Procedura aplicării de penalități, reglementată de art. 906 alin. (1)‑(3) C.proc.civ.

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 565-589.

§1. De la daunele cominatorii la penalitățile reglementate de art. 906 C.proc.civ.

Daunele cominatorii reprezentau sume de bani pe care instanța de judecată le stabilea în sarcina debitorului prin hotărâre judecătorească, în scopul determinării acestuia să execute în natură o obligație de a face sau de a nu face care presupunea faptul său personal pentru aducerea ei la îndeplinire. Acest instrument cominatoriu a apărut în sistemul juridic românesc ca o creație a jurisprudenței^[1], în absența altor mijloace la îndemâna creditorului pentru a obține executarea în natură a obligațiilor care presupuneau contribuția personală a debitorului. Inexistența unui suport în dreptul pozitiv a condus la numeroase incertitudini în privința regimului lor juridic, curmate, într‑o anumită măsură, prin Decizia nr. XX/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii^[2].

Având ca reper această decizie, reținem următoarele trăsături ale daunelor comi­natorii: a) ele erau reprezentate de sume de bani stabilite în sarcina debitorului prin chiar hotărârea judecătorească de condamnare a acestuia la executarea obli­gației care implica faptul său personal^[3], având, în aceste condiții, natura unui mijloc juridic cominatoriu de drept substanțial^[4]; b) deși nu au beneficiat de o reglemen­tare generală^[5], existența lor a fost justificată prin prisma puterii recunoscute jude­cătorului (imperium) de a lua toate măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea pe care o pronunță; c) cuantumul daunelor comina­torii nu îl putea depăși pe acela al prejudiciului înregistrat de către creditor ca urma­re a neexecutării (totale, parțiale sau necorespunzătoare) sau a executării cu întâr­ziere a obligației care presupunea contribuția personală a debitorului. Dacă debi­to­rul executa obligația, daunele cominatorii trebuiau limitate la valoarea despă­gu­birilor datorate pentru întârziere, iar, dacă refuza executarea ei, cuantumul lor tre­buia convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit; d) stabilirea daunelor cominatorii avea un caracter provizoriu, ele nefiind certe și lichide decât după determinarea, potrivit regulilor răspunderii contractuale, a întinderii despăgubirilor datorate, ceea ce necesita o nouă statuare judecătorească asupra acestui aspect; e) executarea lor pe cale silită putea avea loc doar din momentul în care hotărârea judecătorească de transformare a daunelor cominatorii în despăgubiri devenea executorie.

Se poate observa că principalul dezavantaj al daunelor cominatorii, în configu­rația conferită acestora prin decizia instanței supreme analizate, era faptul că, deși menite să constituie un factor de presiune asupra debitorului, rolul lor disuasiv era unul extrem de redus. Doi factori au stat la baza ineficienței lor cominatorii. Cel dintâi privește limitarea daunelor cominatorii la valoarea despăgubirilor datorate de către debitor. Explicația acestei limitări, oferită de către instanța supremă însăși, a fost aceea că în sistemul nostru de drept debitorul nu putea fi obligat să achite credi­torului decât despăgubirile pentru prejudiciul cauzat, orice depășire a acestei valori având natura unei pedepse civile aplicate acestuia și ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Cel de‑al doilea factor cu impact asupra rolului lor disuasiv privea modalitatea concretă de executare silită a daunelor cominatorii. Deși insti­tuite prin chiar hotărârea de condamnare a debitorului la executarea obligației care implica faptul personal al acestuia, ele nu putea fi executate silit decât ulterior trans­formării lor în despăgubiri printr‑o nouă hotărâre judecătorească^[6]. În condițiile în care neexecutarea obligației care implica faptul personal al debitorului putea con­duce doar la obligarea acestuia la plata unei sume de bani egale cu aceea a despă­gubirilor datorate, iar această sumă nu putea fi executată silit decât în urma obținerii de către creditor a unei hotărâri de obligare a debitorului la plata de daune interese, este ușor de înțeles că efectul disuasiv al daunelor cominatorii era unul limitat.

Ar rezulta din cele prezentate că eficientizarea mecanismului daunelor comina­to­rii presupunea o intervenție legislativă care să acționeze în două planuri. În primul rând, se impunea renunțarea la fixarea limitei valorice maxime a daunelor comi­natorii în raport de cuantumul despăgubirilor datorate de către debitor, ceea ce necesita o reconsiderare a naturii lor juridice, care nu mai putea fi redusă doar la o componentă cominatorie, care, chiar dominantă fiind, trebuia completată cu o latură punitivă. În al doilea rând, se impunea ca executarea silită a daunelor comi­natorii să poată fi reali­zată independent de aceea a despăgubirilor datorate de către debitor.

Amenzile civile, reglementate prin art. 580³ C.proc.civ., text introdus în Codul de procedură civilă 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000^[7], care, mai apoi, a fost modificat prin Legea nr. 459/2006^[8], au constituit, cronologic^[9], cel de‑al doilea mijloc de constrân­gere menit să asigure îndeplinirea în natură a obligațiilor de a face și de a nu face care implică un fapt personal al debitorului. Amenzile cominatorii consti­tuiau un mijloc de constrângere de drept procesual^[10] și constau în sume de bani aplicate debitorului în faza executării silite, având ca finalitate să îl determine pe acesta să execute în natură obligația care implica faptul său personal. Ele nu erau limitate la valoarea despăgubirilor datorate și, în plus, puteau fi executate silit independent de momentul evaluării judiciare a despăgubirilor datorate de către debitor, ceea ce făcea ca funcția lor disuasivă să fie vizibil superioară celei a daunelor cominatorii. Amenzile cominatorii prezentau însă și un dezavantaj, acela că inter­puneau statul, în calitate de beneficiar al amenzii, în relația dintre creditor și debitor, aspect care va fi remediat prin instituirea penalităților reglementate de art. 906 C.proc.civ.

Mecanismul penalităților, introdus prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă^[11], l‑a înlocuit pe acela al amenzilor cominatorii. Cu singura diferență notabilă că penalitățile se plătesc creditorului, și nu statului, procedura lor este, în linii mari, identică cu cea conferită amenzilor civile prin Legea nr. 459/2006, astfel că, la fel ca acestea din urmă, ele constituie un instrument cominatoriu cu o eficiență disuasivă superioară celei a daunelor cominatorii. 

Procedura penalităților presupune parcurgerea a două etape, aplicarea lor prin încheiere definitivă [art. 906 alin. (1)‑(3) C.proc.civ.] și fixarea lor prin încheiere executorie [art. 906 alin. (4) C.proc.civ.], diviziune menită să asigure atingerea scopului ei declarat, acela de a‑l constrânge pe debitor să își execute obligația de a face și de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Ne propunem în cele ce urmează să supunem atenției, în principal, procedura aplicării penalităților, analiza noastră cuprinzând însă și numeroase trimiteri la etapa fixării lor, opțiune care, sperăm, va facilita lectura materialului de față și va oferi o perspectivă cuprin­zătoare asupra acestui mecanism cominatoriu.

§2. Procedura aplicării de penalități, reglementată de art. 906 alin. (1)‑(3) C.proc.civ.

Aplicarea penalităților de către instanța de judecată este subsumată îndeplinirii următoarelor condiții: existența unui titlu executoriu prin care debitorul să fie obligat la executarea unei obligații de a face sau de a nu face care poate fi adusă la îndeplinire numai prin faptul personal al acestuia (2.1.); parcurgerea procedurii de încuviințare a executării silite și comunicarea încheierii de încuviințare către debitor (2.2.); trecerea unui termen de cel puțin 10 zile de la data comunicării încheierii de încuviințare a executării silite și momentul sesizării instanței de judecată (2.3.); stabilirea penalităților cu respectarea limitelor valorice și a criteriilor prevăzute de lege pentru determinarea cuantumului lor (2.4.). Fiecare dintre aceste condiții va fi analizată în cele ce urmează. De asemenea, în cadrul unor secțiuni separate, vom analiza apărările care pot fi invocate de către debitor în fața instanței învestite cu cererea creditorului de aplicare a penalităților (2.5.) iar, în final, natura juridică a hotărârii prin care instanța soluționează cererea de aplicare a penalităților, precum și căile de atac ce pot fi exercitate împotriva ei (2.6.).

2.1. Existența unui titlu executoriu prin care debitorul să fie obligat la executarea unei obligații de a face sau de a nu face care poate fi adusă la îndeplinire numai prin contribuția personală a acestuia

Art. 906 C.proc.civ. nu se referă expres la cerința existenței unui titlu execut­o­riu. Cu toate acestea, necesitatea sa este de la sine înțeleasă, în condițiile în carepena­litățile sunt concepute ca fiind un mijloc cominatoriu la care creditorul poate recurge doar în faza executării silite^[12]. O astfel de constatare rezultă nu doar din pozițio­narea art. 906 C.proc.civ. într‑un capitol integrat Cărții a V‑a a Codului de procedu­ră – Despre executarea silită –, ci ea se bazează pe interpretarea literală a alin. (1) al articolului menționat, text care condiționează accesul creditorului la mecanismul penalităților de încuviințarea executării silite^[13], indiciu apt să înlăture orice dubita­ție asupra necesității titlului executoriu, din moment ce nicio executare silită nu poate avea loc în absența acestuia, așa cum prevede art. 632 C.proc.civ. Este indife­rent dacă titlul executoriu este unul jurisdicțional sau unul nejurisdicțional^[14], fiind, în acest ultim caz, un înscris căruia legea îi recunoaște valoare executorie [art. 632 alin. (2) C.proc.civ.].

Titlul executoriu trebuie să privească una dintre obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. (A). De asemenea, atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, aceasta trebuie să fie pronunțată într‑o acțiune al cărei obiect este executarea în natură a obligației asumate de către debitor, neexistând opțiunea pentru creditor de a sesiza instanța cu două capete de cerere, unul care să vizeze obligarea debitorului la executarea în natură a datoriei sale și altul care să aibă ca obiect îndatorarea aceluiași debitor la plata de penalități până la executarea obligației care implică contribuția personală a acestuia (B).

A) Titlul executoriu trebuie să privească una dintre obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 alin. (1) C.proc.civ.

Textul legal analizat are în vedere obligațiile de a face sau de a nu face care nu pot fi îndeplinite prin „altă persoană”, ci doar de către debitor. Într‑o formulare pozitivă, obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. sunt cele de a face sau de a nu face a căror executare implică/necesită contribuția personală al debitorului (a). Contrar a ceea ce ar lăsa să se înțeleagă la prima vedere, obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. nu trebuie reduse la cele intuitu personae, sfera lor fiind mai cuprinzătoare(b). Vom analiza în partea finală a acestei secțiuni consecințele neîndeplinirii condiției ca titlul executoriu să privească una dintre obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. (c). 

a) Obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. sunt cele de a face sau de a nu face a căror executare implică/necesită contribuția personală a debitorului.

Obligațiile de a face care implică contribuția personală a debitorului. Art. 906 C.proc.civ. se aplică obligațiilor de a face, adică acelora care implică o prestație po­ziti­vă din partea debitorului, cu excepția celei de a da, adică de a transmite sau de a constitui un drept real^[15]. Nu orice obligații de a face intră în domeniul de regle­mentare a art. 906 C.proc.civ., ci numai acelea care, pentru executarea lor în natură, reclamă contribuția nemijlocită a debitorului. Întrucât executarea lor nu implică faptul personal al debitorului, sunt excluse mecanismului penalităților reglementat de art. 906 C.proc.civ.: obligațiile pecuniare, pentru executarea cărora legiuitorul pre­­­vede posibilitatea urmării silite asupra bunurilor debitorului (art. 727‑887 C.proc.civ.); obli­ga­țiile de predare a bunurilor, în cazul cărora este reglementată procedura predării silite a bunurilor mobile și imobile (art. 888‑895 C.proc.civ.); obligațiile de a face care pot fi îndeplinite de către creditorul însuși sau de către o altă persoană (art. 903‑905 C.proc.civ.)^[16]. 

Obligațiile de a nu face care implică contribuția personală a debitorului. Art. 906 C.proc.civ. se aplică și în cazul neexecutării unei obligații de a nu face. Diferit de obli­gația de a face, care presupune o prestație pozitivă din partea debitorului, obiectul obligației de a nu face este o prestație negativă, debitorul fiind ținut să nu facă ceva ce ar fi putut săvârși în absența existenței acestei obligații^[17]. În plus, pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ., este necesar ca executarea obligației de a nu face să presupună faptul personal al debitorului. Dar care sunt, mai exact, obligațiile de a nu face care nu pot fi executate decât prin contribuția personală a debitorului? Credem că răspunsul la această întrebare trebuie să parcurgă doi pași.

În primul rând, este de observat că, atunci când titlul executoriu instituie o obli­gație de a nu face în sarcina debitorului, doar ieșirea acestuia din pasivitate prin săvârșirea acțiunii care i‑a fost interzisă echivalează cu o neexecutare^[18]. Executarea silită a obligației de a nu face presupune fie înlăturarea consecințelor săvârșirii acțiu­nii prohibite prin titlul executoriu, atunci când încălcarea obligației s‑a consumat (e.g., distrugerea construcției edificate cu încălcarea obligației de a nu face), fie înce­tarea acțiunii debitorului de neconformare, dacă aceasta are un caracter continuu și nu s‑a epuizat (încetarea acțiunii de edificare a construcției, interzise prin titlul executoriu). În primul caz, executarea silită a obligației de a nu face se traduce într‑o acțiune^[19], reversul celei care a condus la încălcarea obligației de a nu face (dacă debitorul a construit, deși îi era interzis, executarea silită presupune distrugerea a ceea ce s‑a făcut cu încălcarea obligației de a nu face)^[20]. În cel de‑al doilea caz, exe­cu­tarea silită a obligației urmărește revenirea la o situație de conformare cu cele sta­bilite prin titlul executoriu, tinzând la reinstaurarea ordinii juridice prin readu­cerea debitorului la starea de inactivitate anterioară încălcării obligației de a nu face.

Aceste scurte constatări generale asupra executării silite a obligației de a nu face ne permit să trecem la cel de‑al doilea pas necesar răspunsului la întrebarea formu­lată. Astfel, atunci când executarea silită presupune o acțiune, aplicarea art. 906 C.proc.civ. este posibilă numai atunci când realizarea ei implică faptul personal al debitorului, în caz contrar, creditorul putând să o îndeplinească singur sau prin altă persoană, cu respectarea art. 905 C.proc.civ. Aplicarea art. 906 C.proc.civ. este însă deschisă întotdeauna creditorului atunci când executarea silită urmărește încetarea acțiu­nii prin care a fost încălcată obligația de a nu face, doar debitorul putând asigu­ra executarea acesteia prin revenirea lui la o situație conformă titlului executoriu.

b) Obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. nu trebuie reduse la cele intuitu personae, sfera lor fiind mai cuprinzătoare.

Obligațiile intuitu personae au ca izvor un anumit tip de acte juridice, denumite și ele intuitu personae, caracterizate prin aceea că identitatea sau calitățile per­soa­nei (abilități artistice sau tehnice^[21]) sunt determinante pentru exprimarea consim­ță­mân­tului^[22], cu implicații atât asupra condițiilor pretinse pentru încheierea lor valabilă^[23], cât și în planul efectelor pe care aceste acte juridice le produc^[24]. 

În multe situații, aceste acte juridice, în care elementul personal a fost determi­nant pentru încheierea lor, nasc obligații intuitu personae (e.g., obligația mandata­rului de a executa mandatul), dar există și situații în care obligațiile izvorâte nu au un astfel de caracter [e.g., obligația asumată de către donator de a transfera pro­prie­tatea (inclusiv aceea de a preda bunul) asupra bunului donat nu este una intuitu personae, deși, neîndoielnic, donația are un astfel de caracter]. Doar atunci când actul juridic este în­cheiat în considerarea persoanei debitorului, obligațiile ce revin aces­tuia au un carac­ter intuitu personae (în cazul mandatului, contractul este încheiat în conside­rarea per­soanei mandatarului, debitorul obligației de a încheia actul juridic pentru care a fost mandatat, deosebit de cazul donației, care este încheiată în considerarea persoanei donatarului, creditor în raportul juridic de donație).

Obligațiile intuitu personae intră în sfera de aplicare a art. 906 C.proc.civ.^[25] Ele nu trebuie însă confundate cu obligațiile a căror executare implică faptul personal al debitorului în sensul acestei dispoziții legale^[26], domeniul acestora din urmă fiind mai cuprinzător. Astfel, există obligații care, din punctul de vedere al dreptului sub­stan­­țial, nu sunt intuitu personae, dar care totuși, din perspectiva executării silite, trebuie privite ca fiind obligații care nu pot fi îndeplinite decât de către debitor (e.g., obligația de a publica o dezmințire într‑un ziar, pentru repararea prejudiciului moral cauzat printr‑o faptă ilicită delictuală nu este una intuitu personae, dar exe­cutarea ei implică faptul personal al debitorului). Absența suprapunerii domeniului obliga­țiilor intuitu personae cu acela al obligațiilor care implică faptul personal al debi­torului își are explicația în semnificația diferită atribuită caracterului personal al obligației ce revine debitorului. În planul dreptului substanțial, o obligație are carac­ter personal (intuitu personae), atunci când ea se naște dintr‑un act juridic încheiat în considerarea persoanei debitorului, pe când în planul dreptului procesual, o obli­gație are un caracter personal atunci când poate fi executată numai de către debitor. Recunoașterea existenței acestei disparități este necesară pentru a înțelege faptul că domeniul obligațiilor intuitu personae, așa cum sunt acestea înțelese în dreptul substanțial, nu îl epuizează pe acela al obligațiilor care implică faptul personal al debitorului, așa cum acestea sunt concepute de către dreptul procesual. Tocmai de aceea trimiterea la obligațiile intuitu personae pentru delimitarea sferei de aplicare a art. 906 C.proc.civ. poate fi sursa unor confuzii care se impun a fi evitate.

c) Consecințele neîndeplinirii condiției ca titlul executoriu să privească una dintre obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. 

Dreptul de a sesiza instanța de judecată în vederea stabilirii penalităților este recu­noscut numai creditorilor obligațiilor pentru a căror executare este necesară contribuția personală a debitorului. Dacă titlul executoriu nu vizează această cate­go­rie de obligații, creditorul nu are deschisă calea procedurală a sesizării instanței în vederea stabilirii penalităților^[27], ceea ce conduce la respingerea cererii de che­mare în judecată ca inadmisibilă, ca efect al invocării unei excepții de fond, din moment ce ea privește însuși dreptul la acțiune în sens procesual^[28], absolute, deli­mitarea strictă a categoriei de obligații susceptibile de executare prin recurgerea la mecanismul penalităților se integrează unei norme de ordine publică, a cărei apli­care nu poate fi lăsată la libera apreciere a părților^[29], și peremptorii, în condițiile în care ridicarea ei împiedică soluționarea pe fond a cauzei^[30]. 

B) Atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, aceasta trebuie să fie pronunțată într‑o acțiune al cărei obiect este executarea în natură a obligației asumate de către debitor (a), neexistând opțiunea pentru creditor de a sesiza instanța cu două capete de cerere, unul care să vizeze obligarea debitorului la executarea în natură a dato­riei sale și altul care să aibă ca obiect îndatorarea aceluiași debitor la plata de penalități până la executarea obligației care implică contribuția personală a acestuia (b).

a) Atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească, aceasta trebuie să fie pronunțată într‑o acțiune al cărei obiect este executarea în natură a obligației asumate de către debitor.

Regula nemo praecise potest cogi at factum (în sensul că nimeni nu poate fi constrâns să execute în natură o obligație de a face^[31]) nu se opune pronunțării unei hotărâri prin care debitorul să fie obligat să execute în natură obligația care implică pentru aducerea ei la îndeplinire contribuția sa personală. Soluția își găsește supor­tul în dispozițiile art. 1527 C.civ., conform căruia debitorul poate fi întot­deauna obligat să execute obligația în natură, cu excepția situației când o atare executare este imposibilă^[32]. 

Se pare că totuși nu aceasta a fost și concepția redactorilor noului Cod civil, aceștia considerând că remediul executării în natură nu este accesibil creditorului în privința obligațiilor care implică faptul personal al debitorului, o astfel de executare fiind imposibilă, în sensul tezei finale a art. 1527 C.civ., întrucât ar aduce atingere libertății acestuia din urmă^[33].

În realitate, așa cum cu justețe s‑a susținut în doctrină^[34], riscul lezării libertății in­di­vi­duale în cazul executării în natură a unor astfel de obligații este practic inexis­tent. Pronunțarea, în temeiul art. 1527 C.civ., a unei hotărâri prin care debitorul să fie obligat să execute în natură o obligație de a face a cărei îndeplinire depinde de faptul său personal nu poate conduce, în sine, la o limitare a libertății acestuia. Doar perspectiva executării silite în natură a unei astfel de obligații, ulterior obținerii hotărârii judecătorești de condamnare a debitorului,conține potențialul exercitării unei constrângeri fizice asupra persoanei acestuia și ar putea justifica interpretarea preventivă a art. 1527 C.civ., care refuză creditorului accesul la remediul executării în natură chiar din etapa constituirii titlului executoriu. Prin urmare, nu remediul substanțial al executării în natură a obligației, care se consumă odată cu obținerea hotărârii judecătorești de condamnare, trebuie asociat cu posibilitatea afectării spa­țiului de libertate a individului, ci executarea pe cale silită a acesteia, ulterior obți­nerii titlului executoriu, poate prezenta riscul unei astfel de lezări. Dar și acest risc este inexistent. Procedurile execuționale puse la dispoziția creditorului pentru a obți­ne executarea obligațiilor care implică faptul personal al debitorului sunt adap­tate să răspundă nevoii de prezervare a libertății acestuia, nefiind permisă nicio con­strân­gere care să privească integritatea fizică a acestuia. Aceste proceduri implică o constrângere patrimonială (indirectă) a debitorului prin chiar sistemul de penalități reglementat de art. 906 C.proc.civ.^[35], iar, dacă acestea nu conduc la rezul­tatul așteptat, singurul remediu este despăgubirea creditorului, în condițiile drep­tului comun sau ale art. 892 C.proc.civ., așa cum prevede art. 906 alin. (7) C.proc.civ.

În plus, chiar existența unor proceduri execuționale puse la dispoziția credito­rului pentru a obține executarea pe cale silită a obligațiilor care implică contribuția personală a debitorului are ca premisă acceptarea ideii existenței unor titluri execu­torii (inclusiv hotărâri judecătorești), prin care acesta este obligat la executarea lor în natură, ceea ce infirmă, cu puterea evidenței, posibila interpretare a art. 1527 C.civ., în sensul căreia acest remediu nu este deschis creditorului unei obligații a cărei executare implică faptul personal al debitorului.

b) Inexistența opțiunii pentru creditor de a sesiza instanța cu două capete de cerere, unul care să vizeze obligarea debitorului la executarea în natură a datoriei sale și altul care să aibă ca obiect îndatorarea aceluiași debitor la plata de penalități până la executarea obligației care implică contribuția personală a acestuia.

Existența unei executări silite în curs, ca premisă pentru obligarea debitorului la plata de penalități în condițiile art. 906 C.proc.civ., este constant recunoscută, atât în doctrină, cât și în practica judiciară^[36]. Instanțele de judecată au respins prin pris­ma neîndeplinirii acestei condiții capătul de cerere prin care s‑a pretins obligarea pârâtului la plata de penalități în cadrul procesului declanșat pentru obținerea titlu­lui executoriu, demersul judiciar fiind caracterizat prin formularea a două petite, unul având ca obiect obligarea pârâtului la executarea obligației de a face care impli­că faptul personal al debitorului și altul vizând îndatorarea sa la plata de penalități până la executarea obligației principale. Totuși, nuanțele nu au lipsit, unele instanțe au considerat cererea ca prematură^[37], iar altele ca inadmisibilă^[38], după cum unele s‑au limitat să respingă cererea fără să califice motivul respingerii, rezumându‑se doar să indice că dreptul creditorului de a cere obligarea pârâtului la plata de pe­nalități este circumscris fazei executării silite^[39]. Ocazional, cererea a fost respinsă și ca neîntemeiată, ca urmare a neobservării acestei cerințe premisă pentru obli­garea debitorului la plata de penalități^[40]. 

În încercarea de a identifica soluția corectă, trebuie să pornim de la realitatea că dreptul de a sesiza instanța (dreptul la acțiune în sens procesual) în vederea stabilirii penalităților poate fi exercitat doar ulterior celui prin care instanța este învestită în vederea obligării debitorului la executarea obligației care implică faptul său perso­nal, el putând fi valorificat, mai exact, numai după constituirea titlului executoriu și declanșarea executării silite. Existența unei ordini în care trebuie exercitate cele două drepturi, inerentă derulării procesului civil, înțeles ca o succesiune organizată de acte și fapte procesuale^[41], evidențiază relația de subsecvență/de subsidiari­tate^[42] în care ele se găsesc, iar nerespectarea acestei ordini conduce la respingerea cererii de stabilire a penalităților ca inadmisibilă și, nicidecum, ca prematură sau ca neîn­temeiată.

Prematuritatea pune în discuție actualitatea dreptului subiectiv atunci când acesta este afectat de un termen sau de o condiție suspensivă^[43]. Până la împlinirea evenimentului viitor există posibilitatea sesizării instanței, însă nu se poate obține condamnarea pârâtului, dreptul la acțiune în sens material nefiind născut [art. 2524 alin. (2) și alin. (3) C.civ.]^[44]. Dreptul creditorului la plata penalităților nu este afectat de un termen sau de o condiție suspensivă, respingerea cererii decurgând din împre­jurarea că dreptul său de a sesiza instanța este subordonat respectării ordinii sub imperiul căreia se derulează cele două faze ale procesului civil.

Invocarea subsidiarității dreptului de a sesiza instanța în vederea stabilirii penali­tăților se realizează pe calea unei excepții procesuale de fond, pentru că pune în discuție o limitare a dreptului la acțiune în sens procesual^[45], absolute, normele care stabilesc succesiunea celor două faze ale procesului civil, judecata și executarea sili­tă, fiind de ordine publică, și peremptorii, ridicarea ei împiedicând soluționarea pe fond a cauzei^[46]. Problema subsidiarității dreptului de a sesiza instanța și, impli­cit, a cererii (capătului de cerere) de obligare la plata penalităților, ca expresie concretă de exercitare a acestui drept, este distinctă de fondul pretenției deduse spre jude­cată, astfel că soluția de respingere a acestei cereri ca neîntemeiată este inexactă.

2.2. Parcurgerea procedurii de încuviințare a executării silite și comu­nicarea încheierii de încuviințare către debitor

Am menționat deja că dreptul creditorului de a sesiza instanța în vederea obli­gării debitorului la plata penalităților este subsecvent declanșării executării silite, ceea ce implică nu doar emiterea și comunicarea încheierii de încuviințare a exe­cutării silite, aspecte la care trimite explicit art. 906 alin. (1) C.proc.civ., dar și for­mularea cererii de executare silită, urmată de înregistrarea și deschiderea dosarului de executare silită, conform art. 664 și art. 665 C.proc.civ., texte incidente și în pro­cedura de aplicare a penalităților, dată fiind vocația lor de aplicare generală, în absența unor norme speciale derogatorii^[47].

De asemenea, în absența unor norme derogatorii cuprinse în art. 906 C.proc.civ., se aplică procedurii penalităților și art. 667 alin. (1) C.proc.civ., odată cu încheierea de încuviințare a executării silite fiind comunicate debitorului titlul executoriu în copie certificată de către executor, precum și o somație^[48]. De altfel, necesitatea comu­nicării somației rezultă și din cuprinsul art. 888 C.proc.civ., dispoziție norma­tivă care reiterează în materia specială a executării silite directe regula comunicării somației, referindu‑se la dreptul creditorului de a solicita executarea silită, dacă debitorul „nu execută de bunăvoie obligația sa în termenul prevăzut în somație”.

Reținem, de asemenea, că, potrivit art. 889 C.proc.civ., în mod excepțional, executarea silită se poate realiza „de îndată și fără somație”, dacă creditorul justifică „o nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate”. Textul de lege se aplică tuturor formelor de executare silită directă, inclusiv celei care privește obli­gațiile a căror îndeplinire implică faptul personal al debitorului. În funcție de cazu­rile, limitativ prevăzute de lege, în care executarea silită se poate desfășura „de înda­tă și fără somație”, se poate constata că doar existența unei nevoi urgente poate justifica o astfel de procedură simplificată în cazul obligațiilor a căror exe­cutare implică faptul personal al debitorului^[49]. 

Dacă executarea se realizează fără somație, debitorului i se vor comunica doar încheierea de încuviințare a executării silite și titlul executoriu, în copie certificată de către executor, soluție impusă de o necesară corelare art. 667 alin. (1) C.proc.civ. cu art. 889 C.proc.civ. Astfel, regula informării debitorului asupra declanșării exe­cu­tării silite, realizată prin comunicarea somației, a încheierii de încuviințare a exe­cu­tării silite^[50] și a titlului executoriu, stabilită de art. 667 alin. (1) C.proc.civ., își men­­ține aplicabilitatea doar în privința comunicării ultimelor două acte, fiind sustrasă acestei proceduri de încunoștințare doar somația, în limita în care acționează excepția prevăzută de art. 889 C.proc.civ.

S‑a exprimat însă și opinia, în sensul căreia, în situațiile prevăzute de art. 889 C.proc.civ., când executarea se realizează fără somație, ea se desfășoară, de fapt, și fără comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite^[51]. Observându‑se rațiu­nea textului, asigurarea unui acces rapid al creditorului la o executare silită fără ca debitorul să fie avertizat asupra iminenței desfășurării acesteia, se apreciază că fina­­litatea urmărită prin instituirea derogării de la întocmirea și comunicarea soma­ției nu ar mai putea fi atinsă, dacă ar subzista totuși aceea de comunicare a încheierii de încuviințare a executării silite. Un argument invocat în susținerea acestei opinii este și mențiunea conținută de art. 889 C.proc.civ., în sensul căreia executarea se reali­zează atât fără somație, cât și de îndată, ceea ce ar lăsa să se înțeleagă că nu este permisă nicio temporizare a executării silite, precum aceea provocată de comu­nicarea încheierii de încuviințare. 

Soluția avansată este, neîndoielnic, judicioasă, dar considerăm că ea este insu­ficient susținută în plan legislativ. Apreciem că opinia exprimată tinde la extinderea domeniului de aplicare a excepției prevăzute de art. 889 C.proc.civ. într‑un teritoriu care, în absența unei derogări exprese, trebuie considerat ca fiind acela al regulii insti­tuite de art. 667 alin. (1) C.proc.civ. Apoi, tensiunea care există între regula con­ținută de art. 667 alin. (1) C.proc.civ. (text care impune comunicarea, ca regulă, a încheierii de încuviințare a executării silite) și aceea instituită de art. 889 C.proc.civ. (dispoziție legală care permite, cu titlu de excepție, ca executarea silită să se desfă­șoare de îndată și fără somație) nu este totuși una care să așeze cele două texte pe poziții ireconciliabile. În cele din urmă, comunicarea încheierii de încuvi­ințare a executării silite se poate realiza de către executorul judecătoresc într‑un moment con­temporan cu acela al începerii efective a procedurilor de executare silită, minimizând riscurile compromiterii desfășurării executării silite fără somație. Nu în ultimul rând, menționăm că formele de încunoștințare a debitorului prevăzute de art. 667 alin. (1) C.proc.civ. se constituie într‑un ansamblu de măsuri menite să consolideze poziția defensivă a debitorului, care este informat nu doar asupra imi­nenței declanșării executării silite într‑un anumit termen, rol asumat de comu­nicarea somației, ci și asupra conținutului efectiv al încheierii de încuviințare a exe­cutării silite și a titlului executoriu. Excluderea unora dintre aceste mijloace de infor­mare fragilizează poziția debitorului și limitează conținutul dreptului său la apă­rare^[52], ceea ce, în mod logic, explică nevoia menționării exprese de către legiuitor a tuturor derogărilor care permit executorului judecătoresc să recurgă la o infor­mare limitată a acestuia.

2.3. Trecerea unui termen de cel puțin 10 zile de la data comunicării încheierii de încuviințare a executării silite și momentul sesizării instanței de judecată

Potrivit art. 906 alin. (1) C.proc.civ., creditorul se poate adresa instanței de executare în vederea aplicării penalităților după trecerea unui termen de 10 zile de la data comunicării încheierii de încuviințare. Referirea textului la comunicarea în­cheierii de încuviințate a executării silite (și nu la comunicarea somației), ca moment de început pentru calculul termenului de 10 zile, nu constituie o particularitate întâlnită în procedura aplicării penalităților. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 893, art. 897 și art. 904 C.proc.civ., legiuitorul a optat, în privința tuturor formelor de executare silită directă, să fixeze la momentul comunicării încheierii de încuviințare data de la care începe să curgă termenul pus la dispoziția debitorului pentru executarea obligației stabilite prin titlul executoriu.

Rațiunea acordării termenului de 10 zile este aceea de a asigura debitorului răgazul minim necesar pentru a‑și executa obligația a cărei îndeplinire implică faptul său personal. Termenul de 10 zile este unul procedural, care se calculează pe zile li­bere, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. Fiind un termen prohibitiv^[53], până la împlinirea lui, creditorul nu poate sesiza instanța în vederea fixării pena­lități­lor. Dacă totuși cererea de aplicare a penalităților ar fi formulată, aceasta va fi res­pinsă ca inadmisibilă, ca efect al admiterii excepției de inadmisibilitate^[54], exer­citarea dreptului creditorului de a sesiza instanța fiind subsumată împlinirii terme­nului de 10 zile prevăzut de art. 906 alin. (1) C.proc.civ.^[55]

Pentru situația de excepție în care instanța de executare, în temeiul art. 889 C.proc.civ., ar fi dispus ca executarea să se realizeze „de îndată și fără somație”, cre­ditorul este îndreptățit să formuleze cererea de fixare a penalităților fără res­pectarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 906 alin. (1) C.proc.civ.^[56] Aplicarea art. 889 C.proc.civ. justifică nu doar suprimarea somației (și, evident, a comunicării ei), dar și a termenului pe care debitorul îl are la dispoziție pentru executarea obli­gației prevăzute în titlul executoriu, soluția decurgând logic din aceea că executarea se face de îndată, adică fără trecerea unui termen.

Cererea de aplicare a penalităților poate fi formulată, în principiu, oricând pe parcursul executării silite^[57], art. 906 C.proc.civ. neoferind indicații asupra existenței unui termen limită pentru introducerea ei^[58]. 

2.4. Stabilirea penalităților cu respectarea limitelor valorice și a criteriilor prevăzute de lege pentru determinarea cuantumului lor

Limitele valorice care se impun a fi avute în vedere pentru aplicarea penalităților sunt fixate diferit, după cum obiectul obligației stabilite prin titlul executoriu este sau nu evaluabil în bani. Dacă obligația nu are un obiect evaluabil în bani, penalită­țile se stabilesc într‑un cuantum cuprins între 100 lei și 1000 lei (ele putând avea atât valoarea de 100 lei, cât și pe aceea de 1000 lei), așa cum prevede art. 906 alin. (2) C.proc.civ. În cazul în care obiectul obligației este evaluabil în bani, atunci penalitățile pot fi stabilite de către instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj care se raportează la valoarea obiectului obligației, potrivit art. 906 alin. (3) C.proc.civ.

Instanța este obligată să stabilească prin încheierea de aplicare a penalităților care este cuantumul lor pentru fiecare zi de întârziere, ceea ce implică în mod necesar și determinarea valorii obiectului obligației, atunci când acesta este eva­luabil în bani. Nu este suficientă doar stabilirea procentajului (e.g., 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere din valoarea obiectului obligației), lăsând ca determinarea valorii obiectului obligației să fie realizată de către instanța care va fixa cuantumul penalităților, în conformitate cu 906 alin. (4) C.proc.civ. Așa cum am arătat și cu altă ocazie^[59], interpretarea oferită este fundamentată, în primul rând, pe conținutul clar al alin. (3), care impune instanței să stabilească penalitățile, ceea ce nu se poate rezuma doar la indicarea unui algoritm de calcul al acestora. În al doilea rând, în cadrul procedurii prevăzute de alin. (4), instanța fixează penalitățile, recurgând la un simplu calcul matematic de determinare a lor în raport de numărul de zile de întârziere, ceea ce nu s‑ar putea realiza dacă stabilirea acestora nu a avut loc în cadrul procedurii de aplicare a penalităților. În al treilea rând, soluția preconizată este singura în măsură să justifice utilitatea parcurgerii procedurii de aplicare a penalităților. Rolul procedurii este unul cominatoriu, acela de a‑l determina pe debitor să execute obligația sub amenințarea achitării efective a penalităților aplica­te, fiind util ca debitorul să cunoască valoarea acestor penalități pentru fiecare zi de întârziere, și nu doar un algoritm de determinare a lor^[60].

Cât priveștecriteriile în funcție de care are loc determinarea valorii penalităților pentru fiecare zi de întârziere, acestea sunt subordonate unicului indiciu furnizat de către legiuitor, și anume ca, prin cuantumul lor, penalitățile să asigure constrân­gerea debitorului în vederea executării obligației^[61] [art. 906 alin. (1) C.proc.civ)^[62]. În con­secință, se impun a fi avute în vedere orice împrejurări de fapt care circum­stan­­țiază „gradul de rezistență” a debitorului, precum: situația lui patrimonială (e.g., dacă cuantumul penalităților nu pune nicio presiune asupra patrimoniului său, debi­torul poate persista în atitudinea sa de nesupunere față de cele stabilite în titlul executoriu), gradul de vinovăție (e.g., nu este identică situația debitorului care nu s‑a conformat executării titlului executoriu, pentru că, spre, exemplu, a fost bolnav, cu a aceluia care, în absența oricărei justificări, a refuzat să execute obligația din titlul executoriu, fiind evident că pentru înfrângerea rezistenței celui din urmă pe­nalitățile trebuie stabilită într‑un cuantum mai ridicat) sau gravitatea neexecutării (e.g., executarea unei părți a obligației poate pune în evidență o dorință de con­for­mare a debitorului, care nu impune aplicarea unor penalități într‑un cuantum ridicat).

2.5. Apărările pe care debitorul le poate invoca în procedura de aplicare a penalităților

Potrivit art. 31 C.proc.civ., apărările pot fi de fond și de procedură. În timp ce prin apărările de fond se formulează obiecțiuni ale pârâtului referitoare la însăși pre­tenția formulată împotriva sa, prin intermediul apărărilor procedurale, a căror sferă este, în principal, descrisă de categoria excepțiilor procesuale, se invocă ne­regularități procedurale sau lipsuri ale dreptului la acțiune, așa cum prevede art. 245 C.proc.civ. Referindu‑ne la apărările pe care debitorul le poate invoca în cadrul procedurii de aplicare a penalităților, le avem în vedere atât pe cele de fond, cât și pe cele de procedură, după distincția operată de art. 31 C.proc.civ.

În primul rând, debitorul se va putea apăra invocând neîndeplinirea uneia dintre condițiile pretinse de art. 906 alin. (1) C.proc.civ. pentru aplicarea penalităților: inexis­tența unui titlu executoriu care să privească executarea unei obligații de a face sau de a nu face pentru a cărei îndeplinire este necesară contribuția personală a acestuia, care se invocă, așa cum am menționat, pe calea excepției de inadmisibili­tate^[63]; formularea cererii de aplicare a penalităților anterior împlinirii termenului prohibitiv de 10 zile, calculat de la data comunicării încheierii de încuviințare a exe­cutării silite, neregularitate care se invocă tot pe calea excepției de inadmisibilitate; apărări de fond prin care debitorul urmărește aplicarea unor penalități orientate spre valoarea cea mai mică a acesteia (e.g., starea sa patrimonială precară etc.).

De asemenea, debitorul va putea invoca stingerea prin executare a obligației stabilite prin titlul executoriu. Scopul executării silite este, cum neîndoielnic rezultă din cuprinsul art. 622 alin. (3) C.proc.civ., realizarea creanței recunoscute prin titlul executoriu. Odată ce finalitatea declanșării ei a fost atinsă, nicio formă de executare silită nu mai este justificată, astfel că și cererea de aplicare a penalităților va fi respinsă ca lipsită de interes (dacă executarea precedă formulării cererii de aplicare a penalităților) sau ca rămasă fără interes (dacă este ulterioară cererii de aplicare a penalităților). Este fără relevanță sub aspectul soluției pronunțate (de respingere) dacă executarea obligației are loc în termenul de 10 zile pus la dispoziție debitorului pentru îndeplinirea obligației sau ulterior^[64], atât timp cât încheierea de aplicare a penalităților nu a fost pronunțată^[65]. 

Totodată, debitorul va putea invoca faptul că executarea obligației nu este posi­bilă^[66]. Cerința subînțeleasă a aplicării penalităților este ca obligația să fie posibil de executat, din moment ce scopul aplicării penalităților este tocmai obținerea con­formării debitorului celor stabilite prin titlul executoriu. Prin urmare, dacă debitorul probează că obligația a devenit imposibil de executat, cererea de aplicare a pena­lităților se impune a fi respinsă ca neîntemeiată^[67].

Apărările debitorului formulate în cadrul procedurii de aplicare a penalităților nu pot privi temeinicia sau legalitatea titlului executoriu însuși, indiferent dacă acesta este unul jurisdicțional sau nu. În cazul în care ar fi formulate, astfel de apărări trebuie respinse ca inadmisibile^[68]. 

Tot inadmisibile trebuie considerate și apărările prin care s‑ar invoca nelegali­tatea executării silite, ca urmare a necomunicării titlului executoriu, a încheierii de încuviințare a executării silite sau a somației. Am arătat deja că, potrivit art. 667 alin. (1) C.proc.civ., executorul judecătoresc este obligat să comunice debitorului (inclusiv celui ținut la executarea unei obligații care implică faptul său personal) încheierea de încuviințare a executării silite, copia certificată a titlului executoriu și o somație, dacă legea nu prevede altfel. În conformitate cu alin. (2) al aceluiași arti­col, necomunicarea somației sau a titlului executoriu (atunci când, evident, comu­­nicarea lor este obligatorie) atrage nulitatea executării silite. Dat fiind că nulitatea este expresă, vătămarea este prezumată, conform art. 175 alin. (2) C.proc.civ.^[69] Deși textul nu prevede în mod expres, tot anulabilă este și executarea silită realizată fără comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite. Nulita­tea nefiind una expresă, ci una virtuală, vătămarea nu mai este prezumată în acest ultim caz, astfel că debitorul este obligat să o dovedească pentru a obține aplicarea acestei sancțiuni, conform regulii care decurge din art. 175 alin. (1) C.proc.civ.^[70] Important pentru analiza noastră este însă faptul că aceste neregularități pot fi invocate numai pe ca­lea contestației la executare^[71], ele neputând face obiectul unor apărări formulate în cadrul procedurii de aplicare a penalităților^[72]. Calea proce­durală pentru invoc­a­rea nelegalității executării silite este contestația la executare^[73], nicio dispoziție legală neputând fi invocată în susținerea ideii că motivele de nele­galitate ar putea fi valorificate pe cale de apărare în cadrul procedurii de aplicare a penalităților. De altfel, o altă soluție nici nu ar fi posibilă decât cu riscul destabilizării mecanismului de invocare a neregularităților privind executarea silită, din moment s‑ar crea con­textul ridicării lor cu nerespectarea termenului de decădere prevăzut de art. 715 C.proc.civ. pentru formularea contestației la executare.

2.6. Natura juridică a hotărârii prin care instanța soluționează cererea de aplicare a penalităților, precum și căile de atac ce pot fi exercitate împotriva ei

Instanța se pronunță prin încheiere asupra aplicării penalităților, conform art. 906 alin. (2) C.proc.civ. Soluția este concordantă cu cea prevăzută de art. 651 alin. (4) C.proc.civ. care, cu valoare generală, identifică tot încheierea ca fiind tipul de hotărâre pe care îl pronunță instanța de executare pentru soluționarea tuturor incidentelor ivite în cursul executării silite. De asemenea, potrivit regulii generale, încheierea pronunțată de instanța de executare este executorie, putând fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.

În raport de regula generală, încheierea de aplicare a penalităților prezintă două particularități. Cea dintâi se referă la faptul că ea nu are caracter executoriu. Această abatere de la regula generală rezultă din cuprinsul alin. (6) al art. 906, text care recu­noaște doar încheierii de fixare a penalităților, reglementate de alin. (4) al aceluiași articol, caracterul executoriu, lăsând a se înțelege că aceea prin care s‑au aplicat penalitățile nu este executorie. Soluția legală se explică prin prisma rolului pe care etapa aplicării penalităților îl are în ansamblul procedurii cuprinse în art. 906 C.proc.civ. Aplicarea penalităților are un caracter cominatoriu, pronunțarea și comunicarea încheierii prin care ele au fost stabilite având doar rolul de a avertiza debitorul asupra iminenței sancționării sale, dacă nu va executa obligația care presupune contribuția sa personală. Observând scopul penalităților în această etapă a procedurii, apare ca fiind logică soluția tehnică pentru care a optat legiuitorul, de a nu atașa încheierii de aplicare a penalităților și caracterul de a fi executorie. Fiind în puterea debitorului să pună capăt potențialului ca aceste penalități să fie executate împotriva sa prin îndeplinirea obligației prevăzute în titlul executoriu, rezultă și că dreptul de creanță al creditorului vizând plata acestora nu este cert, lichid și exigibil^[74], caractere juridice ce pot fi atribuite doar creanței rezultate în urma procedurii de fixare a penalităților, potrivit art. 906 alin. (4) C.proc.civ. Cea de‑a doua particularitate, care rezultă, de această dată, nemijlocit din conținutul art. 906 alin. (2) C.proc.civ, este că încheierea de aplicare a penalităților are un carac­ter definitiv^[75], ceea ce are semnificația faptului că ea nu este supusă nici apelului și nici recursului, conform art. 634 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. O astfel de încheiere este însă susceptibilă să facă obiectul revizuirii [e.g., pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ] sau al contestației în anu­lare^[76] [numai pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (1) C.proc.civ.].

De asemenea, considerăm că încheierea pronunțată în cadrul procedurii de aplicare a penalităților poate fi desființată ca efect al admiterii contestației la executare (pentru motive precum prescripția executării silite sau necomunicarea somației). Este adevărat că formularea unei astfel de contestații la executare poate justifica suspendarea cauzei care are ca obiect aplicarea penalităților, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.^[77] Suspendarea este însă una facultativă, astfel că ea nu constituie un obstacol absolut în calea continuării procedurii și a pronunțării încheierii de aplicare a penalităților. În situația continuării procesului, desființarea executării silite ca efect al admiterii contestației la executare va privi, inevitabil, și încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 906 alin. (2) C.proc.civ. Soluția preconizată este ușor de înțeles, dacă se are în vedere natura juridică duală a încheierii de aplicare a penalităților, act jurisdicțional, dar, în același timp, act de executare silită^[78], menit să asigure aducerea la îndeplinire a obligației din titlul executoriu, ceea ce justifică includerea ei în sfera de cuprindere a executării silite desființate ca efect al admiterii contestației la executare^[79].

Note de subsol

^[1] A se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general, vol. IV, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 505.

^[2] Decizia nr. XX/2005 a fost publicată în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.

^[3] În doctrină, problema limitării aplicării daunelor cominatorii doar în privința obligațiilor de a face care implicau faptul personal al debitorului a fost controversată, susținându‑se opinia că ele puteau fi utilizate și pentru aducerea la îndeplinire a altor obligații de a face, atunci când se aprecia că realizarea creanței creditorului era mai ușor de obținut prin utilizarea acestui mijloc cominatoriu (a se vedea L. Pop, op. cit., p. 506‑507).

^[4] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 509.

^[5] Totuși, nu au lipsit unele aplicații ale daunelor cominatorii în anumite materii speciale [e.g., art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991; art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. 

^[6] Soluția instanței supreme s‑a îndepărtat de aceea a doctrinei, conform căreia daunele comi­natorii ar trebui executate chiar anterior transformării lor în despăgubiri, urmând ca, ulterior, dacă valoarea lor o depășea pe aceea a daunelor interese datorate, ea să fie redusă la cuantumul despăgubirilor (a se vedea L. Pop, op. cit., p. 508).

^[7] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[8] M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006.

^[9] Sistemul amenzilor civile (cominatorii) instituit prin O.U.G. nr. 138/2000 a conviețuit cu acela al daunelor cominatorii până la data intrării în vigoare a Legii nr. 459/2006. Trebuie însă menționat că intrarea în vigoare a mecanismului amenzilor civile a ridicat problema supraviețuirii daunelor cominatorii, practica judiciară neunitară apărută a determinat intervenția instanței supreme, care s‑a pronunțat în sensul aplicării concomitente a celor două instrumente cominatorii (a se vedea Decizia nr. XX/2005, anterior evocată).

^[10] Fiind, din acest punct de vedere, diferite de daunele cominatorii, care constituiau un mijloc de constrângere de drept substanțial (a se vedea L. Pop, op. cit., p. 509).

^[11] M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012. Inițial, noul Cod de procedură civilă păstrase sistemul amen­­zilor cominatorii, pe care l‑a abandonat în favoarea celui al penalităților ca urmare a modi­ficările operate prin legea de punere în aplicare a acestuia. 

^[12] Sub acest aspect, sunt relevante și considerentele instanței supreme, care a reținut că „Reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, ce debutează prin încuviințarea executării silite în baza titlului executoriu ce prevede executarea obligației de a face sau de a nu face. Utilizarea penalităților prevăzute de Codul de procedură civilă nu este posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite” (a se vedea parag. 57 și 58 din I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 16/2017, M. Of. nr. 258 din 13 aprilie 2017). Pentru o opinie izolată în sensul căreia penalitățile pot fi acor­date și în planul raporturilor juridice de drept substanțial, în absența declanșării executării silite, a se vedea D. Ghiță, Discuții privitoare la aplicarea penalităților în cazul executării unor obligații de a face sau de a nu face în lumina art. 906 din Noul Cod de procedură civilă și a art. 1516 C.civ., în Dreptul nr. 1/2016, disponibil pe www.sintact.ro. 

^[13] Referirea legiuitorului la comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite, pe lângă rolul său de a identifica una dintre etapele care trebuie parcurse de către creditor pentru a obține obligarea debitorului la plata de penalități, are ca scop și să ofere o indicație neîndoielnică asupra considerării procedurii prevăzute de art. 906 C.proc.civ. ca fiind una integrată executării silite. Absența unui astfel de indiciu în cuprinsul art. 580³ C.proc.civ. 1865, text care reglementa amenda civilă ca instrument cominatoriu pentru îndeplinirea de către debitor, în faza executării silite, a obligațiilor care implicau faptul personal al acestuia, a necesitat, pe fondul unei practici judiciare neunitare, intervenția instanței supreme, care, printr‑o decizie pronunțată în recurs în interesul legii (a se vedea I.C.C.J., S.U., dec. nr. 3/2011, M. Of. nr. 372 din 24 mai 2011), a stabilit că „amen­da civilă prevăzută de dispozițiile art. 580³ din Codul de procedură civilă poate fi aplicată debito­rului unei obligații de a face cu caracter strict personal doar în cadrul procedurii execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite în condițiile art. 373¹ din Codul de procedură civilă, urmată de somația prevăzută de art. 387, art. 572 și art. 580² din Codul de procedură civilă”.

^[14] A se vedea N.H. Țiț, Considerații cu privire la executarea silită a obligațiilor de a face sau de a nu face intuitu personae, în In Honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăți și puteri la începutul mileniului al III‑lea, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 346.

^[15] Conținutul noțiunii de obligație de a face este același atât în materia dreptului substanțial (a se vedea L. Pop, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 27‑28, dar și p. 17‑18), cât și în aceea a dreptului procesual (a se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 662).

^[16] Decizia în privința apartenenței unei obligații de a face categoriei acelora care nu pot fi executate decât de către debitor nu este întotdeauna ușor de luat. Astfel, s‑a apreciat că obligațiile a căror executare presupune din partea creditorului o activitate exorbitantă sau anevoioasă (pre­cum obținerea unor autorizații, avize, aprobări administrative), întrucât acesta nu este în măsură să avanseze cheltuielile necesare executării, respectiv nu deține documentele necesare formulării cererilor administrative, trebuie considerate că nu pot fi îndeplinite decât de către debitor, fiind deci susceptibile de a intra în domeniul de aplicare a art. 906 C.proc.civ. [a se vedea I.F. Popa, Impli­cațiile substanțiale ale „aplicării de penalități” (art. 906 din Codul de procedură civilă), în R.R.D.P. nr. 1/2020, p. 290].

^[17] Semnificația acestei noțiuni este aceeași atât în planul dreptului substanțial (a se vedea L. Pop, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, citat supra, p. 17‑18), cât și în acela al dreptului procesual (a se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 662).

^[18] A se vedea J.L Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, Les obligations, 6^e éd., Yvon Blais – Thomson, Cowansville (Québec), 2005, p. 867.

^[19] A se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 285. 

^[20] Ceea ce nu poate conduce la concluzia inexistenței obligației de a nu face din punct de vedere execuțional. Prestația pozitivă reprezintă modalitatea concretă de restabilire a ordinii instituite prin titlul executoriu, fără a avea semnificația înlocuirii obligației la care acesta se referă, de a nu face, cu una de a face. De altfel, executarea silită a obligației de a nu face nu presupune, întotdeauna, înlăturarea a ceea ce s‑a făcut cu încălcarea acesteia, ci ea poate avea ca finalitate încetarea acțiunii de neconformare (în sensul că, din perspectivă execuțională, trebuie susținută ideea inexistenței obligației de a nu face, a se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 285). 

^[21] A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 455.

^[22] A se vedea J.L Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 94.

^[23] Astfel, eroarea asupra persoanei în considerarea căreia s‑a încheiat contractul sau asupra calităților ei este una esențială [art. 1207 alin. (2) pct. 3 C.civ.] și poate conduce la anularea acestuia (art. 1251 C.civ.).

^[24] Pot fi menționate printre efectele asociate caracterului intuitu personae următoarele: dacă persoana debitorului sau calitățile acestuia sunt cele care au determinat realizarea acordului de voință, numai acesta poate aduce la îndeplinire obligația asumată; în cazul decesului debitorului, obligațiile asumate de către acesta și neexecutate se sting, astfel că ele nu se mai pot transmite pe cale succesorală; de asemenea, contractul încetează să mai constituie suportul juridic necesar pentru producerea de noi efecte, astfel că potențialele obligații viitoare asumate de către debitor nu se vor mai naște în patrimoniul succesorilor săi (a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 455; J.L Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 94; S.I. Vidu, Este contractul de fideiu­siune unul intuitu personae?, în R.R.D.A. nr. 6/2016, p. 26). 

^[25] Totuși, pentru existența unor excepții, a se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 289.

^[26] Ibidem, p. 288.

^[27] Creditorul unei obligații a cărei executare nu reclamă faptul personal al debitorului are însă la dispoziție căile procedurale specifice de valorificare a acesteia pe cale silită (e.g., creditorul unei obligații de predare a unui bun mobil are la dispoziție procedura predării pe cale silită a bunurilor mobile reglementată de art. 893‑895 C.proc.civ.).

^[28] Pe calea acestei apărări se pune în discuție o „restricție” cât privește exercitarea dreptului de a sesiza instanța de judecată. Ea se încadrează categoriei excepțiilor procesuale, așa cum sunt acestea definite de art. 245 C.proc.civ., vizând una dintre ipostazele de „lipsuri ale dreptului la acțiune”, sintagmă regăsită în conținutul acestei dispoziții legale. Este adevărat că formularea tri­mite, mai degrabă, la neîndeplinirea uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile prevăzute de art. 32 C.proc.civ, însă sfera excepțiilor de fond privită prin prisma acestei sintagme este mai largă, cuprinzând și pe acelea care privesc însăși existența dreptului la acțiune în sens material (e.g., excepția prescripției) sau limitări ale dreptului la acțiune în sens procesual (e.g., excepția neîndeplinirii procedurii prealabile). În acest sens, a se vedea: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 3‑a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 409; A. Suciu, Excepțiile procedurale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 32).

^[29] A se vedea, pentru distincția dintre excepțiile procesuale relative și absolute, M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul juridic, București, 2013, p. 644.

^[30] Pentru un astfel de conținut atribuit excepției peremptorii, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 410.

^[31] Pentru semnificația acestei reguli, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 2000, p. 236‑237.

^[32] A se vedea I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 16/2017, citat supra, în special parag. 46 și 47. În același sens, V. Diaconiță, Executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în sistemul Codului civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 247.

^[33] Astfel, cu privire la art. 1197⁶⁶ alin. (1), text care corespunde art. 1527 alin. (1) C.civ., s‑a arătat că: „1) Art. 1197⁶⁶ consacră principiul executării în natură a obligațiilor. Astfel, în caz de neexecutare, creditorul este îndreptățit să ceară executarea silită în natură a obligației. 2) Această regulă se aplică întotdeauna în cazul obligațiilor bănești. 3) Ea nu se aplică atunci când executarea în natură este imposibilă. Noțiunea de imposibilitate avută în vedere de acest articol acoperă atât situațiile în care obiectul obligației este imposibil în fapt sau în drept, cât și situațiile în care execu­tarea prezintă un caracter strict personal, iar executarea silită în natură ar implica o încălcare inadmisibilă a libertății debitorului” (așa cum rezultă din chiar punctul de vedere al redactorilor actualului Cod civil, regăsit în conținutul notei marginale de la art. 1197⁶⁶ din cuprinsul amen­damentelor formulate la proiectul Codului civil adoptat de către Senat la 13 septembrie 2004. Atât varianta adoptată de către Senat, cât și amendamentele formulate au fost publicate pe site‑ul www.just.ro, rubrica „Propuneri de amendamente la proiectul noului Cod civil”).

^[34] A se vedea V. Diaconiță, op. cit., p. 242.

^[35] Potrivit actualei reglementări, executarea silită a obligațiilor de a face și de a nu face, inclu­siv a celor care implică faptul personal al debitorului, reprezintă o formă a executării silite directe. Aceasta nu înseamnă că executarea pe cale silită a acestor obligații se realizează prin contribuția directă, nemijlocită a debitorului, caracterul direct al executării având semnificația obținerii înde­plinirii obligației în natura ei specifică. Dacă obligația este una care nu implică faptul personal al debitorului, în mod concret executarea ei poate fi realizată de către creditorul însuși sau de către altă persoană (nu direct de către debitor), iar dacă este o obligație care implică faptul personal al debitorului, procedurile execuționale se limitează să aibă un caracter cominator, încercând să determine debitorul, prin constrângere patrimonială (indirect, acționând asupra patrimoniului debitorului) să își execute obligația (a se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 637‑640). Pentru o analiză a mijloacelor indirecte de executare silită, a se vedea și E. Oprina, V. Bozeșan, Mijloace indirecte de realizare a executării silite, în R.R.E.S. nr. 1/2015, p. 29 și urm.

^[36] De altfel, problema este avută în vedere și de către I.C.C.J., care, prin argumentele decizorii ale deciziei nr. 16/2017 (citată supra), clarifică și problema necesității unei executări silite în desfășurare pentru recunoașterea dreptului creditorului de a se sesiza instanța în vederea obligării debitorului la plata de penalități (a se vedea, cu precădere, parag. 57 și 58 ale deciziei). 

^[37] A se vedea Jud. Alexandria, sent. civ. nr. 1034/2018, www.rolii.ro. 

^[38] A se vedea C.A. București, dec. civ. nr. 925/2019, www.rolii.ro. 

^[39] A se vedea Trib. Timiș, dec. civ. nr. 938/2019, www.rolii.ro. 

^[40] A se vedea Trib. București, sent. civ. nr. 2456/2018, evocată în cuprinsul dec. civ. nr. 925/2019 a Curții de Apel București, www.rolii.ro. Astfel, într‑un litigiu care a avut ca obiect obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubiri aferent dispoziției emise de către Primarul Municipiului București, tribunalul a apreciat că cererea de obligare a pârâtei la plata de pena­lități este neîntemeiată în considerarea numărului mare de dosare administrative aflate pe rolul pârâtei.

^[41] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 199‑200.

^[42] A se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 288.

^[43] A se vedea Al. Suciu, Excepții procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 152‑153.

^[44] Ibidem.

^[45] A se vedea discuția și bibliografia regăsită la nota de subsol nr. 28. 

^[46] A se vedea pentru definiția excepției peremptorii, bibliografia indicată la nota de subsol nr. 30.

^[47] A se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 637‑640.

^[48] Doctrina pare să fie concordantă în această privință (a se vedea, cu titlu de exemplu, N.H. Țiț, op. cit., p. 346, dar și bibliografia la care se face trimitere în notele de subsol nr. 33 și 34.

^[49] În acest sens, a se vedea N.H. Țiț, op. cit., p. 347.

^[50] Comunicarea, împreună, a încheierii de încuviințare a executării silite și a somației răs­punde dezideratului comun de informare a debitorului asupra pornirii executării silite, pentru ca, în particular, încheierea de încuviințare să servească încunoștințării debitorului asupra declanșării și legalității executării silite, iar somația să îndeplinească rolul de a invita debitorul să își execute obligația, conținând și avertismentul că, în caz de refuz, se vor declanșa mecanismele specifice executării silite (a se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 290).

^[51] Ibidem, p. 648‑649.

^[52] În sensul că prin comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite, a somației și a titlului executoriu se asigură eficiența dreptului la apărare al debitorului în faza executării silite, a se vedea E. Oprina, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 459.

^[53] Aceeași este și natura juridică a termenului de 3 luni reglementat de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. Deși din considerentele deciziei nr. 16/2017 a I.C.C.J., citată supra, parag. 68, rezultă că termenul nu este unul prohibitiv, ci unul imperativ, trebuie reținut că acestea au fost formulate în contextul în care instanța supremă s‑a pronunțat asupra interpretării art. 906 alin. (4) C.proc.civ. în sensul că dispoziția legală nu permitea formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de către debitor cu titlu de penalități. Textul în forma existentă la data pronunțării deci­ziei de interpretare a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, având conținutul actual ce permite formularea mai multor cereri succesive de fixare a penalităților, astfel că argu­mentele avute în vedere de către instanța supremă nu mai pot fi luate în considerare de la data modificării, conform art. 521 rap. la art. 518 C.proc.civ. De altfel, I.C.C.J. a apreciat ea însăși că, neavând un caracter decizoriu, considerentele regăsite la parag. 68 al deciziei menționate nu se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce i‑a permis să revină și să stabilească că termenul de 3 luni este unul prohibitiv, și nu unul de decădere (a se vedea parag. 69‑83 din I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 12/2018, M. Of. nr. 418 din 16 mai 2018). 

^[54] Soluția este aceeași în cazul în care încheierea de încuviințare a executării silite nu a fost comunicată debitorului (sau nu a fost comunicată în mod legal), când, neexistând un moment de început pentru calculul termenului de 10 zile prevăzut de art. 906 C.proc.civ., trebuie considerat că acesta nu a început să curgă.

^[55] Întrucât termenul de 3 luni reglementat de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. este și el unul prohibitiv, formularea cererii de fixare a penalităților înainte de împlinirea acestuia ar urma să fie respinsă tot ca inadmisibilă. S‑a afirmat însă că în acest caz cererea ar trebui respinsă ca prematură (a se vedea E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită. Teoria generală și procedurile execuționale, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 913), cu neobservarea, credem, a faptului că termenul de 3 luni acționează asupra dreptului la acțiune în sens procesual (a dreptului de a sesiza instanța), temporizând nașterea lui, și nu asupra dreptului la acțiune în sens material, doar în acest din urmă caz neîmplinirea termenului putând conduce la respingerea cererii ca prematură [a se vedea și supra pct. 2.1., lit. B)‑b)].

^[56] A se vedea D.A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., nota de subsol nr. 2, p. 993. S‑a susținut și că în situația aplicării art. 889 C.proc.civ., când instanța ar încuviința execu­tarea silită fără somație, termenul de 10 zile ar fi aplicabil, el urmând să fie calculat de la data comu­nicării încheierii de încuviințare a executării silite (a se vedea N.H. Țiț, op. cit., p. 347). Auto­rul pare că acceptă ideea segregării soluției de încuviințare a executării silite fără somație de aceea ca executarea să fie realizată de îndată. O astfel de abordare ni se pare însă greu de accep­tat. Este de observat că întrunirea condițiilor excepționale prevăzute de art. 889 C.proc.civ. justi­fică ca executarea silită să se realizeze de îndată și fără somație, cele două măsuri fiind cumulative. De asemenea, ordinea în care se găsesc indicate cele două măsuri nu este întâmplătoare, ea fiind expresia relației de dependență (logică) în care ele se găsesc: odată ce instanța a dispus ca execu­tarea silită să se realizeze „de îndată”, orice temporizare a executării silite trebuie exclusă, astfel că măsura înlăturării somației apare ca o consecință necesară a celei dintâi. Este adevărat că, așa cum am arătat, în afara unei dispoziții legale derogatorii, încheierea de încuviințare a exe­cutării silite se va comunica, dar ea nu va mai avea rolul de a marca începutul termenului de 10 zile recu­noscut debitorului pentru conformarea sa celor dispuse prin titlul executoriu, ci doar pe acela de a‑l informa asupra conținutului acesteia. 

^[57] Asemănător, cererea de fixare a penalităților poate fi formulată oricând după împlinirea termenului de 3 luni (a se vedea A. Suciu, Probleme practice privind executarea silită a obligațiilor de a face și de a nu face, în Universul Juridic Premium, disponibil pe www.sintact.ro). 

^[58] Așa cum vom arăta (a se vedea infra, nr. 2.5.), prescripția executării silite poate fi invocată doar pe calea contestației la executare, la inițiativa debitorului. Având în vedere regimul propriu de invocare, care exclude ridicarea ei în cadrul procedurii de aplicare a penalităților, nu este exactă afirmația în sensul căreia împlinirea termenului de prescripție reprezintă momentul ultim până la care poate fi formulată cererea de aplicare a penalităților (a se vedea pentru această afirmație, I.F. Popa, op. cit., p. 296).

^[59] Punct de vedere ce a fost încorporat opiniei exprimate de către I.N.M., regăsite în Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, care a avut loc la Timișoara în perioada 5‑6 martie 2020, p. 65‑66.

^[60] Totuși, dacă s‑ar fi indicat doar algoritmul de calcul, determinarea valorii obiectului obliga­ției va fi realizată de către instanță în cadrul procedurii de fixare a penalităților, având în vedere că aceasta nu poate realiza un control de legalitate asupra încheierii de aplicarea a ei și nici nu putea ignora realitatea existenței acestei hotărâri judecătorești (a se vedea opinia I.N.M., citată supra, p. 66). Recent, I.C.C.J. s‑a pronunțat în același sens, în interpretarea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, text care se suprapune în parte cu art. 906 alin. (4) C.proc.civ., considerând că instanța de fixare a penalităților poate stabili ea însăși valoarea obiectului obligației (a se vedea I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 12/2018, citată supra, în special parag. 99‑103).

^[61] Pentru aceste criterii, a se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 295.

^[62] Deși penalitățile îndeplinesc și o funcție punitivă, doar cea cominatorie este cea care are un rol configurator asupra criteriilor de determinare a cuantumului penalităților. Funcția punitivă decurge din cea cominatorie, fiind, din acest punct de vedere, derivată și secundară acesteia. Scopul instituirii penalităților este unul cominatoriu, constrângerea debitorului să execute obli­gația și nicidecum să îl pedepsească pe acesta. Transformarea penalităților dintr‑o măsură comi­natorie într‑una punitivă are loc (doar) odată cu fixarea lor definitivă în cadrul procedurii prevă­zute de art. 906 alin. (4) C.proc.civ., subsumat condiției neexecutării obligației de către debitor în termenul de (cel puțin) 3 luni, calculat de la data comunicării încheierii de aplicare a lor (a se vedea și nota de subsol nr. 65). 

^[63] A se vedea supra, pct. 2.1, lit. A), c).

^[64] Momentul executării poate avea relevanță pentru modalitatea de suportare a cheltuielilor de executare, doar în cazul în care ea are loc înainte de împlinirea termenului de 10 zile debitorul va putea beneficia de regimul de excepție conturat legislativ de art. 670 alin. (2) C.proc.civ.

^[65] Executarea obligației va conduce și la respingerea cererii de fixare a penalităților formulate în conformitate cu art. 906 alin. (4) C.proc.civ., indiferent dacă ea are loc înainte sau după împli­nirea termenului de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților, sub rezerva ca faptul conformării debitorului titlului executoriu să aibă loc înainte de pronunțarea hotărârii de fixare a lor (în același sens, a se vedea și Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, care a avut loc la Brașov, în perioada 10‑11 iunie 2021, p. 118‑128, întocmită de către jud. D.N. Theohari și jud. C.M. Solomon). Odată ce scopul comi­natoriu al procedurii a fost atins, cererea de fixare a penalităților se impune a fi respinsă ca lipsită de interes sau ca rămasă fără interes, după cum executarea a avut loc înainte sau după formularea acesteia. Soluția avansată este susținută pe următoarele argumente:

a) art. 906 alin. (4) C.proc.civ. stabilește două condiții pe care instanța trebuie să le verifice în procedura de fixare a penalităților, trecerea unui termen de 3 luni (prohibitiv) calculat de la data comu­nicării încheierii de aplicare a penalităților și neexecutarea de către debitor a obligației. Referindu‑ne la cea din urmă condiție, rezultă limpede că, dacă obligația care implică faptul perso­nal al debitorului este executată, penalitățile nu mai pot fi stabilite;

b) termenul de 3 luni din cuprinsul textului analizat este unul prohibitiv, indicând momentul de la care instanța poate fi sesizată cu cererea de fixare a penalităților, el neavând ca scop să men­ționeze data limită până când poate fi executată obligația, sub sancțiunea că, în caz contrar, instanța va fixa penalitățile, chiar dacă aceasta a fost executată (pentru interpretarea potrivit căreia instanța ar urma să fixeze penalitățile în cazul executării obligației, chiar și în cazul în care ea ar fi avut loc anterior împlinirii termenului de 3 luni, a se vedea N.H. Țiț, op. cit., p. 353‑354; pentru opinia conform căreia penalitățile nu mai pot fi fixate dacă debitorul și‑a executat obligația, indiferent dacă ea s‑a produs înainte sau după împlinirea termenului de 3 luni, a se vedea A. Suciu, Probleme practice privind executarea silită a obligațiilor de a face și de a nu face, citat supra, disponibil pe www.sintact.ro);

c) scopul declarat al procedurii este constrângerea debitorului în vederea executării obligației (și nu pedepsirea lui), conform art. 906 alin. (1) C.proc.civ. Acest scop caracterizează procedura regle­­mentată de art. 906 C.proc.civ. atât în etapa aplicării, cât și în aceea a fixării penali­tăților. Aceasta înseamnă că pronunțarea încheierii de fixare a penalităților nu poate avea loc decât dacă debitorul nu a executat obligația care implică contribuția sa personală, întrucât numai în această situație se justifică continuarea procedurii din perspectiva scopului ei cominatoriu. Funcția puni­tivă a procedurii reglementate de art. 906 C.proc.civ. este una derivată din aceea cominatorie, atașându‑se acesteia. Ea nu funcționează autonom, pedepsirea debitorului nefiind un scop în sine, ceea ce presupune că fixarea penalităților (pedepsirea debitorului) poate avea loc numai în cazul în care persistă și scopul cominatoriu al procedurii;

d) împrejurarea că latura punitivă nu este esențială pentru mecanismul penalităților rezultă și din art. 906 alin. (5) C.proc.civ., text care permite înlăturarea sau reducerea penalităților pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația (evident, după fixarea penalităților, s.n., S.I.V.) și face dovada că au existat motive temeinice care au împiedicat executarea. Instituirea acestei căi de atac excepționale pentru diminuarea sau chiar ștergerea penalităților, ce poate fi exercitată după pronunțarea încheierii definitive și executorii de fixare a lor, nu poate fi înțeleasă decât prin rolul preponderent cominatoriu pe care legiuitorul a dorit să îl atribuie penalităților;

e) acceptarea tezei că penalitățile vor fi fixate, chiar dacă debitorul a executat obligația care implică faptul său personal până la pronunțarea încheierii reglementate de art. 906 alin. (4) C.proc.civ., presupune asumarea ideii că acesta va suporta și consecințele aplicării unei pedepse, a cărei limită maximă este fluctuantă, din moment ce determinarea întinderii penalităților se realizează în funcție de momentul executării obligației care presupune contribuția personală a debitorului. Apare astfel riscul fixării unei penalități într‑un cuantum disproporționat față de realitatea conformării debitorului celor stabilite prin titlul executoriu. Tocmai de aceea, soluțiile legislative care au admis fixarea unor penalități calculate până la data executării obligației care presupune contribuția personală a debitorului au introdus o limită temporală maximă pentru calculul lor. Astfel, art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a fost interpretat în sensul că pena­litatea se calculează până la data executării obligației, dar nu mai mult de 3 luni de data de la care ele încep să curgă (a se vedea I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 12/2018, citată supra, parag. 93‑98), iar art. 912 C.proc.civ. prevede, de data aceasta expres, că penalitatea curge până la momentul executării, dar nu mai mult de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților;

f) realizarea creanței creditorului are ca efect încetarea executării silite, conform art. 703 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. (sigur, sub rezerva că au fost stinse și celelalte creanțe susceptibile de executare, precum cheltuielile de executare silită), cu urmarea că niciun act în vederea realizării silite a creanței, incluzând aici și pronunțarea încheierii de fixare penalităților, nu mai poate fi întocmit;

g) dintr‑o altă perspectivă, dreptul creditorului la plata penalităților aplicate prin încheiere definitivă, în conformitate cu art. 906 alin. (2) sau alin. (3) C.proc.civ. are ca unică menire să asi­gure realizarea dreptului său de creanță, corelativ obligației care implică faptul personal al debi­torului, fiind, așadar, accesoriul acestuia, cu urmarea că stingerea dreptului principal va conduce și la stingerea celui accesoriu;

h) soluția instanței de respingere a cererii de fixare a penalităților în cazul executării obligației nu este în niciun mod condiționată de invocarea de către debitor a unui motiv temeinic care să justifice neconformarea sa titlului executoriu. Un astfel de motiv devine relevant numai dacă executarea obligației are loc ulterior fixării penalităților, atunci când în discuție este aplicarea art. 906 alin. (5) C.proc.civ., text la care am făcut anterior referire. Redimensionarea cuantumului penalităților sau chiar înlăturarea lor pe calea contestației la executare are un caracter excepțio­nal, presupunând o revenire asupra unor aspecte în privința cărora instanța a statuat cu autoritate de lucru judecat (să nu uitam că penalitățile au fost fixate tocmai pentru că debitorul nu și‑a executat obligația). Având un caracter excepțional, exonerarea debitorului de la plata penalităților (totală sau parțială) nu mai putea fi rezultatul (doar a) executării obligației, ci ea impunea prezența unei cerințe suplimentare, existența unor motive temeinice care să justifice întârzierea în execu­tarea ei. Această nouă cerință își justifică, așadar, prezența doar în situația particulară care recla­mă aplicarea art. 906 alin. (5) C.proc.civ., neexistând nicio justificare ca ea să fie extinsă și situației în care executarea obligației ar avea loc înainte de fixarea penalităților (pentru opinia conform căreia debitorul ar putea obține reducerea sau înlăturarea penalităților dacă a executat obligația în termenul de 3 luni de la data comunicării încheierii de încuviințarea sau chiar ulterior acestuia, numai dacă dovedește existența unor motive temeinice pentru care executarea nu a fost făcută în termen, a se vede N.H. Țiț, op. cit., p. 354);

i) în mod evident, dacă debitorul nu a executat obligația înainte de pronunțarea încheierii de fixare a penalităților, existența unui motiv care să justifice întârzierea în executare nu are în sine nicio consecință asupra soluției ce se impune a fi dată cererii creditorului. Practic, în absența executării obligației, judecătorul va fixa penalitățile ca efect al unei simple operațiuni matematice, înmulțind numărul de zile de neexecutare cu valoarea penalităților stabilite pe fiecare zi de întârziere (a se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 295). 

^[66] Este de observat că, în privința imposibilității de executare a obligației de predare a unui bun individual determinat, legiuitorul a prevăzut soluția încetării executării silite (art. 891 C.proc.civ.), precum și remediul constând în dreptul creditorului de a obține obligarea debitorului la plata echivalentului bunului și, dacă este cazul, acoperirea prejudiciului cauzat prin neexe­cu­tarea obligației, așa cum rezultă din art. 892 C.proc.civ. Deși modificarea adusă art. 892 C.proc.civ. prin Legea nr. 138/2014 (M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014) a extins aplicarea acestui text de lege și obligației de a face care implică faptul personal al debitorului, legiuitorul nu a optat și pentru extinderea în aceeași manieră a art. 891 C.proc.civ. Nu ne este clar dacă ne aflăm în fața unei necorelări sau a unei decizii asumate, determinată de posibilele dificultăți pe care le putea ridica constatarea de către executorul judecătoresc a imposibilității de executare a obligației care implică contribuția personală a debitorului.

^[67] Pentru opinia în sensul căreia imposibilitatea de executare a obligației poate fi invocată doar pe calea contestației la executare, a se vedea N.H. Țiț, op. cit., p. 350.

^[68] Astfel de apărări ar putea fi invocate pe calea contestației la executare, fiind admisibile numai dacă titlul executoriu nu este unul jurisdicțional și sub condiția ca legea să nu prevadă în ceea ce‑l privește o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun, soluție ce decurge din interpretarea corelată a art. 713 alin. (1) și alin. (2) C.proc.civ.

^[69] A se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 290.

^[70] Ibidem.

^[71] Aceeași este rezolvarea și în cazul prescripției executării silite sau a lipsei caracterului executoriu al titlului care se execută, ele fiind motive de nelegalitate ale executării silite care pot fi invocate numai pe calea contestației la executare (a se vedea N.H. Țiț, op. cit., p. 349).

^[72] Nu trebuie confundat aspectul nelegalității executării silite pentru necomunicarea încheie­rii de încuviințare a executării silite, care poate fi invocat doar ca motiv al contestației la executare, cu împrejurarea că, în absența comunicării încheierii de încuviințare, termenul de 10 zile pentru formularea cererii de aplicare a penalităților nu a început să curgă, ceea ce conduce la respingerea ei ca inadmisibilă ca urmare a invocării excepției de inadmisibilitate (a se vedea supra, pct. 2.3).

^[73] A se vedea E. Oprina, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 658.

^[74] În sensul că dreptul de creanță decurgând din încheierea de aplicare a penalităților nu este cert, lichid și exigibil, a se vedea I.C.C.J, compl. DCD, dec. nr. 16/2017, citată supra, în special parag. 65.

^[75] Încheierea are caracter definitiv, indiferent dacă soluția este de admitere sau de respingere (a se vedea I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 73/2017, M. Of. nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndrep­tată prin încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în M. Of. nr. 898 din 25 octombrie 2018). 

^[76] În sensul posibilității exercitării acestei căi extraordinare de atac, a se vedea N.H. Țiț, op. cit., p. 350.

^[77] Ibidem, p. 349.

^[78] Calificarea încheierii de aplicare a penalităților (și, de altfel, a celei de fixare a lor) ca fiind un act de executare silită, are consecințe și în planul prescripției executării silite, conducând la între­­ruperea acesteia în temeiul art. 709 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. (a se vedea I.F. Popa, op. cit., p. 296).

^[79] Pentru aceleași motive, desființarea executării silite va privi și încheierea de fixare a penalităților. Dacă creditorul a trecut și la executarea silită a încheierii de fixare a penalităților, desființarea acesteia justifică întoarcerea executării silite în privința penalităților deja primite de către creditor, potrivit art. 723 alin. (1) C.proc.civ.