Prescripția extinctivă a dreptului la acțiunea ipotecară în contractele de credit bancar în lumina Deciziei nr. 13/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 567-603.

Introducere

În sistemul Noului Cod de procedură civilă – noua „lege fundamentală” a dreptului procesual român, parafrazând o excelentă și inspirată calificare a Noului Cod civil, ca „lege fundamentală” a dreptului privat, făcută de dl decan Corneliu Bîrsan, cu mai bine de 10 ani în urmă^[1] – este de principiu că în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al unei sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv [art. 330 alin. (3) C. proc. civ.], însă în ceea ce privește dreptul (nu legislația) în vigoare în România, instanța de judecată trebuie să îl cunoască din oficiu (art. 252 C. proc. civ.): iura novit curia. Acest principiu este valabil pentru dreptul român, iar nu și pentru dreptul străin, a cărui dovadă, mai ales, în caz de litigiu, se poate face conform dispozițiilor Codului civil referitoare conținutul legii străine (art. 253 C. proc. civ.).

Totuși, chiar în domeniul dreptului, prin ipoteză a dreptului pozitiv (ius positum), principiul iura novit curia nu are (și nici nu poate avea) valoare absolută. Astfel, în cadrul mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare, precum recursul în interesul legii sau dezlegarea în principiu a unor chestiuni de drept noi, în vederea întocmirii raportului asupra recursului în interesul legii sau în vederea dezlegării unei chestiuni de drept noi, se poate solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra problemelor de drept soluționate diferit sau, după caz, asupra chestiunii de drept noi [art. 516 alin. (3) și art. 520 alin. (11) C. proc. civ.].

Înalta Curte recurge frecvent la părerea unor specialiști, de cele mai multe ori indirect prin sesizarea instituțiilor de învățământ superior sau altor instituții de specialitate (precum Institutul Național al Magistraturii) cu ocazia soluționării unor sesizări privind pronunțarea unor decizii de recurs în interesul legii sau a unor hotărâri de principiu pentru dezlegarea unor chestiuni de drept noi, ceea ce este un lucru îmbucurător, dar, rămâne neclară statutul acestor opinii juridice și, mai ales, modul lor de valorificare de către completele specializate ale Înaltei Curți.

Astfel, în contextul, mai larg, al citării lucrărilor juridice în hotărârile judecătorești, se pune problema naturii juridice și, bineînțeles, a forței juridice a unor opinii semnate de specialiști. Sunt veritabile expertize sau nu? Cum pot fi ele folosite de către solicitanți? Pot fi pur și simplu însușite, fără a se menționa acest lucru și, mai ales, anonimizate? Pot fi valorificate integral sau numai în parte? Argumentația din aceste opinii poate fi preluată ca atare, fără nicio mențiune privind paternitatea lor, sau ar trebui respectate regulile obișnuite de citare și, bineînțeles, dreptul de autor al specialiștilor respectivi?

Vom încerca în final un răspuns la aceste întrebări sau cel puțin schița un posibil răspuns, după ce vom evoca în cele ce urmează problematica legată de prescripția dreptului la acțiunea ipotecară derivată din contractele de credit bancar, pe larg expusă în cadrul unei opinii juridice formulate în acest scop, urmată de Decizia nr. 13/2022, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul RIL – în dos. nr. 471/1/2022 (în continuare: „Decizia nr. 13/2022”)^[2], ca urmare a sesizării Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați cu privire la următoarea problemă de drept:

„În interpretarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, prin raportare la dispozițiile art. 405 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv ale art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, care este termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006, pentru garantarea unei obligații de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței?

Chestiunea principală de drept este aceea de a stabili dacă se aplică termenul de prescripție special, de 10 ani, în materia acțiunilor ipotecare imobiliare sau dacă se aplică termenul de prescripție general, de 3 ani, aplicabil deopotrivă acțiunilor personale.”^[3].

Așa cum am arătat în Opinia emisă la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii –, transmisă Decanului Facultății de Drept a Universității din București, dl prof. univ. dr. Răzvan Dincă, în data de 9 martie 2022, conform art. 516 alin. (6) C. proc. civ.^[4], soluționarea acestei probleme de drept depinde, în principal, de următoarele coordonate principale:

(i) Distincția dintre dreptul material la acțiunea condamnatorie ipotecară și dreptul material la acțiunea executorie ipotecară, precum și distincția dintre drepturile la acțiune asociate dreptului real de ipotecă și cele asociate creanței garantate (§1);

(ii) Legea aplicabilă în timp efectelor pe care prescripția dreptului la acțiunea executorie personală le produce asupra dreptului la acțiunea executorie ipotecară (§2);

(iii) Începutul prescripției dreptului la acțiune cu caracter principal având ca obiect executarea creanței garantate, în temeiul contractului de credit. Consecințe în privința dreptului la acțiunea executorie ipotecară (§3);

(iv) Termenul de prescripție aplicabil dreptului la acțiunea executorie ipotecară în ipotezele în care acesta nu se stinge prin efectul prescripției dreptului la acțiunea executorie personală (§4).

Fără a reitera și nici analiza, aici, critic punctele de vedere exprimate asupra acestei probleme și de alți specialiști (de exemplu, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”^[5], Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai^[6], Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași^[7] și Institutul Național al Magistraturii^[8]) și nici rapoartele diferite asupra recursului în interesul legii, întocmite de judecătorii raportori^[9] și care, de altfel, nu au fost făcute public, cum ar fi fost firesc, ne vom limita a completa considerațiile noastre făcute în opinia amintită, cu statuările și motivația Înaltei Curți, încercând să demonstrăm faptul că opinia noastră (și nu numai a noastră) a jucat un rol esențial în pronunțarea Deciziei nr. 13/2022, ceea ce în sine este un lucru pozitiv, însă, ar trebui discutat și statutul acestor opinii, nu numai din perspectiva dreptului de autor, dar și al surselor dreptului (în general).

§1. Distincția dintre dreptul material la acțiunea condamnatorie ipotecară și dreptul material la acțiunea executorie ipotecară, precum și distincția dintre drepturile la acțiune asociate dreptului real de ipotecă și cele asociate creanței garantate^[10]

Sub imperiul Decretului nr. 167/1958, dreptul material la acțiune era înțeles ca „posibilitatea titularului de a obține, prin constrângere, executarea unei prestații, recunoașterea unui drept amenințat ori contestat sau, după caz, aplicarea unei alte sancțiuni civile”^[11]. Același sens a fost încorporat în art. 2.500 alin. (2) din noul Cod civil, care definește expres dreptul la acțiune ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.

Înglobând prerogativele de constrângere care permit titularului să își realizeze efectiv dreptul subiectiv sau, mai general, interesul legitim, dreptul la acțiune implică atât o componentă condamnatorie (numită, în continuare, „acțiune condamnatorie”), care face posibilă obținerea unui titlu executoriu (condamnatoriu) împotriva subiectului pasiv, cât și o componentă executorie („acțiune executorie”), care conferă titularului posibilitatea de a obține satisfacerea dreptului sau a interesului legitim pe cale silită, prin concursul coerciției statale concretizate în procedura executării silite^[12]. În diferite formulări, distincția se regăsește constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai cu seamă în reținerea autonomiei prescripției dreptului de a obține executarea silită în raport cu prescripția dreptului material la acțiune stricto sensu (condamnatorie)^[13].

În mod corespunzător, în cazul dreptului real de ipotecă, titularul dispune de acțiunea ipotecară condamnatorie și de acțiunea ipotecară executorie, ambele cu caracter real și distincte, la rândul lor, de prerogativele de constrângere corespunzătoare dreptului patrimonial de creanță garantat prin ipotecă. Astfel, acestui drept de creanță îi este asociat propriul drept material la acțiunea în executarea obligației, care are caracter personal și care, la rândul său, cuprinde atât acțiunea condamnatorie, cât și acțiunea executorie. În contextul legislativ al noului Cod civil, distincția dintre acțiunile reale corespunzătoare dreptului de ipotecă și cele personale asociate creanței garantate a fost recunoscută principial în decizia nr. 60/18.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[14].

În ipoteza problemei de drept supuse interpretării, atât contractul de credit din care izvorăște creanța garantată, cât și contractul de ipotecă, au natura de titlu executoriu în temeiul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare. În consecință, exercițiul drepturilor la acțiune ale creditorului garantat se reduce, în principiu, la componenta acțiunii executorii, nefiind necesară obținerea unui (alt) titlu executoriu, cu caracter condamnatoriu^[15]. Din acest motiv, într-o formulare concentrată, chestiunea care face obiectul interpretării este aceea de a ști dacă dreptul la acțiunea ipotecară executorie poate supraviețui stingerii, prin prescripție, a dreptului la acțiunea personală executorie (asociată creanței garantate), precum și – în caz afirmativ – de a determina care este termenul propriu de prescripție extinctivă aplicabil primului dintre aceste drepturi.

§2. Legea aplicabilă în timp efectelor pe care prescripția dreptului la acțiunea personală executorie le produce asupra dreptului la acțiunea ipotecară executorie^[16]

În sistemul vechiului Cod civil (în continuare, „C. civ. 1864”), prescripția extinctivă era concepută ca un mijloc de stingere a obligației înseși (art. 1091)^[17], cu urmarea că incidența prescripției în privința obligației garantate cu ipotecă reprezenta o cauză de stingere a dreptului real de garanție conform art. 1800 alin. 1 pct. 1 C. civ. 1864, alături de prescripția (achizitivă) proprie ipotecii înseși, de 30 ani, care opera în favoarea terțului dobânditor al bunului ipotecat în temeiul art. 1800 alin. 1 pct. 4^[18]. Decretul nr. 167/1958 a realizat o schimbare de paradigmă în această materie, art. 1 alin. 1 din Decret limitând efectul prescripției extinctive la stingerea dreptului la acțiune^[19], concepție menținută de noul Cod civil [art. 2.500 alin. (1)]. Prin urmare, odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, câmpul de aplicare a art. 1800 alin. 1 pct. 1 raportat la art. 1091 C. civ. 1864 a fost restrâns implicit, prescripția creanței garantate pierzându-și natura de cauză de stingere a raportului obligațional și nemaiputând fi inclusă, în consecință, între cauzele de stingere a dreptului primar de ipotecă.

Ca atare, dacă, în sistemul originar al vechiului Cod civil, efectul pe care prescripția creanței garantate îl avea asupra ipotecii putea fi privit, cel puțin în parte, și ca un element al regimului juridic aplicabil drepturilor primare însele – deci convențiilor din care decurgeau acestea –, cu posibile ramificații în privința legii aplicabile în timp acestui efect, în Decretul nr. 167/1958, ca și în noul Cod civil, relația dintre prescripția acțiunii personale și soarta acțiunii ipotecare a rămas exclusiv o dimensiune a regimului juridic al prescripției extinctive, iar nu al contractului de ipotecă sau al contractului din care izvorăște creanța garantată, acte ale căror efecte substanțiale nu sunt atinse de instituția prescripției extinctive. Pentru acest motiv, consecințele prescripției acțiunii personale în privința acțiunii ipotecare fac parte din domeniul legii aplicabile în timp prescripției extinctive a primului dintre aceste drepturi la acțiune, iar nu din domeniul legii aplicabile contractului^[20]. Astfel, chiar dacă contractul care constituie sursa creanței garantate și contractul de ipotecă au fost încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, efectul pe care prescripția acțiunii personale îl produce asupra acțiunii ipotecare poate fi supus unor legi diferite în ipoteza problemei de drept supuse interpretării, în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, după cum urmează:

(i) dacă prescripția acțiunii personale a început să curgă înainte de data de 1 octombrie 2011 (intrarea în vigoare a noului Cod civil), consecințele acestei prescripții asupra acțiunii ipotecare sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958;

(ii) dacă prescripția acțiunii personale a început să curgă în sau după data de 1 octombrie 2011, consecințele sale asupra acțiunii ipotecare sunt guvernate de noul Cod civil.

Raționamentul se aplică, în egală măsură, și pentru alte elemente ale regimului prescripției, de interes în problema supusă interpretării, în special pentru aspectul termenului de prescripție al acțiunii executorii ipotecare (aspect tratat în secțiunea §4 infra).

În sfârșit, este necesară precizarea că, deși în discuție este relația dintre acțiunile executorii de care dispune creditorul ipotecar, nu interesează legea aplicabilă în timp procedurii de executare silită, chestiune reglementată de normele de drept intertemporal din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de art. 25 alin. (1) noul C. proc. civ. Dincolo de argumentul că, urmare a înglobării dreptului de a obține executarea silită în dreptul material la acțiune lato sensu, prescripția executării silite rămâne o instituție de drept civil substanțial^[21] chiar dacă beneficiază și de o reglementare specială în Codul de procedură civilă (art. 2.516 C. civ.), concluzia se impune și prin aceea că incidența, în privința efectelor prescripției, a legii în vigoare la data începerii procedurii de executare, ar crea premisele unei aplicări retroactive sistematice a acestei legi. Astfel, legea aplicabilă procedurii de executare silită se determină prin raportare la momentul începerii procedurii prin formularea cererii de executare silită^[22], iar acest moment este, în principiu, ulterior celui în care a început să curgă prescripția acțiunii executorii și – posibil – ulterior chiar împlinirii acestei prescripții (aceasta este situația ori de câte ori prescripția executării silite este invocată în mod întemeiat).

Înalta Curte, în acord și cu cele statuate anterior prin Decizia nr. 1/2014^[23], a statuat, în mod asemănător:

„Regimul juridic aplicabil prescripției dreptului de a obține executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanțial în vigoare la momentul nașterii dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea creanței garantate, fiind lipsită de relevanță norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită”^[24] (s.n.).

Statuând astfel, Înalta Curte califică, în mod corect, și normele privitoare la prescripția dreptului de a obține executarea silită ca fiind norme de drept substanțial, iar nu procesual (procedural), cum se susține, uneori, nu numai în doctrină, dar chiar și în practica unor instanțe, pornind, probabil, de la confuzia, patentă, între dreptul de a cere executarea silită a unui titlu executoriu (componentă a dreptului la acțiune în sens procesual) cu dreptul de a obține executarea silită.

Cât privește lex temporis praæscriptionis, Înalta Curte, cu o amplă motivare^[25], reține că „[a]plicarea imediată a legii noi de procedură executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă nu înseamnă ignorarea regulilor de drept tranzitoriu [recte, de drept intertemporal – n.n.], aplicabile prescripției”^[26], ci, dimpotrivă, trebuie distins între acestea:

„142. Practic, chiar dacă cererea de executare este formulată după data la care a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, cu efectul că întreaga procedură execuțională va fi supusă reglementării acestuia, prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea contractului de credit va rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care aceasta a început să curgă și va avea impact asupra executării silite a ipotecii. Se observă importanța determinării acestui moment ce prezintă relevanță și în examinarea altor elemente ale regimului prescripției, de interes în problema supusă interpretării, cu referire specială în privința termenului de prescripție al dreptului de a obține executarea silită a contractului de ipotecă.

143. Așadar, efectele pe care prescripția dreptului creditorului de a obține executarea silită a creanței garantate le produce asupra dreptului la executarea silită a ipotecii vor fi guvernate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, dacă cursul prescripției celei dintâi a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar dacă acest moment se plasează ulterior acestei date, efectele vor fi supuse dispozițiilor noului Cod civil.

144. Concluziv, în referire la problema de drept ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, este lipsit de relevanță dacă actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul Codului civil din 1864, fiind lipsită de importanță și data demarării procedurii execuționale, din moment ce efectele intervenirii prescripției dreptului de a obține executarea silită a creanței principale asupra prescripției dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite (și deosebite de legea aplicabilă actului juridic ce constituie titlul executoriu), relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripției, doar momentul în care prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței garantate prin ipotecă a început să curgă”^[27].

Prin urmare, indiferent că este vorba de dreptul de a obține condamnarea sau de dreptul de obține executarea silită a unui titlu executoriu, data începerii cursului prescripției fixează legea aplicabilă prescripției extinctive, indiferent de legea aplicabilă dreptului subiectiv primar și, a fortiori, indiferent de legea aplicabilă procedurii cogniționale sau execuționale înseși. Aceasta înseamnă că este posibil ca judecătorul sau, după caz, executorul judecătoresc să aplice, într-o cauză dată, concomitent mai multe legi, fără a distinge după cum acestea sunt sau nu încă în vigoare.

§3. Începutul prescripției acțiunii executorii privind creanța garantată, întemeiată pe contractul de credit. Consecințe în privința acțiunii executorii ipotecare^[28]

3.1. Începutul prescripției acțiunii executorii personale

Întrucât efectul pe care prescripția acțiunii personale îl produce asupra acțiunii ipotecare este supus legii în vigoare la data începerii prescripției, este necesar a se determina momentul în care, în concret, începe să curgă prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit. În prealabil, trebuie observat că atât vechiul Cod de procedură civilă, în art. 405 alin. (2), cât și noul Cod de procedură civilă, în art. 706 alin. (2) teza I, stabilesc doar că prescripția executării silite începe să curgă la data nașterii dreptului de a obține executarea, fără dezvoltări în privința localizării concrete a acestui moment în cazuri particulare^[29]. În consecință, această regulă specială urmează a fi completată cu dreptul comun în privința începutului prescripției, deci, după caz, cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958 sau ale noului Cod civil.

Având în vedere că, în ipoteza analizată, contractul de credit constituie titlu executoriu conform art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006^[30], nașterea dreptului la acțiunea executorie nefiind condiționată de obținerea vreunui alt titlu (condamnatoriu), aceasta va avea loc la data exigibilității creanței sau a creanțelor izvorâte din contractul de credit, moment din care creditorul este îndreptățit să exercite prerogativele de constrângere pentru realizarea silită a dreptului. Cu toate acestea, începutul prescripției acțiunii executorii întemeiate pe un contract de credit, în cazul în care debitorul este ținut la plăți periodice de capital și accesorii, în forma ratelor de credit, ridică o serie de dificultăți decurgând din calificările posibile ale acestor plăți.

Astfel, deși a păstrat regula tradițională – din art. 12 al Decretului nr. 167/1958 – privind aplicarea unor prescripții distincte în cazul în care debitorul este ținut la prestații succesive, noul Cod civil prevede expres, în art. 2.503 alin. (3), că această regulă nu este aplicabilă „în cazul în care prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenție, un tot unitar”, când curge o prescripție unică, de la data scadenței ultimei asemenea prestații, conform art. 2.526 C. civ. Spre deosebire de situația dobânzilor, care se datorează pentru folosința capitalului în fiecare unitate de timp pentru care s-a stipulat dobândă – de regulă, lunar – și reprezintă fructe civile ale capitalului împrumutat, obiecte derivate ale unor drepturi de creanță dobândite de către creditor prin simpla trecere a timpului [art. 548 alin. (4) C. civ.], restituirea capitalului împrumutat reprezintă o prestație unică, obiect al obligației principale a împrumutatului. Scindarea executării acestei obligații principale prin stipularea rambursării capitalului în rate nu schimbă caracterul unitar al prestației, ipoteza fiind similară vânzării cu plata prețului în rate^[31], în ambele cazuri admițându-se incidența unei prescripții unice avându-și începutul la data scadenței ultimei rate^[32]. În cazul mecanismelor contractuale de accelerare a scadenței întregului capital, prevăzute, în practică, pentru ipoteza neplății unei sau a unor rate de credit^[33], data scadenței anticipate va marca momentul de începutul al acestei prescripții unice. Prin urmare, apreciem că, dacă prescripția acțiunii executorii personale întemeiate pe contractul de credit nu a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, atunci în regimul Codului:

(i) în privința rambursării capitalului împrumutat, curge o prescripție unică, de la data scadenței ultime rate prevăzute în contract sau de la data pierderii de către debitor a beneficiului termenului în urma declarării scadenței anticipate, în temeiul art. 2.503 alin. (3) și 2.526 C. civ.;

(ii) în privința dobânzilor, curge câte o prescripție deosebită pentru fiecare dobândă acumulată în perioada convenită de către părți – de regulă, lunar –, de la scadența fiecărei dobânzi, conform art. 2.503 alin. (2) și art. 2.526 C. civ., soluția fiind aceeași și pentru alte prestații accesorii periodice.

Rezolvarea acestei probleme este mai dificilă în regimul Decretului nr. 167/1958, care nu prevedea expres o soluție pentru ipoteza prestațiilor unitare divizate în mai multe tranșe, rămânând aplicabil, în aparență, art. 12 din Decret, conform argumentului de interpretare logică ubi lex non distinguit…. Omisiunea este explicabilă și prin specificul cadrului social și economic în care a fost adoptat acest act normativ, cazul particular al unor forme de creditare cu rambursare în tranșe fiind de un interes practic mai redus decât în cadrul economiei de piață actuale. Totuși, chestiunea prescripției a fost sesizată chiar de prof. M. Eliescu (care a propus inaplicabilitatea viitorului art. 12 atunci când prestațiile individuale alcătuiesc prin scopul lor un tot complex, precum prestațiile de serviciu ale unui medic în favoarea pacientului său care alcătuiesc o creanță unică, iar nu creanțe deosebite)^[34] și abordată în jurisprudență pentru ipoteza vânzării pe credit, cu eșalonarea plății prețului în mai multe rate, fostul Tribunal Suprem reținând că plata prețului rămâne, în acest caz, o prestație unică, plata în rate fiind numai o modalitate de executare, cu consecința că prescripția curge de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate, chiar și în ceea ce privește ratele anterioare restante (spre deosebire de ipoteza unor veritabile prestații distincte și succesive, precum sunt despăgubirile periodice, dobânzile, penalitățile, chiriile și altele asemenea)^[35]. De altfel, în precizarea domeniului de aplicare a art. 12 din Decret, doctrina oferea ca exemple doar cazuri în care debitorul era ținut la o pluralitate de prestații distincte și succesive, cu individualitate proprie, de tipul chiriilor, dobânzilor^[36], arenzilor sau rentelor^[37], iar caracterul unitar al prestației, în ciuda eșalonării sale în mai multe tranșe, era evocat în explicarea calificării, drept contracte cu executare dintr-o dată supuse rezoluțiunii (iar nu rezilierii), a contractelor în care doar executarea obligației uneia dintre părți este fracționată, în special în cazul vânzării cu plata prețului în rate^[38] sau a contractului de întreținere^[39].

În acest context, apreciem că, și în regimul Decretului nr. 167/1958, prescripția acțiunii (executorii) în rambursarea capitalului împrumutat este unică și curge de la data exigibilității ultimei rate de credit sau a declarării scadenței anticipate, în temeiul art. 405 alin. (2) vechiul C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Concluzia poate fi bazată, în principal, pe argumentul interpretării gramaticale a art. 12 din Decret, ratele de capital – ca și ratele de preț în vânzarea pe credit – nefiind veritabile prestații distincte vizate de ipoteza normei, ci doar fracții ale unei prestații unitare, eșalonate în timp pentru facilitarea executării și fără individualitate proprie, în sensul că niciuna dintre aceste rate, privită separat, nu corespunde unei anumite prestații reciproce a creditorului și nu satisface interesul pentru care acesta din urmă a contractat^[40]. Astfel, obligația de restituire a capitalului împrumutat este una singură, având un unic obiect – prestația de rambursare. Într-adevăr, prestația reprezintă obiectul obligației^[41]. Prin urmare, o prestație determină o singură obligație (distinctă); invers, mai multe prestații implică existența unei pluralități de obligații. De vreme ce în cazul contractului de împrumut există o singură obligație (de restituire^[42]) pentru fiecare împrumut^[43], înseamnă că nu putem fi în prezența unei ipoteze de „prestații succesive”.

Dimpotrivă, dobânzile și alte accesorii periodice ale capitalului sunt veritabile prestații succesive și distincte – în principiu, fructe civile acumulate pentru fiecare unitate de timp în care debitorul beneficiază de folosința capitalului –, pentru care curg prescripții succesive de la data scadenței fiecărei rate care include dobânzi, în temeiul art. 405 alin. (2) vechiul C. proc. civ. raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, fructele civile născându-se pe măsura trecerii timpului, ele sunt segregate în funcție de unitatea de timp avută în vedere. Așadar, obligațiile de plată a dobânzilor sunt distincte și multiple, aferente unor prestații succesive și distincte, așa cum se succed perioadele de calcul a dobânzii.

În concluzie, considerăm că, sintetic, pot fi identificate următoarele situații în privința începutului prescripției acțiunilor executorii personale întemeiate pe contractele de credit supuse O.U.G. nr. 99/2006, cu modificările și completările ulterioare, atât sub regimul Decretului nr. 167/1958, cât și potrivit noului Cod civil:

(i) în ceea ce privește capitalul (principalul), curge o prescripție unică a acțiunii executorii personale, calculată de la data scadenței ultimei rate sau – aceasta fiind situația cea mai întâlnită în practică – de la data la care își produce efectele declararea scadenței anticipate;

(ii) în ceea ce privește dobânzile și alte accesorii, curge câte o prescripție distinctă pentru accesoriile cuprinse în fiecare rată, de la data scadenței ratei. În măsura în care accesoriile se datorează și pentru perioada ulterioară unei declarări a scadenței anticipate, conform legii sau contractului, prescripțiile acțiunilor executorii pentru astfel de accesorii (încă neexigibile la data declarării scadenței anticipate) vor începe să curgă de la data la care își produce efectele declararea scadenței anticipate.

În subsidiar, dacă se consideră însă că, în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, și ratele de capital sunt prestații succesive supuse unor prescripții deosebite, va exista o scindare a regimului lor juridic sub aspectul prescripției, în măsura în care scadența ratelor se situează, în timp, înainte sau după intrarea în vigoare a noului Codului civil, potrivit distincțiilor prezentate în secțiunea 3.2. infra.

Înalta Curte, însușindu-și prima teză, susținută și de instanța constituțională^[44], și reținând, in terminis, că „[u]n contract de credit, ca varietate a contractului de împrumut este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că instituția de credit și-a asumat o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte (împrumutatul) și-a asumat o obligație de restituire succesivă, prin plata eșalonată a ratelor, nu schimbă caracterul unitar al prestațiilor”^[45], a statuat, în mod corect, că:

„în cazul particular al contractelor de credit cu rambursare a împrumutului în tranșe periodice, ce cuprind clauze contractuale de accelerare a scadenței întregului capital, neplata uneia/unor rate de credit ori data declarării scadenței anticipate va marca începutul unei prescripții unice, pentru întregul credit acordat, iar dacă acest moment se plasează după data intrării în vigoare a noului Cod civil, atunci regimul acestui cod va guverna prescripția dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, potrivit art. 2503 alin. (3) și art. 2526”^[46].

Dacă, așa cum am văzut, soluția se bazează pe un argument de text, pentru prescripțiile supuse noului Cod civil – art. 2.526, præcit. –, în schimb, pentru prescripțiile începute înainte de 1 octombrie 2011 și cârmuite de Decretul nr. 167/1958, lipsește un asemenea argument de text. Totuși, arată Înalta Curte, soluția trebuie să fie identică și aceasta „în considerarea atât a argumentului de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât și a interpretării gramaticale a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, realizată printr-o analiză sintactică a textului și semantică a termenilor utilizați”^[47], de unde „reiese că actul normativ rămâne aplicabil și în privința prestațiilor unitare a căror executare a fost convenită a fi realizată eșalonat, în tranșe de plată”^[48]. În consecință, „chiar dacă împrumutul acordat se restituie în rate de credit, rambursarea întregului credit reprezintă o obligație unică, astfel cum a fost și cea a instituției de credit la acordarea împrumutului. Așa fiind, dreptul creditorului de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit, încheiat sub regimul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, va fi supus unei prescripții unice, pentru întreaga creanță, al cărei început va curge de la data exigibilității creditului garantat prin ipotecă, ce se va situa, prin raportare la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la momentul scadenței ultimei rate sau, după caz, la data declarării scadenței anticipate a creditului, ca urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente”^[49].

Prin urmare, fostul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, ca și actualul art. 2.526 C. civ., se aplică doar în cazul obligațiilor cu executare succesivă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, prin natura, finalitatea lor sau voința părților, devin incidente alte reguli privind începutul prescripției. Orice normă specială derogatorie de la norma generală (de drept comun) este de strictă interpretare și aplicare, nefiind susceptibilă de aplicare prin analogie (cf. art. 10 C. civ.).

În sfârșit, se impune precizarea că, în ipoteza problemei de drept supuse interpretării, dezvoltarea în continuare a regimului acțiunii executorii (ipotecare) în privința dobânzilor creditului și a altor accesorii nu prezintă relevanță practică. Întrucât premisa problemei este constatarea prescripției acțiunii executorii personale în realizarea creanței principale izvorâte din contractul de credit, valorificarea ulterioară a accesoriilor, fie în temeiul contractului de credit, fie prin executarea ipotecii, va fi împiedicată, în egală măsură, indiferent dacă prescripția dreptului principal la acțiune (în plata capitalului) este supusă Decretului nr. 167/1958 sau noului Cod civil. Acțiunile executorii pentru plata accesoriilor sunt, prin ipoteză, stinse prin prescripția acțiunii principale, conform art. 1 alin. 2 din Decret, respectiv art. 2.503 alin. (1) și art. 2.504 alin. (2) C. civ., cea din urmă normă clarificând că – deși acțiunea ipotecară subzistă, în regimul Codului civil, și după prescripția acțiunii personale –, această excepție de la principiul înscris în art. 2.503 alin. (1) nu se aplică și pentru accesorii. Din acest motiv, în continuare, vom face referire la valorificarea acțiunii ipotecare (după prescripția acțiunii personale) doar în ceea ce privește capitalul împrumutat.

3.2. Consecințe în privința prescripției acțiunii executorii ipotecare

Având în vedere că impactul prescripției acțiunii executorii personale asupra acțiunii executorii ipotecare este un efect al celei dintâi prescripții, supus legii în vigoare la data începerii sale, și ținând cont de rezolvarea propusă în secțiunea 3.1. supra în privința momentului de început al prescripției, apreciem că pot fi formulate, pentru problema supraviețuirii acțiunii ipotecare, concluziile prezentate în continuare.

În primul rând, în cazul în care ultima rată de credit sau, după caz, scadența anticipată a întregului credit, se situează, în timp, înainte de data de 1 octombrie 2011, prescripția acțiunii executorii personale pentru obținerea capitalului împrumutat este și rămâne supusă, sub toate aspectele, Decretului nr. 167/1958, indiferent când este inițiată procedura executării silite. Prin urmare, este deplin aplicabil principiul prevăzut de art. 1 alin. 2 din Decret, prescripția acțiunii executorii personale stingând și dreptul (accesoriu) la acțiunea executorie ipotecară. Astfel cum s-a arătat deja, prin aplicarea aceluiași principiu, nu se pune nici problema valorificării pe cale silită a accesoriilor capitalului, precum sunt dobânzile, dreptul la acțiune având, în acest caz, același caracter accesoriu. În sfârșit, nu prezintă interes practic nici chestiunea eventualului termen propriu de prescripție aplicabil acțiunii executorii ipotecare, de vreme ce, oricum, aceasta este stinsă în virtutea naturii sale accesorii, prin prescripția acțiunii executorii întemeiate pe contractul de credit.

În al doilea rând, dacă ultima rată de credit sau scadența anticipată a întregului credit se situează, în timp, în sau după data de 1 octombrie 2011, atunci, aplicând interpretarea dezvoltată mai sus cu privire la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prescripția acțiunii personale executorii pentru plata capitalului împrumutat nu va fi început sub imperiul Decretului, ci va începe să curgă în regimul noului Cod civil, de la data scadenței ultimei rate sau a declarării scadenței anticipate, având efectele prevăzute de noul Cod civil. Astfel, în temeiul art. 2.504 alin. (1) C. civ., prescripția acțiunii executorii personale nu va stinge dreptul la acțiunea executorie întemeiată pe contractul de ipotecă. Aceasta nu înseamnă, în mod automat, posibilitatea valorificării acțiunii ipotecare după prescripția acțiunii personale, ci numai că, nefiind stinsă pe cale accesorie, cea dintâi acțiune va putea fi exercitată în termenul propriu de prescripție a executării silite, tratat în secțiunea §4 infra. Ca și în cazul precedent, problema valorificării ipotecii în termenul propriu de prescripție a executării silite nu se pune și pentru accesorii, fiind aplicabil art. 2.504 alin. (2) C. civ.

Dacă s-ar reține totuși concepția potrivit căreia, în regimul Decretului nr. 167/1958, ratele de capital reprezintă veritabile prestații distincte și succesive, cuprinse în ipoteza art. 12 din Decret, atunci trebuie făcută următoarea distincție:

(i) dacă toate ratele de capital au devenit scadente înainte de data de 1 octombrie 2011, inclusiv prin eventuala declarare a scadenței anticipate, atunci toate prescripțiile succesive privind – fiecare – acțiunea executorie pentru plata unei rate sunt supuse Decretului nr. 167/1958. În consecință, este aplicabil și art. 1 alin. (2) din Decret, nepunându-se problema valorificării acțiunii executorii ipotecare după prescripția acțiunilor executorii personale și nici, prin urmare, problema termenului propriu de prescripție al executării întemeiate pe contractul de ipotecă;

(ii) dacă unele rate de capital au devenit scadente înainte de data de 1 octombrie 2011, iar altele au devenit scadente începând cu această dată (inclusiv printr-o declarare a scadenței anticipate a întregului credit), atunci:

– pentru fiecare rată scadentă înainte de 1 octombrie 2011, va fi început o prescripție deosebită a acțiunii executorii personale, de la data scadenței, fiecare asemenea prescripție fiind supusă Decretului nr. 167/1958. Prin urmare, pentru aceste rate de capital, acțiunea ipotecară nu va putea fi valorificată ulterior, aplicându-se art. 1 alin. 2 din Decret;

– pentru ratele scadente în sau după data de 1 octombrie 2011, inclusiv în ipoteza unei declarări a scadenței anticipate a întregului credit, prescripția nu va fi început să curgă potrivit Decretului nr. 167/1958, ci este supusă noului Cod civil, fiind calculată de la data scadenței ultimei rate sau a declarării scadenței anticipate, conform art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 C. civ. Prin urmare, după împlinirea prescripției acțiunii executorii, întemeiată pe contractul de credit, astfel calculată, acțiunea executorie ipotecară va subzista în măsura ratelor de capital care nu erau deja scadente la 1 octombrie 2011, în temeiul art. 2.504 alin. (1) C. civ. Această acțiune va putea fi valorificată ulterior în termenul propriu de prescripție a executării silite, analizat în continuare.

Și în această chestiune – raportul de accesorialitate dintre ipotecă și creanța garantată, respectiv problema supraviețuirii acțiunii ipotecare (numai în sistemul noului Cod civil) – Înalta Curte a aderat la prima soluție mai sus argumentată, distingând după cum începutul prescripției (dat de scadența ultimei rate prevăzute în contract sau data declarării scadenței anticipate a creditului) este plasat înainte sau după 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil^[50]:

a) Dacă începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit se plasează, în timp, înainte de 1 octombrie 2011, atunci efectele prescripției vor fi guvernate de Decretul nr. 167/1958, indiferent de momentul la care este inițiată procedura execuțională, astfel că „prescripția executării creanței principale, întemeiată pe contractul de credit, va avea drept consecință stingerea și a dreptului (accesoriu) la executarea silită a ipotecii, fiind aplicabilă regula generală instituită de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958”^[51]. De aceea se impune, cu titlu de principiu că:

„Dreptul de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripției executării silite a creanței întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011”^[52] (s.n.).

Această soluție este singura posibilă, deoarece, observă Înalta Curte, pe de-o parte, art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ce consacră o aplicație a principiului accesorium sequitur principale stabilește, în chip general și fără nicio distincție, că „odată cu prescripția dreptului la acțiune privitor la un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privitor la drepturile accesorii, atât cele personale (de pildă, dreptul la dobândă și la penalități convenționale), cât și cele reale, categorie în care intră și dreptul de ipotecă imobiliară”^[53], iar, pe de altă parte, „sub imperiul reglementărilor anterioare datei de 1 octombrie 2011, nu exista vreo dispoziție legală derogatorie de la regula stingerii dreptului la acțiune privind drepturile accesorii odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal. Ca atare, ipoteca fiind un drept accesoriu creanței principale, urmează soarta acesteia, în virtutea principiului accesorium sequitur principale”^[54];

b) Dacă însă începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit se plasează, în timp, după data de 1 octombrie 2011, atunci prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței principale va fi guvernată de dispozițiile noului Cod civil, astfel încât executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obține executarea silită a creanței principale este prescris^[55].

Într-adevăr, art. 2.504 alin. (1) C. civ., instituie o excepție de la regula accesorium sequitur principale, consacrată în art. 2.503 alin. (1) C. civ., chiar cu referire la acțiunea ipotecară, precizează Înalta Curte^[56], excepție potrivit căreia, reamintim, în cazul creanțelor garantate cu o ipotecă sau o altă garanție reală, „prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva dreptului de a obține executarea silită, creditorul ipotecar va putea, oricând, urmări, în condițiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”.

§4. Termenul de prescripție aplicabil dreptului la acțiunea ipotecară executorie în ipotezele în care acesta nu se stinge prin efectul prescripției dreptului la acțiunea executorie personală^[57]

După cum rezultă din considerentele expuse până în acest punct, indiferent de data încheierii contractului de credit sau de data începerii executării silite, dreptul de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă – doar pentru capital – subzistă după prescripția acțiunii executorii personale (întemeiate pe contractul de credit) dacă aceasta din urmă a început să curgă în sau după data de 1 octombrie 2011. În concret, aceasta presupune că scadența ultimei rate sau, după caz, declararea scadenței anticipate, este plasată, în timp, după momentul intrării în vigoare a noului Cod civil^[58]. În asemenea cazuri, întrucât prescripția acțiunii executorii personale nu stinge automat dreptul la acțiunea executorie ipotecară, trebuie stabilit termenul propriu de prescripție în care acesta din urmă poate fi valorificat.

Ca și efectul prescripției, termenul acesteia este un element al regimului juridic al prescripției extinctive, deci urmează a fi identificat în legea în vigoare la momentul începutului prescripției, cu mențiunea că, în ceea ce privește acțiunea ipotecară, raționamentul prezentat în secțiunea 3.1. supra pentru începutul prescripției acțiunii executorii personale este aplicabil mutatis mutandis, deoarece din momentul exigibilității obligației principale, în absența executării voluntare, creditorul poate trece și la valorificarea pe cale silită a ipotecii, alternativ cu eventuala acțiune personală^[59]. Pentru problema analizată, temeiul legal al acestei soluții de drept intertemporal îl reprezintă art. 6 alin. (1), (4) și (5) C. civ.^[60]. Prin ipoteză, nu interesează, sub acest aspect, conflictul dintre Decretul nr. 167/1958 și Codul civil, soluționat de norma specială din art. 201 al Legii nr. 71/2011, căci, dacă prescripția acțiunii personale a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, după împlinirea acesteia nu mai poate fi valorificată acțiunea ipotecară, nepunându-se problema termenului propriu de prescripție aplicabil celei din urmă.

Astfel, în primul rând, dacă scadența ultimei rate a creditului sau momentul declarării scadenței anticipate se situează între data de 1 octombrie 2011 și data de 14 februarie 2013, termenul (propriu) de prescripție corespunzător acțiunii ipotecare executorii (valorificabilă doar pentru capital) este cel prevăzut de vechiul Cod de procedură civilă. În această privință, trebuie lămurită chestiunea de interpretare a art. 405 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., anume sfera acțiunilor executorii bazate pe „titluri emise în materia acțiunilor reale imobiliare”, pentru care este aplicabil termenul special de 10 ani. Apreciem că norma trebuie interpretată ca referindu-se numai la dreptul la executarea silită întemeiată pe un titlu condamnatoriu, jurisdicțional, iar nu și la cel decurgând dintr-un contract căruia legea îi recunoaște natura de titlu executoriu, pentru următoarele motive:

(i) sub aspectul interpretării gramaticale, art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., prin referirea la titluri emise în materia „acțiunilor reale imobiliare”, vizează numai titlurile condamnatorii, obținute prin exercitarea acțiunii civile în sens procesual și constând, așadar, în hotărâri ale instanțelor judecătorești sau arbitrale;

(ii) istorico-teleologic, trebuie avut în vedere că termenul special de 10 ani a fost introdus în vechiul Cod de procedură civilă prin art. I pct. 158 din O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă^[61]. Or, la data adoptării acestui act normativ, redactorii nu au avut în vedere aplicabilitatea, pentru executarea silită a ipotecii, a unui termen de prescripție mai lung decât cel al acțiunii executorii personale, în contextul în care era în vigoare principiul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, acțiunea ipotecară stingându-se prin prescripția acțiunii personale principale. Cu alte cuvinte, în paradigma Decretului nr. 167/1958, nu se punea problema unui posibil termen propriu de prescripție a acțiunii ipotecare, mai lung decât prescripția acțiunii personale, cea din urmă prescripție marcând și limita temporală a valorificării dreptului la acțiune accesoriu întemeiat pe contractul de ipotecă.

Este adevărat că, astfel cum s-a reținut de către o parte a practicii judiciare, art. 405 alin. (1) teza a II-a vechiul C. proc. civ. ar putea, teoretic, să fie interpretat în sensul includerii acțiunii executorii ipotecare și al instituirii, în consecință, a unei derogări, în privința acesteia, de la principiul reglementat de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958^[62], această soluție fiind prezentă, izolat, și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție^[63]. Totuși, în măsura în care s-ar fi dorit o derogare, în materia ipotecii, de la regula instituită de Decret, aceasta ar fi trebuit prevăzută expres, neechivoc, normele derogatorii fiind de strictă interpretare și aplicare. De altfel, în jurisprudența majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut aplicarea art. 1 alin. (2) din Decret, în materia ipotecii, și după modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, deci și incidența termenului de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I vechiul C. proc. civ.^[64], termenul special de 10 ani fiind aplicabil doar în cazul titlurilor condamnatorii^[65].

În concluzie, dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată se situează în intervalul 1 octombrie 2011 – 14 februarie 2013, acțiunea executorie ipotecară, chiar dacă nu se stinge pe cale accesorie prin prescripția acțiunii personale, este supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I din vechiul C. proc. civ., astfel că, în principiu, se împlinește concomitent cu prescripția executării silite întemeiate pe contractul de credit.

În al doilea rând, dacă momentul scadenței ultimei rate sau al scadenței anticipate este plasat, în timp, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, deci în sau după data de 15 februarie 2013, termenul de prescripție pentru acțiunea executorie în valorificarea capitalului este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Acest termen special a fost destinat, în mod neîndoielnic, să se aplice și executării silite întemeiate pe un contract de ipotecă, atât pentru că ipoteza normei privește doar titlurile din „materia drepturilor reale” – fără a mai sugera necesitatea unui titlu condamnatoriu –, cât și pentru că norma a fost redactată, în procesul de elaborare a noilor coduri în materie civilă, în corelare cu dispozițiile actualului Cod civil. Prin urmare, aplicarea termenului de 10 ani inclusiv pentru executarea silită a ipotecii a fost prevăzută tocmai în considerarea subzistenței acțiunii executorii ipotecare și după împlinirea prescripției mai scurte a acțiunii executorii personale, conform art. 2.504 C. civ.

În sfârșit, precizăm că, în cazul în care s-ar aprecia, contrar opiniei propuse în privința interpretării art. 12 din Decretul nr. 167/1958, că potrivit acestui act normativ ratele de capital reprezentau veritabile prestații succesive supuse unor prescripții deosebite, soluția ar urma să fie nuanțată. În ceea ce privește ratele de capital scadente înainte de data de 1 octombrie 2011, problema exercitării acțiunii ipotecare după prescripția executării silite întemeiate pe contractul de credit nu s-ar pune, fiind aplicabil art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. În schimb, acțiunea executorie ipotecară ar continua să existe cu un obiect restrâns, adică în măsura ratelor de capital care nu erau deja scadente la data de 1 octombrie 2011 și pentru a căror prescripție se aplică, în consecință, dispozițiile Codului civil, mai cu seamă regula curgerii unei prescripții unice [art. 2.503 alin. (3) C. civ.] și cea a subzistenței acțiunii ipotecare după prescripția acțiunii personale [art. 2.504 C. civ.]. În limita valorică menționată, acțiunea executorie ipotecară va fi supusă unui termen propriu de prescripție de 3 sau de 10 ani, după cum urmează:

(i) dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată se produce înainte de data de 15 februarie 2013 (dar, prin ipoteză, nu mai devreme de 1 octombrie 2011), termenul de prescripție va fi cel de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ.;

(ii) dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată se produce în sau după data de 15 februarie 2013, termenul de prescripție va fi cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Mai trebuie precizat faptul că, în ipoteza analizată, acțiunea condamnatorie ipotecară poate subzista împlinirii prescripției executării silite a ipotecii în condițiile art. 2.504 C. civ. și ale art. 74 din Legea nr. 76/2012. În aceste ipoteze, titularul ipotecii poate introduce o acțiune condamnatorie pentru obținerea unui nou titlu executoriu^[66].

Și în legătură cu această ultimă (sub)problemă de drept – termenul de prescripție aplicabil dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă (titlu executoriu) –, de altfel, cea mai importantă din punct de vedere practic, Înalta Curte^[67], împărtășind soluțiile mai sus preconizate, apreciază iarăși că trebuie să se distingă după cum începutul prescripției (dat de scadența ultimei rate prevăzute în contract sau data declarării scadenței anticipate a creditului) este plasat înainte sau după 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă care a instituit un termen de prescripție 10 ani în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale:

a) Dacă începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă se plasează, în timp, în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013, atunci sunt incidente dispozițiile art. 405 alin. (1) vechiul C. proc. civ., astfel că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, iar nu cel de 10 ani, prevăzut pentru titlurile emise în materia acțiunilor reale imobiliare și aceasta chiar dacă executarea silită a ipotecii nu se stinge prin prescripția executării silite a creanței garantate, fiind incidente dispozițiile noului Cod civil^[68];

b) Dacă însă începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă se plasează, în timp, ulterior datei de 15 februarie 2013, atunci sunt, dimpotrivă, incidente dispozițiile art. 706 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ., astfel că este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani a dreptului de executare silită a ipotecii.

În consecință, se impune, statuează Înalta Curte, următoarea soluție de principiu:

„În cazul în care prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obține executarea silită a creanței principale este prescris, situație în care termenul de prescripție aplicabil este de:

– 3 ani, potrivit art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. 1865, dacă prescripția dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011 – 14 februarie 2013;

– 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., dacă prescripția dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv)”^[69].

O astfel de soluție, arată Înalta Curte, rezultă din analiza comparativă a dispozițiilor art. 405 vechiul C. proc. civ. și art. 706 C. proc. civ., dat fiind faptul că, pe de-o parte, „sfera de cuprindere a titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, la care se referă art. 405 alin. (1) teza a II-a vechiul C. proc. civ., vizează doar acele titluri condamnatorii jurisdicționale, pronunțate în materia acțiunilor reale imobiliare, ceea ce ne îndreptățește să excludem din aria acestora pe cele nonjurisdicționale, extrajudiciare, a căror componentă executorie este conferită direct, prin lege, titularului pentru satisfacerea dreptului sau a interesului legitim, în cadrul procedurii execuționale”^[70], cum este cazul contractelor de ipotecă declarate titluri executorii de art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, iar, pe de altă parte, „redactarea art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul Cod de procedură civilă este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că noțiunea de „titluri emise în materia drepturilor reale” este, evident, mai cuprinzătoare decât cea a „titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare” [la care se referă art. 405 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. 1865]”^[71]. In concreto, „[d]iferența majoră de conținut între art. 706 și fostul art. 405 este dată de extinderea domeniului de acțiune, sintagma «acțiuni reale imobiliare» fiind înlocuită cu aceea de «drepturi reale», ce acoperă toată aria drepturilor reale – mobiliare sau imobiliare, principale sau accesorii, prescriptibile sau imprescriptibile”^[72]. În consecință, de lege lata, „termenul de 10 ani este aplicabil în cazul titlurilor emise în materia oricăror drepturi reale și indiferent de caracterul real sau personal (mixt) al acțiunii, dacă obiectul acesteia este valorificarea imediată și directă a unui drept real, calificat ca atare de către lege. Prin urmare, codul actual extinde sfera de aplicare a termenului de prescripție și la titlurile executorii extrajudiciare, sub condiția de a privi un drept real, astfel cum este și contractul de ipotecă, a cărui executare are ca temei un drept real”^[73].

Concluzii asupra problemei de drept^[74]

Pentru motivele mai sus dezvoltate, considerăm că se poate da următoarea rezolvare de principiu problemei termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în baza contractului de ipotecă în cazul în care s-a constatat prescripția executării silite întemeiate pe contractul de credit:

(i) nu interesează, pentru soluționarea problemei, data încheierii contractelor de credit și de ipotecă, și nici data începerii executării silite;

(ii) efectul pe care prescripția acțiunii executorii personale îl are asupra acțiunii executorii ipotecare, deci și necesitatea și utilitatea stabilirii termenului propriu al celei din urmă, este guvernat de legea în vigoare la data începerii prescripției;

(iii) în cazul contractelor de credit care îl obligă pe împrumutat la plata unor rate periodice, prescripția acțiunii executorii pentru rambursarea întregului capital restant curge de la data scadenței ultimei rate sau de la data comunicării unei notificări valabile de declarare a scadenței anticipate, atât în temeiul art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, cât și în temeiul art. 2.503 alin. (3) și art. 2526 noul C. civ., rambursarea capitalului fiind o prestație unitară, obiect al unei unice obligații a împrumutatului, chiar dacă părțile au convenit fragmentarea acestei prestații în tranșe pentru facilitarea executării;

(iv) dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc înaintea datei de 1 octombrie 2011, nu se pune problema termenului propriu de prescripție al acțiunii executorii ipotecare, deoarece este aplicabil Decretul nr. 167/1958 conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar prescripția acțiunii executorii personale – care constituie ipoteza problemei de drept analizate – va fi determinat în mod automat stingerea acțiunii executorii ipotecare conform art. 1 alin. (2) din Decret;

(v) dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc în sau după data de 1 octombrie 2011, este aplicabil noul Cod civil, iar acțiunea executorie ipotecară subzistă după prescripția acțiunii executorii personale, urmând să se prescrie doar prin împlinirea termenului propriu, de 3 sau 10 ani, după cum urmează:

– dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc în intervalul 1 octombrie 2011 – 14 februarie 2013, termenul de prescripție al acțiunii executorii ipotecare este cel de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. 1 teza I vechiul C. proc. civ., act normativ aplicabil în această ipoteză conform art. 6 alin. (1) și (4) noul C. civ.;

– dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată a avut loc în sau după data de 15 februarie 2013, termenul de prescripție al acțiunii executorii ipotecare este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ., aplicabil conform art. 6 alin. (5) noul C. civ.;

(vi) dacă s-ar considera, totuși, că ratele de capital reprezentau veritabile prestații distincte și succesive în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, atunci:

– pentru ratele de capital scadente înainte de 1 octombrie 2011, fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958, acțiunea executorie ipotecară nu mai poate fi valorificată după prescripția acțiunii executorii personale;

– doar în limita ratelor de capital scadente în sau după data de 1 octombrie 2011, inclusiv în cazul intervenirii scadenței anticipate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabil acest act normativ, dreptul la acțiunea executorie ipotecară subzistă conform art. 2.504 noul C. civ. și se prescrie într-un termen propriu:

•         de 3 ani, dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată are loc în intervalul 1 octombrie 2011 – 14 februarie 2013, fiind aplicabil art. 405 alin. (1) teza I din vechiul Cod de procedură civilă;

•         de 10 ani, dacă scadența ultimei rate sau scadența anticipată are loc începând cu data de 15 februarie 2013, fiind aplicabil art. 706 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ.;

– în toate ipotezele, după prescripția acțiunii executorii personale, acțiunea executorie ipotecară nu mai poate fi valorificată pentru accesoriile capitalului, sub acest aspect soluția fiind identică indiferent de legea aplicabilă în timp, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.504 alin. (3) noul C. civ.

Este de remarcat că aceste concluzii detaliate au fost integral însușite de Înalta Carte într-o formulă mai concentrată, e drept, dar atotcuprinzătoare. Într-adevăr:

„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și, în consecință, în interpretarea art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, prin raportare la art. 405 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (1), (4) și (5) din Codul civil, coroborat cu art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2504 alin. (1) din Codul civil, stabilește că:

1. Regimul juridic aplicabil prescripției dreptului de a obține executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanțial în vigoare la momentul nașterii dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea creanței garantate, fiind lipsită de relevanță norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită.

2. Dreptul de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripției executării silite a creanței întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011.

3. În cazul în care prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obține executarea silită a creanței principale este prescris, situație în care termenul de prescripție aplicabil este de:

– 3 ani, potrivit art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. 1865, dacă prescripția dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011 – 14 februarie 2013;

– 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., dacă prescripția dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv)”^[75].

Se observă că, atât în motivarea acestei soluții, cât și în formularea acesteia, Înalta Curte nu face nicio referire la opiniile „specialiștilor” consultați (în afara rezumatului menționat care precedă motivarea și, evident, soluția și care, astfel, excede rationes decidendi), ceea ce ne determină să trecem la problema deja enunțată, în prima secțiune, a acestor rânduri: citarea lucrărilor juridice în hotărârile judecătorești.

Astfel, revenind la chestiunea de principiu, a modului de valorificare a doctrinei în hotărârile judecătorești, mai ales în cele de principiu (și nu numai), întrebarea care se pune este dacă doctrina este sau nu o sursă normativă și, mai ales, dacă paternitatea tezelor, argumentelor și soluțiilor doctrinare trebuie sau nu respectată ca atare inclusiv de către judecători, iar nu doar de alți autori? Prima chestiune este, evident, mai ușoară sau, după caz, mai simplă, de iure condito. A doua, în schimb, pare mai dificilă.

În ceea ce privește prima chestiune – natura sau forța juridică a doctrinei – răspunsul a variat de-a lungul timpului, astăzi fiind necontestat că doctrina nu este o sursă normativă, ci intelectuală. Într-adevăr, ab origine, dreptul, o uimitoare invenție romană^[76], fiind prin excelență un drept nescris (ius non scriptum), «proprium ius civile» (Pomponius) venit compositum a prudentibus (peritis)^[77], întrucât ius civile a fost nu numai interpretat (interpretatio), ci și creat (compositum), în mod efectiv, de prudentes, iar nu de către organele politice învestite cu dreptul de a legifera, însă, treptat, începând cu Augustus și culminând cu Iustinianus, dreptul jurisprudențial a fost cenzurat și, finalmente, suprimat și înlocuit cu doctrina absolutismului legal (legum permutatio iustiniana doctrina)^[78]. După căderea Imperiului Roman de Apus și renașterea pluralismului dreptului medieval, caracterizat de concursul drepturilor locale (iura propria) și coexistența lor cu dreptul comun, respectiv cu utrumque ius (dreptul romano-canonic), doctrina juridică (communis opinio doctorum) și-a recâștigat statutul privilegiat în interpretarea și rezolvarea problemelor juridice (quæstiones iuris)^[79]. Mitul iluminist al legii perfecte și complete și formarea statelor naționale moderne au grăbit abolirea dreptului comun și odată cu codificările din secolul al XIX-lea și reafirmarea doctrinei legicentrismului, s-a revenit la principiul absolutismului juridic legal^[80], de sorginte iustiniană dominând mai bine de 150 ani ordinea juridică occidentală. Abia în prezent, în epoca globalismului și liberalismului economic, al declinului dreptului statal și al dezvoltării dreptului transnațional, dreptul civil își afirmă vocația sa universalistă, iar doctrina juridică rolul său fondator^[81]. Și dacă actualmente doctrina juridică nu este un izvor formal de drept, în sensul tehnic și propriu al cuvântului, ea rămâne, indiscutabil, un izvor informal de drept, fiind, în condițiile „inautenticității”^[82] dreptului pozitiv^[83], adevărata și absolut indispensabila sursă reală a acestuia. Iar acest lucru este confirmat, am văzut, și de rolul (și locul) opiniilor „specialiștilor” la emiterea hotărârilor de principiu pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește a doua chestiune – citarea surselor doctrinare în hotărârile judecătorești – răspunsul pare, în prezent, mai dificil de formulat. Dacă odinioară, respectiv până la abolirea „legii citațiunilor”, din 426, dată de împăratul Valentinianus al III-lea, de către Iustininanus, acest lucru era permis^[84], iar odată cu renașterea juridică medievală, această practică a fost reluată^[85], în epoca modernă a codificărilor naționale și a absolutismului juridic legal, evident, nu mai era permis, nici oportun, deoarece ar reprezenta un atentat la dreptul suveran al legiuitorului de a edicta și interpreta legea^[86]. Totuși, dacă unele sisteme de drept, precum cel italian, fidel principiului absolutismului juridic legal, interzic expres acest lucru^[87], în timp ce alte sisteme permit, uneori implicit, citarea surselor doctrinare în hotărârile judecătorești^[88], fără a mai vorbi de uzul curent în acest sens al instanțelor europene. În dreptul român legiuitorul, am văzut (supra, secțiunea I), deși admite apelul la părerea unor „specialiști”, cel puțin în cazuri determinate, tace în ceea ce privește modalitatea de valorificare a opiniilor doctrinare în cadrul hotărârilor judecătorești.

In concreto, cum observa un autor^[89], punctum crucis al acestei vexata quæstio este următorul: care e rolul juristului academic, al doctrinarului, în hotărârile judecătorești? Și, mai ales, este legitimă excluderea sau – adăugăm noi – ocultarea (ori ignorarea) paternității teoriilor (tezelor și/sau soluțiilor) însușite de instanțele judecătorești fără citarea autorilor lor?

Cum se știe de mult timp, rolul teoriei/doctrinei științifice este nu numai de a descrie și explica, ci și – mai ales – de a argumenta în modul (și scopul) de a influența pe alții, urmărind adeziunea acestora la teoria sau teza ori soluția avansată, iar acest lucru este util nu numai legislatorului, ci și judecătorului, care, fiind ținut să judece, să tranșeze un litigiu atribuind reclamantului sau, după caz, pârâtului, dreptul care i se cuvine, trebuie să interpreteze și să aplice dispozițiile normative la cazul concret dedus judecății. Or, fără aportul doctrinei, judecătorul nu va ajunge, în cazurile dificile cel puțin, la soluția, dacă nu corectă, justă, cea mai adecvată. Este firesc, așadar, ca paternitatea teoriilor, tezelor sau soluțiilor însușite de judecător să fie cunoscută și recunoscută, în mod oficial, și, în felul acesta, contribuția doctrinei la consolidarea și dezvoltarea dreptului să fie, în mod legitim, validată, dobândind și o valență practico-normativă^[90]. În definitiv, teoria (din gr. theoria – care, în termenii unui reputat filosof italian, Emanuele Severino, semnifica, ab origine, „festa” și „episteme”, i.e., ceea ce stă deasupra, care stă în lumină, care nu se ascunde și care nu poate să fie doborât^[91] – este tocmai „acea viziune a ordinii lucrurilor (juridice, în acest caz) care trăiește, grație citării, în sentințe, în comunitatea juridică lingvistică și socială și care, atât timp cât e citată și susținută, și astfel necontrazisă sau contrazisă (respinsă), rămâne răspunsul cel mai plauzibil (sau right answer, à la Dworkin) și apropriată, din punct de vedere logico-normativ”^[92].

Or, dacă este așa – și credem că este – care sunt motivele pentru care juristul (teoreticianul, doctrinarul), autor al unei teorii socotite valabile – sau, în termenii clasici, capabilă de a fi adevărată (aletheia)^[93] – nu trebuie să-și vadă citat propriul nume, atribuindu-i-se justa paternitate, și dreptul de autor^[94], asupra acelei teorii, iar nu să rămână ascuns în loc de a apărea și sta în lumină?^[95] Evident, niciunul real și serios.

Față de aceste considerente, practica actuală a instanțelor judecătorești, în frunte cu Înalta Curte, este, credem, criticabilă.

Această concluzie este valabilă și pentru Decizia nr. 13/2022, precitată, prin care Înalta Curte nu doar s-a inspirat, ci și-a însușit, în mod copios, tezele și soluțiile avansate de „specialiștii” interpelați, fără a le cita în niciun fel. În plus, în acest caz, opiniile „specialiștilor” au și statutul mijloacelor de probă, al expertizei de specialitate, cu toate consecințele ce decurg de aici (art. 330 sqq. C. proc. civ.).

Note de subsol

^[1] C. Bîrsan, Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, passim.

^[2] Publicată în M. Of. nr. 907 din 15 septembrie 2022.

^[3] Decizia nr. 13/2022, pct. 5.

^[4] A se vedea M. Nicolae, R. Rizoiu, G.-Al. Ilie, Cr. Paziuc, Opinia privind problema de drept supusă interpretării în procedura recursului în interesul legii care face obiectul dosarului nr. 471/1/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Facultatea de Drept a Universității din București – Departamentul de Drept privat), 12 aprilie 2022 (în continuare: „Opinia”), p. 1-2. Pentru un rezumat al acestei Opinii, v. Dec. nr. 13/2022, parag. 71-82. Amplius, cu privire la problematica prescripției acțiunii (executorii) ipotecare, anterior pronunțării Dec. nr. 13/2022, v. R. Rizoiu, Greu de ucis? Despre prescripția acțiunii (executorii) ipotecare, în AA.VV., In memoriam Viorel Mihai Ciobanu. Dreptul procesual și dreptul substanțial la începutul mileniului al III-lea (ed.: T.C. Briciu, M. Nicolae, P. Pop), Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 201 sqq.

^[5] Dec. nr. 13/2022, parag. 59-65.

^[6] Ibidem, parag. 66-70.

^[7] Ibidem, parag. 83-85.

^[8] Ibidem, parag. 86-99.

^[9] Ibidem, parag. 101-102.

^[10] Opinia, p. 2-3.

^[11] M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 197. A se vedea și Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 244, nota 2: „expresia «dreptul la acțiune» este folosită în sensul de drept la acțiune în sens material, care înseamnă posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a cere și obține, de la organul de jurisdicție competent, protecția statală a dreptului său, la nevoie pe calea constrângerii juridice, a executării silite”.

^[12] M. Nicolae, Tratat…, p. 937-938.

^[13] A se vedea, de exemplu, I.C.C.J., s. II civ., dec. nr. 143/22.01.2013; dec. 530/10.03.2016; dec. nr. 784/14.06.2016, www.iccj.ro.

^[14] Publicată în M. Of. nr. 928 din 24 noiembrie 2017. Conform parag. 83 din decizie, „Cât privește remediile aflate la dispoziția creditorului ipotecar pentru realizarea creanței sale, legea îi oferă dreptul discreționar de a alege calea unei acțiuni personale (art. 2432, teza inițială din Codul civil), să urmărească bunul ipotecat în condițiile Codului de procedură civilă (art. 2432 teza finală) sau, în cazul ipotecii mobiliare, să execute ipoteca conform procedurii speciale reglementate de Codul civil (art. 2429 din Codul civil raportat la art. 2435-2477 din Codul civil)”.

^[15] M. Nicolae, Tratat…, p. 937.

^[16] Opinia, p. 3-5.

^[17] A se vedea, de exemplu, M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. „Cartea Românească”, București, 1921, nr. 572, p. 505.

^[18] M.B. Cantacuzino, op. cit., nr. 634, p. 597.

^[19] Gh. Beleiu, op. cit., p. 252-254. Această concepție a fost magistral fundamentată de prof. M. Eliescu, într-un studiu de referință care a precedat noua reglementare a prescripției extinctive. A se vedea M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripția extinctivă, în cadrul unei viitoare reglementări legale, în S.C.J. nr. 1/1956, p. 229 sqq.

^[20] Pentru dezvoltări, a se vedea M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013, nr. 182 sqq., p. 456 sqq. 4.

^[21] M. Nicolae, Tratat…, p. 936-939.

^[22] M. Nicolae, Comentariu sub art. 25, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I (Art. 1-526), ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 132.

^[23] A se vedea I.C.C.J., Completul RIL, Dec. nr. 1/2014 (M. Of. nr. 283 din 17 aprilie 2014) [În opinia Înaltei Curți, ratione temporis, „întrucât norma tranzitorie (recte, de drept intertemporal – n.n.) a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil – care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept – conține sintagma «în întregime», se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a Codului civil”].

^[24] Dec. nr. 13/2022, pct. 1.

^[25] Ibidem, parag. 135 sqq.

^[26] Ibidem, parag. 141.

^[27] Ibidem.

^[28] Opinia, p. 5-11.

^[29] Cu excepția situației prevăzute de art. 706 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., care vizează, însă, numai titlurile condamnatorii constând în hotărâri judecătorești sau arbitrale, pentru executarea cărora prescripția curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.

^[30] Potrivit acestui text normativ: „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii” (s.n.).

Cu privire la titlurile executorii extrajurisdicționale, a se vedea și art. 638 C. proc. civ.

^[31] Art. 1.755-1.757 noul C. civ. Pentru dezvoltări, a se vedea, de exemplu, Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea și schimbul, ed. a V-a actualizată de R. Popescu, Ed. Universul Juridic, nr. 79 sqq., p. 248 sqq.

^[32] În sensul că art. 2.503 alin. (3) C. civ. se aplică, de exemplu, pentru „plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor de preț”, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 841.

^[33] Dacă prin contract i se conferă creditorului dreptul de a declara scadența anticipată prin notificarea adresată debitorului – în esență, un mecanism convențional de decădere a debitorului din beneficiul termenului –, exigibilitatea obligației de restituire a soldului capitalului va interveni la data comunicării notificării (declarației) creditorului către debitor, deoarece acest act unilateral, afectând drepturile debitorului (mai exact, înlăturând beneficiul termenului suspensiv), este supus comunicării conform art. 1.326 alin. (1) C. civ.

^[34] «Înainte de a părăsi materia obligațiilor izvorîte din act juridic, din act administrativ de planificare sau din lege, credem util să spunem un cuvânt despre unele cazuri speciale – scria prof. Eliescu, în studiul citat –, în care începerea cursului prescripției ridică unele probleme.

Astfel este cazul creanțelor avînd drept obiect prestații fracționate și periodice, cum sînt furnizarea de produse, rentele viagere, chiriile și altele asemenea.

În asemenea ipoteze, pentru fiecare din aceste prestații curge o prescripție deosebită, ceea ce dovedește că sîntem în prezența unei pluralități de drepturi la acțiune. Sînt însă ipoteze, cînd ne putem întreba dacă ne aflăm în prezența unei singure pretenții, născută dintr-un complex de fapte generatoare, sau în fața unei multiplicități de pretenții deosebite născute fiecare din diferitele fapte care alcătuiesc acest complex. Astfel prestațiile de serviciu ale unui medic, trebuie oare privite ca o sumă de vizite și de servicii distincte, dînd fiecare naștere la o pretenție deosebită de onorariu, care se prescrie de la data fiecărei vizite, sau ca un tratament, pentru care dreptul de a cere onorariul începe să se prescrie la data cînd îngrijirile medicale au luat sfîrșit. Înclinăm spre această din urmă soluție, dată fiind unitatea scopului în vederea căruia sînt săvîrșite de către medic și primite de pacient diferitele prestații de serviciu, care alcătuiesc tratamentul unei maladii. În cazul de boală cronică, se va ține seama de întreruperile vizitelor medicale; iar fiecare serie de vizite va da naștere unei creanțe deosebite» (M. Eliescu, op. cit., p. 269-270) – s.n.

^[35] T.S., s. civ., dec. nr. 1927/1975, citată în Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 94, nota 3.

^[36] Gh. Beleiu, op. cit., p. 255.

^[37] În acest sens, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 287.

^[38] G. Boroi, op. cit., p. 164, nota 1.

^[39] A se vedea V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor, Ed. All, București, 1997, p. 17-18, unde se precizează că „efectele desființării contractului se vor analiza […] în mod diferențiat, în funcție de natura obligațiilor”.

^[40] Astfel, în contextul aplicării art. 12 din Decretul nr. 167/1958, s-a reținut că „sunt, însă, ipoteze în care nu este clar dacă ne aflăm în fața unei singure prestații, născute dintr-un complex de fapte generatoare sau, dimpotrivă, în fața unei multiplicități de prestații deosebite, născute fiecare, din fapte diferite. În asemenea ipoteze, soluția trebuie nuanțată în funcție de împrejurările concrete ale cauzei” (El. Roman, Prescripția extinctivă, în Tr. Ionașcu et alii, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967, p. 466).

^[41] A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 64; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 212-213; I. Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 154; P.C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept civil, vol. II, Teoria generală drepturilor de creanță și obligațiilor, Ed. Europa Nova, București, 1994, p. 39.

^[42] A se vedea: Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993, p. 174-175; Fr. Deak, op. cit., p. 358; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2003, p. 248; I. Dogaru (coord.), Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, București, 2004, p. 600; R. Motica, F. Moțiu, Contracte civile speciale. Teorie și practică judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 267.

^[43] Doar în ipoteza mai multor împrumuturi – ca la linia de credit – sau a unor novații – precum în cazul unor restructurări – putem avea mai multe obligații și, deci, mai multe prestații. A se vedea V. Peligrad, Creditul ipotecar. Piața primară și piața secundară, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 32, unde contractul de credit este calificat de regulă ca fiind cu executare dintr-o dată și doar în cazuri excepționale (precum creditul revolving) drept un act cu executare succesivă.

^[44] A se vedea C.C.R., Dec. nr. 623/2019 (M. Of. nr. 981 din 5 decembrie 2013), parag. 22, apropo de art. 2.526 C. civ.: „[…] norma civilă distinge între prestațiile succesive individuale și cele care alcătuiesc un tot unitar. Astfel, dacă în cazul prestațiilor succesive individuale (de exemplu, dobânzi, penalități de întârziere) prescripția începe să curgă separat, pro rata temporis, de la data când scadența fiecărei obligații principale nu a fost respectată și până la data plății, în cazul prestațiilor succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau convenției dintre părți, un tot unitar (de exemplu, plata eșalonată a unei datorii sau a ratelor unui preț), prescripția începe să curgă, pentru întreaga creanță, de la data scadenței ultimei prestații neexecutate. Prin urmare, în funcție de caracterul lor – individual sau de parte componentă a unui întreg, considerat unitar –, prestațiile succesive au o reglementare diferită sub aspectul momentului de la care se naște dreptul la acțiune și, implicit, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Diferența de reglementare, deci de tratament juridic, este generată, așadar, de natura prestațiilor succesive, iar nu de modalitatea în care părțile se învoiesc să-și execute obligațiile contractual. Cu alte cuvinte, un contract care prin natura sa este cu executare uno ictu (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare sau contractul de împrumut) nu își poate schimba natura juridică, devenind un contract cu executare succesivă, doar pentru că părțile agreează, ca modalitate de executare a obligațiilor, plata succesivă a prestațiilor. Restituirea împrumutului sau plata prețului în rate/tranșe nu este decât o modalitate de executare a obligațiilor, obligația de restituire, respectiv de plată a prețului fiind unică, iar ratele/tranșele succesive alcătuind un tot unitar”.

^[45] Dec. nr. 13/2022, parag. 150.

^[46] Ibidem, parag. 152.

^[47] Ibidem, parag. 154.

^[48] Ibidem.

^[49] Ibidem, parag. 155.

^[50] Dec. nr. 13/2022, parag. 159.

^[51] Ibidem, parag. 161.

^[52] Ibidem, pct. 2.

^[53] Ibidem, parag. 161.

^[54] Ibidem, parag. 163.

^[55] Ibidem, parag. 168, 172.

^[56] Ibidem, parag. 170.

^[57] Opinia, p. 11-15.

^[58] Dacă s-ar aprecia totuși că ratele scadente anterioare datei de 1 octombrie 2011 sunt – în regimul Decretului nr. 167/1958 – prestații succesive supuse art. 12 din Decret, atunci raționamentul prezentat în text, în ceea ce privește termenul de prescripție a executării silite în care poate fi valorificată ipoteca, ar rămâne aplicabil doar în privința ratelor scadente sub imperiul noului Cod civil, pentru care prescripția acțiunii executorii personale nu împiedică valorificarea pe cale silită a ipotecii.

^[59] În noul Cod civil, regula decurge din art. 2.429 și art. 2.432.

^[60] Prin raportare la o lege nouă care introduce un nou termen de prescripție a executării ipotecii, prescripțiile începute și împlinite anterior nu pot fi afectate, în privința termenului, de legea nouă, conform principiului neretroactivității legii civile noi [art. 6 alin. (1) teza a II-a și alin. (4) C. civ.]; prescripțiile în curs păstrează integral termenul prevăzut de legea veche, conform principiului supraviețuirii legii civile vechi [art. 6 alin. (4) C. civ.]; iar prescripțiile care vor începe în viitor vor fi supuse termenului prevăzut de legea nouă, conform principiului aplicării imediate a acestei legi [art. 6 alin. (5) C. civ.].

^[61] Publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000 și aprobată cu modificări prin Legea nr. 219/2005.

^[62] A se vedea, de exemplu, T. Iași, s. II civ., dec. nr. 1712/26.10.2016 și s. I civ., dec. nr. 2596/09.10.2018; T. Bihor, s. II civ., dec. nr. 1011/18.12.2017 (nepublicate, disponibile în baza de date www.rolii.ro).

^[63] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 757/2020 (cu majoritate), www.iccj.ro: „Contrar celor reținute de instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, constată că pârâta – creditor ipotecar dispune nu doar de acțiuni personale, dar și de acțiuni reale decurgând din prerogativa dreptului său de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla. În acest scop, creditorul dispune de un titlu executoriu constând în contractul de ipotecă, fiindu-i oferită, prin intermediul dispozițiilor art. 120 din OUG nr. 99/2006, posibilitatea de a urmări bunul fără a mai suporta sarcina parcurgerii unei proceduri judiciare în vederea obținerii unui titlu. Prin urmare, nu identificăm nicio diferență relevantă sub acest aspect între creditorul ipotecar ce dispune de contractul de ipotecă recunoscut prin lege drept titlu executoriu și proprietarul căruia i s-a recunoscut preeminența dreptului său prin intermediul unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o acțiune în revendicare, ambii urmărind valorificarea unui drept real asupra unui bun. Acceptând tratamentul diferit, din punct de vedere al termenului de prescripție, între acțiunile personale de care dispune creditorul ipotecar, de care dispun deopotrivă și ceilalți creditori, și acțiunea reală strâns legată de bunul ipotecat, subliniem și faptul că, după împlinirea termenului de prescripție al acțiunilor personale ale creditorului ipotecar referitoare la îndestularea creanței sale, acțiunea ipotecară ce tinde la valorificarea dreptului real asupra bunului este limitată la acesta și valoarea acestuia. Față de cele reținute, apreciem că nu se justifică tratamentul diferit al acestor creditori din perspectiva aplicabilității termenului de prescripție de 10 ani prevăzut de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, cu atât mai mult cu cât textul nu face nicio distincție.” (s.n.).

^[64] A se vedea, de exemplu, I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 59/16.01.2020, www.iccj.ro.

^[65] În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. II civ., dec. nr. 2122/03.11.2020; s. I civ., dec. nr. 2383/17.11.2020, www.iccj.ro.

^[66] A se vedea M. Nicolae, Prescripția dreptului de a obține executarea silită în dreptul civil român, în R.R.D.P. nr. 2/2015, p. 124; Idem, Prescripția dreptului de a obține executarea silită. Comentarii, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II (Art. 527-1.134), Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 606-610; P. Pop, Efectul împlinirii prescripției dreptului de a obține executarea silită. Ce se mai poate face după împlinirea prescripției executării silite de către creditorul aflat în posesia unui titlu care și-a pierdut forța executorie?, în R.R.E.S. nr. 3/2019, p. 68-75.

^[67] Dec. nr. 13/2022, par. 180.

^[68] Ibidem, parag. 191.

^[69] Ibidem, pct. 3.

^[70] Ibidem, parag. 187.

^[71] Ibidem, parag. 193.

^[72] Ibidem, parag. 194.

^[73] Ibidem, parag. 195.

^[74] Opinia, p. 15-17.

^[75] Dec. nr. 13/2022, pct. 1-3.

^[76] A se vedea A. Schiavone, Ius. L’invenzione del diritto in Occidente, Giulio Einaudi Editore, Torino, 2005.

^[77] Pomponius, Libro singulari Enchiridii, D. 1, 2, 2, 5, iar, pentru detalii, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, nr. 61, p. 159 sqq., împreună cu materialul critic acolo citat.

^[78] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 163-165, text și notele însoțitoare, iar pentru detalii, specialiter F. Gallo, La «legum permutatio» giustianea rivoluzione giuridica ignorata della nostra tradizione. Introduzione al tema, in P.-I. Carvajal, M. Miglietta (eds.), Estudios juridicos en homenaje al profesor Alejandro Guzmán Brito, II, Alessandria, 2011, p. 527 sqq., și în F. Gallo, Opuscula selecta, II, Massimo Miglietta, Marco A. Fenocchio, Enrico Sciandrello (eds.), Ed. dell’Orim Alessandria, 2018, p. 427 sqq.

^[79] Cu privire la opinio communis doctorum legum și renașterea juridică medievală, a se vedea ex pluribus, Fr. Calasso, Medio Evo del Diritto, I Le Fonti, Dott. A. Giuffrè, Milano, 1954, p. 267 sqq., p. 503 sqq.; E. Cortese, Il rinascimento giuridico medievale, 2^a ed. riveduta, Bulzoni Editore, Roma, 1996.

^[80] A se vedea, pentru amănunte, P. Grossi, Assolutismo giuridico e diritto privato, Dott. A. Giuffrè, Milano, 1998.

^[81] A se vedea, pentru amănunte, M. Nicolae, Noul Cod civil și sfârșitul absolutismului juridic, în AA.VV., Liber amicorum Ioan Leș (coord T. Bodoașcă, C. Jugastru, E. Hurubă, V. Lozneanu), Academia de Științe Juridice din România & Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 197 sqq.; M. Nicolae, Dreptul civil între universalism și particularism. Pentru refondarea și recuperarea eredității pierdute a dreptului civil, Teză de abilitare, Universitatea din București, Facultatea de drept, 2021.

^[82] V. Olgiati, La ^‘inautenticità’ del Diritto positivo. Considerazioni sul principio di eguaglianza tra codificazione e decodificazione, Revista Critica Juridica n^o 22/2003, p. 79 sqq.

^[83] Orice drept pozitiv [ius in civitate positum (Al. Trabucchi)] este un „produs al științei juridice”, în sensul că el „este format și formulat cu aportul juriștillor și al utilizatorilor săi” [Fr. Viola, Il diritto tra arte ed etica, in AA.VV., Quid est veritas? Un seminario su verità e forme giuridiche (a cura di Cosimo Coscione e Carla Masi Doria), Sutura Editrice, Napoli, 2013, p. 462]. Cu privire la contribuțiile doctrinei la elaborarea Noului Cod civil, a se vedea M. Nicolae, Introducere (Scurte considerații asupra Noului Cod civil), în Codex Iuris Civilis, t. I, Noul Cod civil. Ediție critică, Ed. Universul Juridic, București, 2012, nr. 3 sqq., p. XXX sqq.

^[84] M. Nicolae, op. cit., vol. I, nr. 61, p. 161.

^[85] Asupra acestei probleme, a se vedea: M. Morello, Il problema delle citazioni nella crisi del diritto comune. Interventi a carattere antigiurisprudenziale in alcuni ordinamenti italiani tra XV e XVIII secolo, in Stvdi Vrbinati di scienze giuridiche, politiche ed economiche, I-2/2017, p. 159 sqq.; S. Menzinger, Riflessioni sul rapporto tra autore e testo nella produzione giuridica medievale, în Historia et ius 11/3017, p. 1 sqq., disponibil la adresa www.historiaetius.eu – 11/2017 – paper 23 (ultima accesare: 25 august 2023).

^[86] Această interdicție este dublată de îndatorirea instanței de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe excepții sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii [art. 6 alin. (6) C. proc. civ.], iar nu pe fapte cunoscute personal (conscientia iudicis), afară de cazul în care un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, când instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui [art. 255 alin. (2) C. proc. civ.]. În caz contrar, ar fi violate principiile procesului civil (principiul contradictorialității și al dreptului de apărare și regula iudex secundum allegata et probata iudicare debet, non secundum conscientiam [iudicis]; non refert quid notum sit, si notum non sit in forma iudicii; quod non est in actis non est de hoc mundo). A se vedea, pentru amănunte și justificare, Br. Cavallone, Il divieto di utilizzazione della scienza privata del giudice, inRivista di diritto processuale 2009, p. 861 sqq.

^[87] A se vedea, de exemplu, art. 1 C. civ. elv.: «1 La loi régit toutes les matières auxquelles se rapportent la lettre ou l’esprit de l’une de ses dispositions. 2 À défaut d’une disposition légale applicable, le juge prononce selon le droit coutumier et, à défaut d’une coutume, selon les règles qu’il établirait s’il avait à faire acte de législateur. 3 Il s’inspire des solutions consacrées par la doctrine et la jurisprudence».

Legiuitorul elvețian admite, în mod expres, că, în lipsa dreptului legislativ și cutumiar (așa-numitele «lacune normative»), judecătorul face operă legislativă raportată la cazul concret dedus judecații, caz în care se va inspira nu numai din jurisprudența practică (practica judiciară), ci și din cea teoretică (doctrina juridică).

^[88] A se vedea, de exemplu, art. 118, comma 3, Reale Decreto n. 1368/1941 per l’attuazione del Codice di procedura civile italiano (1940) e dispozisioni transitorie – „In ogni caso deve essere omessa ogni citazione di autori giuridici”. Asupra acestei probleme, inclusiv din perspectiva constituționalității acestei interdicții, a se vedea F. Rinaldi, Sono costituzionale le normative che vietano la citazione della dottrina nelle sentenze? Brevi riflessioni tra storia del diritto e diritto comparato con particolarmente riferimento al «processo» costituzionale, in Forum di Quaderni Costituzionali, 23 settembrie 2015, disponibil la adresa https://www.forumcostituzionale.it/wordpress/wp-content/uploads/2015/10/rinaldi.pdf, ultima accesare: 25 august 2022, p. 1 sqq.

^[89] F. Rinaldi, op. cit., p. 8.

^[90] În același sens, F. Rinaldi, op. cit., p. 11, pentru care, în raport de aceste considerente, interdicțiile de citare a juriștilor apar ca neconstituționale.

^[91] E. Severino, I presocratici e la nascita della filosofia, Roma, L’Espresso Editore, 2011, p. 17, apud F. Rinaldi, p. 11.

^[92] F. Rinaldi, op. cit., p. 11-12.

^[93] A se vedea, pentru această ipoteză, F. Rinaldi, op. cit., p. 12 (pentru care teoria juridică însușită de comunitatea juridică și socială, atâta timp cât nu este contrazisă sau combătută, este „capace di essere verità (aletheia), resistendo per tutti i gradi del giudizio, se è vero, com’è vero, che quando una sentenza diviene definitiva, dicevano i romani, (res iudicata) pro veritate habetur”).

^[94] Reamintim, că, inter alia, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul științific „oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor”, respectiv „operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentații științifice” [art. 7 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe].

^[95] F. Rinaldi, op. cit., p. 12.