Proprietatea aparentă: deja istorie sau încă realitate

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 749-758.

Introducere

La festivitatea de absolvire a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, promoţia anului 2017, Domnul Decan Flavius-Antoniu Baias^[1], adresându-le un mesaj viitorilor jurişti, a venit cu două exemple, unul din dreptul privat roman, altul din jurisprudenţa franceză din a doua jumătate a secolului XIX, ambele dedicate aparenţei în drept, sau, cum spuneau romanii, error communis facit ius, adică eroarea comună face dreptul. Îndrumarea Domnului Decan Flavius-Antoniu Baias către viitorii jurişti, având la origine cele două exemple, urmărea scopul să le readucă absolvenţilor faptul că adevărul, în ultima instanţă, „iese la iveală”. Cu alte cuvine, am zice noi, o stare de fapt care nu corespunde unui drept subiectiv, într-un final, poate genera un efect juridic dacă sunt întrunite toate condiţiile caracteristice aparenţei dreptului. Recunoaştem că această stare de lucruri este una atipică, dreptul, de principiu, are ca fundament situaţii tipice. Spre exemplu, majoritatea situaţiilor sunt tipice, în sensul că cel ce vinde un bun mobil, dar în egală măsură şi imobil, se presupune că este proprietarul acestui bun, ori are împuternicirile corespunzătoare de a înstrăina acest bun. La fel, odată ce căsătoria este înregistrată la Oficiul de Stare Civilă, înseamnă că persoana corespunzătoare este împuternicită prin lege să legifereze încheierea căsătoriei^[2]. Dar ce se întâmplă atunci când cel ce înstrăinează un bun nu este proprietarul acestui bun şi nici nu are împuternicirile corespunzătoare, respectiv cel ce înregistrează căsătoria nu are asemenea împuterniciri. Răspunsul la aceste întrebări, după cum afirmam supra, îl găsim în ceea ce doctrina, dar şi jurisprudenţa, numeşte aparenţă în drept. În acest articol, nu ne propunem să analizăm în general teoria aparenţei în drept, dar nici întregul conţinut al proprietăţii aparente, ci doar să argumentăm faptul că, deşi noile coduri civile de pe ambele maluri ale Prutului nu conţin reglementări exprese (în compartimentele în care este reglementat dreptul de proprietate) dedicate proprietăţii aparente, aceasta există, este actuală şi soluţionează situaţiile în care starea de fapt nu coincide cu situaţia juridică.

§1. Noţiunea de proprietate aparentă şi elementele structurale ale acesteia

În ultima perioadă, observăm tendinţa de a include în actele normative şi noţiuni, tendinţă cu care nu suntem solidari, fiindcă, propriu-zis, noţiunile nu se încadrează în structura normei de drept. Cu alte cuvinte, nu putem afirma că o noţiune legală este şi o veritabilă normă de drept. Iată de ce considerăm justificat faptul că, în Codul civil al Republicii Moldova, dar şi în Codul civil al României nu găsim o noţiune legală a proprietăţii aparente. În schimb, doctrina^[3], din toate timpurile, a tratat şi tratează în continuare cu rigurozitate, în general, proprietatea aparentă şi, în particular, noţiunea proprietăţii aparente. Totuşi, elementele definitorii ale noţiunii de proprietate aparentă urmează a fi deduse din conţinutul cadrului legal. Astfel, în opinia noastră, existenţa proprietăţii aparente o putem deduce din conţinutul art. 17 C. civ., intitulat „Eroarea comună şi invincibilă”^[4]. Codul civil al Republicii Moldova nu conţine o asemenea normă generală, dar prevederile cuprinse în art. 17 C. civ. se regăsesc în mai multe norme din Codul civil al Republicii Moldova, şi anume art. 11-14, ce se referă la buna-credinţă şi la interdicţia invocării comportamentului propriu ilicit sau de rea-credinţă, precum şi în conţinutul art. 331 alin. (3)-(6), ce se referă la nulitatea şi efectele nulităţii actului juridic civil^[5], dar şi în dispoziţiile art. 358, dedicat efectelor actului juridic ineficient^[6]. De asemenea, reglementări referitoare la proprietatea aparentă sunt cuprinse şi în compartimentele dedicate posesiunii, ca stare de fapt generatoare de efecte juridice, reglementări pe care le regăsim în egală măsură atât în Codul civil al României, cât şi în Codul civil al Republicii Moldova, la care ne vom referi mai jos. 

Deci, pornind de la aceste reglementări, am putea deduce elementele definitorii ale proprietăţii aparente. Profesorul Valeriu Stoica consideră că, în structura proprietăţii aparente, urmează a fi incluse următoarele elemente: actul translativ cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil individual determinat; posesia utilă a transmiţătorului în momentul încheierii actului translativ şi titlul proprietarului aparent; eroarea comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului şi buna-credinţă a dobânditorului^[7]. Suntem solidari cu această poziţie, expusă de Domnul Profesor până la intrarea în vigoare a noului Cod civil al României. Considerăm că, la moment, de principiu, toate aceste elemente ale proprietăţii aparente care pot fi deduse din art. 17 C. civ., respectiv nu le vom analiza^[8], însă vom face o analiză comparată a prevederilor Codului civil al Republicii Moldova, unde sunt cuprinse aceste elemente, cu completările corespunzătoare.

În ceea ce priveşte primul element al proprietăţii aparente, actul translativ cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil individual determinat, poate fi dedus din art. 331 alin. (4), coroborat cu alin. (3), dar şi din conţinutul art. 523 C. civ. RM. Astfel, după regula generală, cuprinsă în art. 331 alin. (1) C. civ. RM, „drepturile reale dobândite în temeiul actului juridic nul sau anulat se consideră că nu au fost dobândite pe acest temei. Această dispoziţie se aplică şi drepturilor de creanţă ori drepturilor asupra obiectului de proprietate intelectuală dobândite în temeiul actului juridic”. Deducem, din această prevedere legală, regula generală aplicabilă efectelor nulităţii actului juridic civil în sensul nedobândirii unui drept real, dar în egală măsură şi a unui drept de creanţă în baza unui act juridic civil nul, respectiv declarat nul. De la această regulă însă există excepţia prevăzută la alin. (4), art. 331, conform căreia „dispoziţiile alin. (3) nu afectează eventuala dobândire a dreptului prin uzucapiune în condiţiile legii”. Aceasta înseamnă că, în cazul în care a fost încheiat un act juridic civil în baza căruia a fost transmis un drept real, în particular dreptul de proprietate, iar acest act juridic civil este nul sau anulabil, dobânditorul poate dobândi dreptul de proprietate dacă vor fi întrunite condiţiile uzucapiunii. Câteva precizări sunt necesare în legătură cu aceste prevederi legale. În primul rând, nu are însemnătate felul nulităţii actului juridic civil: nulitate absolută sau nulitate relativă. În ambele situaţii, dacă vor fi întrunite condiţiile uzucapiunii, va fi posibil să fie dobândit dreptul de proprietate, chiar dacă, drept temei de dobândire, a fost un act juridic civil nul sau anulabil. În al doilea rând, aceste prevederi nu se vor aplica în situaţia în care obiect al actului juridic este un bun al domeniului public. În al treilea rând, nu este relevant faptul: a fost înstrăinat un bun imobil sau un bun mobil în baza actului juridic nul sau anulabil.

Referitor la posesia utilă a transmiţătorului în momentul încheierii actului translativ şi la titlul proprietarului aparent, dorim să analizăm câteva aspecte legate de posesiune, fiindcă între proprietatea aparentă şi posesiune există o interdependenţă, în sensul că proprietarul aparent este şi un posesor al bunului înstrăinat. Cu alte cuvinte, cel ce este neîndreptăţit să înstrăineze bunul, pentru a-l înstrăina urmează a deţine posesia asupra bunului. 

§2. Câteva aspecte privind istoricul posesiunii

Problema posesiunii nu este una simplă. Caracterul ei complex a făcut să fie dezbătută, la diferite etape, de mulţi specialişti. Pentru a înţelege natura posesiunii, precum şi corelaţia ei cu drepturile reale, urmează să-i facem o analiză istorică, încercând să răspundem unor probleme actuale îndeosebi astăzi, când noul Cod civil cuprinde într-un titlu consacrat reglementări referitoare la posesiune, care, de fapt, constituie, după cum am afirmat, şi „fundamentul” proprietăţii periodice. De altfel, după cum se afirmă în literatura de specialitate^[9], neluarea în considerare şi neînţelegerea istoricului posesiunii are drept consecinţă simplificarea fundamentului drepturilor reale, care joacă un mare rol în construcţia sistemului de drept. Acest lucru este important îndeosebi pentru Codul civil al Republicii Moldova, care are la bază sistemul de pandecte^[10]. Anume şi din aceste considerente urmează să revenim la istoricul posesiunii, inclusiv pentru a înţelege mai profund corelaţia dintre noţiunea de proprietate aparentă şi noţiunea de posesie.

În acest context, o primă întrebare la care trebuie să găsim răspunsul este: posesiunea ca stare de fapt a fost anterioară ori ulterioară apariţiei dreptului de proprietate? Spunem „ulterioară apariţiei dreptului de proprietate”, fiindcă celelalte drepturi reale ca dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie au apărut mai târziu. La prima vedere, s-ar părea că răspunsul este simplu, fiindcă, indiscutabil, dreptul şi, respectiv, dreptul de posesiune ca atribut al dreptului de proprietate nu au apărut concomitent cu apariţia fiinţei umane. Înseamnă că starea de fapt a lucrurilor exista chiar şi atunci când nu existau raporturi juridice. După cum se afirmă în literatura de specialitate^[11], possessio naturalis reflectă cel mai bine o stare de fapt care a existat şi până la apariţia dreptului de proprietate. Convingătoare în acest sens este opinia unui alt savant^[12], care susţine că, dacă ne-am închipui că ar dispărea raporturile juridice, posesiunea totuşi ar continua să existe.

Aceeaşi opinie o întâlnim şi în lucrarea unui alt mare savant, Meier D.I^[13]., care, la fel, afirmă că posesiunea, ca stare de fapt, precedă „apariţia” dreptului de proprietate. Acest punct de vedere este susţinut şi în literatura juridică modernă. Astfel, savantul Valeriu Stoica^[14] este de părerea că, din punct de vedere istoric, posesia ca stare de fapt, ca simplă ocupare şi stăpânire a obiectelor, înainte ca aceasta să capete semnificaţia inclusă în noţiunea juridică de bunuri, a fost cu mult anterioară apariţiei drepturilor.

Savantul rus Şerşenevici însă susţine că, în dezvoltarea drepturilor reale, dreptul de proprietate trebuie să fie anterior posesiunii^[15]. În lucrarea sa, Şerşenevici nu cade de acord cu opiniile expuse de Pobedonosţev, de Meier, care susţin că posesiunea, ca stare de fapt, ar fi precedat dreptul de proprietate, acceptând opinia expusă de Cavelin, conform căreia, în dezvoltarea drepturilor reale, dreptul de proprietate trebuie să fie anterior posesiunii. De cele mai dese ori, în argumentarea poziţiilor, autorii apelează la dreptul privat roman. În acest context însă, susţinem ideea^[16] că dreptul roman nu ne permite să facem o concluzie univocă vizavi de primatul posesiunii ori al dreptului de proprietate. În această ordine de idei, se susţine faptul că, în dreptul roman, posesiunea era desemnată prin termenul usus. Ulterior, usus a fost descompus în possidere şi uti,apărând astfel termenul possesio^[17], ultimul fiind folosit de jurisconsulţii romani pentru a desemna fie o stare de fapt, fie un drept. 

În literatura de specialitate^[18] se întâlneşte ideea că romanii concepeau posesiunea prin identificare cu dreptul de proprietate, separat de sensul posesiunii care se exercită în virtutea celorlalte drepturi reale. Pentru posesiune, intervenită pe dreptul de proprietate, romanii foloseau termenul possessio,iar exercitarea dreptului, altul decât cel de proprietate, jurisconsulţii o numeau quasi possessio. În această ordine de idei, savantul P. C. Vlachide afirmă: „Există, realmente, o deosebire esenţială între cel ce foloseşte un drum în calitatea de proprietar al terenului pe care se află drumul şi cel ce trece pe acelaşi drum, dar ca titular al unei servituţi. Numai primul era posesor în sensul propriu al cuvântului; secundul era cvasi-posesor, ca şi posesor fără a fi posesor”.

Un alt savant^[19] a arătat că, iniţial, posesiunea s-a format în afara relaţiilor private, familiale şi chiar a celor publice.

Într-un mod original explică diferenţa dintre posesiune şi proprietate savantul C.I. Sclovschi, spunând că dacă ar fi să simplificăm lucrurile, atunci s-ar putea propune o schemă convenţională care ar explica diferenţierile dintre proprietate şi posesiune, prima având la baza dezvoltării sale familia, complicându-se şi dezvoltându-se pe măsura recunoaşterii dreptului autonomiei persoanei, iar a doua, fiind de îndată recunoscută de dreptul public, a existat şi mai departe preponderent în această sferă, cu atât mai mult, caracterul extern al posesiunii corespundea pe deplin mecanismului „simplu şi sigur” al dreptului public^[20].

Am putea deci observa că încercarea de a nega elementele comune ale posesiunii şi proprietăţii se face la o etapă în care ambele fenomene coexistau deja, impunând juriştii să găsească elemente caracteristice fie doar posesiunii, fie doar dreptului de proprietate. Făcând o retrospectivă în dreptul roman, puteam observa că, la o anumită etapă, posesorul, având calitatea de pârât, deţinea o poziţie mai favorabilă, făcând să se înrăutăţească poziţia reclamantului, care trebuia să demonstreze, în baza regulilor de atunci, existenţa dreptului său de proprietate deja într-un proces petitoriu şi nu posesoriu^[21].

Anume pe acest fundal apare necesitatea de a considera că posesiunea este „predecesorul proprietăţii”, afirmaţie care face posibilă „absorbţia” ulterioară a posesiunii de către proprietate, ceea ce este fixat de teoria care nu recunoaşte posesiunii elemente de drept^[22]. Anume pe acest fundal am putea constata şi originea proprietăţii aparente, având în vedere faptul că fundamentul ei îl constituie posesiunea.

În literatura de specialitate^[23] se susţine ideea precum că momentul în care posesiunea a fost subordonată proprietăţii, ceea ce a adus la schimbarea şi la simplificarea conţinutului ei iniţial, poate fi observat în expresia lui Ulpian referitoare la revendicarea bunului atunci când proprietarul trebuia să dovedească dreptul său de proprietate. Astfel, Ulpian susţinea: „Unii ca, spre exemplu, Pegas, considerau că în această acţiune se încadrează doar acea posesiune care era în interdictele uti possidetis şi utribi. În sfârşit, el vorbeşte despre faptul că nu se poate revendica de la cel căruia bunul i-a fost dat la păstrare, în locaţiune, (…) fiindcă toate aceste persoane nu posedă^[24]. Eu cred că poate fi cerut bunul de la orice persoană care deţine bunul şi are posibilitatea de a-l întoarce”. Din această expresie a marelui savant putem deduce: conţinutul complex al diverselor situaţii ale posesiunii se anihilează în faţa dreptului de proprietate. La această etapă, romanii concepeau dreptul de proprietate ca pe o putere absolută, o stăpânire, un dominium. Pentru viziunea romană a dreptului de proprietate, conceperea lui ca o expresie a puterii era firească. Rudolf von Ihering observă că la originea dreptului de proprietate este forţa, prada de război: maximae suas credebant esse quae a hostibus codpissent (credeau că ceea ce este al lor în gradul cel mai mare este cea ce luaseră de la duşmani). Această stare de lucruri permite a înclina balanţa în favoarea conceptului că totuşi apariţia dreptului de proprietate a fost precedată de existenţa posesiunii ca stare de fapt.

Primatul posesiunii (din punctul de vedere al apariţiei) faţă de dreptul de proprietate îl putem observa şi din perspectiva istorică asupra dreptului de proprietate, privită sub aspectul de însuşire comunitară şi individuală. Apelăm anume la perspectiva istorică a dreptului de proprietate fiindcă dreptul roman, pe de o parte, a avut un concept relativ clar asupra dreptului de proprietate, iar pe de alta, este unul dintre drepturile care şi-a lăsat cea mai mare amprentă asupra dreptului contemporan. Dacă luăm perioada preistorică, atunci, după cum se afirmă^[25], proprietatea individuală asupra lucrurilor mobile a coexistat cu proprietatea comunitară asupra pământului.

Ulterior, fără a pierde caracterul comunitar, apropierea pământului a fost posibilă la nivelul familiei. Se susţine că, la romani, heredium desemna terenul de o jumătate de hectar pe care se aflau casa şi grădina ce aparţineau familiei, fără posibilitatea de partajare până la apariţia Legii celor XII Table^[26]. 

Din acel moment, proprietatea comunitară a ginţii şi proprietatea familială sunt înlocuite cu dreptul de proprietate comunitară al statului şi cu dreptul de proprietate privată asupra pământului şi asupra altor bunuri^[27]. 

Începutul unei interacţiuni mai strânse dintre posesiune şi proprietate a făcut totodată şi mai acută problema diferenţierii posesiunii şi proprietăţii, or, după noţiunea dată în „Digestii”, possessio este cea asupra căreia nu se răsfrânge proprietatea. Pe parcursul istoriei, posesiunea îşi pierde treptat calitatea de a exista doar ca o stare de fapt, tot mai des fiind ceea ce numeşte Rudolf von Ihering „reflecţia proprietăţii”. În lumea contemporană s-a ajuns până la ridicarea la nivel de normă juridică a faptului că cel ce posedă se prezumă a fi proprietar, prevedere legală cuprinsă şi în Codul civil al Republicii Moldova. Astfel, art. 490 alin. (1) C. civ. RM prevede că posesorul este prezumat proprietar al bunului până la proba contrară. 

Cu toate acestea, ar fi incorect să afirmăm că posesiunea a fost „inclusă” integral în dreptul de proprietate. Acest lucru nu este posibil nici sub aspect doctrinal, nici sub aspect legal. 

Dacă ar fi să ne referim doar la reglementările legale, vom observa că în Codul civil al Republicii Moldova sunt cuprinse multe reglementări ce se referă la posesiune în afara dreptului de proprietate. Printre acestea, un loc central îl ocupă normele art. 491-496, dedicate apărării posesiunii, şi ale art. 524-534, ce reglementează uzucapiunea ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Concluzii

Toate aceste afirmaţii permit următoarele concluzii. În opinia noastră, urmează să facem distincţie între următoarele două situaţii. Prima se referă la posesiunea ca la o simplă ocupare şi stăpânire, aşa cum o numeşte savantul Valeriu Stoica. Cea de a doua, nu doar la posesiune ca la o simplă ocupare şi stăpânire a lucrurilor, ci ca la o posesiune ca stare de fapt, generatoare de efecte juridice. Dacă ar fi să ne referim la prima situaţie, adică la posesiunea ca o simplă stare de ocupare şi stăpânire a lucrurilor, atunci ne alăturăm fără rezerve opiniilor expuse mai sus, conform cărora o asemenea posesiune a anticipat existenţa drepturilor. 

În schimb, dacă ne referim la posesiune ca la o stare de fapt generatoare de efecte juridice, lucrurile ar sta altfel. Astfel, majoritatea specialiştilor recunosc că dreptul a apărut la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Pornind de la această constatare şi făcând o interpretare teleologică, ajungem la concluzia că posesiunea ca stare de fapt generatoare de efecte juridice apare ulterior apariţiei dreptului în genere şi a dreptului de proprietate în special. Motivăm această concluzie prin faptul că vom fi în prezenţa unor efecte juridice doar dacă există raporturi juridice. Or, putem vorbi despre efecte juridice doar dacă există o ordine de drept. Cu alte cuvinte, există norme de drept generatoare de raporturi juridice, care, la rândul lor, dau naştere unei diversităţi de efecte juridice. 

Având în vedere cele invocate, constatăm justificată includerea în Codul civil al Republicii Moldova a art. 523, care prevede: „(1) Dobânditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul înregistrat în folosul său, în temeiul unui act juridic, în registrul bunurilor imobile sau într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv, în sensul art. 420, şi în cazul în care cel care a dispus de drept nu era adevăratul său titular, nu avea împuterniciri de a dispune de drept sau actul juridic de dispoziţie este ineficient pe alt temei. Buna-credinţă trebuie să subziste până în momentul depunerii cererii de înregistrare a dreptului. (2) Dobânditorul de bună-credinţă nu dobândeşte, în temeiul alin. (1), dreptul înregistrat în cazul în care dobânditorul l-a obţinut cu titlu gratuit sau dobânditorul nu a intrat în posesia bunului care face obiectul dreptului înregistrat”. Anume şi din conţinutul acestei norme legale deducem existenţa proprietarului aparent, a proprietăţii aparente, a faptului că dobânditorul trebuie să fie de bună-credinţă şi să fi dobândit bunul cu titlu oneros. 

Astfel, reieşind din conţinutul art. 17 C. civ., respectiv art. 523 C. civ. RM, am putea defini proprietatea aparentăca fiind acea situaţie a dreptului de proprietate asupra unui bun în privinţa căruia proprietatea se dispută între două persoane, dintre care una este veritabilul proprietar, care de iure deţine dreptul de proprietate, iar alta este proprietar aparent, care de facto exercită atributele dreptului de proprietate, fără a avea vreo legitimare în acest sens din partea celei dintâi^[28].

În concluzie, susţinem cu fermitate ideea că în codurile civile, de pe ambele maluri ale Prutului, există suficiente reglementări care ne permit să afirmăm că proprietatea aparentă este o realitate juridică şi care în practică ne ajută să soluţionăm mai multe situaţii incerte, pentru asigurarea stabilităţii raporturilor juridice civile. 

Note de subsol

^[1] Pentru mai multe detalii, a se consulta: https://www.youtube.com/watch?v=PB-fEwtVGyA. 

^[2] Pentru Republica Moldova, la acest moment, este actuală problema ce ţine de actele de stare civilă, întocmite în stânga Nistrului de organele nerecunoscute de Republica Moldova. Am putea afirma că situaţia, în acest caz, are multe tangenţe cu aparenţa în drept. Este evident faptul că, deşi autorităţile din Republica Moldova nu controlează teritoriul din stânga Nistrului, nu putem afirma, spre exemplu, că sunt nule căsătoriile din această regiune. În astfel de cazuri, problema se rezolvă prin adoptarea actelor normative care recunosc actele de stare civilă întocmite la oficiile de stare civilă din stânga Nistrului, urmând o procedură specială. Spre exemplu, a fost aprobată Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 286 din 28 mai 2019, care în p. 8 prevede expres: „ În baza conţinutului înscrisurilor eliberate în localităţile din stînga Nistrului şi municipiul Bender, datele şi faptele de stare civilă supuse certificării se înregistrează în resursele informaţionale de stat, făcîndu-se referinţă la datele de consemnare ale acestora (numărul şi data consemnării faptului de stare civilă atribuite în localităţile din stînga Nistrului şi municipiul Bender), şi se eliberează certificate şi alte documente de stare civilă de model unic aprobat, conform legislaţiei”, M. Of. al Republicii Moldova nr. 193-202, art. 333, din 14.06.2019.

^[3] A se vedea, spre exemplu: V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. Vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 584-654.

^[4] Conform acestei norme: „(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”.

^[5] Articolul 331. Efectele nulităţii actului juridic: „(3) Drepturile reale dobîndite în temeiul actului juridic nul sau anulat se consideră că nu au fost dobîndite pe acest temei. Această dispoziţie se aplică şi drepturilor de creanţă ori drepturilor asupra obiectului de proprietate intelectuală dobîndite în temeiul actului juridic. (4) Dispoziţiile alin. (3) nu afectează eventuala dobîndire a dreptului prin uzucapiune în condiţiile legii. (6) În cazul în care în temeiul actului juridic nul sau anulat s-a dobîndit un drept prin înregistrarea într-un registru de publicitate prevăzut de lege, iar titularul în folosul căruia este înregistrat dreptul nu îşi dă consimţămîntul la radiere, dreptul dobîndit se radiază doar pe calea acţiunii în rectificare” (s.n.).

^[6] Articolul 358. Efectele actului juridic de dispoziţie al celui neîndreptăţit: „(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decît are el însuşi. (2) Dacă, nici la data încheierii actului juridic de dispoziţie şi nici la data cînd trebuie să se transmită sau să se constituie dreptul de care se dispune prin act, transmiţătorul nu este titularul acelui drept şi nici nu are împuterniciri de a dispune, actul juridic este valabil, dar nu produce efectul juridic de transmitere sau, după caz, de constituire a dreptului în folosul dobînditorului decît în condiţiile alin. (3) şi (4). (3) Transmiţătorul este obligat să înlăture ineficienţa şi să asigure efectul juridic al transmiterii sau, după caz, al constituirii dreptului respectiv de către titularul său în folosul dobînditorului (obligaţie de a da). Obligaţia de a da a transmiţătorului se consideră executată prin dobîndirea de către acesta a dreptului, prin ratificarea actului juridic de către titular, precum şi prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care transmite ori, după caz, constituie dreptul în folosul dobînditorului. (4) Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, dreptul de care s-a dispus se transmite sau se constituie de plin drept în folosul dobînditorului din momentul dobîndirii dreptului de către transmiţător sau, după caz, al ratificării actului juridic de dispoziţie de către titular. (5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul încheierii unui act juridic de dispoziţie a bunului comun de către un coproprietar fără consimţămîntul celorlalţi coproprietari, precum şi în alte cazuri cînd transmiţătorul nu este unicul titular al dreptului de care se dispune prin act” (s.n.).

^[7] V. Stoica, op. cit., p. 602.

^[8] Pentru această analiză, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 602-620.

^[9] К. И. Скловский, Собственность в гражданском праве. Москва, 2008, p. 509-513.

^[10] A se vedea S. Baieş, N. Roşca, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, ed. a V-a, Chişinău, 2014, p. 22-30.

^[11] М. Бартошек, Римское право. Понятия, термины, определения. Москва, 1989, p. 252.

^[12] Г. Дернбург, Пандекты. Т. 1. Ч.2 Вещное право, СПб., 1905., p. 2.

^[13] Д. И. Мейер, Русское гражданское право. Т. 2. Москва, 1997, p. 6-13.

^[14] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. V. 1. Bucureşti, 2004, p. 141.

^[15] Г. Ф Шершеневич, Учебник русского гражданского права. Mосква, 1995, p. 154.

^[16] Idem, p. 278.

^[17] V. Stoica, Posesia ca stare de fapt protejată juridic, în C.J. nr. 4/2003, p. 135. 

^[18] P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti, 1994, V-1, p. 65.

^[19] A se vedea Д. В. Дождев, Основание защиты владения в римском праве. Moсква, 1996, с. 133-134. Această lucrare este una dintre lucrările fundamentale în care autorul analizează un institut important al dreptului roman – apărarea posesiunii, care a fost „readus la viaţă” în Republica Moldova odată cu intrarea în vigoare a Codului civil.

^[20] C.I. Sclovschi, op. cit., p. 513-520.

^[21] După cum se afirmă în literatura de specialitate, anume în acest context are semnificaţie expresia: „Izvorul teoriei juridice a posesiei urmează a fi căutat în împărţirea rolurilor părţilor în rei vindicaţio” (K. Сальковский, Основы системы и истории римского гражданского права. Киев, 1910, c. 218).

^[22] C.I. Sclovschi, op. cit., p. 280.

^[23] Idem, p. 281.

^[24] Trebuie să facem precizarea că, în acele timpuri, aceste persoane nu erau considerate posesori, ci simpli detentori. De altfel, în conceptul Codului civil român, dar nu numai, şi astăzi astfel de persoane ca uzufructuarul, creditorul gajist, arendaşul, chiriaşul, depozitarul nu sunt considerate posesori, ci detentori precari.

^[25] I. Căţuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1924, p. 195.

^[26] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, p. 215.

^[27] C.S. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, 1973, p. 171.

^[28] M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 796.