Prezumţii legale şi ficţiuni juridice pe tărâm procesual civil. Comunicarea actelor de procedură civilă. Termenele procedurale

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 530-561.

§1. Scurte delimitări conceptuale

Abandonând din start pretenţia de angajare la un demers exhaustiv şi de a face un inventar, prin ipoteză, caleidoscopic al normelor de procedură civilă ce ar putea constitui o expresie a categoriei variabile şi dinamice a ficţiunilor juridice, vom limita^[1] analiza la regulile, destul de numeroase, care fac obiectul instituţiilor comunicării citaţiilor/altor acte de procedură civilă şi a termenelor procedurale, propunând o argumentaţie în sensul că, deşi marea majoritate a reglementărilor examinate sunt tratate in genere ca prezumţii (ca regulă iuris et de iure, dar şi iuris tantum), unele dintre aceste procedee de tehnică legislativă ar putea fi analizate din perspectiva teoriei ficţiunilor juridice^[2] şi catalogate uneori ca atare.

Importanţa instituţiei citării^[3] şi comunicării celorlalte acte de procedură în angrenajul procesului civil, din perspectiva necesităţii asigurării unei proceduri întemeiate pe respectarea cel puţin a principiilor fundamentale privind contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea şi dreptul la un proces echitabil în termen optim şi previzibil (rezonabil) este indiscutabilă pentru o bună administrare a justiţiei (civile), fiind menită să asigure premisa încunoştinţării efective, concrete a participanţilor la actul de înfăptuire a justiţiei civile despre existenţa şi progresia procesului, obligaţiile procesuale impuse de lege sau fixate de instanţă şi actele îndeplinite în cursul procedurii.

În configurarea mecanismelor de asigurare a înştiinţării participanţilor despre existenţa şi desfăşurarea procesului civil şi cunoaşterii actelor de procedură întocmite în cursul procedurii, legiuitorul uzează şi de lege lata, de unele prezumţii legale (dintre care unele încadrabile în categoria ficţiunilor juridice) – procedee de tehnică legislativă menite să asigure, alături de celelalte norme procedurale edictate în materie şi cu observarea principiilor fundamentale enunţate, simplificarea procedurii de comunicare, economie procedurală şi sporirea disciplinei procesuale.

În doctrina noastră, într-o lucrare de mare densitate ideatică, în încercarea de stabilire a interferenţelor şi delimitărilor dintre cele două categorii juridice (prezumţii – ficţiuni juridice), profesorul Ion Deleanu, învedera că insuficienta determinare a ficţiunilor^[4] şi a prezumţiilor, dar şi interconexiunile dintre acestea – uneori chiar prin dispoziţiile legii – fac extrem de dificilă delimitarea între ele, antrenând chiar constituirea unor categorii mixte, contradictorii: ficţiuni – prezumţii şi prezumţii – ficţiuni. S-a mai învederat că prezumţia este o regulă de probă, pe când ficţiunea este o regulă de fond şi că ficţiunea vizează o realitate juridică şi constă în abaterea de la această realitate, afirmând ceea ce nu există sau negând ceea ce există; prin definiţie, probabilitatea pe care se sprijină prezumţia (de eo quod plerumque fit) implică – sau ar trebui să implice, totdeauna – dovada contrară, ficţiunea nu este îndoielnică, ci deliberat falsă, ea semnificând o negare radicală, fără nicio excepţie, chiar dacă, uneori, „cantitativ”, ea este conformă, parţial, cu unele elemente ale realităţii (quod quandoque fit); ficţiunea este assumptio contra veritatem in re certa, prezumţia este assumptio pro veritate in re dubio. Cât priveşte ideea de probabilitate, se precizează că aceasta este consubstanţială prezumţiei, fiind străină ficţiunii sau, cel mult, dacă se ataşează acesteia, asocierea este întâmplătoare şi cu siguranţă involuntară. Prof. Ion Deleanu acreditează teza, îmbrăţişată şi în dreptul comparat, potrivit căreia prezumţiile irefragabile sunt ficţiuni juridice, reguli de drept, primele neavându-şi locul printre prezumţii – fiind un nonsens termenul de „prezumţie” şi natura irepresibilă a acesteia^[5].

§2. Prezumţii legale şi ficţiuni juridice în procedura civilă comună. Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură. Termenele procedurale

Dintre potenţialele ficţiuni juridice^[6] – tratate in genere ca prezumţii legale (irefragabile^[7]) – cu care procedura civilă, în pofida proverbialei sale aridităţi este înzestrată de lege lata, aducem în discuţie câteva soluţii normative, concentrate în aria procedurii de comunicare a citaţiilor şi a altor acte de procedură (şi în spaţiul conex al termenelor procedurale), care constituie prima facie un domeniu „privilegiat”, cel puţin din punct de vedere cantitativ, de manifestare a acestui procedeu juridic.

2.1. Citarea persoanelor aflate în străinătate

O primă reglementare în materie de comunicare a actelor de procedură supusă analizei este cea care figurează la art. 156 C. proc. civ.^[8] combinat cu art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13 din acelaşi cod: persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13 C. proc. civ., pentru primul termen de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul, iar, în cazul în care nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii. Cea de-a doua ipoteză normativă expusă stabileşte prima facie o prezumţie legală (chiar iuris et de iure), dar la o privire mai atentă ea constituie tot o expresie, chiar viguroasă, a ficţiunii juridice pe planul procedurii de comunicare, respectiv o comunicare fictivă^[9].

Aşadar, pentru primul termen de judecată, persoanele în cauză vor fi citate, potrivit art. 156 teza I C. proc. civ., cu menţiunea că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România, unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. Cum s-a precizat în doctrină, la prima citare trebuie să existe dovada primirii citaţiei, care rezultă şi din îndeplinirea unor obligaţii impuse de instanţă, cum ar fi alegerea domiciliului procesual în România^[10].

Menţionăm că, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a statuat că art. 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 1393/2007^[11] trebuie interpretat în sensul că se opune legislaţiei unui stat membru precum cea în discuţie în litigiul principal, care prevede că actele judiciare destinate unei părţi cu domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sunt păstrate la dosar, cu consecinţa că ele sunt considerate notificate în cazul în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în primul stat, în care este pendinte procedura jurisdicţională^[12]. Instanţa europeană a reţinut că mai multe dispoziţii din Regulamentul nr. 1393/2007 urmăresc expres să concilieze eficienţa şi celeritatea transmiterii actelor judiciare cu cerinţa de a asigura o protecţie adecvată dreptului la apărare al destinatarilor, iar aceasta în special prin intermediul garanţiei unei primiri reale şi efective a aceloraşi acte. Articolul 19 alin. (1) din regulament obligă instanţa din statul membru de origine să suspende judecarea cauzei, în cazul în care pârâtul nu se prezintă la înfăţişare, până când se stabileşte că cererea de chemare în judecată a fost notificată sau comunicată în timp util conform unei proceduri prevăzute de dreptul intern al statului membru de destinaţie sau că acest act a fost în fapt remis pârâtului sau la domiciliul acestuia prin alt mijloc prevăzut în regulament, în timp util pentru ca pârâtul respectiv să îşi poată pregăti apărarea. Instanţa europeană a mai reţinut că un mecanism de notificare sau de comunicare fictivă precum cel prevăzut de legislaţia procesual civilă polonă^[13] se dovedeşte a fi incompatibil cu realizarea obiectivelor privind protecţia dreptului la apărare avută în vedere de Regulamentul nr. 1393/2007 şi că, în fapt, acest mecanism privează de orice efect util dreptul destinatarului unui act judiciar, al cărui domiciliu sau reşedinţă obişnuită nu se află în statul membru în care se desfăşoară procedura, de a beneficia de o primire reală şi efectivă a acestui act, iar aceasta în special din cauza faptului că destinatarului respectiv nu i se asigură nici cunoaşterea actului judiciar în timp util pentru a-şi pregăti apărarea, nici traducerea acestuia^[14].

Chestiunea ridicată de instanţa poloneză este relevantă şi din perspectiva dreptului procesual civil român, în sistemul căruia, cum s-a arătat, persoanele care se află în străinătate, citate, potrivit art. 150 alin. (1) pct. 12 şi 13 C. proc. civ., pentru primul termen de judecată, vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul, iar, în cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Cu referire la dispoziţiile art. 156 teza a II-a C. proc. civ., în doctrină s-a precizat că acestea derogă de la dreptul comun, potrivit căruia citaţiile şi comunicările actelor de procedură se fac personal celui citat, persoanelor majore care locuiesc cu acesta sau în alte forme echivalente (precum depunerea în cutia poştală) care asigură cu mare probabilitate că actul de procedură a fost comunicat efectiv părţii. Dimpotrivă, art. 156 teza a II-a C. proc. civ. instituie o comunicare fictivă, întrucât consideră (evident fictiv) că simpla dovadă de depunere a citaţiei la poşta română ar constitui dovada propriu-zisă a comunicării în străinătate. Comunicarea, s-a mai învederat, nu este într-atât de fictivă ca în alte legislaţii (remise au parquet cunoscută în legislaţia franceză sau depunerea citaţiei la dosarul cauzei, unde se consideră „comunicată”), căci scrisoarea recomandată este expediată, dar elementul fictiv priveşte dovada comunicării – comunicarea se consideră efectuată, deşi nu există nicio dovadă a comunicării efective^[15]. S-a mai opinat că acest text de lege este contrar dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul nr. 1393/2007, care impun, în cazul pârâtului cu domiciliul ori sediul în alt stat membru al Uniunii Europene, citarea efectivă a acestuia printr-una dintre modalităţile prevăzute de regulament, şi aceasta nu doar cu ocazia primei citări, ci şi a celor subsecvente, chiar dacă pârâtul nu se conformează obligaţiei de alegere a unui domiciliu în România în vederea citării în ţară, iar, faţă de dispoziţiile art. 148 din Constituţie şi ale art. 4 C. proc. civ., care recunosc deopotrivă regula aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, dreptul naţional nu va fi aplicabil în ipoteza expusă^[16].

În doctrină s-a mai precizat că, din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza Alder c. Orlowski, rezultă că, în măsura în care pârâtul domiciliază în alt stat membru şi domiciliul său este cunoscut, Regulamentul nr. 1393/2007 obligă la o comunicare efectivă, prin modalităţile pe care le prevede alternativ şi totodată exhaustiv, fiind înlăturate de la aplicare dispoziţiile naţionale care prevăd comunicări fictive, precum remise au parquet în Franţa sau depunerea actelor la dosar, în Polonia; reglementarea poloneză, înlăturată în cauza Alder, se aseamănă de altfel, parţial, cu prevederile art. 156 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora persoana citată în străinătate va fi informată că trebuie să-şi aleagă un domiciliu procedural în România, desigur, pentru comunicările ulterioare; în cazul în care nu se conformează, comunicările ulterioare se vor face, într-adevăr prin scrisoare recomandată (deci reglementarea noastră este mult mai puţin drastică decât cea poloneză, care prevede că actele sunt depuse în dosar şi se aplică o ficţiune a comunicării), dar nu se mai cere confirmarea de primire, ci doar dovada depunerii actelor la poştă; în acest punct, s-a mai opinat, cauza Alder rămâne un pic neclară, întrucât, deşi nu rezultă expres, soţii Alder fuseseră probabil informaţi în prealabil că trebuie să-şi aleagă un reprezentant în Polonia (altminteri sancţionarea lor directă, prin prima comunicare deja fictivă, fiind lipsită de noimă şi de echitate), caz în care hotărârea C.J.U.E. ar privi comunicările subsecvente; dacă, dimpotrivă, instanţa poloneză nu a făcut nicio comunicare şi a aplicat direct sancţiunea pentru nealegerea reprezentantului (soţii Alder fiind reclamanţi), atunci contrarietatea cu dreptul U.E. este evidentă; neclaritatea priveşte, aşadar, obligaţia unei noi comunicări potrivit Regulamentului nr. 1393/2007, dacă o primă comunicare a fost făcută legal potrivit acestui act normativ, iar pârâtul nu şi-a ales un domiciliu în România; faţă de considerentele tranşante ale C.J.U.E., autorul înclină spre soluţia inaplicabilităţii art. 156 teza finală C. proc. civ. în relaţia cu alte state membre ale U.E.; de vreme ce procedura română nu cunoaşte hotărârea pronunţată în lipsă (împotriva pârâtului care, deşi legal citat, nu se prezintă) şi se acordă, de regulă, mai multe termene de judecată (în vreme ce în alte sisteme procesul se judecă la un singur termen), incumbă instanţei române obligaţia de a efectua noi citări conform Regulamentului nr. 1393/2007, ori de câte ori se impune aceasta, oricât de nepractică ar fi soluţia^[17].

Câtă vreme recipisa de predare la poşta română a scrisorii ţine loc doar fictiv de dovadă de îndeplinire efectivă a procedurii, inclusiv sub aspectul datei concrete de îndeplinire a procedurii, chiar dacă se face aplicaţia art. 201 alin. (6) C. proc. civ. – în conformitate cu care, în cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei – este evident că lipsesc garanţiile procedurale pentru cunoaşterea în mod efectiv a termenului de judecată sau/şi a actului procedural. Reglementarea – deşi de natură poate a facilita soluţionarea cu celeritate a litigiului –, prin faptul că leagă implicit importante consecinţe procedurale^[18] de data (fictivă) a îndeplinirii procedurii (data recipisei de predare la poşta română a scrisorii recomandate), este inechitabilă, actuala soluţie legislativă punând probleme nu doar din perspectiva respectării Regulamentului nr. 1393/2007 (a cărui aplicare cu prioritate se impune) şi a jurisprudenţei C.J.U.E., ci şi, în general, prin prisma observării exigenţelor principiilor fundamentale ale procesului civil (în special contradictorialitatea şi dreptul la apărare) şi ale dreptului convenţional şi constituţional la un proces echitabil^[19].

2.2. Comunicarea la sediul instanţei judecătoreşti/primăriei

O altă reglementare în materia comunicării actelor de procedură avută în vedere o constituie prezumţia – legală relativă^[20] – instituită la art. 163 alin. (3) lit. g) C. proc. civ.: dacă destinatarul refuză să primească citaţia, agentul o va depune în cutia poştală, iar, în lipsa cutiei poştale, va afişa pe uşa locuinţei destinatarului o înştiinţare care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 163 alin. (3) C. proc. civ., cea cuprinsă la lit. g) a acestui alineat incluzând precizarea că, după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de la afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă, nu mai târziu de 3 zile^[21], destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanţei de judecată pentru a i se comunica citaţia; când domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul acestuia nu se află în localitatea unde instanţa de judecată îşi are sediul, înştiinţarea va cuprinde menţiunea că pentru a i se comunica citaţia destinatarul este în drept să se prezinte la sediul primăriei în a cărei rază teritorială locuieşte sau îşi are sediul. Comunicarea în modalitatea expusă este aplicabilă şi în cazul în care persoanele prevăzute la art. 163 alin. (6) şi (7) C. proc. civ. – e.g., o persoană majoră din familie sau administratorul ori portarul – lipsesc sau refuză să primească actul^[22].

O atare soluţie juridică – novatoare în peisajul nostru procesual civil –, se întemeiază pe probabilitatea că, în intervalul prescris de lege, un justiţiabil cu o atitudine procesuală prudentă, diligentă, de bună-credinţă şi, nu în ultimul rând, disciplinată^[23] şi loială s-a prezentat la sediul instanţei judecătoreşti/primăriei, unde i s-a comunicat citaţia sau alt act de procedură. Aşa fiind, din faptele vecine şi conexe (lăsarea înştiinţării la locul citării şi a actului de procedură la sediul instanţei judecătoreşti/primăriei) se deduce existenţa faptului generator de drepturi/obli­gaţii/situaţii juridice [considerarea ca fiind comunicat(ă) a citaţiei/actului de procedură]. În măsura în care destinatarul, fără motiv temeinic, nu se prezintă la sediul instanţei de judecată/primăriei, citaţia sau alt act de procedură se consideră comunicate la împlinirea termenului prescris de lege, ceea ce nu poate exclude totalmente din discuţie aserţiunea că, pe calea sancţionării^[24] destinatarului, legea de procedură introduce o aparenţă de comunicare, o comunicare fictivă.

2.3. Citarea prin publicitate

La citarea prin publicitate^[25] a pârâtului, instanţa poate recurge când reclamantul învederează, motivat, că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii^[26] [art. 167 alin. (1) C. proc. civ.]^[27]. Citarea prin publicitate se face, potrivit art. 167 alin. (2) C. proc. civ., afişându-se citaţia la uşa instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat, iar, în cazurile în care apreciază că este necesar, instanţa va dispune şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire. Prezumţia – de fapt ficţiunea – că procedura de citare a fost regulat realizată este instituită de art. 167 alin. (4) C. proc. civ., în conformitate cu care procedura se socoteşte îndeplinită în a 15-a zi de la publicarea citaţiei în condiţiile menţionate^[28].

Soluţia legislativă analizată este însoţită de o serie de garanţii procedurale, dintre care unele aplicabile post factum: odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58 C. proc. civ., care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului [art. 167 alin. (3) C. proc. civ.]; dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. civ. ^[29].

Opinăm că, în procedura citării prin publicitate, în condiţiile generale dispuse de art. 167 C. proc. civ., intervin de fapt două ficţiuni juridice: pe de o parte, crearea aparenţei juridice că cel citat (pârâtul sau alt participant la proces^[30]) a fost înştiinţat reglementar despre proces – chiar realizată în cele mai variate modalităţi admise de lege, înştiinţarea pârâtului rămâne în bună măsură o ficţiune^[31]; reprezentarea^[32] celui citat prin publicitate de către curatorul desemnat dintre avocaţii baroului^[33].

2.4. Afişarea actelor de procedură

În sfera procedurii de comunicare a citaţiilor şi a altor acte de procedură, se regăseşte un alt procedeu tehnic de încunoştinţare a părţilor litigante despre existenţa procesului/acte de procedură îndeplinite în cauză – afişarea: când legea sau instanţa dispune ca citarea părţilor sau comunicarea anumitor acte de procedură să se facă prin afişare, aceasta afişare se va face la instanţă de către grefier, iar, în afara instanţei, de agenţii însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură, încheindu-se un proces-verbal, potrivit art. 164 C. proc. civ., ce se va depune la dosar. Şi într-o asemenea ipoteză, în măsura în care este vorba despre afişarea actului de procedură pentru un destinatar determinat se creează o aparenţă de drept, o ficţiune, actul de procedură nefiind comunicat efectiv (comunicare personală prin înmânare sau o altă modalitate de luare concretă şi efectivă la cunoştinţă), ci se prezumă că, prin afişarea sa în modalităţile prevăzute de lege, destinatarului/destinatarilor i/li s-a adus la cunoştinţă citaţia sau alt act de procedură.

Precauţii procedurale suplimentare se regăsesc în cazul unor proceduri speciale, în considerarea specificului situaţiei juridice deduse judecăţii şi a calităţii părţilor. Este cazul procedurii divorţului (dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are locuinţa la locul indicat în cerere şi, dacă va constata că nu locuieşte acolo, va dispune citarea lui la locuinţa sa efectivă, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă – art. 923 C. proc. civ.) şi a procedurii de declarare a morţii [persoana a cărei moarte se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut, iar citaţia se publică într-un ziar de largă circulaţie; citarea este precedată de afişarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti şi la sediul instanţei, precum şi de publicarea într-un ziar de largă circulaţie a unui anunţ despre deschiderea procedurii de declarare a morţii, cu invitaţia ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaşte în legătură cu cel dispărut – măsuri prealabile dispuse de preşedintele (completului de judecată^[34]) – art. 946 alin. (2) teza I şi art. 945 alin. (2) C. proc. civ.]. Alteori, legiuitorul – din raţiuni de protecţie a uneia dintre părţile litigante (în cauză locatorul) şi de asigurare a celerităţii procedurii – renunţă chiar şi la minimele garanţii, proprii unei proceduri de comunicare eficace: este cazul procedurii de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept [în care se recurge la procedura excepţională a afişării actelor de procedură în ipoteza în care imobilul este închis, caz în care toate notificările, citaţiile şi celelalte acte de procedură emise în această procedură vor fi afişate la uşa imobilului – art. 1037 alin. (2) C. proc. civ.^[35]].

2.5. Comunicarea actelor în instanţă

O altă potenţială ficţiune juridică (tratată în doctrină ca prezumţie iuris et de iure^[36]) identificată în materie este cea referitoare la comunicarea actelor de procedură civilă în instanţă^[37]. Astfel, partea prezentă în instanţă personal, prin avocat sau prin alt reprezentant, este obligată^[38] să primească actele de procedură şi orice înscris folosit în proces, care i se comunică în şedinţă, iar, dacă se refuză primirea, actele şi înscrisurile se consideră comunicate^[39] prin depunerea lor la dosar^[40], de unde, la cerere, partea le poate primi sub semnătură [art. 170 alin. (1) C. proc. civ.]^[41]. Şi în acest caz, se operează tot cu o ficţiune legală, justificată, apreciem mai mult pe temeiul asigurării dreptului la un proces echitabil în termen optim şi previzibil (rezonabil), decât cu titlu de sancţiune^[42], câtă vreme subzistă o garanţie procedurală sub forma conservării dreptul părţii de a primi, sub semnătură, actele de procedură astfel considerate ca fiind comunicate^[43], inclusiv pe cel de a le ridica şi între termene, sub semnătură^[44] [art. 170 alin. (2) C. proc. civ.].

2.6. Locul citării. Schimbare. Proceduri speciale

Un alt caz în care considerăm că ficţiunea îşi face simţită prezenţa pe tărâmul comunicării actelor de procedură civilă este constituit de dispoziţiile art. 172 C. proc. civ., dedicate ipotezei schimbării locului citării în cursul procesului^[45] , ^[46]. Prima teză a acestui articol impune în sarcina părţii obligaţia de a încunoştinţa instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă^[47] prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. Dacă partea nu îşi îndeplineşte obligaţia menţionată, art. 172 teza a II-a C. proc. civ. consideră valabil îndeplinită procedura de citare pentru aceeaşi instanţă la vechiul loc de citare. Această prezumţie legală irefragabilă^[48] sau „sancţiune^[49]” procedurală are drept fundament tot o ficţiune juridică^[50], creându-se aparenţa validităţii comunicării unui act de procedură^[51] la un loc care nu mai îndeplineşte de facto o asemenea funcţie; în plus răsturnarea acestei reguli de fond (ficţiuni legale) nu este permisă pentru că în joc ar intra o altă ficţiune juridică, tot legală, şi anume nemo auditur propriam turpitudinem allegans [art. 178 alin. (2) in fine C. proc. civ.^[52]].

O soluţie atipică în materie de domiciliu procesual – întemeiată totuşi pe unele raţiuni de protecţie a locatorului – o regăsim în materia comunicării citaţiilor/altor acte procedurale în procedura specială de evacuare [art. 1037 alin. (1) C. proc. civ.], unde legiuitorul proclamă că locatarul şi ocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept. Textul instituie o prezumţie irefragabilă de domiciliu procesual al locatarului/ocupantului imobilului în procesele privind evacuarea soluţionate potrivit procedurii speciale analizate^[53], putându-se opina, inclusiv în considerarea împrejurării că soluţia se aplică şi în ipoteza în care locatarul/ocupantul a părăsit imobilul^[54], că procedeul juridic amintit echivalează cu o ficţiune juridică.

2.7. Momentul împlinirii termenului

Articolul 183 alin. (1) C. proc. civ. instituie o prezumţie în materie de comunicare a actelor de procedură civilă: acestea, depuse înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depuse la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, sunt socotite a fi făcute în termen^[55], ^[56]. La rândul său, art. 182 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 din acelaşi cod fiind aplicabile.

Concursul de norme cuprinse la art. 182 alin. (2) şi a art. 183 alin. (1) C. proc. civ. a prilejuit o jurisprudenţă neunitară, chestiunile de drept divergente fiind dezlegate succesiv (şi antinomic) de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34/2017^[57] şi nr. 45/2020^[58], iar între aceste două evenimente jurisprudenţiale a intervenit şi Legea nr. 310/2018 (pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative), care a modificat art. 183 alin. (1) – în sensul mai sus arătat – şi alin. (3) C. proc. civ. ^[59].

Prin ultima decizie, instanţa supremă a clarificat raportul dintre dispoziţiile art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) CPC, statuând că actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen.

Trebuie observat că Legea nr. 310/2018 a lăsat în afara reformei dispoziţiile art. 2556 C. civ. [şi ale art. 2.553 alin. (3) din acelaşi cod] – care constituie reglementări generale, cu vocaţie de drept comun, în materie de termene. Şi, cum concursul lege generală-lege specială se rezolvă în favoarea acesteia din urmă, ar rezulta că dispoziţiile comune rămân neatinse de modificarea legislativă în discuţie^[60].

Credem că şi în acest caz, prezumţia legală (iuris et de iure) pe baza căreia se consideră că un act de procedură comunicat prin fax sau prin poştă electronică în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, dar după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen constituie la rândul său, prin desprinderea pe cale pretoriană, dar şi legislativă – binevenită, apreciem illo tempore şi a fortiori în vremurile actuale, – de la realitatea factuală (şi juridică – extrem de rigidă, inadaptată şi, în final, neprietenoasă şi, deci, neeconomicoasă – atât legală, cât şi jurisprudenţială^[61],^[62])^[63], o mostră de ficţiune juridică, prin deturul pe care îl ocazionează pentru atingerea obiectivului unei mai bune administrări a justiţiei civile.

Cum, de altfel, ficţiuni juridice pot fi calificate dispoziţiile art. 183 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în întregul lor (extrăgând din ecuaţie comunicarea, ca regulă, cvasi-instantanee a actelor de procedură prin poştă electronică şi fax, în legătură cu care au fost făcute consideraţiile de mai sus), în măsura în care realitatea factuală, dar şi juridică sunt nesocotite dându-se efecte juridice unui act de procedură care, depus fiind înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail sau, după caz, depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte, parvine instanţei după împlinirea termenului procedural^[64].

2.8. Termenul în cunoştinţă

Tot ficţiunea juridică intervine uneori şi în materia termenelor procedurale fundamentând, în parte, instituţia luării termenului în cunoştinţă. Astfel, potrivit art. 229 alin. (1) teza I C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă – ipoteză, cum bine s-a subliniat în doctrină^[65], mai mult teoretică, în condiţiile actualului cadru reglementar^[66] de pornire a justiţiei civile (sesizare/regularizare/stabilire prim termen de judecată) –, precum şi partea (sau alt participant la proces) care a fost prezent(ă) la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul^[67], nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare – dispoziţii care îi sunt aplicabile şi părţii (sau altui participant la proces) căreia/căruia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată^[68], prezumându-se legalmente că, în acest caz, ea/el cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată [art. 229 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.]^[69]. Probabil din considerente de întărire a disciplinei procesuale şi de responsabilizare a participanţilor la actul de justiţie civilă şi nu în ultimul rând de economie procedurală^[70], textul citat consacră prezumţia cunoaşterii (tuturor) termenelor de judecată ulterioare celui pe care partea, reprezentantul său ori cel împuternicit să primească corespondenţa l-a cunoscut efectiv, cu consecinţa eliminării îndatoririi instanţei de a cita partea pentru termenele subsecvente^[71]; legiuitorul operează şi în acest caz cu o ficţiune juridică, pentru ipoteza cunoaşterii termenelor ulterioare celui pe care partea l-a cunoscut efectiv^[72]. Firesc, regula nu este însă absolută, aceasta cunoscând numeroase excepţii, întemeiate pe diverse considerente (situaţia specială a persoanei citate care determină o imposibilitate obiectivă de cunoaştere a termenului de judecată – militarii încazarmaţi sau deţinuţii; reluarea judecăţii după suspendarea sa şi repunerea pe rol a procesului^[73] – tot ipoteze de imposibilitate de cunoaştere; când partea este chemată la interogatoriu^[74], în afară de cazul în care a fost prezentă la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia, avându-l, aşadar, în cunoştinţă; când, pentru motive temeinice, instanţa dispune ca partea să fie citată la fiecare termen, inclusiv în ipoteza în care ar avea termenul în cunoştinţă; în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere). Cum bine s-a precizat, unor asemenea prezumţii – ficţiuni legale^[75] în opinia noastră –, care îşi extind efectele la tot cursul judecăţii, trebuie, bineînţeles, să li se asocieze obligaţia de diligenţă a părţii, în sensul verificării, pe parcursul judecăţii, a realităţii termenului în cunoştinţă^[76].

2.9. Termene procedurale. Echipolenţă

Şi în unele ipoteze de echipolenţă^[77] în materie de comunicare a actelor de procedură se poate discuta de manifestări, mai timide, ale ficţiunii juridice. Articolul 184 alin. (2) teza I C. proc. civ. consideră comunicat părţii actul în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum şi în ipoteza în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părţi^[78]. În această din urmă situaţie juridică, ficţiunea constă în aceea că, deşi nu s-a înfăptuit o comunicare reglementară, în una modalităţile prescrise de cod, se prezumă că părţii i s-a comunicat actul sau, mai degrabă, că a luat cunoştinţă^[79] de acesta în orice modalitate. Acestora li se adaugă alte două cazuri de echipolenţă în materia apelului/recursului: hotărârea judecătorească se consideră comunicată de la data depunerii cererii de apel/recurs, dacă apelul/recursul este declarat înainte de comunicarea hotărârii [art. 468 alin. (3) şi art. 485 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.]^[80]; termenul de apel sau, după caz, de recurs curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite [art. 468 alin. (2) şi art. 485 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.]^[81]. În a doua ipoteză, cum s-a precizat, se are în vedere situaţia în care s-a demarat procedura de executare silită împotriva unei părţi litigante, fără ca acesteia să-i fie comunicată, în cursul procesului, hotărârea judecătorească care constituie titlu executoriu, comunicarea de către executorul judecătoresc a hotărârii judecătoreşti în cursul executării silite constituind un act echivalent cu comunicarea acesteia de către instanţa judecătorească, nemaifiind necesară o nouă comunicare pentru curgerea termenului de apel/recurs^[82]. Toate aceste ipoteze de echipolenţă sau echivalenţă, s-a spus în doctrină, au la fundamentul lor prezumţia^[83] cunoaşterii actului de procedură^[84]. Dar se poate pune întrebarea dacă asemenea comunicări echivalente, acte de procedură înlocuitoare sau împrejurări de fapt care fac să se presupună cunoaşterea actului de procedură care trebuia comunicat potrivit modalităţilor prevăzute de lege nu constituie, de fapt, mai cu seamă tot expresii ale mecanismului ficţional pe tărâm procesual civil.

Concluzii

Soluţiile legislative analizate, din perspectiva asimilării cu ficţiunile juridice, în materiile comunicării citaţiilor/altor acte de procedură şi a termenelor procedurale, dintre care unele constituie inovaţii ale actualului Cod, au fost impuse de necesităţi practice, în condiţiile importanţei cardinale, în arhitectura procesului civil, a asigurării înştiinţării părţilor despre existenţa şi progresia procesului, obligaţiile procesuale impuse de lege/fixate de instanţă şi actele îndeplinite în cursul procedurii.

Se poate conchide că nici procedura civilă, materie caracterizată, prin excelenţă şi inevitabil, de formalism, nu este scutită de a apela în unele cazuri (nu puţine) la artificii de tehnică juridică (unele de origine pretoriană) pentru a acorda eficacitate, validitate juridică unor ipoteze neconforme cu realitatea juridică sau factuală, din raţiuni diverse, sub strictul ghidaj al unora dintre regulile fundamentale ale procesului civil configurate în coordonatele principiale constituţionale (şi infraconstituţionale), convenţionale, de drept al Uniunii Europene (e.g., dreptul la un proces echitabil în termen rezonabil/optim şi previzibil; contradictorialitatea; dreptul la apărare; egalitatea), dar şi al scopului general al reglementării procesual civile de drept comun.

Principiile, regulile, normele procedurale mai sus analizate constituie dovada că domeniul teoriei ficţiunilor juridice [fără a-l mai aduce în discuţie pe cel – mai larg acceptat şi analizat, în consecinţă, in extenso în doctrină – al prezumţiilor legale (irefragabile)] nu este deloc străin nici procedurii civile, ci, dimpotrivă, îşi găseşte un teren fertil în pofida credinţei generale că această ramură a dreptului este condamnată a opera cu concepte inflexibile, stricte, iar rigurozitatea, exactitatea, precizia îi sunt călăuzele constante. 

Note de subsol

^[1] Fizionomia (degradată a) unei ficţiuni juridice o pot dobândi uneori şi regulile care populează tărâmul principiilor fundamentale care guvernează procesul civil, câtă vreme acestea nu depăşesc stadiul unor simple linii diriguitoare abstracte pentru judecător, părţi şi ceilalţi participanţi la actul de justiţie civilă şi nu sunt aplicate doar în litera, ci şi în spiritul lor sau, mai ales, nu sunt acompaniate de norme de procedură (şi conexe) care să le solidifice statutul şi să le asigure buna funcţionare în practică. Bunăoară, principiul fundamental procesual civil al egalităţii (art. 8 C. proc. civ.), cu corespondent supralegal (art. 16 din Constituţie) şi nu numai (art. 20 şi urm. din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), poate rămâne doar o normă declarativă, în condiţiile în care nu se poate asigura egalitatea juridică materială, factuală – pentru distincţia egalitate juridică formală/egalitate juridică materială pe planul dreptului substanţial, a se vedea M. Nicolae, Drept civil: teoria generală, vol. I (Teoria dreptului civil), p. 13, 19-20 şi 97 (egalitatea în faţa legii civile, proclamată de legea fundamentală şi de întreaga legislaţie civilă, este o egalitate formală, iar nu reală, autentică, deoarece legiuitorul pozitiv face abstracţie de inegalitatea fizică, intelectuală şi materială dintre persoane, iar dreptul pozitiv este, în această privinţă, un drept neautentic, deoarece egalitatea în faţa legii, mascând inegalităţile sociale naturale, este o pură „ficţiune”, iar nu o realitate juridică – idem, p. 257, nota 202) – reală, efectivă, de drepturi şi de arme procesuale [de exemplu, din perspectiva accesului la o cunoaştere de specialitate a normelor juridice aplicabile sau măcar la o apărare specializată necesar, e.g. din cauza calității precare a legislației ori a caracterul neunitar al practicii judiciare – a se vedea, cu titlu exemplificativ, cu privire la consecințele caracterului neunitar al practicii judiciare asupra imperativului egalității cetățenilor față de lege și de autoritățile judecătorești, ţii precare a legislaţiei ori a caracterul neunitar al practicii judiciare – a se vedea, cu titlu exemplificativ, cu privire la consecinţele caracterului neunitar al practicii judiciare asupra imperativului egalităţii cetăţenilor faţă de lege şi de autorităţile judecătoreşti, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. a 2-a, p. 25, nota şi doctrina acolo citată – citat în continuare V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă; cu privire la principiul egalităţii armelor în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, ed. a 2-a, p. 489-496]. Tot astfel, principiul dreptului la un proces echitabil în termen optim şi previzibil/rezonabil – care trebuie pus în practică (sub toate aspectele şi variatele sale faţete), potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., într-o manieră concretă şi efectivă, iar nu teoretică şi iluzorie – se poate dovedi uneori pe plan legislativ/jurisdicţional doar o ficţiune juridică, fie doar în cauze punctuale, fie chiar în contexte sistemice, fiind (re)pus din nou în operă prin intervenţiile diferitelor instanţe naţionale sau internaţionale (C.C.R., C.E.D.O., instanţele constituite la nivelul Uniunii Europene).

^[2] În doctrina de common law se discută şi despre categoria „subterfugiilor juridice” – i.e. un instrument care îndeplineşte un scop dezirabil socialmente fără a preciza calculul care produce acel scop – a se vedea, inclusiv pentru distincţia ficţiuni juridice/subterfugii juridice, P.J. Smith, New Legal Fictions, în Georgetown Law Journal, iunie 2007, vol. 95, p. 1470-1472 şi doctrina acolo citată (pentru dezvoltări privind categoria juridică menţionată, G. Calabresi, Ideals, Beliefs, Attitudes, and the Law, Syracuse, Syracuse University Press, 1985); pentru analiza teoriei ficţiunilor juridice în doctrina de common law, a se vedea, e.g., P. Birks, Fictions Ancient and Modern, în N. MacCormick. P. Birks (eds.), The Legal Mind:Essays for Tony Honoré, Oxford, Clarendon Press, 1986, p. 83-101; R. Gama, Presumptions and Fictions: A Collingwoodian Approach, în Legal Fictions in Theory and Practice, Springer International Publishing Switzerland, 2014, p. 347-366; L. Fuller, Legal Fictions, în Illinois Law Review, 25, p. 363-399, 513-46 şi 877-910; N. Knauer, Legal Fictions and Juristic Truth, în St. Thomas Law Review, 23 (2010), p. 1-51; D. Lind, The Pragmatic Value of Legal Fictions, în Legal Fictions in Theory and Practice, p. 83-109, H. Maine, Ancient Law, London, OUP, [1931 (1861)]; O. Mitchell, The Fictions of the Law: Have They Proved Useful or Detrimental to its Growth?, în Harvard Law Review, 1893, vol. 7, no. 5, p. 249-265; M. Del Mar, Legal Fictions and Legal Change, în International Journal of Law in Context, vol. 9, no. 4, 2013, p. 442-465 (unde se conchide că ficţiunile constituie unul dintre instrumentele prin care legea – prin eforturile creative ale agenţilor săi – reuşeşte să echilibreze flexibilitatea şi capacitatea de reacţie cu stabilitatea şi predictibilitatea – idem, p. 463); M. Del Mar, Legal Fictions and Legal Change in the Common Law Tradition, în Legal Fictions in Theory and Practice, p. 225-253, P. Olivier, Legal Fictions in Practice and Legal Science, 1975, Rotterdam, Rotterdam University Press; K. Petroski, Legal Fictions and the Limits of Legal Language, în International Journal of Law in Context, 2013, vol. 9, no. 4, p. 485-505; R. Pound, Jurisprudence, St. Paul, MN: West Publishing Co., 1959, idem, The Spirit of the Common Law, New Brunswick: Transaction Publishers, [1999 (1963)]; A. Ross, Legal Fictions, in G. Hughes (ed.), Law, Reason and Justice: Essays in Legal Philosophy, New York, New York University Press, 1969, p. 217-231; R.A. Samek, Fictions and the Law, University of Toronto Law Journal, 1981, vol. 31, p. 290-317; P. Smith, op. cit., p. 1435-1495; H. Vaihinger, The Philosophy of ‘As If’: A System of the Theoretical, Practical and Religious Fictions of Mankind, trad. în engleză de C.K. Ogden, Mansfield: Martino Publishing, [2009 (1925)]; H. Kelsen, C. Kletzer, On the Theory of Juridic Fictions. With Special Consideration of Vaihinger’s Philosophy of the As-If, în Legal Fictions in Theory and Practice, p. 3-22, Springer International Publishing Switzerland, 2014, C. Kletzer, Kelsen on Vaihinger, în Legal Fictions in Theory and Practice, p. 23-29.

^[3] Norma de procedură care instituie, ca regulă generală, obligaţia citării părţilor, este cuprinsă în art. 153 C. proc. civ.: „(1) Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii”.

^[4] În definiţia propusă de prof. Ion Deleanu, ficţiunea constituie „o judecată de valoare, stabilind deliberat reguli de drept contrare realităţii juridice ori ignorând sau deformând concepte din instrumentarul dreptului, prin abatere de la exigenţele logice şi de la efectele juridice obişnuite, în scopul inovării sau adaptării normelor juridice, corespunzător imperativelor sociale, şi al producerii unor consecinţe juridice determinate” – Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 55 (citată în continuare I. Deleanu, Ficţiunile).

^[5] A se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 131-133 şi 135 [în sprijinul tezei menţionate este dat, ca exemplu, adagiul nemo censetur legem ignorare sau nemo ius ignorare censetur, convertit într-un principiu tutelar al dreptului, îndeosebi sub aspectul aplicării normelor acestuia, care evocă, cum îndeobşte se spune, prezumţia absolută de cunoaştere a legii de la momentul aducerii ei la cunoştinţa tuturor celor interesaţi; la o primă aproximare – şi păstrând sensul adagiului în spaţiul prezumţiilor – se arată că este lesne să se spună că, precum în cazul tuturor celorlalte prezumţii irefragabile, o probabilitate obiectivă justifică şi acţiunea prezumţiei suverane de cunoaştere a legii; însă intervine întrebarea dacă probabilitatea cunoaşterii legii este oare reală şi convingătoare? – idem, p. 134-135, inclusiv bibliografia acolo citată; pentru analiza, pe larg a principiului nemo censetur ignorare legem, inclusiv prin raportare la eroarea de drept: idem, p. 138-177, împreună cu aparatul bibliografic acolo citat; adde I. Deleanu, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, în Dreptul nr. 1/2014, p. 38-61; adde C. Varga, J. Szájer, Presumption and Fiction: Means of Legal Tehnique, în Archives for Philosophy of Law and Social Philosophy, 1998, vol. 74, no. 2 (1988), p. 168-184. Forţa acestui principiu fundamental nu este absolută: noul Cod civil consacră error iuris (eroarea de drept esenţială şi scuzabilă – eroarea care trebuie să privească o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului, cu condiţia ca dispoziţia legală să nu fie accesibilă şi previzibilă) drept viciu de consimţământ care poate atrage, în condiţiile legii, anularea contractului (actului juridic) [art. 1207 alin. (3) şi art. 1208 alin. (2) C. civ.]. În doctrină s-a precizat că nu se cere ca norma respectivă să fie imperativă, ci doar determinantă şi inaccesibilă (clandestină, incognoscibilă) sau, după caz, impredictibilă (neclară, imprecisă, contradictorie) – a se vedea M. Nicolae, Drept civil: teoria generală, vol. II (Teoria drepturilor subiective civile), Ed. Solomon, Bucureşti, 2018, p. 378, inclusiv nota 222 şi doctrina acolo citată [s-a mai învederat că publicarea legii este condiţia accesibilităţii (disponibilităţii) acesteia, însă accesibilitatea legii (care este, la rândul ei, condiţia cognoscibilităţii acesteia, după cum inteligibilitatea legii, adică precizia şi claritatea legii, este condiţia previzibilităţii acesteia] nu înseamnă cunoaşterea ei efectivă de către destinatari; publicarea face legea disponibilă, antrenând acţiunea principiului nemo censetur ignorare legem, iar nu cunoaşterea „efectivă” a acesteia de către orice cetăţean – a se vedea M. Nicolae, Drept civil: teoria generală, vol. I, p. 406, nota 180]. În context, este de menţionat că tranzacţia nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor [art. 2273 C. civ.]. Nici mărturisirea judiciară nu poate fi revocată dacă a fost consecinţa unei erori de drept (e.g., pârâtul care, în loc de a invoca prescripţia, mărturiseşte datoria, nu mai poate ulterior să revină asupra acestei mărturisiri, sub cuvânt că nu ştia că legea îi permitea de a invoca prescripţia – a se vedea D. Alessandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi principalele legislaţiuni străine, t. VII, p. 341; de altfel, potrivit art. 2506 alin. (3) C. civ., cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit), putând fi revocată, potrivit art. 349 alin. (3) C. proc. civ. numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile; doctrina a semnalat totuşi cazuri în care regula este flexibilizată (în sensul că mărturisirea întemeiată pe o eroare de drept ar putea, prin excepţie, fi retractată de câte ori se va dovedi că această eroare a fost cauzată prin dolul sau violenţa părţii adverse si dolus dederit causam confessioni – a se vedea D. Alessandresco, op. cit., t. VII, p. 341 nota 2 şi doctrina acolo citată).

^[6] Alături de principiul nemo censetur ignorare legem, de aplicaţie generală, mai sus pus în discuţie, pot fi identificate varii exemple de principii, reguli, norme procedurale care par a consacra ficţiuni juridice, limitându-ne a le remarca pe următoarele [fără a exclude ab initio, în unele cazuri, posibilitatea integrării unora dintre acestea în aşa-zisa categorie a „pseudoficţiunilor” juridice sau a conservării statutului de „simplă” prezumţie legală (de regulă irefragabilă) – cu privire la prima categorie juridică, a se vedea in extenso, împreună cu bogatul aparat bibliografic, I. Deleanu, Ficţiunile, p. 387-484]:

– modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ. [reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, caz în care instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei – art. 204 alin. (1) C. proc. civ.; cu toate acestea, în conformitate cu art. 204 alin. (2) C. proc. civ., nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când: se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii; se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă – ipoteze care pot fi subsumate unor manifestări ale ficţiunii juridice în domeniul dreptului procesual civil, de facto cererea de chemare în judecată fiind modificată în toate cele patru situaţii [tot în sensul că ex-art. 132 alin. (2) C. proc. civ. 1865 constituie o ficţiune juridică, întrucât „realitatea” modificării este evidentă, dar legea contrazice această realitate, a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 67)];

– o regulă incontestabilă, fundament al sistemului de drept procesual civil român şi despre care s-a pus problema dacă se întemeiază sau nu pe o ficţiune juridică, o reprezintă autoritatea de lucru judecat (res iudicata pro veritate habetur)–efect al hotărârii judecătoreşti, enunţat în primul alineat al art. 430 C. proc. civ. (hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată), dezvoltat în alineatele următoare ale acestui articol [art. 430 alin. (2)-(5) C. proc. civ.: autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă; hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie; hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre] şi articolele subsecvente [sub aspectul efectelor – pozitiv/negativ – ale lucrului judecat (art. 431 C. proc. civ.) şi al excepţiei autorităţii lucrului judecat (art. 432 C. proc. civ.)]. S-a opinat că ceea ce legitimează autoritatea de lucru judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, raţiunea şi fundamentul social şi moral al acestui efect al hotărârii judecătoreşti (a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, 1999, p. 271, inclusiv nota 942 şi doctrina acolo citată; maxima rei iudicata pro veritate accipitur era interpretată în sensul că sentinţa judecătorească nu e adevăr, ci ţine loc de adevăr, fiind vorba de o ficţiune întemeiată pe consideraţiuni politice şi sociale – idem, p. 315, inclusiv notele 1 şi 2 şi doctrina acolo citată), dar, pe de altă parte, punându-se la îndoială valoarea logică a adaugiului res iudicata pro veritate accipitur şi plasând la fundamentul autorităţii de lucru judecat ideea imutabilităţii actului jurisdicţional, s-a precizat şi că „Faptul că o hotărâre are faţă de părţi şi faţă de terţi o «valoare probatorie» nu poate surprinde, dar postularea autorităţii inter partes a hotărârii, invocându-se o asemenea valoare, pare cel puţin curioasă. Este posibil ca o hotărâre să nu exprime adevărul şi totuşi ea să se bucure de autoritatea lucrului judecat. Într-o asemenea situaţie, care poate fi valoarea logică a polisilogismului judiciar, când chiar cea dintâi premisă a lui – adevărul – este în realitate un sofism? Valoarea logică a prezumţiei res iudicata pro veritate accipitur este deci contestabilă. Este de ordinul evidenţei că respingându-se cea de-a doua cerere sub motivul existenţei autorităţii lucrului judecat, aceasta se va face nu pentru că prima hotărâre – constituită ca impediment la cea de-a doua – ar exprima adevărul – ceea ce, de altfel, nici nu se verifică în cea de-a doua judecată –, ci pur şi simplu pentru că, din motive de politică judiciară, de siguranţă şi stabilitate juridică, situaţiile litigioase nu pot fi întreţinute indefinit. Am fi astfel mai aproape de un alt principiu înscris în Codul lui Iustinian: nec enim instaurari finita rerum iudicatarum patitur auctoritas – o cauză odată sfârşită nu trebuie să mai fie reîncepută, altminteri – cum spunea C. Negruzzi – pricinile s-ar asemăna cu pânza Penelopei. Cu alte cuvinte, dacă, în cele din urmă, se consideră că hotărârea exprimă adevărul, aceasta nu înseamnă că acela este adevărul adevărat, ci numai că ţi se interzice demonstrarea falsităţii lui. (….). Este deci nu doar preferabilă, ci cu totul justificată constituirea la fundamentul autorităţii sau puterii lucrului judecat a ideii de imutabilitate a actului jurisdicţional, prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii, s-a verificat şi tranşat o situaţie litigioasă. Altminteri, cum s-a spus, autoritatea sau puterea lucrului judecat va continua să rămână „una dintre cele mai tenace şi mai contestabile idei ale dreptului pozitiv modern”. – a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 113-114 şi doctrina acolo citată; adde, A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 377, nota 2 şi p. 63, inclusiv nota 6 şi doctrina acolo citată [unde se arată că, în realitate, principiul puterii (autorităţii) lucrului judecat îşi are fundamentul în necesitatea de a pune capăt litigiilor dintre părţi, de a nu le eterniza prin reluarea lor la nesfârşit şi că autoritatea lucrului judecat interesează ordinea publică şi are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicţiilor judecătoreşti, care ar slăbi respectul datorat justiţiei şi ar micşora încrederea şi demnitatea de care trebuie să se bucure în stat puterea judecătorească, iar, pe de altă parte, necesitatea de a se pune capăt contestaţiilor dintre împricinaţi care, prin posibilitatea de a reveni mereu înaintea justiţiei, ar arunca cea mai mare incertitudine în tranzacţiile omeneşti];

– prezumţia de culpă procesuală pe care doctrina întemeiază in genere regula că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată [art. 453 alin. (1) C. proc. civ.] – a se vedea, e.g. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, p. 262-263, inclusiv notele 901 şi 902 şi lucrările acolo citate, printre care şi S. Munteanu, Discuţie în legătură cu temeiul de a plăti cheltuielile de judecată, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 44-47 (unde se exprimă teza că fundamentul cheltuielilor de judecată îl constituie o prezumţie de răspundere irefragabilă, o răspundere obiectivă rezultată dintr-o activitate neculpabilă), apud V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 263, nota 901.

– iura novit curia: art. 251 C. proc. civ. a instituit, cu titlu de noutate absolută, principiul potrivit căruia nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu – reglementare care nu a fost ferită de critici [opinându-se că modul în care este formulat textul legal nu evocă situaţiile de inutilitate evidentă sau raţională a probaţiunii (bunăoară, în unele dintre situaţiile în care nu se contestă faptele alegate), ci situaţiile în care instanţa are o obligaţie legală, expresă sau implicită, de a cunoaşte (bunăoară, în cazul prezumţiilor legale) – a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă: comentarii pe articole, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 372, citată în continuare I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă (unde se mai precizează că dispensarea de îndatorirea de a proba nu trebuie suprapusă cu totul situaţiei ce rezultă din prezumţiile legale); cu referire la prezumţiile legale, în doctrină s-a mai precizat că, presupunând că au fost avute în vedere prezumţiile legale – absolute sau relative – acestea sunt incluse oricum în corpul legii, fiind parte a dreptului în vigoare, dincolo de faptul că partea are obligaţia de a proba faptul vecin şi conex pe care prezumţia se întemeiază şi pe care instanţa nu este obligată a-l cunoaşte – a se vedea V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 668]. În strânsă legătură cu acest text, figurează principiul iura novit curia, reglementare, de asemenea, de noutate absolută pentru Codul nostru: instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România [pentru analiza acestui principiu, a se vedea M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed, a 2-a, p. 850-854; I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 373-374 (unde se precizează, între altele, că ar fi nu doar paradoxal, ci evident absurd ca imputându-i părţii obligaţia de a cunoaşte legea, instanţa însăşi să fie absolvită de o asemenea obligaţie, permiţându-i să solicite părţii – inclusiv prin dezbateri contradictorii – proba dispoziţiilor legale în vigoare care urmează să se aplice în soluţionarea acelui litigiu – şi că, dacă ar fi trebuit probate normele legale incidente acelui litigiu, părţile le-ar fi putut eluda prin neadministrarea de probe cu privire la existenţa şi conţinutul lor [a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 373] şi V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 668-671; cu privire la semnificaţia principiului iura novit curia din perspectiva prerogativelor judecătorului referitoare la stabilirea corectă a calificării juridice a cererilor şi apărărilor, a se vedea, pe larg, A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 33-39 şi p. 47 şi urm.; pentru teza conform căreia iura novit curia constituie o ficţiune juridică, iar nu o prezumţie iuris et de iure, a se vedea V. Constantin, Ce este de fapt iura novit curia? (disponibil online la adresa https://www.juridice.ro/essentials/3073/ce-este-de-fapt-iura-novit-curia#_ftnref7); adde, pentru analiza extinsă a izvoarelor de drept civil în România, a se vedea M. Nicolae, Drept civil: teoria generală, vol. I, p. 173-332. Articolul 252 C. proc. civ. cuprinde, la alin. (2) şi (3), alte două reglementări dedicate textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi a dreptului internaţional cutumiar (pentru care se instituie îndatorirea dovedirii acestora de către partea interesată) şi documentelor clasificate (dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege). Menţionăm, în context, şi sursa de inspiraţie a legiuitorului naţional: art. 2807 C. civ. Québec, cu precizarea că, în privinţa principiului iura novit curia, şi legiuitorul québecois a preferat o exprimare mai largă („dreptul în vigoare în Québec”) pentru a fi înglobate diversele surse de drept (a se vedea comentariul Ministrului Justiţiei privitor la art. 2807 C. civ. Québec, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code Civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur Ltée, Montreal, 1999, p. 3207)];

– în cazul în care instanţa a dispus restituirea bunurilor care au servit ca mijloace materiale de probă şi cei în drept a le primi nu le ridică în termen de 6 luni de la data când au fost încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de consiliu, citând părţile interesate şi organul financiar local competent, va da o încheiere prin care aceste lucruri vor fi considerate – pe cale de ficţiune – ca abandonate şi trecute în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul instanţa (art. 344 teza I C. proc. civ.); în doctrină, s-a precizat că, indiferent după cum restituirea a fost dispusă prin hotărârea definitivă sau ulterior, persoana în drept să primească bunurile va fi înştiinţată în mod special, printr-o adresă, că în termen de 6 luni trebuie să ridice, comunicarea hotărârii/încheierii prin care s-a dispus restituirea nefiind de natură să acopere, prin echipolenţă, neînştiinţarea asupra obligaţiei ridicării bunurilor în termen de 6 luni – a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II (Procedura contencioasă în faţa primei instanţe: procedura necontencioasă judiciară), ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 509 – citată în continuare M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017; precizăm că în doctrină s-a opinat şi că de lege ferenda se impune completarea art. 344 C. proc. civ., în sensul că, dacă persoana îndreptăţită a primi bunurile se prezintă la termenul la care a fost citată şi declară că va ridica lucrurile ce au servit ca mijloace materiale de probă, instanţa va stabili prin încheiere un termen de îndeplinire a acestei obligaţii, neputând considera bunurile ca abandonate, soluţia fiind apreciată ca firească, legiuitorul arătând expres că se impune citarea părţilor interesate – i.e., a celor îndreptăţite la restituire; s-a mai arătat că neprezentarea acestora, coroborată cu pasivitatea manifestată pe parcursul celor 6 luni de la data încunoştinţării cu privire la restituire conturează o prezumţie legală a manifestării de voinţă în sensul abandonării bunurilor, apreciindu-se că, dacă partea îndreptăţită la restituire se prezintă şi infirmă prezumţia legală a abandonului, instanţa are obligaţia de a lua act de această declaraţie şi de a permite părţii îndreptăţite să reintre în posesia bunurilor – a se vedea M. Dinu, Prezumţiile şi mijloacele materiale de probă în NCPC (disponibil la adresa de internet: https://www.juridice.ro/272422/prezumtiile-si-mijloacele-materiale-de-proba-in-ncpc.html);

– ar putea intra în discuţie procedeul ficţiunii juridice în cazul modalităţii alternative de „pronunţare” a hotărârii – acceptată actualmente, indiferent dacă a operat sau nu amânarea pronunţării (în acelaşi sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a 2-a, Supliment al volumelor I, II, III: Comentarii ale Legii nr. 310/2018, p. 168 – prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, prevăzută de art. 402 in fine C. proc. civ [şi de art. 396 alin. (2)] în măsura în care, deşi această metodă alternativă este larg acceptată la nivel jurisprudenţial şi normativ – chestiune atestată şi în jurisprudenţa Curţii noastre Constituţionale – a se vedea pct. 27 şi urm. din Decizia nr. 454/2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 37 (cu referire la art. 402 C. proc. civ.) şi pct. 58 (cu referire la art. 497 C. proc. civ.), precum şi art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] şi pct. 4 [cu referire la art. XVIII¹ din Legea nr. 2/2013] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative; M. Of. nr. 836 din 01.10.2018; pentru analiza modului de realizare a publicităţii hotărârilor judecătoreşti în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., ed. a 2-a, p. 520 şi jurisprudenţa instanţei europene acolo citată –, ea nu constituie o „pronunţare” efectivă, ci (doar) o modalitate alternativă de asigurare a publicităţii hotărârii judecătoreşti, a controlului public asupra activităţii de înfăptuire a justiţiei civile. Şi poate, în măsura unui acces (mult mai) facil al justiţiabililor la această modalitate de realizare a publicităţii hotărârilor judecătoreşti (civile) – printr-un mijloc modern de punere la dispoziţia părţilor/persoanelor a acestor acte (de altfel, potrivit art. 402 C. proc. civ., minuta se consemnează într-un registru special, ţinut, la grefa instanţei, posibil şi în format electronic) – s-ar putea chiar admite că acest mecanism asigură un control public mai eficient decât o evident ipotetică largă participare a publicului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi, prin urmare, asigurarea unei publicităţi mai extinse şi efectivă prin pronunţarea hotărârii în şedinţă publică ar constitui doar o ficţiune juridică; asupra chestiunii modalităţii alternative de pronunţare prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, a se vedea şi A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 170-171 (unde se mai semnalează, între altele, un fapt îndeobşte cunoscut, anume că sub imperiul vechii reglementări exista o practică destul de răspândită, potrivit căreia nu avea loc o pronunţare efectivă în şedinţă publică, în sensul propriu al termenului, în situaţia în care judecătorul intra în sala de judecată şi citea minuta, ci soluţia era adusă la cunoştinţă printr-o formalitate echivalentă, respectiv prin publicare în condica de şedinţă şi, mai nou, în sistemul informatic ECRIS, fiind, aşadar, în prezenţa unei pronunţări „simbolice”) şi Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţei şi în căile de atac, Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 321-323.

Cu rezerve mai serioase, ar putea fi aduse în discuţie şi:

– cazul faptelor de notorietate publică ori necontestate [art. 255 alin. (2) C. proc. civ.] – în privinţa cărora instanţa poate decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lor – poate fi avut în atenţie rolul ficţiunii creatoare de drept; în cazul faptelor de notorietate publică s-ar putea pune problema dacă doar îndeplinirea condiţiilor la care se referă doctrina [să fie cunoscute de un număr mare de persoane (nu neapărat de toate persoanele) dintr-o anumită arie geografică (ţară, zonă), să fie necontestate, să prezinte claritate [a se vedea V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 679-680] nu ar fi suficientă pentru a conferi unei situaţii aparente efecte juridice pe plan probator; în contextul altor legislaţii procesuale, o asemenea supoziţie nu şi-ar putea găsi suport, în condiţiile în care cerinţa impusă este aceea că notorietatea faptului de probat trebuie să fie în mod rezonabil incontestabilă (art. 2808 C. civ. Québec);

– diversele ipostaze de clauze considerate nescrise: în materie de asigurare, alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire [art. 115 alin. (2) C. proc. civ.]; în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la art. 126 alin. (1) C. proc. civ., numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată ca nescrisă [art. 126 alin. (2) C. proc. civ.]; înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege, orice clauză sau convenţie contrară fiind nulă şi considerată astfel nescrisă (art. 641 tezele I şi II C. proc. civ.). Cu referire la clauzele reputate nescrise, semnalându-se caracterul eterogen al ficţiunilor, în doctrină s-a precizat că uneori ficţiunea nu constituie decât o metaforă pentru exprimarea efectului unei reguli fără a explica fundamentul; s-a mai arătat – cu privire la relaţia ficţiuni-deturul limbajului, că se întâmplă ca regulile de fond să fie exprimate printr-un detur al unei ficţiuni sau al unei prezumţii, când acestea ar fi putut fi exprimate direct ca atare (cu referire la cazul clauzei reputate nescrise, care ar fi fost suficient să fie declarată nulă) şi că deturul limbajului poate consta într-o metaforă pentru a face mai bine înţeles efectul regulii, nefiind vorba despre explicarea raţiunii regulii, ci despre rezultatul la care duce, aceasta fiind situaţia ori de cîte ori legea „reputează” ca „nescrisă” o clauză dintr-un act juridic unilateral sau dintr-un contract [a se vedea C. Biquet, Les fictions en droit, în Revue de la Faculté de Droit de l’Université de Liège, nr. 1/2000; disponibilă onlin la adresa https://orbi.uliege.be/bitstream/2268/153816/1/Fictions%20Hanyang%20Law%20Review.pdf, care face obiectul citării (p. 278-279)];

– ipotezele de aplicare a maximei qui tacit consentire videtur [e.g., art. 302 alin. (2) C. proc. civ. – preşedintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa părţi din înscris, refuzul de a scrie ori de a semna putând fi considerat ca o recunoaştere a scrierii sau semnăturii; art. 306 alin. (3) C. proc. civ. – dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals lipseşte, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut; art. 406 alin. (4) C. proc. civ. – dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi, iar, dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare, lipsa unui răspuns până la termenul acordat considerându-se acord tacit la renunţare; art. 692 alin. (5) C. proc. civ. – în procedura execuţională a intervenţiei altor creditori, la termenul fixat de instanţă, debitorul trebuie să declare dacă înţelege să recunoască, în tot sau în parte, creanţele pentru care a avut loc intervenţia, iar, dacă debitorul nu se înfăţişează, se consideră că recunoaşte toate creanţele reclamate prin cererile de intervenţie; art. 806 alin. (6) teza I C. proc. civ. – administratorul-sechestru care nu a cerut predarea bunurilor în termen de 10 zile de la comunicarea numirii va fi considerat că nu acceptă această însărcinare; art. 876 alin. (4) C. proc. civ. – debitorul sau creditorii care nu s-au prezentat la termenul fixat în vederea concilierii sunt consideraţi că au renunţat la obiecţiunile formulate, fiind decăzuţi din dreptul de a face contestaţie la executare; art. 902 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. – dacă, după încheierea procesului-verbal de predare silită, debitorul sau orice altă persoană, în lipsa consimţământului expres prealabil ori a unei hotărâri judecătoreşti, pătrunde sau se reinstalează în imobil, la cererea creditorului ori a altei persoane interesate, se va putea face o nouă executare silită în baza aceluiaşi titlu executoriu, fără somaţie şi fără nicio altă formalitate prealabilă, iar orice bunuri mobile, indiferent de natura ori valoarea lor, care nu au fost ridicate la data predării silite iniţiale sau care au fost aduse în imobil după reocupare, se consideră de drept abandonate din momentul repunerii în posesie; art. 1019 alin. (3) C. proc. civ. – în procedura ordonanţei de plată, în citaţie se va preciza că debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, făcându-se menţiune că, în cazul nedepunerii întâmpinării, instanţa, faţă de împrejurările cauzei, poate considera aceasta ca o recunoaştere a pretenţiilor creditorului; art. 1038 alin. (2) C. proc. civ. – în procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept, dacă locaţiunea este pe durată nedeterminată, denunţarea cerută de lege pentru încetarea contractului va fi considerată şi notificare de evacuare a imobilului, în condiţiile art. 1038 C. proc. civ.]. În doctrină, s-a precizat, cu referire la aplicarea adagiului în unele ipoteze de drept substanţial civil, că acestea trebuie nuanţate: atunci când norma juridică însăşi atribuie sens unei manifestări de voinţă, active sau pasive, nu este o ficţiune juridică; dacă, dimpotrivă, obiectivarea, activă sau pasivă, a unui anumit comportament nu implică nicio intenţionalitate juridică, dar norma juridică, independent de vreo voinţă din partea subiectului de drept, îl angajează totuşi juridiceşte, se poate eventual vorbi de o ficţiune juridică – a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 452-453, inclusiv nota 196 şi doctrina acolo citată.

^[7] Categorie despre care s-a opinat că nu mai este cunoscută de actuala reglementare – a se vedea Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 211.

^[8] Norma era similară sub regimul art. 114¹ alin. (4) C. proc. civ. 1865 (dacă pârâtul locuia în străinătate, preşedintele putea fixa un termen mai îndelungat, prin citaţie fiind informat că avea obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urma să i se facă toate comunicările privind procesul, iar, în cazul în care pârâtul nu se conforma acestei obligaţii, comunicările se făceau prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia erau menţionate actele ce se expediau, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii).

^[9] Redăm, pentru a întări teza echivalării prezumţiei irefragabile cu ficţiunea juridică, consideraţiile prof. Ion Deleanu (Ficţiunile, p. 135, p. 414): fictio iuris, metaforic vorbind, este o „plăsmuire”, opusă realităţii şi rebelă la confruntarea cu aceasta; praesumptio iuris este o ipoteză, o supoziţie, întemeiată parţial pe realitate şi deschisă confruntării cu aceasta, în „aspiraţia” ei de a se dovedi adevărată; prezumţia iuris et de iure, opusă a priori şi categoric oricărei verificări, este o contradictio in terminis, degenerând într-o ficţiune.

^[10] A se vedea A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 147 (citată în continuare A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor).

^[11] Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (J.O. L nr. 324 din 10 decembrie 2007, p. 79-120).

^[12] A se vedea C.J.U.E., cauza C-325/11, Krystyna Alder şi Ewald Alder c. Sabina Orłowska şi Czesław Orłowski, Hotărârea din 19 decembrie 2012.

^[13] Care dispunea că actele judiciare destinate unei părţi cu domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sunt păstrate la dosar, cu consecinţa că ele sunt considerate notificate, în cazul în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările în statul membru în care este pendinte procedura jurisdicţională.

În context, este de amintit că instanţa europeană a mai fost sesizată cu o chestiune similară privitoare la comunicarea internă fictivă în cauza Scania Finance France SA c. Rockinger Spezialfabrik für Anhängerkupplungen GmbH & Co – a se vedea C.J.U.E., hotărârea pronunţată în cauza Scania Finance France SA c. Rockinger Spezialfabrik für Anhängerkupplungen GmbH & Co, C-522/03 (citată în continuare cauza Scania Finance); în cauză, cererea introductivă de instanţă formulată de Scania Finance France SA, societate de drept francez, prin care aceasta chemase în judecată societatea de drept german Rockinger Spezialfabrik für Anhängerkupplungen GmbH & Co fusese comunicată potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă francez (art. 684 şi urm.) de la acea dată [în dreptul procesual civil francez, notificarea actelor de procedură în străinătate presupunea o dublă comunicare: pe de o parte, executorul judecătoresc transmitea două copii ale actului parchetului competent, acesta din urmă înaintând copiile Ministerului Justiţiei în vederea transmiterii lor; pe de altă parte, executorul judecătoresc comunica o copie certificată a actului către destinatar]. La cererea reclamantei, executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa franceză în lipsa înfăţişării pârâtei a fost încuviinţată de instanţa germană. Instanţa germană superioară celei care a încuviinţat executarea hotărârii străine a adresat instanţei europene două întrebări [prima viza, în esenţă, chestiunea dacă comunicarea actelor judiciare pârâtului aflat în străinătate trebuie efectuată numai în conformitate cu convenţiile încheiate de statele contractante; a doua privea problema dacă o reglementare naţională care instituie o comunicare internă fictivă (cum era cea franceză „remise au parquet”) este invalidată de dispoziţiile dreptului constituţional european instituind principiul nediscriminării]. C.J.U.E. a arătat că în cazul în care o convenţie internaţională este aplicabilă între statul membru în care se pronunţă hotărârea judecătorească şi statul membru în care se cere executarea acesteia, problema dacă cererea introductivă de instanţă a fost reglementar comunicată pârâtului care nu s-a înfăţişat la judecarea cauzei se rezolvă în lumina dispoziţiilor convenţiei respective (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în cauza Scania Finance, §30). Din păcate, întrebarea privitoare la posibilitatea de a apela la o comunicare internă fictivă (cum este cazul celei franceze „remise au parquet”) nu a mai primit un răspuns din partea instanţei europene, devenind irelevantă ca urmare a răspunsului dat primei întrebări.

^[14] A se vedea hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-325/11, precit., §36 şi 39-41.

^[15] Totuşi, în doctrină s-a opinat, în mod surprinzător, că suntem în prezenţa unei alegeri de domiciliu forţate (obligatorii), care însă nu este sancţionată prea aspru de legiuitor, acesta menţinând soluţia anterioară, fiind practic irelevant dacă partea primeşte actele, ceea ce contează fiind existenţa, la dosarul cauzei, a recipisei de predare la poştă – a se vedea L-.A. Viorel, G. Viorel, Noul Cod de procedură civilă, vol. 1 (Fundamentele: art. 1-248: comentarii şi explicaţii), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 396.

^[16] A se vedea Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 11-13.

^[17] A se vedea Gh.-L. Zidaru, Competenţa în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 498-499. De menţionat că art. 684 alin. (1) C. proc. civ. fr. exclude actualmente procedura „remise au parquet” în cazurile în care un regulament european sau un tratat internaţional autorizează executorul judecătoresc sau grefa să transmită direct actul (ce urmează a fi notificat unei persoane având reşedinţa obişnuită în străinătate) destinatarului său sau unei autorităţi competente din statul de destinaţie.

^[18] e.g., de la data îndeplinirii procedurii (data depunerii recipisei la poşta română) poate începe să curgă termenul de depunere a întâmpinării sau termenul de exercitare a unei căi de atac.

^[19] În plus, poate intra în discuţie şi o posibilă discriminare în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie între justiţiabilii – cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate – şi cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în ţară, aceştia din urmă neavând obligaţia alegerii de domiciliu, ci numai o facultate în acest sens, întrucât, pentru a beneficia de o modalitate mai sigură de comunicare a actelor de procedură şi a nu rămâne supuşi prezumţiei (ficţiunii de fapt) comunicării actului prin simpla predare a scrisorii recomandate la poşta română, cetăţenii din prima categorie vor fi obligaţi să îşi aleagă domiciliul procesual în România.

^[20] A se vedea, în acest sens, e.g., Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, p. 622 şi A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor, p. 96 şi 140 (unde se precizează că prezumţia va fi înlăturată dacă se dovedeşte că împrejurări ce depăşesc voinţa persoanei au împiedicat-o să se prezinte să ridice citaţia, dar că dovada asupra motivelor temeinice nu se poate face decât la o dată ulterioară expirării termenului legal de ridicare a corespondenţei, respectiv la termenul de judecată, dacă partea se prezintă; dacă nu se prezintă, procedura pentru acel termen se consideră legal îndeplinită la împlinirea termenului de ridicare odată cu dresarea procesului-verbal, deoarece motivele sunt presupuse a fi neîntemeiate, cu consecinţa operării prezumţiei).

^[21] Termenele se calculează zi cu zi – art. 163 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ.

^[22] În doctrină au fost exprimate unele rezerve asupra acestei soluţii, arătându-se că în situaţia în care lipsesc persoanele menţionate şi agentul procedează la lăsarea citaţiei în cutia poştală sau, în lipsa acesteia, la afişarea înştiinţării nu mai există garanţia că destinatarul locuieşte efectiv în acel loc, deoarece nu există nicio persoană care să ateste că îl cunoaşte sau că locuieşte cu dânsul – a se vedea A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor, p. 142 (se mai semnalează că legea română nu obligă agentul să efectueze vreo cercetare cu privire la domiciliul sau reşedinţa destinatarului, ci numai să procedeze la lăsarea actului sau la afişare şi dresarea procesului-verbal; s-a mai opinat că C. proc. civ. ţine seama parţial de realitatea că, de cele mai multe ori, destinatarul nu se poate afla la domiciliu în timpul programului de lucru al agentului, având propriul său program obligatoriu, dispunând lăsarea actului sau afişarea înştiinţării, cu posibilitatea ridicării ulterioare a actului de către destinatar, dar impunând consecinţe grave prin prezumţia de comunicare, care operează dacă la finalul termenului de 7 sau 3 zile destinatarul nu a ridicat actul de la instanţă sau de la primărie – idem, p. 143).

^[23] Nu trebuie omis nici faptul că, potrivit dispoziţiilor cu valoare principială cuprinse la art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile sunt ţinute să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, intervin, în condiţiile legii, sancţiuni grave, precum nulitatea, decăderea, perimarea etc., pentru că legea pune la dispoziţia celor interesaţi serviciul public de justiţie, dar stabileşte şi nişte reguli care trebuie respectate pentru a se ajunge cât mai repede la soluţionarea conflictelor din circuitul civil, existând interesul general ca pe rolul instanţelor să nu existe procese rămase în nelucrare – a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. 1, 2013, p. 29.

^[24] S-a precizat că, dacă destinatarul refuză primirea citaţiei, iar aceasta este depusă de către agent în cutia poştală, potrivit art. 163 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate considera că partea are termen în cunoştinţă, citaţia nefiind înmânată [a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 622; adde M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 795].

^[25] Pentru analiza unor probleme teoretice şi practice cu privire la procedura citării prin publicitate, a se vedea, e.g., R.-M. Necula, Consideraţii privind procedura citării prin publicitate, în R.R.J., nr. 3/2014, p. 187-193; M. Dinu, Aspecte teoretice şi practice cu privire la curatela specială ca formă de reprezentare în cadrul procesului civil, în P.R. nr. 5/2018, p. 57-63; L. Mihali Viorescu, Probleme ivite în practica judiciară cu privire la citarea prin publicitate, în R.R.D.P. nr. 6/2014, p. 109-117; R.-A. Deliu, Citarea prin publicitate. Excepţie sau regulă?, în P.R. nr. 1/2017, p. 97-107.

^[26] La citarea prin publicitate se recurge şi în cazul persoanelor prevăzute la art. 155 alin. (1) pct. 13 (persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12 al aceluiaşi alineat, i.e. personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, precum şi alţi cetăţeni români, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoţesc) dacă domiciliul sau reşedinţa acestora nu este cunoscut/cunoscută şi pct. 14 (cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută) C. proc. civ.

^[27] S-a susţinut cu temei că citarea prin publicitate şi numirea curatorului sunt măsuri ce se dispun la primul termen de judecată, după ascultarea reclamantului – a se vedea V.-M. Ciobanu, Tr.-C. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC, disponibil online la adresa https://www.juridice.ro/325265/cateva-reflectii-cu-privire-la-solutiile-din-doctrina-si-jurisprudenta-privind-unele-probleme-ivite-in-aplicarea-ncpc.html; adde D.N. Theohari, în G. Boroi, op. cit., p. 470-471.

^[28] Articolul 166 C. proc. civ. (Imposibilitatea de a comunica actul de procedură) prevede că, dacă comunicarea actelor de procedură nu se poate face, deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care a cerut comunicarea despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea. Aşa fiind, spre deosebire de reglementarea precedentă (art. 94 C. proc. civ. 1865) care făcea trimitere la dispoziţiile art. 95 din acelaşi cod (care reglementau citarea prin publicitate), C. proc. civ. nu mai include o asemenea referinţă. În consecinţă, cum s-a arătat în doctrină, în situaţiile arătate la art. 166 C. proc. civ., nu se procedează pur şi simplu la citarea prin publicitate, ci se solicită părţii adverse celei căreia urma să i se facă respectiva comunicare să recurgă la noi demersuri pentru a obţine adresa destinatarului comunicării – a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 266. Dar, desigur că, dacă demersurile întreprinse nu sunt fructuoase [în sensul art. 167 alin. (1) C. proc. civ.], se va proceda, în final, tot la citarea prin publicitate (a se vedea, în acelaşi sens, L-.A. Viorel, G. Viorel, op. cit., p. 417 şi M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 193).

^[29] În plus, în doctrină s-a învederat că, de vreme ce scopul citării prin publicitate este ca pârâtul să afle de existenţa procesului, astfel încât să se poată înfăţişa în instanţă, faptul prezentării curatorului special nu este de natură să înlăture obligaţia citării pârâtului prin publicitate pentru fiecare termen; aşadar, faţă de modalitatea specială în care se realizează procedura de citare, pârâtul nu poate fi considerat că are termen în cunoştinţă, în condiţiile art. 229 alin. (1) teza I C. proc. civ. – a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 162, nota 1.

^[30] A se vedea şi Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, 2013, p. 485; adde D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 467-468, (unde se mai opinează că reclamantul nu poate fi citat prin publicitate); adde G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 347.

^[31] S-a opinat că citarea prin publicitate este o modalitate excepţională şi, cel mai adesea, lipsită de eficacitate reală şi că diligenţa maximă, prudenţa, vigilenţa şi buna-credinţă trebuie să guverneze acest mijloc extrem de comunicare a citaţiei – I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 267.

^[32] Pe larg, asupra ficţiunii juridice în materie de reprezentare (inclusiv ficţiunea legală a reprezentării succesorale), a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 443-458 şi p. 257-264.

^[33] Tot în sensul că este evident că reprezentarea în cauză este rezultatul unei „ficţiuni legale”, deoarece hotărârea care s-ar da în contradictoriu cu cel citat prin publicitate şi care nu se va înfăţişa la proces nu poate lua în discuţie decât apărările pur tehnice făcute prin avocatul-curator, fără a se putea contrazice eficient apărările privind situaţia de fapt propusă de partea potrivnică, a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 631; în sensul că legiuitorul instituie o „ficţiune legală” în considerarea prevenirii încălcării dreptului la apărare, dispoziţia fiind menită să asigure garantarea respectării acestui principiu fundamental pentru pârâtul citat prin publicitate, care, deşi nu este de faţă, îşi va vedea în acest mod respectate toate drepturile procesuale (cel puţin la nivel de aparenţă) – a se vedea L-.A. Viorel, G. Viorel, op. cit., p. 420.

În doctrină s-a mai precizat că raţiunea desemnării reprezentantului judiciar atât în cazurile expres prevăzute de lege [cum este şi situaţia art. 167 alin. (3) C. proc. civ.], cât şi atunci când circumstanţele cauzei o impun, este aceea de a asigura părţii dreptul la un proces echitabil şi, implicit, dreptul la o apărare efectivă, apreciindu-se că doar prezenţa în concret a curatorului special la dezbateri răspunde dezideratului asigurării unei apărări corespunzătoare, absenţa acestuia de la termenul de judecată fiind de natură a justifica amânarea cauzei. S-a mai arătat că este adevărat că art. 167 alin. (3) C. proc. civ. se referă doar la obligativitatea citării curatorului, însă textul trebuie interpretat în considerarea finalităţii lui, citarea la care se referă fiind doar mijlocul de a încunoştinţa curatorul special în vederea asigurării prezenţei sale la judecarea cauzei şi că instanţa are dreptul de a dispune înlocuirea curatorului special, dacă situaţia menţionată este de natură să producă consecinţe asupra soluţionării cu celeritate a cauzei. S-a mai opinat că curatorul prezent la un termen de judecată nu va lua termenul în cunoştinţă pentru pârâtul lipsă, ci acesta din urmă va fi citat în continuare potrivit art. 167 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, obligativitatea numirii de către instanţă a unui curator nu este de natură să înlăture celelalte garanţii procedurale puse la îndemâna pârâtului, iar, pe de altă parte, doar reprezentantul legal sau cel convenţional ia termen în cunoştinţă, potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ. – a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 470.

^[34] Conform art. 12³ din Legea nr. 76/2012 (astfel cum a fost amendată prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe).

^[35] S-a arătat că dispoziţiile art. 1037 alin. (2) C. proc. civ. instituie o regulă specială în materie de comunicare a actelor de procedură, edictată în considerarea situaţiei premisă a întregii proceduri speciale analizate – folosirea/ocuparea imobilului fără drept de către fostul locatar/ocupant – şi că, fiind o normă imperativă, la comunicarea actelor de procedură în condiţiile speciale impuse de dispoziţiile menţionate se va proceda indiferent dacă contractul este în fiinţă ori a încetat în condiţiile legii şi chiar dacă locatarul/ocupantul a părăsit imobilul – a se vedea D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. II, p. 1538-1539, inclusiv trimiterile la doctrină şi la jurisprudenţa de drept comparat – s-a mai opinat că reglementarea în cauză este de strictă interpretare şi aplicare, astfel că, în cazul în care locatarul/ocupantul refuză să primească citaţia, redevin aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie [art. 163 alin. (3) C. proc. civ.], agentul procedural urmând a proceda la depunerea actului în cutia poştală sau, în lipsa acesteia, la afişarea înştiinţării prevăzute de lege, iar nu la afişarea actului la uşa imobilului şi că în cazul evacuării de pe un imobil, teren fără construcţie, citarea pârâtului se va realiza în condiţiile dreptului comun în materie de comunicare a citaţiilor; în sistemul Legii asupra drepturilor proprietarilor rezultând din contractele de închiriere şi de arendare din 30 martie 1903, instanţa supremă reţinuse că, pentru a se aplica dispoziţia privitoare la domiciliul obligatoriu al locatarului, sublocatarului sau al cesionarului la imobilul închiriat sau arendat trebuia să fie vorba despre un imobil care comportă dreptul de abitaţie şi de exploatare, iar nu despre un imobil care se închiriază pentru numai câteva ore, precum o sală de spectacole sau de întruniri publice – idem, p. 1540-1541.

^[36] A se vedea A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor, p. 39 şi 100.

^[37] Justificată uneori în doctrină pe considerentul evitării formalităţilor implicate de comunicarea actelor şi înscrisurilor potrivit regulilor de drept comun şi considerată ca înscriindu-se în contextul unor reglementări de certă raţionalitate procedurală – a se vedea I. Leş, Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 316 – citată în continuare I. Leş, Noul Cod de procedură civilă.

^[38] În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia partea poate să refuze primirea actelor de procedură atunci când acestea au fost depuse tardiv la instanţă (a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 269).

^[39] S-a precizat că prezumţia de comunicare dedusă din refuzul primirii va fi incidentă numai dacă partea care depune în instanţă actele de procedură sau înscrisurile şi-a respectat propria obligaţie legată de termenul de depunere, sub sancţiunea decăderii (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 200).

^[40] Pentru unele discuţii privind chestiunea momentului de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac (apel/recurs) în cazul în care acesta curge de la comunicarea hotărârii, iar partea interesată a luat cunoştinţă de hotărâre dintr-un alt dosar, a se vedea A. Câmpean, Comunicarea actelor de procedură. Momentul de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac a apelului (şi recursului) în cazul în care, conform legii, acesta începe să curgă de la comunicarea hotărârii. Principiul echipolenţei, în R.R.J. nr. 1/2014, p. 36-43.

^[41] S-ar putea ridica întrebarea dacă o asemenea comunicare fictivă ar putea opera în prezent sau ar fi reglementabilă în viitor în raport chiar cu actul jurisdicţional final, interogaţie prilejuită de recenta modificare a Codului de procedură penală, în vederea conformării cu exigenţele constituţionale, ca urmare a Deciziei C.C.R. nr. 233/2021 [referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. (M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021)]; art. 407 alin. (1) C. proc. pen. [astfel cum a fost amendat prin Legea nr. 130/2021 (pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală; (M. Of. nr. 493 din 12 mai 2021)] prevede că, după pronunţare, o copie a hotărârii sau, după caz, a minutei se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac, iar, în cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, după redactarea hotărârii, aceasta se comunică procurorului, părţilor şi persoanei vătămate în întregul său; în cazul în care părţile ori persoana vătămată nu înţeleg limba română, hotărârea sau, după caz, minuta se comunică acestora într-o limbă pe care o înţeleg. Potrivit art. 407 alin. (1¹) C. proc. pen. – introdus prin aceeaşi lege citată –, dacă persoanele anterior menţionate se prezintă la pronunţarea făcută în şedinţă, înmânarea, la cerere, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei se consideră comunicare (s.n.), considerându-se comunicare şi înmânarea, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei, prin mijlocirea grefei instanţei. Apreciem că translaţia în dreptul comun al procedurii a unei asemenea soluţii ar fi binevenită din perspectiva cerinţei respectării termenului optim şi previzibil (rezonabil) – posibilă şi utilă, desigur, sub condiţia unei reforme mai ample, în sensul redactării hotărârilor judecătoreşti până la momentul pronunţării, urmând, nu doar în scop profilactic, linia jurisprudenţială configurată prin Decizia C.C.R. nr. 233/2021 şi considerentele sale, parte dintre acestea de aplicaţie generală. Mai departe, extinderea normei comune cuprinse la art. 170 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi pentru actele jurisdicţionale care finalizează judecata civilă pare o soluţie discutabilă, dacă nu chiar excesivă, date fiind consecinţele importante ale comunicării hotărârilor judecătoreşti, rămânând, ca şi în alte arii procedurale, ca principiul disponibilităţii să îşi facă simţită prezenţa şi în această ipoteză de comunicare.

^[42] În doctrină s-a apreciat că art. 170 alin. (1) C. proc. civ. instituie o sancţiune, aplicabilă în caz de refuz al primirii actelor [a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 634]. În plus, s-a afirmat că, deşi cea de-a II-a teză a art. 96 C. proc. civ. 1865 (vizând dreptul părţii căreia i s-a făcut comunicarea actelor de procedură în şedinţă de a solicita amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de acestea) nu mai este expres reglementată în cadrul art. 170 C. proc. civ., partea se poate prevala în continuare de acest drept, prin raportare la dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., ce instituie un termen de cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată pentru înmânarea actelor de procedură către parte, sub sancţiunea nulităţii – a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi, op. cit., p. 473.

^[43] Cum s-a precizat în doctrină, această posibilitate nu strămută momentul din care partea este presupusă a cunoaşte actele – A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor, p. 100-101.

^[44] De altfel, s-a precizat că, prin exprimarea refuzului primirii actelor în şedinţă, partea nu pierde însă dreptul de a le primi, acestea putând fi ridicate atât la termenele de judecată ulterioare, cât şi între termene, cu întocmirea în dosar de către grefier a unui referat corespunzător, semnat şi datat, în care se vor consemna dezataşarea filelor respective şi înmânarea lor către partea solicitantă [a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 473].

^[45] Apreciată, de doctrină, ca fiind o dispoziţie cu logică impecabilă, vizând nu numai corectitudinea în raport cu instanţa şi cu adversarul din proces, dar şi asigurând buna desfăşurare a judecăţii şi primirea actelor de procedură, inclusiv a citaţiilor, la locul actual şi efectiv unde se află cel în cauză, în propriul său interes – a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 269.

^[46] C.C.R. a reţinut deja constituţionalitatea dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., chiar şi pentru ipoteza persoanelor private de libertate (arestate preventiv, condamnate), arătând că scopul reglementării îl constituie citarea legală a părţilor, în vederea asigurării dreptului acestora de a se înfăţişa la judecată pentru a-şi apăra drepturile şi interesele legitime şi că, în lipsa îndeplinirii acestei obligaţii, procedura de citare va fi considerată valabil îndeplinită la vechiul loc de citare, întrucât instanţa judecătorească nu are obligaţia de a face demersuri pentru aflarea noului loc de citare a părţilor, astfel încât este în interesul acestora să înştiinţeze despre modificările survenite în timpul judecăţii; mai mult, a mai reţinut instanţa română de contencios constituţional, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, astfel cum prevede art. 12 C. proc. civ., iar lipsa de diligenţă a părţilor în derularea procedurilor în faţa instanţei judecătoreşti nu poate conduce la neconstituţionalitatea textului legal care instituie o obligaţie expresă în sarcina acestora – a se vedea pct. 13 şi 14 din Decizia C.C.R. nr. 181/2021 [referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ. (M. Of. nr. 589 din 11 iunie 2021); C.C.R. a mai precizat (pct. 15) că nu se poate reţine nici susţinerea potrivit căreia textul legal criticat încalcă dreptul la un proces echitabil al persoanelor cărora li se aplică o măsură preventivă privativă de libertate, întrucât acestor persoane le este asigurat accesul liber la justiţie şi le sunt respectate dreptul la petiţionare, dreptul la corespondenţă şi dreptul la convorbiri telefonice, în acord cu prevederile art. 63, 64 şi 65 din Legea nr. 254/2013 (privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal) şi că, prin urmare, această categorie de persoane are la îndemână toate garanţiile legale pentru îndeplinirea obligaţiei procesuale prevăzute de art. 172 C. proc. civ.].

^[47] S-a precizat că înştiinţarea celeilalte părţi nu produce efecte cât priveşte valabilitatea citării la noua adresă, ci este necesară pentru ca partea să cunoască – pentru egalitate de tratament – adresa unde sunt comunicate actele de procedură pentru adversarul său, aspect deopotrivă necesar şi pentru faza executării silite a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 171-172.

^[48] A se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 635.

^[49] A se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 474.

^[50] Bineînţeles că nu mai poate fi vorba despre o comunicare fictivă, în condiţiile în care partea îşi asumă citarea la vechiul loc (s-a opinat că sancţiunea apare ca anodină, putându-se prezuma că partea însăşi a înţeles să fie citată în continuare la vechiul loc – a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 269).

^[51] Pentru o interpretare extensivă a textului, în sensul că este incident şi pentru comunicarea celorlalte acte de procedură, a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 474 (unde se mai apreciază, în privinţa comunicării hotărârilor judecătoreşti, că, dacă, după pronunţarea hotărârii, procesul-verbal de comunicare a hotărârii se întoarce cu menţiunea „destinatar mutat”, iar, din verificările efectuate în bazele de date, rezultă că partea a avut domiciliul la locul citării, urmează a se aplica art. 172 C. proc. civ. şi că nu se impune în acest caz comunicarea prin publicitate în temeiul art. 167 C. proc. civ., întrucât nu este vorba despre o imposibilitate de aflare a domiciliului părţii, ci despre o schimbare clandestină a locului de citare – idem, p. 475).

^[52] Este de notat că, spre deosebire de dreptul civil, unde această ficţiune juridică îşi păstrează originea jurisprudenţială, în materie procesual civilă, ficţiunea are un statut legal consolidat – a se vedea şi art. 108 alin. (4) C. proc. civ. 1865 (asupra acestei ficţiuni juridice jurisprudenţiale, a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 338-340; pentru exemple de legislaţii civile străine care au adoptat regula, a se vedea M. Nicolae, Drept civil: teoria generală, vol. II, p. 579-580, nota 742).

^[53] A se vedea D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. II, p. 1538.

^[54] A se vedea şi art. 1036 C. proc. civ., potrivit căruia cererile formulate în temeiul titlului care consacră procedura specială de evacuare sunt de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află situat imobilul ocupat fără drept ori, după caz, închiriat sau arendat, chiar dacă locatarul a părăsit imobilul sau contractul a încetat (s.n.). Aşa fiind, în această procedură specială, şi în materie de competenţă teritorială, legea procesuală recurge tot la un reper mai degrabă fictiv – localizarea imobilului – pentru ipoteza în care locatarul a părăsit imobilul sau contractul a încetat; într-un asemenea caz, fixitatea criteriului de determinare a competenţei jurisdicţionale teritoriale (locul situării imobilului) este o consecinţă a ocultării realităţii, justificată de necesitatea protejării locatorului şi, poate, de facilitarea probaţiunii; pentru analiza textului art. 1036 C. proc. civ., a se vedea D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. II, p. 1536-1537, inclusiv doctrina şi jurisprudenţa acolo citată.

^[55] În forma anterioară amendării sale prin Legea nr. 310/2018, art. 183 alin. (1) C. proc. civ. avea următoarea redactare: „Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen”.

^[56] Totodată, potrivit art. 183 alin. (2) C. proc. civ., actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen.

^[57] referitoare dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen; M. Of. nr. 803 din data de 11.10.2017; prin această decizie, instanţa supremă a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 CPC, actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen.

^[58] Referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (M. Of. nr. 961 din 20 octombrie 2020); prin această decizie, I.C.C.J. a reţinut că, dimpotrivă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen.

^[59] Potrivit căruia: „(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, precum şi menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată”.

^[60] Amintim că în doctrina română s-a argumentat că ficţiunile nu sunt „excepţii”, în sensul tehnic al acestui termen, aşa încât ele nu sunt guvernate de adagiul, transformat el însuşi, pe cale pretoriană, într-o regulă de drept, exceptio est strictissimae interpretationis; totuşi, s-a mai arătat, în principiu, ceea ce „material” nu este posibil, sfidând „natura lucrurilor”, nu este posibil nici „juridic”; o ficţiune juridică – regulă de drept, esenţialmente nu se deosebeşte de o regulă de drept nonficţională, aşa încât, în limitele compatibilităţii, poate fi aplicată prin analogie sau extrapolare; s-a mai opinat că, în raport cu finalitatea ficţiunii juridice, efectele acesteia pot fi extinse şi pentru alte situaţii, dacă ele pot fi subsumate aceleiaşi finalităţi – a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile, p. 70 şi 73. Dar soarta acestui artificiu sau subterfugiu juridic (care să facă aplicabilă, în materia termenelor de orice fel, fără deosebire de natura şi izvorul lor, reforma introdusă de Legea nr. 310/2018 şi finisată de instanţa supremă prin Decizia nr. 45/2020) rămâne incertă în faţa dispoziţiilor de principiu ale art. 10 C. civ. – legile care derogă de la o dispoziţie generală (cazul concursului de norme în discuţie), care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege; şi nicio aplicaţie a principiului lex posterior derogat priori nu intră în discuţie, dat fiind raportul lege generală-lege specială existent între cele două reglementări; rămâne, cum s-a învederat în doctrină, că legea specială [în analiză art. 182 alin. (2) coroborat cu 183 alin. (1) C. proc. civ. în interpretarea conferită de Decizia I.C.C.J. nr. 45/2020] nu „abrogă” niciodată nimic, ci, dimpotrivă, limitează (comprimă) câmpul de aplicaţie a legii generale [art. 2556 C. civ. şi, eventual art. 2553 alin. (3) C. civ.], care rămâne virtual aplicabilă ori de câte ori condiţiile de aplicare a legii speciale nu sunt întrunite ori, după caz, aceasta din urmă şi-ar înceta ulterior activitatea (a se vedea, în acest sens, M. Nicolae, Drept civil: teoria generală, vol. 1, p. 364-366, nota 76; pentru analiza concursului normelor juridice civile antagonice şi modalităţile de soluţionare a acestuia – idem, p. 363-366).

^[61] De aceea nu am omis referirea la Decizia instanţei supreme nr. 34/2017, anterior citată, prin care, în cadrul reglementar anterior intervenţiei legislative operate prin Legea nr. 310/2018 asupra textelor de interes pentru discuţie, se hotărâse că, dimpotrivă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen [în raport şi cu dispoziţiile art. 521 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 518 din acelaşi cod – decizia amintită şi-a încetat aplicabilitatea ca urmare a amendării dispoziţiilor legale, care au făcut obiectul interpretării, prin Legea nr. 310/2018, în procesele pornite după intrarea în vigoare a acestei legi].

^[62] Şi C.C.R., prin Decizia nr. 605/2016 [referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ. (M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2017)] reţinuse că: „25. (….) cererile trimise prin poşta electronică sau prin fax nu beneficiază de efectele prevăzute de art. 183 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia un act de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen. În timp ce art. 183 alin. (3) C. proc. civ. prevede în mod expres că recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare serveşte ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată, în cazul actelor de procedură transmise pe fax sau poştă electronică, nu există o prevedere similară. 26. Problema care se ridică în cazul transmiterii actelor de procedură prin intermediul faxului sau poştei electronice este certitudinea recepţionării în termenul legal al acestora de către instanţa de judecată. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 154 alin. (6) coroborat cu art. 241 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora mijlocul de comunicare trebuie să fie apt să asigure atât transmiterea textului, cât şi confirmarea primirii lui. 27. Astfel, Curtea apreciază că trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului. 28. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu limitează dreptul părţilor de a comunica cu instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele şi condiţiile prevăzute de lege”.

^[63] Totuşi, în mod mai greu explicabil, noua reglementare a întâmpinat şi unele critici [apreciindu-se că nu se poate acorda depunerii actelor prin fax sau poştă electronică aceleaşi valenţe ca în cazul actelor depuse prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare, întrucât, în ipoteza celor din urmă, care nu presupun o depunere personală şi directă la instanţă, dovada datei la care actul se depune de partea interesată este realizată de către o terţă persoană care intervine în lanţul cauzal (dintre parte şi instanţă), pentru a conferi siguranţă şi certitudine cu privire la data depunerii, pe când în cazul actelor transmise prin fax sau poştă electronică (de asemenea, care nu presupun o depunere personală şi directă la instanţă), nu mai există această verigă intermediară absolut necesară pentru confirmarea primirii actului; s-a mai opinat că dovada depunerii actului transmis prin fax sau poştă electronică nu poate rămâne la dispoziţia mijloacelor electronice, acestea nebeneficiind de toate garanţiile de certitudine şi siguranţă în privinţa setărilor tehnice pe baza cărora se vor calcula ulterior termene cu importante consecinţe juridice – a se vedea E. Oprina, Comentarii pe marginea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 (studiu revizuit şi adăugit la 17 septembrie 2019), în Codul de procedură civilă, ed. a 16-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2019; sigur că o asemenea opinie îşi pierde din greutate în faţa tăvălugului de schimbări aduse de actuala pandemie, inclusiv din perspectiva operei de digitalizare a justiţiei civile, care probabil că, supravieţuind contextului promovării sale, va reprezenta un câştig permanent în beneficiul tuturor actorilor participanţi la justiţia civilă – a se vedea, e.g., dispoziţiile, de temporară aplicabilitate, cuprinse în art. 42 alin. (3) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 (privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României – M. Of. nr. 212 din 16 martie 2020), art. 63 alin. (3) şi (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 (privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României – M. Of. nr. 311 din 14 aprilie 2020) şi art. 5 din Legea nr. 114/2021 (privind unele măsuri în domeniul justiţiei în contextul pandemiei de COVID-19 – M. Of. nr. 457 din 29 aprilie 2021). De altfel, chiar instanţa supremă, într-o altă hotărâre interpretativă (pronunţată cu 1 an înaintea celei a cărei aplicabilitate a încetat şi purtând acelaşi număr), statuase că utilizarea tehnologiei informaţiei pentru transmiterea de date asigură dovezi mult mai puternice decât în cazul mijloacelor tradiţionale [a se vedea pct. 101 din Decizia nr. 34/2016 a I.C.C.J., compl. DCD, referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 C. muncii cu referire la art. 278 alin. (1) C. muncii şi art. 1326 C. civ., comunicarea, prin poştă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 C. muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) C. proc. civ., fiind aplicabile ca normă generală prevederile art. 154 alin. (6) C. proc. civ.? În condiţiile unui răspuns afirmativ la prima întrebare, decizia comunicată prin poştă electronică trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, sau este suficientă transmiterea deciziei în format accesibil electronic (în speţă document pdf)?” (M. Of. nr. 18 din 9 ianuarie 2017].

^[64] În sensul că art. 183 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte excepţii de la regula potrivit căreia actele de procedură ale părţilor vor produce efecte nu de la data întocmirii lor sau de la data aducerii la cunoştinţă adversarului, ci de la data la care sunt depuse la instanţă, instituind ficţiunea socotirii în termen a actului de procedură care a ajuns la instanţă după expirarea termenului absolut instituit pentru valabilitatea lui – a se vedea G. Lefter, Consideraţii referitoare la depunerea unor acte de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege la oficiul poştal [unde se mai opinează că realitatea formulării actului peste termen este evidentă, însă legea contrazice această realitate atribuind situaţiei formulării tardive a actului de procedură consecinţele juridice ale respectării termenului imperativ; în plus, se mai precizează că limitele acestei ficţiuni în raport cu realitatea juridică au fost însă forţate de instanţe care au apreciat că şi trimiterile poştale simple trebuie socotite în termen pe motiv că ceea ce diferenţiază comunicarea unui act de procedură prin scrisoare recomandată de comunicarea realizată printr-o simplă trimitere poştală, este garanţia suplimentară pe care expeditorul o primeşte, în ceea ce priveşte atât riscurile neajungerii corespondenţei la destinatar, cât şi dovada expedierii, sens în care i se înmânează de către oficiul poştal o recipisă, astfel că, în lipsa unui asemenea înscris, nu se poate aprecia că simpla ştampilă aplicată de oficiul poştal direct pe plic nu este aptă a conferi dată certă trimiterii poştale; iar, acceptând, teoretic, că în funcţie de scopul urmărit prin mijlocirea unei ficţiuni, devine admisibilă preluarea ei şi în alte ipoteze decât aceea pentru care a fost consacrată, s-a considerat totuşi că ficţiunea din art. 183 alin. (1) C. proc. civ. este susceptibilă de o interpretare restrictivă justificată de finalitatea acesteia; concluzia autorului este aceea că opiniile conform cu care şi alte trimiteri poştale ce conţin acte de procedură a căror dată de efectuare să fie dovedite prin ştampila de pe plicul adresat instanţei excedează cu mult tendinţele de flexibilizare a principiului legalităţii, căci aceste tendinţe trebuie nu doar să integreze schimbarea şi inovarea socială, ci şi să realizeze o aplicare riguroasă a legii, ceea ce în cazul jurisprudenţei analizate în articol este exclus, prin acestea nefăcându-se acte extindere a soluţiei legale conţinute de art. 183 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteze similare, ci efectiv acte de încălcarea prevederilor explicite ale legii] – disponibil la adresa de internet: https://www.juridice.ro/670030/consideratii-referitoare-la-depunerea-unor-acte-de-procedura-inauntrul-termenului-prevazut-de-lege-la-oficiul-postal.html#_ftn18.

^[65] A se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 621.

^[66] Sigur că, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, era posibilă şi norma cuprinsă la art. 93 alin. (6) din vechiul Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005), în conformitate cu care partea sau reprezentantul acesteia care prezenta personal la instanţă actul de sesizare putea primi, sub semnătură depusă pe act, termen de judecată în cunoştinţă, cu respectarea criteriului repartizării aleatorii a cauzelor, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

^[67] S-a afirmat că, dacă partea, personal sau prin reprezentant, s-a prezentat la un termen de judecată, însă nu a asistat la proces până la finalizarea sa, astfel încât nu i s-a comunicat termenul de judecată următor, se va considera totuşi că aceasta are termen în cunoştinţă, întrucât Codul prevede condiţia luării termenului în cunoştinţă numai pentru prima situaţie vizată de art. 229 alin. (1) C. proc. civ. (când partea a depus cererea personal sau prin mandatar) – a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 621.

^[68] În doctrină s-a opinat justificat că, în situaţia în care destinatarul primeşte citaţia, dar refuză să semneze dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o poate semna, acesta nu va avea termen în cunoştinţă, art. 229 alin. (1) C. proc. civ. urmând a fi corelat cu art. 157 alin. (1) lit. i) din acelaşi cod [a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 622, inclusiv opiniile doctrinare citate la nota 1].Cu referire la soluţia cuprinsă la art. 157 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. – şi care anterior intrării în vigoare a noului Cod fusese importată în vechiul Cod de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 (privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor), doctrina a fost uneori reţinută în aprecieri, considerând-o cel puţin discutabilă, nu orice persoană citată putând efectiv cunoaşte termenele de judecată următoare celui la care a fost citată; s-a mai precizat că, oricum, fiind o prezumţie de cunoaştere, ea trebuie pusă în operă cu maximă prudenţă [a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 347].

^[69] S-a învederat că, atunci când a fost semnată dovada de înmânare a citaţiei, instanţa are dreptul de a stabili, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei (deduse, eventual, din calitatea persoanei care a semnat, din felul reprezentării sau din calitatea reprezentantului, respectiv dacă este avocat sau neavocat) că există convingerea, siguranţa că partea are cunoştinţă de proces, astfel încât termenul în cunoştinţă nu poate fi „obţinut” doar în temeiul unei prezumţii stabilite de legiuitor, ci numai în baza evaluării, coroborate şi cu alte dovezi, pe care o face judecătorul asupra dovezii de înmânare a citaţiei semnate – a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 211-212.

^[70] Alteori, în doctrină soluţia a fost justificată pentru considerente de celeritate, dar şi pentru că, uneori, citarea părţilor la fiecare termen ar fi o simplă formalitate, scopul citării fiind realizat printr-un alt mijloc procedural (a se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 347 sau vizând reducerea costurilor procesului, de vreme ce părţile nu mai sunt citate la fiecare termen, şi reducerea duratei procesului, prin eliminarea termenelor la care s-ar putea decide că procedura nu este legal îndeplinită, deşi la termene anterioare partea fusese citată în condiţii de natură să justifice prezumţia ca ştie de existenţa procesului (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 208-209).

Oricum, potrivit art. 10 alin. (1) in fine C. proc. civ., părţile au obligaţia de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

^[71] Dacă o parte, care avea termenul în cunoştinţă, este citată din eroare pentru un termen, nu mai trebuie citată şi pentru termenele următoare, eroarea săvârşită nefiind de natură să înlăture prezumţia instituită de art. 229 alin. (1) CPC (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 217 (unde se mai arată că, de vreme ce termenul în cunoştinţă are drept temei o prezumţie instituită de legiuitor, aceasta nu poate să fie anihilată prin faptul că, din eroare, s-a trecut în încheierea de şedinţă că părţile se vor cita, în asemenea situaţie, la termenul de judecată următor procedura fiind completă chiar dacă nu s-au mai emis citaţiile).

^[72] Pentru observarea corectă a funcţionării acestei reglementări, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 157 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., potrivit cărora citaţia trebuie să cuprindă, printre altele, şi menţiunea că, prin înmânarea sa, sub semnătură de primire, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei pentru un termen de judecată, cel citat este considerat că are în cunoştinţă şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată; în doctrină s-a precizat, în consecinţă, că este necesar, în toate situaţiile, să fi fost semnată dovada de primire [a se vedea M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 795; adde G. Boroi, M. Stancu, op. cit., ed. a 5-a, p. 338-339, nota 1]; dacă dovada de înmânare este semnată de persoanele prevăzute la art. 162 alin. (1) teza a II-a şi la art. 163 alin. (6) şi (7) C. proc. civ., nu se produce efectul prezumat de art. 229 C. proc. civ., ci doar se va considera că procedura de citare este legal îndeplinită la termenul pentru care a fost emisă citaţia, pentru termenul următor, partea fiind citată din nou, afară de cazul în care a dobândit termenul în cunoştinţă printr-una dintre modalităţile prevăzute de lege – a se vedea M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. şi loc. cit.

^[73] Ipoteze de repunere pe rol: – când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor [art. 78 alin. (4) C. proc. civ.]; – în cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii, iar, dacă înlocuirea a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol [art. 214 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.]; – judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie, în această situaţie, procesul fiind repus pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca ele să pună din nou concluzii în faţa completului de judecată legal constituit [art. 395 alin. (3) C. proc. civ.]; – dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor (art. 400 C. proc. civ.).

^[74] Soluţia trebuie privită şi înţeleasă şi în lumina consecinţelor procedurale ale neînfăţişaţii părţii la interogatoriu consacrate de art. 358 C. proc. civ. (dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul; în acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului).

^[75] Într-un sens similar, cu referire la soluţia legislativă asemănătoare importată din proiectul noului Cod de procedură civilă în vechiul cod prin Legea nr. 202/2010, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Observatii şi propuneri privind proiectul legii privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (disponibil online la adresa https://www.juridice.ro/120820/observatii-si-propuneri-privind-proiectul-legii-privind-unele-masuri-pentru-accelerarea-solutionarii-proceselor.html), unde se arată că, în condiţiile în care comunicarea citaţiei către parte sau reprezentantul său este certă, iar citaţia poartă menţiunea explicită că partea este prezumată a avea în cunoştinţă şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată, extinderea termenului în cunoştinţă şi la această situaţie este justificată şi respectă o proporţionalitate justă între interesul bunei administrări a justiţiei şi drepturile părţii (la contradictorialitatea procesului şi la apărare); în fond, s-a mai arătat, nu este nerezonabil a pretinde părţii să citească citaţia pe care o primeşte şi apoi să depună minime diligenţe pentru a afla termenul de judecată ce urmează celui comunicat prin citaţie; contrar aparenţelor, această situaţie nu diferă cu nimic de cazul în care partea a fost prezentă la un termen de judecată şi a luat la cunoştinţă în sala de judecată când va fi următorul termen, la care însă nu s-a mai prezentat; şi în această ipoteză, practic, partea nu cunoaşte termenele de judecată ulterioare – pe care, numai printr-o ficţiune, este prezumată a le cunoaşte – şi trebuie să depună diligenţe fireşti pentru a afla termenele de judecată ulterioare celui dat efectiv în cunoştinţă; s-a mai precizat că ficţiunea legii este explicabilă tocmai prin judecata de valoare a legiuitorului, potrivit căreia, în astfel de situaţii, partea este obligată sa fie diligentă şi să afle ea însăşi termenele ulterioare, iar, dacă nu o face, trebuie să suporte consecinţele pasivităţii sale.

^[76] A se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 347.

^[77] Care sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie, a se vedea V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 1294 şi nota 1 şi jurisprudenţa acolo citată. În doctrină s-a semnalat că art. 160 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte faptul că, prin echipolenţă, prezenţa la termen a părţii nelegal citate este de natură să producă aceleaşi efecte ca şi citarea sa legală, tocmai în realizarea scopului citării şi că echipolenţa se aplică numai cât priveşte procedura de citare, neputând fi extinsă şi asupra altor aspecte – a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, 2017, p. 129-130, inclusiv nota 1 şi jurisprudenţa acolo citată şi p. 176.

^[78] S-a precizat că dispoziţiile art. 184 alin. (2) in fine C. proc. civ. constituie o preluare a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) C. proc. civ. 1865 într-o redactare mai clară, de natură să înlăture orice discuţii existente în contextul reglementării anterioare, când s-au exprimat puncte de vedere distincte cu privire la persoana faţă de care se solicită efectuarea comunicării (partea însăşi sau o altă parte); s-a mai arătat că dispoziţia vizează cazul în care partea cere comunicarea actului de procedură către o altă parte, prezumându-se legal faptul că partea solicitantă cunoaşte conţinutul actului, chiar dacă acesta nu i-a fost comunicat, din momentul formulării cererii de comunicare a actului către o altă parte considerându-se că actul a fost comunicat şi către partea solicitantă – a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 503. 

^[79] A se vedea, în sensul că în acest caz aplicarea echipolenţei se întemeiază pe o prezumţie privitoare la cunoaşterea de către parte a conţinutului hotărârii judecătoreşti, I. Leş, Noul Cod de procedură civilă, ed. a 2-a, 2015, p. 344; a se vedea şi A. Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor, p. 39.

^[80] În jurisprudenţă s-a reţinut, uneori, cu referire la situaţia cazurilor expres prevăzute de lege, în care, spre deosebire de regula generală, termenele de exercitare a căii de atac curg de la pronunţarea sentinţei atacate, că citarea părţilor pentru termenul la care instanţa rămâne în pronunţare îndeplineşte, printr-o ficţiune juridică, şi funcţia juridică de comunicare a hotărârii pronunţate (a se vedea Trib. Iaşi, s. I. civ., dec. civ. nr. 52 din 24 martie 2021, www.rolii.ro).

^[81] Potrivit art. 470 alin. (5) C. proc. civ., în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. În doctrină s-a făcut următoarea distincţie: există un singur termen atât pentru introducerea, cât şi pentru motivarea apelului, în cazul în care termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, în cazul în care comunicarea hotărârii s-a făcut odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite şi în cazul în care partea a primit, sub semnătură, copie de pe hotărâre ori a cerut comunicarea hotărârii părţii adverse; dimpotrivă, există două termene, unul pentru exercitarea apelului şi unul, de aceeaşi durată, pentru motivarea apelului, dar care curge numai de la comunicarea hotărârii, în cazul în care termenul de apel curge de la pronunţare şi în cazul în care partea interesată a declarant apel înainte de a i se comunica hotărârea de primă instanţă – a se vedea V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. 1, 2013, p. 1299.

^[82] A se vedea C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 504.

^[83] Tot în sensul că, în al doilea caz de echipolenţă în materia căii de atac a apelului/recursului, legea prezumă că formularea apelului mai înainte de comunicarea hotărârii echivalează cu luarea ei la cunoştinţă, a se vedea C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 47.

^[84] A se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 287.