POPRIRE: Natura juridică a procedurii de validare a popririi

George-Alexandru Lazăr, Roxana Stanciu, Andra Roxana Trandafir, Nicolae-Horia Țiț, Poprirea. O triplă perspectivă – civilă, fiscală și penală, Ed. Hamangiu, 2021, p. 132-133.

Considerații introductive. În numeroase situații, terțul poprit căruia i-a fost comunicată adresa de înființare a popririi nu aduce la îndeplinire obligațiile ce îi revin, fie neconsemnând sumele de bani pe care le datorează debitorului sau neindisponibilizând bunurile mobile incorporale poprite, fie chiar eliberând debitorului poprit suma sau bunurile respective. Pentru astfel de situații, legiuitorul a prevăzut, în beneficiul creditorului urmăritor, o procedură judiciară, dată în competența instanței de executare, prin care acesta poate obține obligarea terțului poprit la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin, putând recurge, în acest scop, chiar la executarea silită a acestuia^[1].
După cum s-a arătat și mai sus, executarea silită prin poprire presupune două etape procedurale, respectiv a înființării popririi și a executării popririi. Înființarea popririi presupune, după încuviințarea dată de instanță în condițiile art. 666 C.proc.civ., comunicarea către terțul poprit a adresei de înființare a popririi și înștiințarea debitorului în acest sens, în condițiile art. 783 C.proc.civ., specificul acestei etape fiind că, spre deosebire de alte modalități de executare silită, se desfășoară fără somație. Executarea popririi se poate realiza voluntar, în cazul în care terțul poprit recunoaște calitatea de debitor al debitorului și aduce la îndeplinire benevol obligațiile care îi revin potrivit art. 783 C.proc.civ., sau forțat, prin intermediul procedurii de validare a popririi, în cazul în care terțul poprit nu aduce la îndeplinire aceste obligații. Executarea popririi va fi urmată de eliberarea sau distribuirea sumelor consemnate, în condițiile art. 788 C.proc.civ.
Prin finalitatea și efectele sale (cesiunea forțată a creanței pe care debitorul o are contra terțului poprit în patrimoniul creditorului urmăritor, pentru care hotărârea de validare constituie titlu executoriu, permițându-i, așadar, declanșarea unei proceduri execuționale direct împotriva terțului poprit), validarea popririi constituie, pentru creditor, mijlocul procesual prin care își poate realiza creanța, contracarând pasivitatea terțului poprit, iar pentru acesta din urmă, o veritabilă „amenințare”, în sensul că, dacă nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de lege ca urmare a înființării popririi, va fi supus unei proceduri judiciare care poate genera inclusiv cheltuieli de judecată suplimentare, iar apoi unei proceduri execuționale distincte, în baza hotărârii de validare a popririi, procedură care, la rândul său, poate să presupună cheltuieli de executare suplimentare. În același timp, procedura de validare a popririi poate să constituie, pentru terțul poprit, cadrul procesual în care să formuleze apărările și excepțiile pe care le-ar putea opune debitorului (creditorul său), în condițiile în care, potrivit art. 787 alin. (5) C.proc.civ., îi este blocată posibilitatea formulării contestației la executare.

Note de subsol

^[1] În reglementarea Codului de procedură civilă anterior, validarea popririi avea caracter obligatoriu, înființarea acesteia având doar caracterul unei măsuri cu caracter asigurătoriu, de indisponibilizare. În reglementarea actuală, validarea popririi are caracter facultativ, instanța de executare urmând a fi învestită numai în cazul în care terțul poprit nu își aduce la îndeplinire obligațiile în termenul prevăzut de art. 787 alin. (1) C.proc.civ. A se vedea I. REBECA, op. cit., p. 100-101.