplicarea în ipoteza în care pentru instanța chemată să soluționeze pricina sau pentru o terță persoană lipsită de interes sunt neclare, în mod obiectiv, prevederile convenției încheiate între părți („întunecoase și cu îndoială”). Considerăm că nu este relevantă aprecierea unuia dintre contractanți în sensul că dispozițiile contractuale nu sunt clare, aceasta fiind afectată de subiectivismul părții. În același sens, în jurisprudența veche^[6] s-a reținut: „Preceptul juridic că tocmelile cele îndoioase se interpret în favoarea debitorului, nu’și are locul când se constată că asupra tocmelii n’ar exista nici o îndoială”.

În vederea deslușirii sensului prevederii îndoielnice, interpretul va avea în vedere intenția comună a contractanților, respectiv „cugetul celor ce se tocmesc” și conduitele cu prilejul executării contractului, în speță, „fapta lor”.

Observăm, cu prioritate, că, similar contractelor de bună-credință din dreptul roman, obligațiile contractuale vor fi interpretate după voința concordantă a părților. Voința este elementul subiectiv determinant pentru stabilirea efectelor contractului, însă Legiuirea Caragea a adăugat la acest element unul obiectiv, acțiunile sau omisiunile părților, care puteau fi analizate numai în măsura începerii executării obligației contractuale.

După aprecierea noastră, analiza conduitelor era realizată în vederea stabilirii veridicității voinței reclamate de fiecare parte ca fiind comună, urmând să fie reținut numai acel element subiectiv care este confirmat de faptele părților.

În măsura în care părțile nu ar fi început executarea obligațiilor decurgând din contract și, deci, nu există fapte concrete ale acestora concordante cu voința ce a stat la baza încheierii convenției, intenția comună va fi determinată prin raportare la două elemente obiective, respectiv: (i) obiceiul locului sau (ii) obiceiul locului și al părților. Terminologia folosită de legiuitor este relativ ambiguă, acesta referindu-se la „obiceiul locului sau și al lor”. Alăturarea unei conjuncții disjunctive și a uneia copulative conduc la concluzia că obiceiul locului constituie primul element de raportare, iar obiceiul „și al lor” include atât obiceiul locului, cât și obiceiul părților, altfel nefiind justificată utilizarea conjuncției copulative „și”.

Prin obiceiul locului, desemnăm obiceiul ca izvor de drept, respectiv practica generalizată incidentă în respectivul areal. Acesta variază în funcție de regiune și comunitate, însă interpretul contractului va fi ținut să se raporteze la obiceiul recunoscut la locul încheierii, respectiv al executării contractului.

O problemă interesantă constă în determinarea obiceiului părților, respectiv al practicilor și uzanțelor statornicite între acestea. După aprecierea noastră, premisa constă în existența unor convenții de același fel încheiate anterior între părțile contractante, întrucât în lipsa unor astfel de convenții nu se poate reține un obicei comun. În situația în care părțile nu au mai avut relații contractuale reciproce, anterioare, nu se poate recurge decât la obiceiul locului.

O altă problemă de interes constă în situația existenței unor practici divergente între obiceiul locului și obiceiul părților. În această ipoteză va fi necesar să analizăm caracterul valid, conform pravilelor, al practicilor dintre părți, iar dacă acestea nu sunt interzise de lege sau nu sunt contrare moravurilor^[7], atunci pot fi luate în considerare ca obicei al părților, ce va prevala față de obiceiul locului. Dacă, în schimb, practicile dintre contractanți sunt bazate pe convenții ilicite sau imorale, acestea nu vor constitui un element de reper pentru interpretarea clauzelor îndoielnice din contractele ulterioare, urmând ca interpretul să se raporteze la obiceiul locului.

Continuând analiza regulilor de interpretare a convențiilor, observăm, la paragraful 10 din capul al II-lea, partea a VI-a a Legiuirii Caragea, stipulația potrivit căreia, în cazul convențiilor neclare, va prevala voința părților față de „vorbe”, respectiv față de forma dată înțelegerii acestora.

Formularea regulii implică o interpretare bazată strict pe elementul subiectiv, întrucât legiuitorul face referire la „voința celor ce se tocmesc”, care este prioritară față de „vorbă”, respectiv față de forma verbală sau scrisă a contractului. Apreciem că scopul legiuitorului nu a fost acela de a se limita la contractele încheiate verbal, fiind evidentă necesitatea aplicării aceluiași tratament și în privința contractelor încheiate în formă scrisă. În același sens, în comentariul textului original, autorii ediției critice^[8] au tradus „iaste înțelegerea decât vorbele” prin „socotim sensul decât expresia”.

În plus, în cuprinsul paragrafului 10 se stipulează expres că interpretul va „căuta (…) mai mult la ceea ce se face decât la ceea ce se zice”, fiind preferabilă determinarea intenției comune după conduita părților, mai mult decât după susținerile acestora.

Observăm că atât paragraful 10, cât și paragraful 9, anterior analizate, stabilesc că interpretarea tocmelilor se va face cu prioritate după intenția comună a părților, însă, după aprecierea noastră, cele două texte au domenii de aplicare diferite.

Pe de o parte, paragraful 9 face referire la tocmeli „întunecoase și cu îndoială”, pe când paragraful 10 face referire numai la tocmeli „cu îndoială”. În mod esențial, trebuie să stabilim sensul termenului „întunecoase” și diferența dintre acesta și sintagma „cu îndoială”.

Apreciem că prin tocmeli „întunecoase” desemnăm convențiile făcute fie în formă scrisă, fie în formă verbală, care sunt contestate, respectiv nerecunoscute de ambele părți contractante. Acestea vor face obiectul probatoriului, urmând a fi dovedite fie prin înscrisul întocmit și semnat de părți și adeverite de cel puțin doi martori, așa cum stipulează paragraful 6 din capul al II-lea, partea a VI-a a Legiuirii Caragea, sau numai prin martori, în măsura în care convenția a fost încheiată verbal. În această din urmă situație, paragraful 36 din același cap de pravilă impune obligativitatea a cel puțin doi martori: „Unde nu e orânduit de pravilă câți martori să fie, acolo doi martori să fie”.

Pe cale de consecință, întrucât paragrafele 9 și 10 nu disting între „tocmeli în scris și fără scrisoare”^[9], opinăm că paragraful 9 este incident în cazul convențiilor contestate de cel puțin una dintre părți, pe când paragraful 10 este incident în cazul convențiilor necontestate, fie scrise, fie verbale, în privința cărora există o îndoială vizând întinderea drepturilor și obligațiilor.

Paragraful 11 din capul al II-lea, partea a VI-a a Legiuirii Caragea privește situația „tocmelilor întunecoase”, respectiv a convențiilor contestate și probate prin mijloacele anterior referite. Apreciem că, în această situație, interpretarea se va face după un standard ex bona fide, dublat de o apreciere obiectivă a ceea ce poate fi reținut în urma administrării probatoriului. Astfel, textul prevede că interpretul va avea în vedere „ceea ce este mai de crezut, sau ceea ce se face mai de multe ori”. Așadar, interpretarea contractului se va realiza după ceea ce este plauzibil și uzual să fi reprezentat voința părților la momentul încheierii convenției.

Ultimul text relevant pentru această secțiune din Legiuirea Caragea este reprezentat de paragraful 15 din capul al II-lea, partea a VI-a, care reglementează ipoteza unor erori materiale la întocmirea formei scrise a actului. Textul prevede că greșelile din înscris vor fi corectate în acord cu înțelegerea părților „ce întru adevăr, se vede că au”.

Apreciem că se impune o distincție referitoare la poziția comună a părților la momentul interpretării contractului. Astfel, în prima ipoteză, dacă ambele părți arată că înțelegerea lor a fost greșit consemnată la momentul întocmirii înscrisului, iar intenția comună era diferită, atunci nu există dubiu cu privire la interpretarea corectă a convenției, ce va fi concordantă voinței exprese a părților. În a doua ipoteză, dacă părțile nu susțin, în mod concordant, în fața judecătorului, că înscrisul ar conține o eroare, atunci susținerea fiecăreia va fi raportată la conținutul înscrisului și la conduita fiecăreia după încheierea convenției. În acest sens, avem în vedere că judecătorul este îndreptățit să stabilească „întru adevăr” conținutul înțelegerii părților de la momentul contractării, chiar dacă una dintre părți a revenit ulterior asupra acestuia și susține lipsa, încă de la momentul contractării, a acordului său față de ce este cuprins în înscris.

În această situație, chiar și după administrarea unor probatorii, judecătorul are posibilitatea de a stabili limitele înțelegerii părților, conform voinței comune a acestora, chiar și în contra prevederilor defăimate ca eronate din înscrisul constatator al convenției.

Dispoziții omoloage celor anterior menționate se regăsesc și în Codul Calimach, partea a II-a, capul de pravilă al XX-lea, paragrafele 1230-1232, pe care le reproducem în nota de subsol^[10].

Analizând punctual cele trei paragrafe, reținem că, în Codul Calimach, regulile aplicabile pentru interpretarea legilor sunt aplicabile și în privința interpretării contractelor.

În acest sens, prima teză din §1230 trebuie să fie raportată la §8 din Codul Calimach care prevede: „Legea, pe care judecătoria are să o aplicarisească la vreo pricină de judecată, nu se tîlcuește într–alt chip, fără decât numai după rostirea și alcătuirea cuvintelor și după scoposul cel învederat a dătătoriului de legi”.

Terminologia utilizată, deși arhaică, permite o adaptare simplă în privința interpretării contractelor. Astfel, putem deduce că un contract nu se interpretează altfel decât rezultă din sensul cuvintelor și scopul avut în vedere de părți la încheierea convenției. Sub acest aspect, soluția legislativă este similară celei din Legiuirea Caragea, anterior analizată.

O prevedere de interes se regăsește în a doua teză a §1230, care stabilește că o convenție îndoielnică trebuie să fie interpretată astfel încât să nu mai conțină contraziceri, respectiv neclarități și să producă totuși efecte juridice. Observăm că textul în discuție constituie o aplicație a principiului latin actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, care, tradus contextual, prevede că actul trebuie interpretat mai mult pentru a produce efecte decât pentru a pieri. Asimilăm acest principiu contractelor de bună-credință din dreptul roman, a căror interpretare era condiționată de scopul urmărit de părți la momentul contractării, respectiv acela de a obține prestația promisă, fapt care presupunea producerea de efecte juridice.

În următorul paragraf – §1231 – sunt cuprinse reguli de interpretare pentru contractele unilaterale, respectiv pentru contractele bilaterale.

În cazul existenței unor dispoziții neclare în contractele unilaterale, interpretul va aprecia că debitorul s-a angajat pentru sarcina mai ușoară, în locul sarcinii mai oneroase. În această situație, observăm că suntem în prezența unei aplicații a principiului roman in dubio pro debitori. Regula enunțată este regăsită și în Legiuirea Caragea, paragraful 13 din capul al II-lea, partea a VI-a, conform căreia „La tocmelile cele cu două sume și cu două vremi, primim suma cea mai puțină și vremea cea mai îndelungată” și nu prezintă particularități relevante față de scopul prezentei lucrări.

În privința contractelor bilaterale, §1231 reglementează distinct situația clauzelor îndoielnice, stipulând că „zicerile și alcătuirile cele cu îndoială și neînțălese se tîlcuesc împotriva aceluia carele cu vicleșug le–au întrebuințat”.

Cu prioritate, reținem că premisa avută în vedere de legiuitor constă în absența bunei-credințe a uneia dintre părți, care a acționat „cu vicleșug”. În atare situație, contractul se va interpreta împotriva părții care a fost de rea-credință, indiferent dacă aceasta este cea care se obligă ori cea care dobândește un drept prin prevederile apreciate ca îndoielnice.

Reglementarea este similară celei regăsite în paragraful 14 din capul al II-lea, partea a VI-a din Legiuirea Caragea: „Cele scrise cu vicleșug cu nedeslușire, cu îndoială și greșite, le tălmăcim împotriva celui ce le–a făcut, pentru că el trebuie să deslușească ceea ce înțelege”.

Ultima dispoziție din Codul Calimach relevantă în această secțiune este reprezentată de §1232, care reglementează ipoteza convenției simulate. Terminologia utilizată impune două clarificări. Prin „tocmală iconomicoasă și fățarnică” legiuitorul feudal desemna o convenție făcută pentru a ascunde adevărata intenție a părților. Termenul „inconomicos” provine din limba greacă, de la termenul „ικονομικός”, și desemnează o acțiune realizată prin întrebuințarea unor mijloace limitate, prin economie de resurse. Astfel, în contextul acestei prevederi, tocmeala inconomicoasă vizează mai puține resurse decât conveniseră părțile, fiind, așadar, un act simulat ce ascunde o altă înțelegere. În textul respectiv se folosește și termenul „fățarnic”, care implică lipsa de sinceritate, respectiv reaua-credință.

În aceste condiții, regula de interpretare regăsită în §1232 prevede că, în cazul unei convenții simulate, făcute cu rea-credință, pentru un lucru aparent, diferit de cel ce face obiectul înțelegerii oculte, judecata se va face după normele aplicabile pentru obiectul contractului simulat. În cuprinsul Legiuirii Caragea nu am identificat o prevedere similară acesteia.

§3. Bona fides la încheierea și executarea contractelor în Codul Calimach și în Legiuirea Caragea

În materie contractuală, reținem că buna-credință trebuie analizată atât la momentul încheierii contractului, cât și la momentul executării acestuia.

În dreptul roman, evoluția conceptului de bună-credință a fost indisolubil legată de rolul pretorului în interpretarea dreptului și de acțiunile ex bona fide. Ulterior, odată cu generalizarea consensualismului, existența bunei-credințe nu mai era raportată exclusiv la modul de interpretare a contractului și la acțiunile recunoscute pentru sancționarea drepturilor rezultate din acesta. Astfel, existența bunei-credințe la momentul contractării și pe durata executării contractului a atras consecințe pe planul răspunderii și chiar al valabilității actului.

În doctrină^[11] s-a arătat că buna-credință presupune intenția dreaptă și loialitatea ambelor părți, atât la încheierea, cât și pe durata executării convenției.

În continuare, ne vom raporta la o prevedere din Codul Calimach care stipulează obligativitatea bunei-credințe la momentul contractării, regăsită în partea a II-a, capul de pravilă al XX-lea: „§1160. Toată tocmala cere neaparat învoire de bună voe, slobodă de frică și silă, cu deadinsul și lămurită (fără înșelăciune și fără vicleșug). Dacă arătarea va fi întunecată și neînțălasă sau cu totul nehotărâtă, sau dacă învoirea au urmat supt alte îngrădiri, iar nu supt acele arătate în făgăduință, atunce nu se statornicește nici o tocmală”.

Analizând condițiile impuse de legiuitor, observăm că buna-credință presupune contractarea cu intenția de a produce efectele juridice convenite, fără vițierea consimțământului și fără a vătăma drepturile celeilalte părți.

Teza a doua a paragrafului 1160 prevede că o convenție încheiată din motive ascunse, oculte, fără intenția de a contracta ori ca urmare a altor împrejurări decât cele convenite, este lipsită de valabilitate. În această situație, buna-credință presupune un alt înțeles, diferit de cel din secțiunea anterioară, esențială pentru acesta fiind intenția de a contracta și de a executa obligațiile asumate în mod just, onest.

Același sens se regăsește și în Legiuirea Caragea, partea a III-a, capul I, paragraf 5, care prevede: „Tocmelile cele viclene și silite n’au tărie”.

Considerăm că buna-credința la momentul contractării nu poate fi pusă într-o relație directă cu toate vițiile de consimțământ, ci doar cu cele ce presupun un element intențional. Astfel, partea poate fi de bună-credință, în condițiile articolelor precitate, chiar dacă este în eroare cu privire la anumite elemente ale contractului. Apreciem însă că buna-credință încetează în situația în care partea acționează fără intenția de a contracta (iocandi causa sau „arătare cu totul nehotărâtă”^[12]), determină inducerea în eroare a cocontractantului, respectiv săvârșește un dol (vicleșug), exercită acte de violență fizică sau psihică pentru a-l constrânge pe celălalt să contracteze (silă).

Cât privește executarea obligațiilor contractuale, buna-credință presupune, în mod esențial, executarea obligației în chip firesc, atât în ceea ce privește obiectul prestației convenite, cât și ceea ce, în mod obișnuit, presupune executarea obligației. Spre pildă, predarea bunului la termenul sorocit implică, chiar și în lipsă de prevedere expresă, obligația de păstrare până la termen.

În egală măsură, în această sferă, buna-credință poate fi asimilată unei fidelități în executarea angajamentului luat, veritas et constantia, specific definiției date de Cicero^[13].

În privința executării obligațiilor, efectele încălcării obligației de a acționa cu bună-credință se regăsesc pe planul răspunderii civile, respectiv debitorul de bună-credință nu datorează despăgubiri sau datorează mai puțin decât debitorul de rea-credință.

În acest sens, în Legiuirea Caragea am identificat o serie de aplicații concrete ale acestei instituții, pe care le înfățișăm în continuare.

În partea a III-a, capul I, paragraful 42 se stipulează: „Când vânzătorul va ști sminteala lucrului ce va vinde și o va tăcea, și dintr’aceasta se va întâmpla pagubă cumpărătorului, se îndatorează la pagubă. Iar când nu o va ști, nu se îndatorează”. Observăm că reglementarea vizează obligația de garanție pentru viții ascunse ale lucrului vândut.

În ipoteza în care vânzătorul este de rea-credință și a cunoscut vițiul („sminteala”) lucrului, acesta va datora despăgubire pentru prejudiciul cauzat. Observăm că temeiul faptic al răspunderii vânzătorului constă în omisiunea de a informa cumpărătorul asupra stării concrete a lucrului. Obligația de despăgubire are natură contractuală și este grevată pe un fapt ilicit contractual, condiționat de reaua-credință a vânzătorului.

În ipoteza în care vânzătorul este de bună-credință, respectiv când acesta nu a cunoscut vițiul, va fi absolvit de obligația de despăgubire, întrucât nu se poate reține că a acționat în lipsa sincerității ori a fidelității față de cocontractant.

O altă aplicație a bunei-credințe în executarea contractelor identificăm în partea a III-a, capul al VIII-lea, paragraful 5 din Legiuirea Caragea: „Verice lucru răfuiește datoria sau o împuținează, sau îi face îndestulare, drept plată prinde loc”. Dispoziția redată are în vedere situația stingerii, chiar și în parte, a datoriei, altfel decât prin plată. În practica judiciară veche^[14] s-a reținut că, în temeiul acestui articol, constatând că părțile au datorii reciproce, se face aplicarea compensațiunii. Apreciem că textul presupune buna-credință a creditorului, în considerarea principiului roman dolo facit qui petit quod statim redditurus^[15], conform căruia comite un dol cel care pretinde ceea ce trebuie să restituie imediat.

Executarea obligațiilor cu bună-credință rezultă și din reglementarea contractului de mandat, numit în Legiuirea Caragea, „vechilet”. Conform dispoziției din partea a III-a, capul al XIX-lea, paragraful 5, „vechilul e dator să puie în lucrare treaba vechiletului său, după tocmeală, după cugetul stăpânului și fără vicleșug”. Textul impune executarea obligației mandatarului conform înțelegerii, după voința mandantului și cu bună-credință, desemnată prin sintagma „fără vicleșug”. Observăm că în această situație sensul termenului nu este acela de dol, ca vițiu de consimțământ, ci de manoperă dolozivă pe durata executării obligației.

După cum am precizat anterior, efectele bunei-credințe se răsfrâng asupra răspunderii civile, sens în care paragraful 6 din același cap de pravilă dispune: „care vechil va pune în lucrare treaba vechiletului împotriva tocmelii și cugetului stăpânului, sau va lucra cu viclenie, și va pricinui pagubă, este dator paguba”. Corelativ, paragraful 7 stipulează: „dacă vechilul va pune în lucrare treaba după tocmeală, după voia stăpânului și fără vicleșug și se va pricinui pagubă din întâmplare, nu este dator”. Observând cele două dispoziții, reținem că executarea cu încălcarea convenției sau cu rea-credință a obligației atrage răspunderea mandatarului pentru prejudiciul cauzat. În ipoteza în care mandatarul acționează cu bună-credință, în limitele mandatului său, acesta nu va fi răspunzător nici față de mandant, nici față de terți.

O altă dimensiune a bunei-credințe se regăsește în partea a II-a, capul de pravilă al XX-lea, §1226 din Codul Calimach: „Creditoriul are uneori drit să ceară de la datornicul, afară de datoria prințipală și îndatoriri lăturalnice sau adăogite, care se cuprind: a) în rodurile și sporirea lucrului prințipal, b) în dobânzile pân la termin, c) în dobânzile după termin, d) în întoarcerea pagubei adevărat pricinuite și e) în darea sumei, care la această întâmplare se tocmise, ca să iae o parte sau alta”.

Cu privire la textul anterior redat, observăm că acesta stipulează drepturile creditorului, diferite de debitul principal, și care sunt inerente obligației, independent de stipularea lor în convenție, cu excepția prestației de la lit. e), care, în mod necesar, trebuie să fie prevăzută în contract sub forma unei clauze penale.

Revăzând accepțiunile pe care le are noțiunea de bună-credință în cadrul acestei secțiuni a lucrării, observăm că, la încheierea contractului, buna-credință implică absența intenției de a viția consimțământul părții adverse. Pe durata executării contractului, buna-credință presupune executarea cu fidelitate a obligației principale și a ceea ce, în mod firesc, implică aceasta, cu repercusiuni în privința răspunderii civile contractuale.

§4. Bona fides în materia drepturilor reale în Codul Calimach și în Legiuirea Caragea

În sfera drepturilor reale, buna-credință are un sens diferit de cele anterior evocate. Utilizând o definiție doctrinară de la jumătatea secolului trecut, putem reține că buna-credință constă „în convingerea greșită pe care o persoană o are cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau pe care îl exercită și de care legea ține seama, pentru a-i recunoaște fie dreptul însuși, fie numai alte efecte juridice”^[16].

În aceste condiții, deducem că în sfera drepturilor reale, buna-credință, asociată curgerii unui termen, produce fie un efect achizitiv, fie un efect extinctiv, fiind, așadar, circumscrisă fie unei uzucapiuni, fie unei prescripții extinctive.

Analizând dispozițiile relevante din Legiuirea Caragea, reținem că modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt reglementate de partea a II-a, intitulată „Despre Lucruri”, care însă nu reglementează uzucapiunea în mod distinct.

Prevederi relevante pentru scopul lucrării noastre se regăsesc însă în partea a VI-a, intitulată „Pentru ale judecăților”, în capul de pravilă I, cu denumirea „Pentru prigoniri”, paragraful 7, alin. (1) și (2), pe care le redăm în nota de subsol^[17].

Prealabil analizei, se impune precizarea că termenul de „prigonire” are înțelesul de proces, respectiv de cauză dedusă judecății.

Textul anterior referit instituie o prescripție extinctivă ce presupune condiții diferite în funcție de buna-credință sau, respectiv, reaua-credință a celui care stăpânește bunul mobil sau imobil. În concret, proprietarul bunului pierde posesia acestuia în favoarea unei alte persoane.

În prima ipoteză, când cel din urmă a intrat în posesia bunului cu rea-credință, cunoscând că nu este îndreptățit să posede, poate fi chemat în judecată pentru recuperarea posesiei de către proprietar în termen de 30 de ani de când a început stăpânirea lucrului. Reținem că la împlinirea termenului posesorul nu dobândește un drept de proprietate, însă se stinge dreptul proprietarului de a apela la concursul instanțelor de judecată pentru a-și recupera posesia bunului.

În a doua ipoteză, când posesorul a dobândit posesia cu bună-credință, având convingerea că este îndreptățit să stăpânească bunul, termenele de prescripție sunt scurte și diferite în funcție de natura bunului, respectiv 3 ani pentru mobile și între 10 și 20 de ani pentru imobile, în funcție de situarea ambelor părți litigante în Țara Românească sau în afara acesteia.

Instituția redată este integral preluată din dreptul roman, care o denumea prescriptio longi temporis și era specifică proprietății provinciale, întâlnită pe scară largă în provinciile romane în epoca clasică.

Distincția dintre condițiile celor două forme ale prescripției rezidă în existența bunei sau relei-credințe a posesorului, relevanța fiind considerabilă sub aspectul termenului de prescripție.

În Codul Calimach, modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt tratate neunitar în al III-lea, al V-lea și al XI-lea capăt de pravilă, din partea a doua, intitulată „Despre dritul lucrurilor”.

În mod diferit față de pravila anterior analizată, în partea a treia, intitulată „Pentru înmărginirile ce privesc cătră dritul persoanelor dimpreună și a lucrurilor”, al patrulea cap de pravilă, intitulat „Pentru uzucapie și pentru prescripție”, Codul Calimach reglementează uzucapiunea, prin raportarea la o altă noțiune – prescripția extinctivă. Sunt relevante în acest sens paragrafele 1906 și 1907, redate în nota de subsol^[18].

Așadar, definirea uzucapiunii este dată în oglindă cu efectele prescripției extinctive. Dreptul ce nu mai poate fi exercitat ca efect al prescripției extinctive, ce trece asupra altei persoane „în puterea legiuitei stăpâniri”, este dobândit prin uzucapiune.

Condițiile cerute de legiuitor pentru uzucapiune sunt enumerate de §1915 ca fiind „stăpânire dreaptă, cu bună credință, neprihănită și necurmată în tot cursul terminului hotărât de legi”. Pe toată durata termenului de uzucapiune, stăpânirea lucrului susceptibil de a fi uzucapat trebuie să fie realizată cu bună-credință, fapt expres prevăzut de §1920, teza I.

În atare situație, numai prin stăpânire de bună-credință se produce efectul achizitiv, respectiv dobândirea dreptului de proprietate, regulă ce s-a păstrat din vremea dreptului roman, fiind specifică dreptului de proprietate quiritară, singura susceptibilă de dobândire prin uzucapiune.

În aceste condiții, observăm că în materia drepturilor reale, buna-credința constituie o condiție fie pentru uzucapiune, fie pentru prescripția extinctivă, regulile fiind preluate cu alterări nesemnificative față de condițiile impuse în dreptul roman pentru usucapio și prescriptio longi temporis.

Concluzii

Buna-credință constituie o instituție transversală și perenă a dreptului privat, născută în dreptul roman și perpetuată pe durata Antichității, a Evului Mediu și a modernității, în forme constante și cu păstrarea trăsăturilor sale esențiale.

După cum am remarcat în prima parte a lucrării, bona fides poate fi identificată în dreptul roman în trei ipostaze: la interpretarea contractelor, ce constituie și sensul originar al instituției, la încheierea și executarea contractelor și la dobândirea de drepturi reale. Caracterele specifice conceptului de bună-credință în oricare dintre cele trei situații evocate se regăsesc în ambele pravile din a doua parte a regimului turco-fanariot, analizate anterior.

Cu acest prilej, am constatat că, în sfera interpretării convențiilor, esența conceptului de bună-credință constă în faptul că actul obligă atât la ceea ce e stipulat expres în conținutul său, cât și la ceea ce decurge în mod firesc din intenția comună a părților.

În egală măsură, clauzele îndoielnice sunt supuse interpretării conforme voinței comune a părților, iar prevederile oculte, echivoce, neînțelese vor fi tratate după voința părților și obiceiul locului ori după practicile statornicite între acestea. La fel, am observat că interpretarea contractului trebuie să fie făcută în scopul salvării efectelor acestuia, nicidecum al lipsirii de eficiență juridică, întrucât putem pleca de la premisa că, la încheierea contractului, părțile au avut intenția comună de a genera efecte juridice.

În ultima parte a lucrării am remarcat importanța bunei-credințe pentru dobândirea drepturilor reale în condițiile uzucapiunii, regulă ale cărei fundamente au rămas tributare dreptului quiritar.

Toate aceste constatări arată o continuitate conceptuală reală între dreptul românesc vechi și dreptul privat roman, reconfirmând originea romană constantă a dreptului nostru, indiferent de filiera prin care instituțiile juridice romane au fost receptate în pravilele românești.

Note de subsol

^[1] A. Rădulescu (coord.), Codul Calimach, ediție critică, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, 1958.

^[2] I. Palade, Codul Caragea, adnotat cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de la 1862 la 1905, Ed. Librăriei Leon Alcalay, București, 1907.

^[3] Cicero, De officiis, 1.27: „Fundamentum autem est iustitiae fides, id est dictorum conventorumque constantia et veritas”, tradus contextual prin „Dar temelia dreptății este credința, respectiv sinceritatea în cuvinte și fidelitatea în angajamente”.

^[4] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981, p. 39.

^[5] „(9) Tocmelile cele întunecoase și cu îndoială se tălmăcească după cugetul celor ce se tocmesc și după fapta lor; iar de lipsește fapta, după obiceiul locului sau și al lor.

(10) La tocmelile cele cu îndoială, căutăm mai mult la voința celor ce se tocmesc, decât la vorbă, și mai mult la ceea ce se face decât la ceea ce se zice, pentru că mai de ales și mai cu putere iaste înțelegerea decât vorbele.

(11) La tocmelile cele întunecoase, primim ceea ce este mai de crezut, sau ceea ce se face mai de multe ori. (…) (15) La tocmeli, greșelile din scris să se îndrepteze, după înțelegerea ce întru adevăr, se vede că au”.

^[6] Curtea de Casație și Justiție, s. I, dec. nr. 94/1886, citată de I. Palade, Codul Caragea, adnotat cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de la 1862 la 1905, Ed. Librăriei Leon Alcalay, București, 1907, p. 111.

^[7] Paragraful 3, capul 1, Partea a III-a a Legiuirii Caragea prevede: „Tocmeala împotriva pravililor și a năravurilor celor bune nu să întocmește”. Astfel, practicile anterioare dintre aceleași părți pot fi valorificate ca obicei al acestora numai în măsura în care au fost grevate pe convenții valide.

^[8] A. Rădulescu (coord.), Legiuirea Caragea – ediție critică, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, p. 166.

^[9] Conform paragrafului 7 din capul I, partea a III-a a Legiuirii Caragea: „putem să ne facem tocmelile și în scris și fără scrisoare”.

^[10] „§1230. Regulile cele de obștie pentru tâlcuirea legilor au tărie și la tocmele. Îndeosebi, tocmala cea cu îndoială trebue să se tâlcuiască așa, ca nu numai să nu cuprindă nicio contrazicere, ci să aibă și rezultat.

§1231. La tocmele unilaturale prin care se îndatorește o parte numai, dacă s-ar întâmpla îndoială, se socotește că îndatoritul au voit să primească sarcina cea mai ușoară, decât cea mai grea; iar la cele bilaturale, prin care se îndatoresc îmbe părțile, zicerile și alcătuirile cele cu îndoială și neînțălese se tîlcuesc împotriva aceluia carele cu vicleșug le-au întrebuințat.

§1232. Dacă s-au făcut tocmală iconomicoasă și fățarnică pentru un lucru de un hotărât feliu, trebue să se judece după legiuitele orânduele, care privesc către însuși lucrul deupă adevarata sa cualita”.

^[11] D. Gherasim, op. cit., p. 50.

^[12] După cum prevede §1160 din Codul Calimach, anterior redat.

^[13] Cicero, De officiis, I.23.

^[14] Curtea de Casație și Justiție, s. I, dec. nr. 132/1869, citată de I. Palade, Codul Caragea, op. cit., p. 38.

^[15] D.50.17.173.3.

^[16] P. Anca, M.I. Eremia, Efectele juridice ale bunei-credințe în dreptul civil, în Justiția Nouă nr. 12/1965, p. 52.

^[17] „(7) Din prigonirile cele pentru bani: Cea pentru stăpânire cu rea credință a lucrurilor celor mișcătoare și nemișcătoare, se pornește până la treizeci de ani de la începutul stăpânirii; Cea pentru cu bună credință stăpânire, de va fi pentru lucruri mișcătoare, se pornește până la 3 ani; iar pentru nemișcătoare și pentru țigani de la începutul stăpânirii, până la zece ani, de vor fi părțile cele prigonitoare în Țara Românească, iar de vor lipsi, până în douăzeci de ani”.

^[18] „§1906. Pierderea unui drit prin neîntrebuințare, în terminul hotărât de legi, se zice prescripție.

§1907. Dacă dritul, ce s-au stins prin prescripție, se mută totodată la altul cineva în puterea legiuitei stăpâniri, se zice dritul câștigat prin întrebuințare, iar chipul câștigării lui, se numește uzucapie”.