Mandatul aparent – o aplicație a aparenței în drept favorabilă contractului

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 206-216.

Considerații introductive

Prima interacțiune cu materia Obligațiilor, prima cercetare aprofundată, prima lucrare mai amplă sunt doar unele dintre bornele pe care am avut oportunitatea să le ating cu ajutorul și sub coordonarea domnului Decan Baias. În alegerea lucrării de licență, pregătită sub coordonarea domnului profesor, am propus o temă – analiza principiului favor contractus, care, deși nu realizam atunci, era mult prea amplă pentru a fi tratată în acel cadru, iar, dacă aș fi ajuns să o antamez, aș fi făcut-o probabil într-un mod superficial. Domnul Decan a sesizat acest aspect și mi-a propus să analizez doar o instituție, o potențială aplicație a principiului, urmând să continui apoi cercetarea cu prilejuri viitoare. Aceasta a reprezentat o primă piesă a puzzle-ului care a dus apoi la pregătirea și susținerea tezei de doctorat care viza tocmai ce am vrut (și din fericire domnul Decan m-a sfătuit în sens contrar) să analizez la un moment la care nu eram pregătit să o fac: analiza existenței principiului favor contractus în sistemul Codului civil român. Îi mulțumesc și pe această cale domnului Decan, urmând a analiza în cadrul prezentului studiu o altă aplicație a favor contractus – mandatul aparent.

În cadrul prezentei lucrări, analiza urmărește în ce măsură mandatul aparent – o aplicație a aparenței în drept, este un instrument favorabil contractului, i.e. poate fi considerat o aplicație a principiului favor contractus. În acest sens, prezentarea începe cu analiza a ce înțelegem prin favorizarea contractului, apoi cu analiza prevederilor art. 1309 C. civ., urmând a propune o serie de soluții cu privire la potențialele ipoteze ce pot surveni în cazul în care mandatarul acționează, în calitate de reprezentant, fără împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite. În fine, prin raportare la cadrul conturat, vom stabili în ce măsură concluziile la care am ajuns permit calificarea art. 1309 C. civ. ca fiind o prevedere legală favorabilă contractului sau nu.

§1. Cu privire la noțiunea de favor contractus

Favor contractus implică, astfel cum reiese din denumire, favorizarea contractului. Acest principiu aplicabil în materie contractuală este analizat în literatura de specialitate din mai multe perspective.

Astfel, s-a reținut că favor contractus este unul dintre principiile care guvernează remediile aplicabile în caz de neexecutare^[1], arătându-se și că legiuitorul a urmărit instituirea unor mecanisme care urmăresc menținerea contractului^[2].

De asemenea, principiul a fost analizat și în cadrul studiilor dedicate formării valabile a contractului. Astfel, se reține că instituția conversiunii oferă satisfacție principiului favor contractus^[3]. Suplimentar, se arată în literatura de specialitate că regula nulității parțiale, aplicabilă în materia efectelor nulității, este, la rândul său, o expresie a principiului salvării contractului^[4], finalitate care se regăsește și în ceea ce privește soluția de înlocuire a clauzelor nescrise cu dispozițiile legale aplicabile^[5].

Într-o altă lucrare, se arată că salvarea contractului de la desființare reprezintă un deziderat urmărit de legiuitor în materia dreptului contractual, supraviețuire ce are la bază principiul favor contractus^[6].

De asemenea, profesorul Radu Rizoiu propune următoarea definiție a principiului favor contractus: „Unul dintre principiile care stau la baza Noului Cod civil este cel al lui favor contractus, încercarea de a găsi căile de a menține (cât mai mult din) contractul încheiat de părți, chiar atunci când promisiunea ar putea fi retrasă sau anulată pe diverse motive”^[7].

Precum se poate observa și din referințele doctrinare mai sus indicate, favor contractus urmărește menținerea contractului, astfel încât să se poată produce efectele juridice urmărite de către părți la momentul contractării.

De altfel, având în vedere că, față de definiția^[8] reglementată în art. 1166 C. civ., contractul este acordul de voințe încheiat cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridice, este firesc ca, prin favorizarea contractului, să se urmărească întocmai producerea a cât mai multe dintre efectele juridice astfel urmărite.

Față de acestea, într-o altă lucrare, în cadrul căreia am analizat măsura în care se poate reține existența principiului favor contractus în sistemul Codului civil^[9], am propus următoarea definiție a principiului:

În lipsa unor prevederi legale aplicabile și în lipsa uzanțelor, precum și în vederea interpretării și aplicării prevederilor legale și contractuale analizate, se urmărește a se alege soluția care permite contractului să producă cât mai multe dintre efectele juridice urmărite de către părți, finalitate care de regulă se concretizează prin favorizarea formării valabile, a menținerii sau a executării contractului.

Având în vedere această definiție a principiului, ulterior analizării prevederilor art. 1309 C. civ., urmează să conchidem cu privire la măsura în care mandatul aparent este un instrument favorabil contractului.

§2. Încheierea contractului în numele și pe seama unei alte persoane fără a avea putere de reprezentare sau cu depășirea puterilor conferite

Art. 1309 C. civ. prevede că: „Contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț.

Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.

Astfel cum se poate observa din analiza prevederii legale citate, în ipoteza în care o persoană acționează în calitate de reprezentant al altei persoane fără a avea putere de reprezentare sau cu depășirea puterilor conferite^[10], există mai multe potențiale soluții aplicabile în funcție de scenariul în care ne găsim^[11].

În conformitate cu prevederile alin. (1), ca regulă, contractul astfel încheiat nu produce efecte între reprezentat și terț. Apoi, față de prevederile alin. (2), în ipoteza în care terțul a crezut în mod rezonabil că reprezentantul are putere de reprezentare, credință care este generată de comportamentul reprezentatului, reprezentatul nu se poate prevala față de terț de lipsa puterii de reprezentare.

Din textul citat ar părea, așadar, să reiasă că identificarea scenariului aplicabil este dependentă de existența sau nu a unei aparențe de reprezentare generată de conduita pretinsului reprezentat. Acesta va fi, așadar, și criteriul folosit pentru a contura cadrul ipotezelor analizate, i.e. în ce măsură terțul a crezut sau nu, urmare a conduitei pretinsului reprezentat, că reprezentantul acționează cu putere de reprezentare. În ceea ce privește ipoteza în care răspunsul este negativ, urmează să analizăm în ce măsură contractul astfel perfectat este valabil. Apoi, în ceea ce privește cea de a doua ipoteză – care, de altfel, vizează instituția mandatului aparent astfel cum este reglementată în art. 1309 alin. (2) C. civ., vom analiza condițiile ce trebuie a fi întrunite pentru ca mecanismul să fie operant, respectiv modalitatea în care instituția operează.

2.1. La încheierea contractului, terțul nu a crezut, ca urmare a conduitei pretinsului reprezentat, că reprezentantul acționează cu putere de reprezentare

Regula instituită în alin. (1) devine incidentă în acele scenarii în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. (2) al textului și care vor fi analizate mai jos, i.e. terțul nu putea considera în mod rezonabil, urmare a conduitei reprezentatului, că reprezentantul acționează în conformitate cu puterile conferite.

Independent de problemele de validitate care se pot ridica în ipoteza în care terțul credea că reprezentantul acționează cu putere de reprezentare (e.g. un eventual viciu de consimțământ), apreciem de interes analiza măsurii în care astfel de critici se pot ivi și în acele scenarii în care terțul cunoștea faptul că reprezentantul acționa fără/în afara împuternicirii primite.

În ceea ce privește o asemenea operațiune, în literatura de specialitate s-a arătat că se pot ridica semne de întrebare cu privire la validitatea sa, un astfel de contract putând fi afectat de o cauză de nulitate relativă^[12].

Din punctul nostru de vedere, față de modul de formulare al textului, finalitatea urmărită de legiuitor este aceea ca un astfel de contract să fie valabil, însă, cel puțin, ca regulă, să nu poată fi opus pretinsului reprezentat, mecanism care se integrează mai bine în ansamblul reglementat de legiuitor în materia reprezentării.

Astfel, e.g., pretinsul reprezentat poate proceda la ratificarea actului încheiat fără putere de reprezentare. Într-un astfel de scenariu, nu suntem în prezența unei confirmări (ratificarea neurmând regimul juridic al confirmării) și contractul va produce efecte depline și, ca regulă, retroactive, față de pretinsul reprezentat.

Prin urmare, considerăm că într-un astfel de scenariu analiza vizează mai degrabă persoanele față de care actul produce efecte, iar nu validitatea unei astfel de operațiuni (în absența desigur a incidenței unei alte cauze de nulitate).

În ceea ce privește posibilitatea ca actul să poate produce efecte față de reprezentant, având în vedere modul de formulare al textului, apreciem că s-ar putea argumenta că legiuitorul a urmărit ca acordul de voințe să producă efecte față de un subiect de drept (de principiu nu față de pretinsul reprezentat), iar că acel cineva este chiar pretinsul reprezentat.

De altfel, s-a reținut în doctrină^[13] că s-ar putea argumenta existența unei astfel de posibilități a terțului de a solicita reprezentantului să execute obligațiile generate de contract.

În acest sens, autorul arată că ar putea fi invocate o serie de argumente:

– considerarea falsului reprezentant ca fiind obligat personal în temeiul textelor de la mandatul fără reprezentare;

– mecanismul din materia vânzării bunului altuia, astfel cum este acesta reglementat în art. 1683 C. civ;

– în proiectul inițial de modificare a vechiul Cod civil se stipula că, în cazul lipsei de reprezentare, nici falsul reprezentant, nici falsul reprezentat nu vor fi ținuți față de terț, în forma actuală prevăzându-se însă doar că reprezentatul nu este ținut față de terț.

Suplimentar, din moment ce ambele părți sunt conștiente de faptul că pretinsul reprezentant nu acționează cu putere de reprezentare, dar totuși procedează la încheierea actului, apreciem că nu există impedimente în a considera că un astfel de acord este valabil și că, prin acesta, s-a urmărit angajarea personală a pretinsului reprezentant.

De altfel, având în vedere principiul autonomiei de voințe^[14], astfel cum este acesta conturat de prevederile art. 1169 C. civ., limitele tiparului, în cadrul căruia trebuie să se încadreze raporturile juridice urmărite de către părți, sunt conturate de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri^[15]. Or, în acest scenariu, singura limitată reglementată în art. 1309 alin. (1) C. civ. este în sensul că un astfel de acord nu produce efecte față de reprezentat, nu în sensul că nu se poate încheia în mod valabil contractul.

Prin urmare, considerăm că într-un astfel de scenariu suntem în prezența unui acord de voințe valabil, urmând a analiza care sunt efectele generate de acesta. Față de modul în care se conturează o astfel de operațiune, apreciem că s-ar putea argumenta că ne aflăm în prezența unei promisiuni a faptei altuia^[16], astfel cum este aceasta reglementată de art. 1283 C. civ., pretinsul reprezentant angajându-se să-l determine pe cel în numele și pe seama căruia acționează, să ratifice actul.

De altfel, din lectura art. 1283 C. civ., se poate observa că una dintre modalitățile de executare a obligațiilor generate de un astfel de acord este reprezentată de ratificarea actului, ratificare care apreciem că intervine tocmai în ipoteza analizată (încheierea actului fără putere de reprezentare^[17]).

Cu privire la acest aspect, s-a reținut în literatura de specialitate că, în ipoteza încheierii unui act peste limitele puterii acordate, „(…) mandatarul se obligă să se facă porte-fort pentru a obține ratificarea contractului de către mandant”^[18].

Apreciem că, de regulă, abordarea prezentată permite o maximizare a efectelor juridice urmărite de părți, iar, față de valabilitatea unei asemenea construcții, considerăm că acordul de voințe ar trebui interpretat în acest sens.

Cu titlu de exemplu, X și Y încheie un contract în care prevăd că Z, în numele și pe seama căruia acționează X (X și Y fiind conștienți de faptul că X nu are puterea de a-l reprezenta pe Z), îi va oferi asistență juridică lui Y. În acest scenariu, se încheie o promisiune a faptei lui Z de care acesta nu va fi ținut fără acordul său, însă, în caz de neexecutare, se va putea angaja răspunderea contractuală a lui X în temeiul contractului perfectat.

Cu privire la acest aspect, s-a reținut în literatura de specialitate franceză că, dacă terțul cunoaște faptul că mandatarul acționează fără putere de reprezentare și ulterior nu intervine ratificarea actului, mandatarul poate fi ținut la plata de daune-interese pe tărâm contractual^[19].

Prin urmare, din punctul nostru de vedere, actul încheiat de către o persoană, în numele și pe seama unei alte persoane, fără a avea însă împuternicirea să acționeze în acest mod (lipsind o astfel de putere sau acționând cu depășirea puterii de reprezentare) poate produce efecte între reprezentant și terț.

2.2. La încheierea contractului, terțul a crezut, ca urmare a conduitei pretinsului reprezentat, că reprezentantul acționează cu putere de reprezentare

În conformitate cu prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ., în ipoteza în care, urmare a conduitei reprezentatului, terțul a crezut în mod rezonabil că reprezentantul are putere de reprezentare și acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se va putea prevala față de terț de lipsa puterii de reprezentare. În continuare, vom analiza condițiile ce trebuie a fi întrunite, respectiv efectele mecanismului.

2.2.1. Condiții

Așadar, precum se poate observa din textul citat și în sensul celor reținute și în literatura de specialitate^[20], condițiile ce trebuie a fi întrunite pentru a exista o aparență de reprezentare în sensul art. 1309 alin. (2) C. civ. sunt: (i) eroarea legitimă, scuzabilă și rezonabilă a terțului (nefiind însă necesar să fim în prezența unei erori comune și invincibile) și (ii) o conduită imputabilă falsului reprezentat^[21] (factorii care generează aparența de reprezentare fiind imputabili și reprezentatului).

În analiza practicii judiciare, profesorul Romeo Popescu arată că s-a reținut îndeplinirea condițiilor mandatului aparent în situații precum: revocarea mandatului neadusă la cunoștința terților; contractarea cu un agent de asigurări, considerat mandatar al asigurătorului, cu care mai încheiase contracte în trecut; contractarea cu un agent imobiliar, considerat mandatar al proprietarului; încheierea unei promisiuni de vânzare cu directorul unei societăți, care era și fiul președintelui societății, dar care nu avea dreptul să încheie promisiunea^[22].

De asemenea, profesorul Ionuț-Florin Popa^[23] arată că suntem în prezența unor cazuri de reprezentare aparentă în ipoteze precum: falsul reprezentant deține un înscris din care reiese puterea de reprezentare/falsul reprezentat confirmă terțului existența unei reprezentări, nu îi precizează limitele reprezentării și ulterior falsul reprezentant acționează cu depășirea acestora; o serie de împrejurări indică existența puterii de reprezentare (autorul dând drept exemple: deținerea însemnelor societății, utilizarea acestora de către un director care nu poate reprezenta societatea; deținerea documentelor originale ale societății; anterior reprezentatul a acceptat încheierea aceluiași tip de acte în numele și pe seama sa de către o persoană); falsul reprezentant deține bunurile falsului reprezentat.

În jurisprudență^[24] s-a reținut că reclamanta în mod rezonabil a considerat că facturile sunt semnate de reprezentantul pârâtei din moment ce alte facturi, care au fost achitate de pârâtă, poartă semnătura aceleiași persoane. Într-o altă hotărâre^[25], instanța a reținut că sunt îndeplinite cerințele mandatului aparent față de aceea că persoana care a semnat deține ștampila societății. De asemenea, instanța a ținut cont de faptul că au fost lansate comenzi ulterior încheierii contractului și a existat corespondență în care se solicita eșalonarea plății debitului. Prin urmare, instanța a apreciat că terțul de bună-credință poate acționa, fără să aibă această obligație, împotriva mandantului.

Într-o altă decizie^[26] s-a reținut că eroare nu este scuzabilă în ipoteza în care intimații nu au efectuat nicio investigație pentru a afla situația reală și nu au verificat puterile mandatarului.

În cadrul comentariilor principiilor Unidroit, unde există o prevedere similară – art. 2.2.5 parag. 2^[27], s-a reținut că, față de faptul că, de regulă, managerul unei filiale are puterea de a reprezenta societatea, societatea este ținută de contractul încheiat de acesta cu o companie de construcții în vederea redecorării sediului filialei chiar dacă managerul nu avea o astfel de putere de reprezentare. Tot astfel, s-a arătat că este creată o aparență de reprezentare prin faptul că directorul financiar (care nu avea putere de reprezentare) a intrat în mod repetat în tranzacții cu banca C în numele societății B (realitate cunoscută de Consiliul Director).

Menționăm că art. 1309 alin. (2) C. civ. operează și în ipoteza în care a existat putere de reprezentare, aceasta a fost modificată/a încetat, finalitate cunoscută de către mandatar, dar neopozabilă terțului contractant.

Astfel, art. 1306 C. civ. prevede că modificarea și revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoștința terților. În caz contrar, modificarea/revocarea nu este opozabilă terților decât dacă se dovedește că aceștia le cunoșteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.

Prin urmare, dacă, de exemplu, are loc o modificare a obiectului împuternicirii – inițial mandatarul este împuternicit să încheie un contract de comodat pe o durată de un an, procură care este modificată în sensul că mandatarul este împuternicit să încheie un contract de locațiune pe o durată de un an, iar această modificare nu este adusă la cunoștința terțului, terțul va putea opune mandantului contractul de comodat perfectat. Aceasta, deoarece, urmare a conduitei mandantului – care i-a acordat mandatarului o procură pentru încheierea unui comodat – terțul a crezut că mandatarul îl poate angaja pe mandant într-o astfel de operațiune.

În ceea ce privește încetarea puterii de reprezentare, art. 1307 alin. (4) C. civ. prevede că „încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privința terților care, în momentul încheierii contractului, nu cunoșteau și nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare”. Cu privire la acest aspect, s-a reținut în jurisprudență că revocarea mandatului a fost adusă la cunoștința reclamantei ulterior emiterii ultimei facturi, nefiindu-i opozabilă. S-a reținut și că revocarea nu reiese din conduita mandatarului, care s-a prezentat cu mașina societății pârâte, facturile fiind emise pe numele pârâtei^[28].

În comentariile principiilor Unidroit, unde există o prevedere similară – art. 2.2.10 parag. 1^[29] s-a reținut, cu privire la modul de aducere la cunoștință a încetării puterii de reprezentare, că, de exemplu, dacă odată cu deschiderea unei filiale într-un oraș se publică un anunț în ziarul local în cadrul căruia se indică și persoana care are putere de reprezentare, în caz de revocare a mandatului un anunț similar este suficient pentru a se aduce revocarea la cunoștința terților. De asemenea, s-a reținut că, în cazul încetării puterii de reprezentare ca urmare a intrării societății în insolvență, publicitatea realizată în cadrul procedurii de insolvență nu este suficientă pentru a face opozabilă încetarea puterii de reprezentare.

Însă, apreciem că instituția mandatului aparent nu este aplicabilă în ipoteza în care mandatarul nu a cunoscut/nu putea cunoaște cauza de încetare a mandatului. Astfel, față de prevederile art. 2036 C. civ., într-un astfel de scenariu, tot ceea ce mandatarul a făcut – inclusiv încheierea actului, este socotit ca valabil făcut în executarea mandatului.

Prin urmare, în acest scenariu, suntem în prezența unor acte valabile de executare a mandatului, i.e. a unor acte făcute de o persoană ce are putere de reprezentare. În consecință, în această ipoteză nu ne încadrăm pe niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1309 C. civ., contractul urmând a produce efecte față de reprezentat având în vedere că este perfectat, în numele și pe seama, de către o persoană care are putere de reprezentare.

2.2.2. Efecte

În ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile mandatului aparent, față de prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ., reprezentatul nu se poate prevala față de terț de lipsa puterii de reprezentare a falsului reprezentant, lucrurile desfășurându-se ca și când falsul reprezentant ar fi avut puteri de reprezentare^[30].

Cu privire la acest aspect, s-a reținut în literatura de specialitate^[31] că terțul are un drept de opțiune între a invoca aparența sau de a solicita nulitatea contractului astfel încheiat, în cea din urmă ipoteză fiind îndreptățit să solicite falsului reprezentat daune-interese.

De asemenea, se reține că terțul poate acționa, dar nu este obligat să o facă, împotriva mandantului, iar acesta din urmă trebuie să ratifice actul pentru a putea acționa împotriva terțului contractant^[32].

Plecând de la rațiunea și forma art. 1309 alin. (2) C. civ., apreciem că se pot argumenta următoarele.

Considerăm că rațiunea care stă la baza textului rezidă în aceea că, din moment ce există o aparență de putere de reprezentare – urmare a conduitei pretinsului reprezentat, se impune ocrotirea celui care a crezut în mod rezonabil în această aparență. În alte cuvinte, din moment ce terțul a crezut în mod rezonabil în existența puterii de reprezentare, acesta se poate prevala de contract.

Dar, având în vedere această premisă, i.e. terțul a crezut în mod rezonabil că cel cu care contractează are putere de reprezentare, apreciem că, validată fiind premisă, nu s-ar justifica instituirea unui drept de opțiune al terțului în sensul de a se prevala sau nu de contract. Din contră, (i) din moment ce el a crezut în această aparență, (ii) a contractat considerând că încheie contractul cu pretinsul reprezentat, (iii) mecanismul reglementat de art. 1309 alin. (2) C. civ. îi permite atingerea efectelor dorite, i.e. un contract eficace față de pretinsul reprezentat, apreciem că nu există motive care să justifice acordarea unui posibilități pentru terț de a se dezice de contract.

De altfel, această finalitate este susținută și de către teza finală a textului analizat: „(…) reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.

Astfel, lipsa puterii de reprezentare nu poate fi opusă celui care a crezut în mod rezonabil în existența ei. Prin urmare, suntem în prezența unui terț care credea că încheie un contract cu reprezentatul, respectiv a unui reprezentat care nu poate nega existența puterii de reprezentare.

Față de acestea, considerăm că se poate argumenta că, într-un astfel de scenariu, aparența puterii de reprezentare (care l-a făcut pe terț să creadă în mod rezonabil că acesta contractează cu reprezentatul), împreună cu faptul că reprezentatul nu se poate prevala de lipsa puterii de reprezentare, duc la finalitatea în care ne-am fi aflat dacă pretinsul reprezentant avea putere de reprezentare^[33], inclusiv în sensul că, fără a fi necesar un demers suplimentar din partea niciunuia dintre ei, acordul de voințe produce efecte între reprezentat și terț^[34].

Concluzii

În cadrul prezentului studiu am arătat că favor contractus urmărește ca acordul de voințe să producă, în măsura în care este posibil, cât mai multe dintre efectele juridice urmărite la momentul contractării.

Față de aceasta, considerăm că instituția analizată contribuie la această finalitate din următoarele perspective.

Astfel, față de modul în care este reglementat art. 1309 C. civ., este posibilă perfectarea valabilă a contractului cu o persoană care acționează, fără putere de reprezentare, în numele și pe seama unei alte persoane. O astfel de operațiune nu poate fi opusă persoanei în numele și pe seama căreia se contractează, însă, față de faptul că este valabilă, aceasta generează obligații în sarcina pretinsului reprezentant și se poate angaja răspunderea contractuală a acestuia în caz de neexecutare.

De asemenea, instituția mandatului aparent îl ocrotește pe cel care a crezut în mod rezonabil în existența puterii de reprezentare, ca urmare a conduitei pretinsului reprezentat, permițând contractului să producă efecte între părți ca și când ar fi existat o astfel de putere.

De asemenea, faptul că în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile mandatului aparent nu i se permite terțului să se dezică de contract, i.e. nu există un drept de opțiune al terțului de a se prevala sau nu de mecanismul mandatului aparent, contribuie la rândul său la atingerea finalității ce ar fi avut loc în ipoteza în care ar fi existat putere de reprezentare, i.e. un contract care produce efecte între terț și pretinsul reprezentat.

Având în vedere toate aceste aspecte, apreciem că art. 1309 C. civ. este o prevedere legală favorabilă contractului, inclusiv instituția mandatului aparent – astfel cum este reglementată în alin. (2) al textului, reprezentând un mecanism de favor contractus.

Note de subsol

^[1] I.-F. Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 94, 97-99. În cadrul lucrării Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor – (I) Reglementarea legală, fundamentul, domeniul de aplicare, poziția în ierarhia „remediilor” contractuale, dreptul de opțiune al creditorului, felurile, în P.R. nr. 1/2014, disponibilă online pe sintact.ro, F.I. Mangu arată că favor contractus este o regulă fundamentală în ceea ce privește ierarhia remediilor.

^[2] V. Diaconiță, Condițiile substanțiale ale rezoluțiunii în noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 6/2012, disponibilă online pe sintact.ro.

^[3] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală – Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 586.

^[4] M. Nicolae, Nulitatea parțială și clauzele considerate nescrise în lumina noului Cod Civil. Aspecte de drept material și drept tranzitoriu, în Dreptul nr. 11/2012, p. 23. A se vedea și V. Pătulea, Incidența principiului securității juridice în cazurile de nulitate a contractelor în lumina Codului civil actual român, în Dreptul nr. 4/2015, p. 60.

^[5] S. Stoicescu (Pelican), Clauzele nescrise în sistemul Codului civil, în R.R.D.P. nr. 2/2015, disponibilă online pe sintact.ro.

^[6] C.T. Ungureanu, Clauzele contractuale considerate de Noul Cod Civil ca nescrise reprezintă o sancțiune autonomă?, în Dreptul nr. 10/2013, p. 49.

^[7] R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voința ca putere, prelegere susținută în cadrul conferinței naționale: „Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire”, București, 22-23 noiembrie 2018.

^[8] Cu privire la noțiunea de contract, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală – Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 246.

^[9] A se vedea I.-F. Cofaru, Existența principiului Favor Contractus în sistemul Codului civil român, teză de doctorat, p. 265.

^[10] A se vedea Tr. Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în Dreptul civil român modern. Curs de drept civil aprofundat, Ed. Cursurilor Litografiate, București, 1943, p. 916.

^[11] A se vedea J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3^e éd., LGDJ, 2001, p. 1031-1033.

^[12] I.-F. Popa, Ipoteza falsus procurator, în R.R.D.P. nr. 2/2019, disponibilă online pe sintact.ro.

^[13] Ibidem.

^[14] A se vedea C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a. IX-a, Ed. Hamangiu, București, p. 16-17.

^[15] Cu privire la noțiunea de voință juridică, a se vedea I.-F. Cofaru, C. Cealera, Calificarea contractului. O propunere de metodologie, în R.R.D.P. nr. 1/2021, disponibilă online pe sintact.ro.

^[16] A se vedea I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 152.

^[17] Cu privire la acest aspect, s-a reținut în literatura franceză – C. Aubert de Vincelles, Porte-fort, Répertoire de droit civil Dalloz, 2017, pct. 46 că: În urma reformei dreptului contractelor prin ordonanța din 10 februarie 2016, actul de ratificare este limitat în mod limpede doar la cazurile de promisiune a faptei altuia în vederea ratificării unui act, deci în ipoteza lipsei puterii de reprezentare, chiar dacă redactarea textului ne-ar putea lăsa să ne gândim, în mod greșit, și la includerea în ipoteza textului a promisiunii faptei altuia în vederea încheierii actului. Textul original: „La réforme du droit des contrats par l’ordonnance du 10 février 2016 limite désormais clairement l’acte de ratification aux seuls cas de porte-fort de ratification, donc de représentation sans pouvoir, même si la rédaction pourrait laisser penser, à notre avis à tort, à une inclusion du porte-fort de conclusion (…)”.

^[18] I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 153.

^[19] P. le Tourneau, Mandat – Effets du mandat à l’égard des tiers, Répertoire de droit civil Dalloz, 2017, pct. 344.

^[20] I.-F. Popa, Ipoteza falsus procurator, în R.R.D.P. nr. 2/2019, disponibilă online pe sintact.ro; F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 249.

^[21] Un alt autor – H. Dumitrescu, în Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1374, arată, cu privire la acest aspect, că falsul reprezentat: „fie a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană ce are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terț despre care cunoștea faptul că acționează în numele său)”.

^[22] F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, ed. a V-a, Universul Juridic, București, 2021, p. 250-252.

^[23] I.-F. Popa, Ipoteza falsus procurator, R.R.D.P. nr. 2/2019, disponibilă online pe sintact.ro.

^[24] Jud. Miercurea Ciuc, sent. nr. 2240 din 6 iunie 2016, disponibilă online pe sintact.ro. În același sens, Jud. Sectorul 1 București, sent. civ. nr. 24598 din 22 decembrie 2015, disponibilă online pe sintact.ro.

^[25] Trib. București, dec. civ. nr. 505 din 6 februarie 2013, disponibilă online pe sintact.ro.

^[26] Ibidem.

^[27] În cadrul prevederii se face referire la faptul că reprezentatul nu se poate prevala de lipsa puterii de reprezentare atunci când l-a făcut pe terț să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acesta acționează în limitele puterii conferite.

^[28] Jud. Oradea, sent. civ. nr. 10348 din 22 octombrie 2014, disponibilă online pe sintact.ro.

^[29] În cadrul prevederii citate se arată că încetarea puterii de reprezentare nu produce efecte față de terț decât dacă acesta cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că a încetat puterea de reprezentare.

^[30] În același sens, I. Popa, Contractul de mandat, R.R.D.P. nr. 5/2015, disponibilă online pe sintact.ro.

^[31] I.-F. Popa, Ipoteza falsus procurator, R.R.D.P. nr. 2/2019, disponibilă online pe sintact.ro.

^[32] F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 249-250.

^[33] Pentru analiza efectelor contractului de mandat, a se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 234-235.

^[34] A se vedea, în același sens, Tr. Ionașcu, op. cit., p. 920.