Protecția victimelor violenței domestice prin mecanisme de drept civil

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 329-348.

§1. Violența domestică din perspectivă sociologică, psihologică și econo­mică

Violența domestică reprezintă una dintre formele de violență cele mai frecvent întâlnite^[1], cu repercusiuni grave atât asupra vieții și sănătății victimelor, cât și asupra persoanelor care sunt martore sau au cunoștință despre situațiile de violență și cu impact negativ asupra întregii societăți, care este afectată, pe de o parte, de perpetuarea și accentuarea fenomenului și, pe de altă parte, de costurile pe care le suportă.

1.1. Dimensiunea sociologică

Prima cercetare științifică pe această temă în România – „Cercetarea națională privind violența în familie și la locul de muncă” –, efectuată în 2003 de Centrul Parte­neriat pentru Egalitate^[2], dezvăluia amploarea îngrijorătoare a violenței în familie. 

Datele indicau faptul că aproximativ 800.000 de femei au suportat în mod frecvent diferite forme ale violenței în familie, mai mult de 340.000 de copii (0‑14 ani) au asistat frecvent la scene de violență fizică între părinți, mai mult de 370.000 de copii (0‑14 ani) au asistat la injurii și insulte frecvente între părinți sau între adulții din gospodărie.

Concluziile cele mai relevante ale studiului și care pot oferi o explicație pentru ritmul în care a fost legiferat și apoi aplicat ordinul de protecție sunt următoarele:

– în comparație cu datele existente la nivelul Uniunii Europene, populația din România este semnificativ mai îngăduitoare față de violența în familie, în toate formele acesteia;

– toleranța ridicată, împreună cu vehicularea clișeelor referitoare la violență duc la considerarea comportamentului violent ca un comportament normal;

– comportamentul violent deghizat în normalitate se transmite de la o generație la alta.

Aceleași concluzii se regăsesc și în H.G. nr. 1156/2012 privind aprobarea Strate­giei naționale pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie pentru perioada 2013‑2017^[3], unde un capitol general de informații include statistici oficiale care arată că populația din România percepe ca fiind normală violența domestică și 60% consideră că astfel de fapte sunt justificate în anumite situații.

Deși încă din anii ’90 statele Uniunii Europene au început să recunoască complexi­tatea și gravitatea fenomenului și să ia măsuri legislative și administrative în încercarea de a‑l diminua, statisticile demonstrează dificultatea acestui demers.

Astfel, potrivit celor mai recente studii realizate la nivelul Uniunii Europene, una din cinci femei a fost victima violenței fizice sau sexuale din partea partenerului său și doar 14% dintre acestea au raportat cazul la poliție^[4].

În România, deși legea privind prevenirea și combaterea violenței în familie a fost adoptată în 2003, abia începând cu anul 2012 a fost reglementată posibilitatea emi­terii unui ordin de protecție de către instanță, iar din 2018 și de către organele de poliție.

În 2014, statisticile indicau că aproximativ 24% dintre femeile în vârstă de peste 15 ani au fost supuse unei forme de violență fizică și/sau sexuală de către partenerul actual sau anterior^[5].

În anul 2021, conform datelor statistice furnizate de Ministerul Public^[6], au fost înregistrate 195 de decese generate de violența domestică (dintre care 11 victime minori), 90 de violuri în mediul domestic (60 de victime minore) și 193 de alte infracțiuni cu privire la viața sexuală (182 de victime minore).

Trebuie menționat că datele Ministerului nu au în vedere toate victimele vio­lenței domestice, întrucât definiția dată membrului de familie de Codul penal^[7] nu inclu­de foștii soți, foștii parteneri și nici partenerii/concubinii care nu locuiesc împreună.

Cifrele mai sus prezentate vin să confirme împrejurarea că violența domestică reprezintă un adevărat flagel și să sublinieze astfel necesitatea luării unor măsuri concertate, adoptării și implementării unor instrumente eficiente pentru prevenirea și combaterea acestuia. 

1.2. Dimensiunea psihologică

Particularitățile esențiale ale violenței domestice sunt surprinse în Raportul Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse^[8], care subliniază că „(…) există o mare diferență între violența manifestată în mod singular, între doi străini, într‑un spațiu public și care, de regulă, nu se mai repetă, și violența ce se petrece în mediul intim casnic, între membrii unei familii sau între persoane aflate într‑o relație de convie­țuire casnică, între care se pot petrece mai multe forme de violență, de obicei pe perioade îndelungate și cu urmări din ce în ce mai grave”.

Ciclicitatea reprezintă o caracteristică importantă studiată de psihologi, care arată că „după «explozii de violență» vine o perioadă de împăcare, momente în care agresorul promite că «nu se va mai întâmpla», după care vine o altă «furtună». Cu timpul, actele de violență devin tot mai frecvente și mai grave, iar perioadele blânde devin tot mai scurte sau dispar cu totul și ciclul de violență continuă”^[9].

Mai mult, s‑a observat că nivelul de periculozitate operează într‑o cronologie spe­ci­fică. Astfel, „periculozitatea crește atunci când o victimă încearcă să părăsească un abuzator și rămâne foarte ridicată pentru o perioadă de trei luni, coboară un pic în următoarele nouă luni, iar după un an, coboară vertiginos”^[10]. 

Pentru a putea fi luate cele mai adecvate măsuri, este necesar să fie avute în vedere nu numai dinamica particulară a acestei forme de violență, ci și efectele sale.

Ca urmare, trebuie observat că violența domestică afectează victima pe mai multe planuri, aceasta suferind consecințe atât în ceea ce privește sănătatea fizică (de la vătămări care necesită câteva zile de îngrijiri mediale, până la cele care presu­pun răniri, fracturi, ruperi de organe interne, boli transmisibile) și sănătatea mintală (depresii acute sau cronice, anxietate, atacuri de panică, coșmaruri, insomnii), cât și pe plan profesional și economic (victimele pot fi lipsite de o slujbă permanentă din cauza absenteismului pe bază de concedii medicale sau a interdicțiilor ori scenelor de gelozie pe care le face partenerul).

Violența domestică nu se răsfrânge numai asupra victimei directe, femeia în cele mai multe cazuri, ci și asupra întregii familii, în special asupra copiilor, fie direct, fie prin punerea părintelui victimă în imposibilitatea de a asigura îngrijirea de bază a acestora. 

Nu în ultimul rând, violența domestică afectează societatea în ansamblu, copiii, deseori abuzați alături de mamele lor, fiind predispuși să repete acest tipar nu doar în propriile familii, ci și în societate^[11]. 

Toate aceste particularități ale acestui tip de violență vin să explice dificultățile cu care se confruntă atât legiuitorul, cât și practicienii în prevenirea și combaterea fenomenului. 

Astfel, întrucât violența se desfășoară într‑un spațiu casnic, și nu în public, între per­soane între care există relații foarte apropiate, dovedirea acesteia pune nume­roase probleme în practică, de multe ori judecătorul având la dispoziție doar relată­rile celor două părți. Chiar și atunci când există martori la aceste incidente, teama pe care o provoacă agresorul îi poate determina să nu dorească să fie implicați într‑o procedură judiciară.

De asemenea, sentimentele de afecțiune care există între victimă și agresor, speranța victimei că agresorul își va schimba comportamentul sau amenințările la care acesta o supune împiedică victimele să se adreseze organelor competente sau să își mențină cererile, după ce le‑au formulat.

Cu toate acestea, din datele extrase și corelate de o serie de organizații non‑gu­ver­namentale^[12], pe baza informațiilor furnizate de Poliția Română și Inspectoratul General al Poliției Române, reiese că numărul ordinelor de protecție a crescut în fiecare an, de la 953 în anul 2014 la 2.574 în anul 2016, ajungând ca în perioada 2019‑2021 să fie emise aproximativ 26.500 de ordine de protecție^[13].

O evoluție similară, dacă nu chiar mai puțin accentuată, s‑a putut observa și în Franța, stat care a introdus în legislație ordinul de protecție cu 2 ani mai devreme decât România, respectiv în octombrie 2010, numărul cererilor crescând de la 54 în anul 2010 la 4.145 în anul 2020^[14].

1.3. Dimensiunea economică

Violența domestică reprezintă și o problemă de sănătate publică, victimele su­por­tând consecințe fizice, psihologice și sociale, uneori pe durata întregii vieți.

De asemenea, afectează dezvoltarea și productivitatea societății prin înlăturarea victimelor din viața socială, economică și politică a societății.

Deși aceste consecințe sunt evidente și cuantificabile, în România nu sunt reali­zate astfel de evaluări, iar, din cuprinsul expunerii de motive care le însoțește, pare că actele normative adoptate în această materie nu au niciun impact social sau economic.

În Statele Unite ale Americii, s‑a estimat că, în fiecare an, costurile medicale și de sănătate legate de violența domestică adaugă mai mult de 8 miliarde de dolari pen­tru plătitorii de taxe, iar victimele pierd 8 milioane de zile lucrătoare^[15]. De aseme­nea, s‑a constatat că violența domestică reprezintă o cauză directă a pierderii adă­postului pentru mai bine de jumătate dintre femeile care locuiesc pe stradă și a treia cauză generală a lipsei de adăpost din Statele Unite^[16].

În Franța, repercusiunile economice ale violenței domestice au fost evaluate la 3,6 miliarde de euro în anul 2012, sumă compusă din: costuri directe medicale – 290 milioane de euro; costuri directe nemedicale, ce decurg din prestarea serviciilor de către organele de poliție și justiție – 256 milioane de euro; costuri cu prestarea servi­ciilor sociale – 229 milioane de euro; costuri ce derivă din reducerea productivității în muncă ce este cauzată de decese, executarea pedepselor cu închisoarea și absen­țele de la locul de muncă – 1.379 milioane de euro; costuri cu prejudiciile materiale și morale suferite de victime – 1.032 milioane de euro; costurile ce vizează incidența violenței asupra copiilor – 422 milioane de euro^[17].

Concluziile acestor studii relevă faptul că violența domestică nu reprezintă doar o problemă privată, ci afectează societatea în ansamblul său și, prin urmare, răs­punderea individuală trebuie dublată de o responsabilizare colectivă. 

Cu alte cuvinte, pentru a combate în mod eficient acest fenomen, trebuie, pe lângă măsurile luate în fiecare caz în parte, să fie angajate eforturi și în vederea dimi­­nuării toleranței cetățenilor față de violență, îmbunătățirii legislației și a modului în care este pusă în aplicare.

§2. Evoluția reglementării în România în ultimii 30 de ani

Dacă facem o radiografie a legislației ultimilor 30 de ani în domeniul combaterii violenței domestice, aceasta ne relevă trei perioade, fiecare cu o durată aproximativ egală:

a) 1992‑2003 – perioada anterioară adoptării Legii nr. 217/2003 privind preveni­rea și combaterea violenței în familie^[18];

b) 2003‑2012 – perioada de după adoptarea legii și până la introducerea insti­tuției ordinului de protecție prin Legea nr. 25/2012^[19];

c) din 2012 până în prezent – perioada în care este reglementat ordinul de pro­tecție judiciar și, începând cu anul 2018, și cel emis de către organele de poliție.

2.1. Reglementările anterioare Legii nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice

La mijlocul anilor ’90, în România, violența în familie a devenit subiect de dezba­tere în spațiul public, în special în contextul abandonării copiilor de către familiile care se confruntau cu această problemă^[20].

La acel moment, Codul penal din 1969 nu prevedea „violența în familie” ca infrac­țiune distinctă, iar legislația în vigoare nu reglementa măsuri specifice de combatere și prevenire a acestui fenomen.

Codul penal a fost modificat prin Legea nr. 197/2000^[21], care a stabilit măsurile și sancțiunile aplicate persoanelor care săvârșesc acte de violență împotriva mem­bri­­lor familiei cauzatoare de suferință fizică sau psihică. 

În această perioadă, mijloacele juridice puse la îndemâna victimelor erau cele de drept comun, respectiv cele de care puteau uza victimele oricărei forme de violență, fără a fi luate în considerare particularitățile acestui tip de violență și nici necesitatea adoptării unor măsuri de prevenție.

2.2. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

Legea nr. 217/2003 a intrat în vigoare la 29 mai 2003 și a înființat Agenția pentru Protecția Familiei, instituție care urma să creeze, cu sprijinul financiar al autorităților locale, adăposturi și centre de recuperare pentru victime, centre pentru agresori, precum și o linie telefonică gratuită de urgență. 

În versiunea în vigoare la data adoptării, art. 26 din lege prevedea, ca măsură de protejare a victimelor violenței în familie, oferirea de adăpost în centre speciale, iar instanțele aveau competența de a dispune internarea agresorilor într‑un institut medical de specialitate sau obligarea la tratament medical ori interzicerea revenirii în locuința familiei. 

Măsurile de protejare puteau fi luate de instanță, la cererea victimei sau din oficiu, în cursul urmăririi penale sau al judecății. 

Alternativ procedurii judiciare, legea propunea și o cale amiabilă de soluționare a disputelor, respectiv medierea. Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevedea două categorii de mediatori, și anume: consiliul de familie și mediatorii autorizați, deși până în anul 2006 nu a existat o lege a medierii. Această opțiune a legiuitorului a fost contestată^[22], pe bună dreptate, arătându‑se că medierea nu poate repre­zenta o cale eficientă de soluționare a conflictelor, întrucât între victimă și agresor există un dezechilibru semnificativ de forțe și de cele mai multe ori victima nu poate să își formuleze propriile nevoi, riscând să fie expusă la noi acte de violență.

La momentul adoptării, legea nu prevedea un instrument eficient care să prote­jeze victima, precum ordinul de protecție. 

2.3. Legea nr. 217/2003 după modificările aduse prin Legea nr. 25/2012

Ca și în cazul altor state^[23], deși necesitatea reglementării unor mijloace mai efi­ciente de prevenire și combatere a violenței domestice a fost permanent semnalată și susținută de către reprezentanții societății civile, un eveniment tragic^[24] a fost cel care a marcat modificarea legii și introducerea ordinului de protecție.

Ordinul de protecție a devenit astfel instrumentul judiciar pus la dispoziția per­soanei – victimă sau potențială victimă a violenței în familie – prin care aceasta poate solicita instanței de judecată civile luarea unor măsuri pentru protejarea inte­grității sale fizice și psihice^[25].

De la data reglementării lui, legea a suferit modificări succesive, menite să urgen­teze și să flexibilizeze adoptarea măsurilor de protecție, precum și să protejeze o sferă din ce în ce mai largă de destinatari.

Astfel, deși inițial legea nu prevedea un termen maxim în interiorul căruia să fie soluționate cererile adresate instanței, acest aspect a fost remediat prin modificările aduse prin Legea nr. 351/2015^[26], care a stabilit că judecata are loc de urgență și că, în orice situație, soluționarea cererii nu poate depăși un termen de 72 de ore de la înregistrare. 

Chiar și după acest amendament, media națională a duratei de judecare a unei cereri de emitere a unui ordin de protecție a continuat să fie ridicată, respectiv de 30 de zile de la data înregistrării dosarului la instanță, „timp în care victima nu se afla în siguranță, agresorul putând să facă presiuni sau amenințări pentru a o con­vinge să își retragă plângerea”^[27]. 

Totuși, cea mai importantă contribuție la îmbunătățirea legislației a avut‑o rati­fi­carea^[28] de către România a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și com­baterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011 – denumită pe scurt Convenția de la Istanbul –, cea mai importantă reglementare în domeniu din sistemul european.

În urma adoptării acestei convenții^[29], modificări de amploare au fost aduse Legii nr. 213/2003 prin Legea nr. 174/2018^[30]. Astfel, după 15 ani de la intrarea în vigoare a legii, a fost creat ordinul de protecție provizoriu, care se poate emite imediat, de către organul de poliție, pe baza unui chestionar de evaluare a riscului, fie în urma unei sesizări la 112, fie după ce victima reclamă situația abuzivă în scris, la telefon sau la sediul poliției.

O altă modificare importantă a avut loc cu privire la condițiile de sancționare a persoanelor care încalcă obligațiile stabilite prin ordinul de protecție.

În prima formă a legii, încălcarea dispozițiilor cuprinse în ordinul de protecție constituia infracțiune, a cărei pedeapsă prevăzută de lege era de la o lună la 1 an, iar împăcarea înlătura răspunderea penală.

În practică s‑a observat că reglementarea acestui impediment era de natură să creeze premisa exercitării de presiuni asupra victimei de către agresor, ceea ce făcea ca ordinul de protecție emis de instanță să devină lipsit de eficiență.

Pentru a înlătura acest inconvenient, a fost abandonată cauza de înlăturare a răspunderii penale, fiind prevăzută pedeapsa de la o lună la 1 an pentru nerespec­tarea obligațiilor prevăzute atât în ordinul de protecție emis de către instanță, cât și în ordinul de protecție emis de către organele de poliție^[31].

Prin aceeași lege, a fost înlocuită sintagma „violență în familie” cu „violență do­mestică” (inclusiv în titlul legii), aceasta din urmă desemnând mai fidel sfera persoa­nelor protejate, întrucât nu o limitează la persoanele care au o relație întemeiată pe rudenie sau căsătorie cu agresorul.

În anul 2019, a fost reglementată în mod expres posibilitatea victimei de a ataca cu apel soluția de respingere a cererii de emitere a ordinului^[32], în contextul în care, în practică, exista și interpretarea conform căreia doar hotărârea prin care a fost admisă cererea și emis ordinul putea fi apelată^[33].

Mai multe modificări au fost aduse și în anul 2020, printre care se numără și cea legată de recunoașterea unei noi forme de violență, cea cibernetică^[34], ce a venit ca urmare a Hotărârii din 11 februarie 2020 a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Buturugă împotriva României^[35].

De asemenea, prin Legea nr. 183/2020^[36] s‑a introdus prevederea care instituie obligativitatea asistenței juridice a victimei și s‑au mărit limitele pedepselor ce pot fi aplicate agresorilor care încalcă ordinele de protecție.

Fiind supusă unui număr semnificativ de modificări, legea a fost republicată de trei ori, respectiv în anii 2012, 2014 și 2020^[37].

§3. Domeniul de aplicare al legii

3.1. Definiția membrului de familie

De la data adoptării Legii nr. 217/2003 și până în prezent, sfera persoanelor protejate prin dispozițiile sale a fost, în mod constant, lărgită. 

În forma sa inițială, legea trimitea la definiția membrilor de familie și rudelor apropiate dată de Codul penal din 1969^[38], adăugând acestor categorii de persoane și pe cele care „au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, dovedite pe baza anchetei sociale”.

Prin modificările aduse prin Legea nr. 25/2012, au fost incluși în sfera membrilor de familie și fostul soț/fosta soție, tutorele sau altă persoană care exercită în fapt sau în drept drepturile față de persoana copilului, precum și reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijește persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală sau handicap fizic.

În ambele variante de reglementare însă, era necesar ca persoanele între care s‑au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii să în­de­­plinească și condiția „locuirii și gospodăririi” sau, în legea modificată, a „convie­țuirii”.

La acel moment jurisprudența era împărțită, majoritatea instanțelor considerând că cerința conviețuirii trebuie să fie îndeplinită la momentul sesizării instanței cu cererea de emitere a ordinului de protecție. 

Existau însă și instanțe care apreciau că sintagma „în cazul în care conviețuiesc” nu trebuie interpretată în sensul că legiuitorul a instituit cerința ca victima să con­viețuiască cu agresorul la data solicitării ordinului de protecție, o asemenea condiție fiind greu de îndeplinit având în vedere că între cele două părți există relații ten­sionate, conflictuale, care determină de cele mai multe ori victima să își părăsească locuința^[39].

Această cerință a fost considerată ca lipsită de caracter rezonabil și a fost înlă­turată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 264 din 27 aprilie 2017, prin care s‑a reținut că se încălcă dispozițiile art. 26 din Constituția României, care obligă auto­ritățile publice să respecte și să ocrotească viața intimă, familială și privată a persoanei. 

Condiția este în continuare menținută în definiția membrilor de familie regle­mentată de Codul penal.

Sfera victimelor violenței domestice protejate de Legea nr. 217/2003 a devenit astfel mai largă decât cea a celor protejate de Codul penal, care a menținut, în continuare, cerința „conviețuirii” și care nu include în noțiunea membrului de familie pe foștii soți^[40], foștii parteneri și nici pe membrii familiei extinse ai acestora.

Norma este însă mai restrictivă prin raportare la definiția cuprinsă în Convenția de la Istanbul^[41], dacă sintagma „persoane între care s‑au stabilit relații asemănă­toare între soți” se interpretează ca nefiind aplicabilă persoanelor de același sex, întrucât art. 277 alin. (1) C.civ. prevede interdicția acestora de a se căsători, deci de a avea calitatea de soți sau relații asemănătoare soților.

Drept urmare, în ipoteza în care s‑ar pune problema unei cereri de emitere a unui ordin de protecție pentru acte de violență săvârșite între concubini de același sex, aceasta ar fi admisibilă, art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 217/2003 urmând a fi interpretat în lumina Convenției de la Istanbul și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului^[42], care reține că relațiile dintre persoanele de același sex intră sub incidența vieții de familie, așa cum este aceasta reglementată de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Ca o concluzie, este de observat tendința de evoluție constantă a legislației în sensul ocrotirii unei categorii din ce în ce mai largi de victime, inclusiv a celor care se află sau s‑au aflat într‑o relație de fapt cu agresorul, motiv pentru care soluțiile de respingere ca inadmisibile a unor cereri, pe baza evaluării unor particularități ale relației de concubinaj (precum vârsta persoanelor, calitatea și durata relației de concubinaj), nu par a fi în acord cu scopul legii^[43].

3.2. Copilul martor al violenței

Prin Legea nr. 174/2018 de modificare a Legii nr. 217/2003, legiuitorul a armo­nizat definiția membrului de familie cu cea dată de Convenția de la Istanbul, dar a și extins protecția conferită de lege asupra copiilor martori la formele de violență domestică, soluție care deja fusese adoptată în jurisprudența internă.

Legea, în forma ei în vigoare în prezent, prezumă că, ori de câte ori un copil asistă la manifestările violente ale familiei sale, acesta are calitatea de victimă [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 217/2003]. 

Cum poate fi însă, în mod concret, protejat copilul victimă, directă sau indirectă, a violenței domestice, având în vedere că acesta fie nu are capacitate de exercițiu, fie are capacitate restrânsă, iar reprezentantul său legal poate fi chiar agresorul sau un părinte/altă persoană care exercită drepturile părintești și care nu dorește să solicite emiterea unui ordin de protecție?

În primul rând, copilul victimă, indiferent de vârstă, poate sesiza organele de poli­ție, care, pe baza constatărilor de la fața locului, pot emite un ordin de protecție provizoriu și lua măsurile necesare pentru protejarea vieții și integrității fizice a acestuia. 

În cazul în care procurorul confirmă măsurile, acesta va înainta, din oficiu, cere­rea de emitere a unui ordin de protecție către instanța de judecată.

În al doilea rând, se observă că art. 92 C.proc.civ. și art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003 permit procurorului să pornească acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor minorilor, astfel încât, în ipo­teza în care ia cunoștință despre o situație de violență asupra unui minor, procurorul poate sesiza instanța cu o cerere de emitere a ordinului de protecție.

De asemenea, are drept de sesizare autoritatea sau structura competentă de la nivelul unității administrativ‑teritoriale, cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice [art. 40 alin. (3) lit. b)].

Problema care se poate pune este legată de dreptul reprezentantului legal al minorului de a renunța la judecata unei astfel de cerere. Chiar dacă în această materie există reguli de procedură specifice, procesul este unul civil și este supus principiului disponibilității, prin urmare, reprezentantul legal are acest drept atât în ipoteza în care introduce el cererea, cât și atunci când cererea este introdusă de procuror sau de o altă autoritate competentă (art. 43 din Legea nr. 217/2003).

În această ipoteză, soluția care s‑ar impune ar fi ca instanța, în condițiile în care apreciază că nu este în interesul copilului, să nu ia act de renunțarea la judecată, în conformitate cu art. 81 alin. (2) C.proc.civ.^[44], care prevede această posibilitate.

Mai mult, constatând că interesele reprezentantului legal contravin celor ale minorului, instanța ar trebui să facă aplicarea art. 58 alin. (1) teza a II‑a C.proc.civ. și să numească un curator special, care să reprezinte interesele acestuia minorului. 

Pentru ipoteza în care părintele sesizează totuși instanța cu o cerere de emitere a ordinului de protecție, dar solicită luarea de măsuri de protecție doar cu privire la persoana sa, nu și a copilului său, instanța ar putea lua măsurile prevăzute de art. 38 din Legea nr. 217/2003, care fac referire la victimă, întrucât minorul care asistă la actele de violență este prezumat de lege ca având această calitate^[45].

În final, este de subliniat că, în cazul în care niciunul dintre cei care au dreptul de a sesiza instanța nu ies din pasivitate, copilul nu are nicio posibilitate de a adresa direct o astfel de cerere și că, de lege ferenda, un astfel de drept ar trebui recunoscut copiilor cu vârsta mai mare de 14 ani. 

O astfel de normă ar fi în acord cu ansamblul reglementării drepturilor copiilor, care permite acestora să își exercite anumite drepturi, fără încuviințarea părinților, încă de la vârsta de 14 ani^[46], cât și cu recomandările Comitetului pentru drepturile copiilor din cadrul Organizației Națiunilor Unite^[47].

§4. Particularitățile probatoriului administrat

În cauzele de violență domestică, proba prezintă mai multe dificultăți decât în alte tipuri de cauze, întrucât faptele se petrec în spațiul privat, de multe ori în absen­ța martorilor sau în prezența unor martori asupra cărora poate exista suspiciunea de părtinire, având în vedere relațiile apropiate pe care le au cu părțile^[48].

De asemenea, victima se află sub presiunea agresorului sau a altor membri ai familiei, ceea ce o poate determina să își schimbe declarația sau să renunțe la cerere, astfel încât instanța se va afla, de cele mai multe ori, în situația de a fi în prezența unui probatoriu sumar.

În forma inițială a legii, instanța penală era cea competentă să ia măsurile de protecție a victimei ori de câte ori existau probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârșit un act de violență cauzator de suferințe fizice sau psihice asupra unui alt membru (art. 26), probele fiind guvernate de normele de procedură penală.

După modificările aduse prin Legea nr. 25/2012 și introducerea ordinului de protecție, competența de soluționare a cererilor a revenit instanțelor civile, iar sin­gura mențiune referitoare la probatoriu se regăsea în art. 27³ alin. (7), care nu per­mitea administrarea unor probe care necesita timp îndelungat [prevedere ce s‑a păstrat în art. 42 alin. (6) din forma actuală a legii].

Legea cuprindea și un art. II, care prevedea că legea se completează cu preve­derile corespunzătoare din Codul penal, Codul civil, Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă, articol ce a fost omis din cuprinsul reglementării, după republicare.

Referirea expresă la anumite mijloace de probă s‑a regăsit pentru prima dată în Legea nr. 174/2018, prin care a fost reglementat ordinul de protecție provizoriu în art. 22² din forma de la acel moment a Legii nr. 217/2003 (în prezent art. 29), care enumeră mijloacele prin care lucrătorii de poliție au dreptul să obțină probe. Printre acestea se regăsesc declarațiile persoanelor care au asistat la actele de violență, înre­gistrările audio/video sau fotografiile, indiferent de proveniența acestora, pre­cum și mesajele sau postările online.

În prezent, acest tip de cauze este judecat de instanțele civile, în baza normelor Codului de procedură civilă, nefiind exclus de plano niciunul dintre mijloacele de probă prevăzute de legislația civilă.

Dată fiind dificultatea dovedirii faptelor de violență domestică, ce se săvârșesc între membrii unei familii, într‑un spațiu intim, este justificată nelămurirea practicie­nilor legată de modul în care sunt aplicabile limitele reglementate de cod cu privire la probatoriu^[49]. Astfel, este legitimă întrebarea referitoare la modul în care în cadrul acestui tip de cauze se aplică restricțiile prevăzute de art. 315 C.proc.civ. care enu­meră persoanele care nu pot fi ascultate ca martori sau de art. 74 lit. b) sau c) C.civ. care interzice utilizarea unei convorbiri private interceptate fără drept sau captarea imaginii ori vocii unei persoane aflate într‑un spațiu privat, fără acordul acesteia. 

În opinia mea, cauzele se referă la raporturi de familie, motiv pentru care este incident art. 316 C.proc.civ., care permite ascultarea ca martori a rudelor și afinilor, această ipoteză fiind acoperită de lege.

Mai mult, nici celelalte restricții prevăzute de art. 315 C.proc.civ. nu sunt apli­cabile, fiind admisibilă, de exemplu, mărturia descendentului sau a soțului/fostului soț/logodnicului/concubinului, întrucât actele de violență domestică, prin chiar definiția lor, sunt cele săvârșite într‑un mediu în care tocmai aceste persoane sunt cele care au acces și pot efectiv asista la săvârșirea faptelor.

La fel, este admisibilă proba cu înregistrările video/audio și fotografiile sau con­ver­sațiile/postările online, art. 29 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 217/2003 permițând utilizarea lor, indiferent de proveniență, normă ce derogă expres de la prevederile cu caracter general.

Or, atât timp cât legea prevede posibilitatea administrării acestor probe de către polițiști, ele trebuie să poată fi supuse analizei instanței civile care judecă fie cererea înaintată de procuror după confirmarea ordinului provizoriu de protecție, fie contestația împotriva ordinului. 

O interpretare contrară ar presupune că instanței competente să judece acțiu­nile ce derivă din emiterea ordinului provizoriu nu îi este permis să evalueze tocmai probele care au stat la baza emiterii acestuia, ceea ce ar fi contrar scopului legii.

Mai mult, dacă este admis că aceste probe pot fi administrate în cazul cererii înaintate de procuror, aceleași probe ar trebui să fie admisibile și într‑un proces declanșat direct de către victimă, neexistând niciun motiv pentru care procedura de judecată să fie diferită în funcție de persoana care sesizează instanța/de procedura parcursă anterior sesizării instanței.

Un argument de text ar putea fi și art. II din Legea nr. 25/2012, care prevede că legea se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală, normă care, deși a fost omisă din varianta republicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, nu a fost niciodată abrogată.

Chiar dacă interpretarea de mai sus este în acord cu intenția legiuitorului și rațiu­nea legii, trebuie remarcat totuși că este criticabilă maniera în care este reglementat regimul probatoriu în cadrul acestui tip de cauze, prevederile suferind de lipsă de claritate. 

De lege ferenda, pentru a diminua riscul unei interpretări neunitare, având în vedere particularitățile acestui tip de cauze și impactul unei reglementări imprevi­zibile asupra victimelor, ar fi necesar să fie menționat expres ce probe pot fi încuvi­ințate și administrate de către instanță, astfel încât să reiasă în mod neechivoc în ce măsură Legea nr. 217/2003 derogă de la normele de drept comun.

§5. Măsurile ce pot fi luate pentru protejarea victimei violenței domestice

Până la adoptarea Legii nr. 217/2003, victimele violenței domestice aveau la dispoziție acțiunile de drept comun, neexistând instrumente juridice specifice. 

Astfel, în materie civilă, printre măsurile ce ar fi putut fi luate se numărau: eva­cua­rea agresorului pe calea ordonanței președințiale^[50], atribuirea beneficiului locuinței către soțul victimă a agresiunii^[51], încredințarea copilului către părintele victimă ori un alt membru al familiei sau decăderea din drepturile părintești^[52].

După intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2003 a fost reglementată o procedură specială, diferită de cea prevăzută de Codul de procedură penală, prin care instanța putea dispune, în mod provizoriu, una dintre măsurile prevăzute de art. 113 și art. 114 C.pen. 1969 (internarea agresorilor într‑un institut medical de specialitate sau obligarea la tratament medical), precum și măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei.

Abia după modificările aduse prin Legea nr. 25/2012 și reglementarea ordinului de protecție, a fost posibilă luarea unor măsuri speciale, în scop preventiv, adaptate particularităților acestui tip de violență.

În forma în vigoare în prezent, legea prevede o serie de măsuri – obligații sau interdicții – care pot fi dispuse de către organele de poliție și/sau de către instanța de judecată.

Din analiza jurisprudenței reiese că, în majoritatea cazurilor, măsurile pronun­țate de instanțe sunt adecvate situației de fapt constatate, așa încât analiza de față se va rezuma doar la aspectele care pot pune anumite probleme în practică.

a) Evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei – art. 38 alin. (1) lit. a) – este o măsură ce poate fi luată inclusiv față de agresorul care este titularul dreptului de proprietate sau al unui alt drept locativ asupra locuinței. Măsura este una temporară, iar legiuitorul a pornit de la ideea că limitarea exercitării folosinței este proporțională și necesară pentru realizarea unui scop legitim, acela de a proteja viața, integritatea fizică și psihică a victimei.

În practică, au existat însă cazuri în care instanțele au considerat că, prin pără­sirea voluntară a locuinței de către agresor, măsura evacuării a devenit lipsită de obiect, dar trebuie observat că, în absența luării acestei măsuri, agresorul poate reveni oricând și relua actele de violență, astfel încât această soluție lasă victima neprotejată.

Cu titlu de exemplu, prin sentința civilă nr. 420/2015 a Judecătoriei Brașov^[53] s‑a respins cererea ca rămasă fără obiect, iar în intervalul de timp de la momentul pro­nunțării soluției primei instanțe și până la soluționarea apelului, agresorul a revenit în mod repetat în locuință, invocând dreptul său conferit printr‑un act de partaj volun­tar, supunându‑și soția și cei doi copii minori la acte de violență fizică și psihologică^[54]. 

Apelul a fost admis și soluția primei instanțe a fost schimbată, însă victima a fost lipsită de protecție pe toată perioada dintre data sesizării instanței și până la pronunțarea deciziei definitive.

b) Obligarea agresorului la păstrarea unei distanței minime față de victimă, față de membrii familiei acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de muncă a persoanei protejate [art. 38 alin. (1) lit. e)] și interdicția impusă agresorului de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana le frec­ventează ori le vizitează periodic [art. 38 alin. (1) lit. f)] sunt măsuri care au drept scop îndepărtarea acestuia din anumite locuri în care s‑ar putea întâlni cu victima sau cu o altă persoană protejată.

Deși legea nu prevede expres care ar fi distanța minimă ce poate fi dispusă, instan­țele trebuie să aibă în vedere împrejurarea că de la distanțe foarte mici agre­sorul poate exercita în continuare acte de violență psihologică, prin urmărirea victi­mei, care îl poate ușor observa de la o distanță mai mică de 50 m și se poate teme pentru siguranța sa^[55].

De asemenea, este necesar ca dispozitivul să fie clar și să individualizeze în con­cret interdicția, astfel încât conținutul acesteia să fie cunoscut și aplicat de părți și supravegheat de organele de poliție^[56].

Dacă instanța apreciază că agresorul nu reprezintă un pericol pentru copil și nu se impune luarea unei măsuri de păstrare a distanței față de acesta, va trebui să deta­lieze modul în care părintele agresor își va exercita drepturile părintești și va intra în contact cu copiii săi.

Este de observat că, prin emiterea ordinului de protecție, în afară de protejarea imediată a victimei, se urmărește și aplanarea conflictului, calmarea agresorului, consilierea psihologică a părților și/sau a copiilor, ceea ce necesită ca părțile să nu intre în contact pentru o perioadă suficient de lungă de timp. 

Drept urmare, acest deziderat se poate atinge doar dacă întâlnirile părinte‑copil se pot realiza mediat, prin intermediul unei terțe persoane, de preferință lucrător spe­cializat din cadrul autorităților competente, care să poată prelua și readuce copilul la părintele la care acesta locuiește și să monitorizeze aceste întâlniri.

c) Obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supra­veghere – art. 38 alin. (1) lit. g) – este o măsură care ar permite verificarea modului în care agresorul respectă obligațiile de restrângere a libertății de circulație, dispuse prin ordinul de protecție.

Deși măsura a fost introdusă odată cu modificările aduse Legii nr. 217/2003 prin Legea nr. 174/2018, această dispoziție a rămas neaplicabilă o lungă perioadă, în lipsa dotării organelor de poliție cu astfel de dispozitive.

Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și execuțional penale^[57] a prevăzut faptul că sistemul de monitorizare ar fi urmat să funcționeze începând cu luna martie 2022, dar data a fost amânată pentru 1 octombrie 2022 prin O.U.G. nr. 14/2022^[58]. Începând cu această dată, potrivit H.G. nr. 1025/2022 pentru stabilirea aspectelor tehnice și organizatorice privind funcționarea în sistem‑pilot, precum și a celor privind operaționalizarea Sistemului informatic de monitorizare electronică^[59], funcționează în sistem‑pilot într‑o primă etapă (perioada 2022‑2023) la nivelul municipiului București și al județelor Iași, Mureș și Vrancea.

d) Interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima – art. 38 alin. (1) lit. h) – este o măsură prin care victima urmă­rește îndepărtarea unui pericol reprezentat de prezența sau contactul propriu‑zis cu agresorul. 

Măsura este una dispusă frecvent, dar pentru a putea fi pusă în mod efectiv în aplicare trebuie avut în vedere dacă există împrejurări care sunt de natură să împie­dice luarea unei astfel de măsuri. 

Cu titlu de exemplu, dacă agresorul și victima sunt părinți și exercită în conti­nuare autoritatea părintească în comun, deciziile importante cu privire la copilul lor pot fi luate doar de cei doi împreună, în urma unei conversații realizate prin contact telefonic/corespondență/prin terțe persoane, ceea ce conduce la încălcarea măsurii dispuse. 

Într‑o asemenea ipoteză, pentru a fi eficientă, măsura interdicției contactului ar trebui dublată de cea a exercitării exclusive a autorității părintești de către părintele agresat.

e) Încredințarea copiilor minori și stabilirea reședinței acestora – art. 38 alin. (1) lit. j) – este o măsură ce păstrează exprimarea din Codul familiei, prevederea nefiind corelată cu noul Cod civil, care reglementează, în prezent, instituția exercitării auto­rității părintești asupra copiilor și stabilirea locuinței acestora.

Întrucât în doctrină și în jurisprudență^[60] a fost de multe ori acreditată ideea că un soț agresiv poate fi un tată bun, deși această măsură este reglementată încă din 2012, nu a fost foarte des utilizată, ceea ce creează o serie de probleme practice.

Este de observat că părintele agresor, prin faptele sale, indisponibilizează pe celălalt părinte pentru o perioadă de timp, periclitând în acest mod îngrijirea pe care acesta din urmă trebuie să o acorde copilului său. De asemenea, agresorul se poate folosi de puterea sa de decizie cu privire la copil pentru a șantaja părintele victimă, deci să îl supună în continuare unor presiuni și unui abuz emoțional. 

Drept urmare, atunci când pentru protejarea victimei aflate în pericol se impune luarea unor măsuri pe calea ordinului de protecție, exercitarea temporară a auto­ri­tății părintești exclusiv de către părintele victimă ar fi de natură să îi permită aces­tuia în mod real să evite, pentru o perioadă de timp, contactul cu părintele agresor și să se simtă în siguranță^[61]. 

Această soluție se impune cu atât mai mult, cu cât legea consideră, chiar și în acțiunile de drept comun, că violența îndreptată către celălalt părinte reprezintă un motiv întemeiat pentru a se dispune exercitarea autorității părintești în mod exclu­siv de către părintele victimă [art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 privind pro­tecția și promovarea drepturilor copilului^[62]. 

În concluzie, în vederea protejării reale și complete a victimelor, această măsură ar putea fi avută în vedere și dispusă nu numai atunci când minorul este victimă directă/martor al violenței, ci și atunci când violența a fost exercitată doar asupra părintelui. 

§6. Scurte concluzii

Din modul în care s‑a modificat legislația în această materie pe parcursul ulti­milor 30 de ani, se observă, cu evidență, că viziunea legiuitorului a evoluat către o abor­dare centrată pe victimă. 

Preferința pentru utilizarea unor instrumente civile, în locul celor penale, denotă orientarea către o procedură mai flexibilă, care să pună accent pe prevenție, fără a impune ca faptele pretinse să aibă nivelul de periculozitate al unei infracțiuni sau ca probatoriul să aibă gradul de certitudine al celui din cadrul procesului penal.

Pentru că scopul legii este unul ambițios și dificil de atins, a fost astfel nevoie de o schimbare de perspectivă și accentul a trebuit mutat pe protecția victimelor, chiar cu prețul limitării temporare a unor drepturi esențiale ale agresorilor. 

Obligația organelor de poliție de a emite ordine de protecție provizorii în baza răspunsurilor victimei la întrebările din formularul standardizat, prezumarea calității de victimă a copilului martor la violență sunt câteva exemple de norme prin care legiuitorul a diminuat marja de apreciere a autorităților și a înclinat balanța în favoa­rea victimelor.

Se remarcă astfel că logica în care trebuie evaluate cererile și probatoriul este cea în care se va da crezare victimei dacă afirmațiile sale par a fi verosimile, regula din procesul penal conform căreia orice dubiu se interpretează în favoarea suspec­tului/inculpatului neputându‑și găsi aplicare într‑o acțiune care are un scop esențial­mente preventiv. 

Totuși, deși modul în care a evoluat legislația conduce la conturarea concluziilor de mai sus, importanța valorilor protejate prin această lege ar impune ca orice modi­ficare să fie însoțită de un preambul detaliat, care să ajute practicienii să înțeleagă intenția legiuitorului și astfel să fie eliminat riscul unei interpretări neuniforme. 

Chiar dacă elaborarea acestuia este facultativă conform art. 43 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor nor­ma­tive^[63], exemplul actelor normative europene a arătat că preambulul aduce clari­tate și previzibilitate normei și reprezintă un instrument prețios pentru desti­natarii săi.

Note de subsol

^[1] Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar – raport elaborat la 30 aprilie 2007 de Inițiativa Juridică pentru Europa Centrală și Eurasia (CEELI) a Asociației Baroului American.

^[2] Organizație nonguvernamentală creată în anul 2002, a cărei misiune este promovarea ega­lității de șanse dintre bărbați și femei în politicile publice și practicile asociate (www.cpe.ro).

^[3] M. Of. nr. 819 din 6 decembrie 2012.

^[4] Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE. Rezultatele pe scurt, p. 3, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014 (fra.europa.eu).

^[5] Ibidem, p. 20 și 26.

^[6] Datele sunt disponibile pe site‑ul Ministerului Public, https://www.mpublic.ro

^[7] Art. 177 C.pen., cu denumirea marginală „Membru de familie”, are următorul conținut: „(1) Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care con­viețuiesc. (2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevă­zute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești”.

^[8] Raport de monitorizare a stadiului implementării Planului operațional pentru implemen­tarea Strategiei Naționale privind promovarea egalității de șanse între femei și bărbați și pre­veni­rea și combaterea violenței domestice pentru perioada 2018‑2021, elaborat de Autoritatea Națio­nală pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, https://anes.gov.ro/wp‑content/uploads/ 2020/07/Document.pdf. 

^[9] V. Martens, Violența domestică: istoric‑cauze‑prevenire‑combatere, Ed. Concordia, Turnu, 2018, p. 66.

^[10] R.L. Snyder, Vânătăi ascunse. Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide, Ed. Nemira, București, 2020, p. 96.

^[11] Un raport întocmit în 2017 de grupul de susținere „Everytown for Gun Safety” arăta că 53% dintre uciderile în masă ce au avut loc în perioada 2009‑2020 în Statele Unite ale Americii implică violență domestică – https://everytownresearch.org/maps/mass‑shootings‑in‑america/#domes tic-violence‑was‑a‑part‑of‑most‑mass‑shootings. 

^[12] Studiu disponibil online la adresa http://violentainfamilie.transcena.ro/wp-content/up loads/2014/03/Studiu‑la‑nivel‑national‑cu‑privire‑la‑implementarea‑ordinelor‑de‑protectie‑decembrie‑2013.pdf.

^[13] Rezultatele studiului redat în articolul publicat online, disponibil la adresa https://beta. dela0.ro/statisticile‑incalcarii‑ordinelor‑de‑protectie‑sunt‑infioratoare/.

^[14] E. Durand, Protéger la mère, c’est protéger l’enfant. Violences conjugales et parentalité, Dunod, 2022, p. 54.

^[15] Cifre statistice disponibile online la adresa https://ncadv.org/statistics/. 

^[16] R.L. Snyder, op. cit., p. 16.

^[17] K. Sadlier, Violences conjugales: un défi pour la parentalité, Dunod, 2020, p. 62.

^[18] M. Of. nr. 367 din 29 mai 2003.

^[19] M. Of. nr. 165 din 13 martie 2012.

^[20] Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar, citat supra.

^[21] M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000.

^[22] Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar, citat supra.

^[23] În Statele Unite ale Americii, deși Violence Against Woman Act a fost introdusă în Congres de către Joe Biden încă din anul 1990, abia după 4 ani a fost adoptată, după ce procesul lui O.J. Simpson a fost închis. „Trecutul lui O.J. Simpson de violență împotriva soției sale era cunoscut de forțele de ordine. Fusese arestat, apoi eliberat pe cauțiune, apoi condamnat la «consiliere prin telefon» de un judecător din California. Moartea soției sale, Nicole Brown Simpson, o femeie fru­moasă, bogată și faimoasă, a adus în prim‑plan ceea ce activiștii susțineau de ani de zile: că se poate întâmpla oriunde, oricui” – R.L. Snyder, op. cit., p. 26‑27.

^[24] În primăvara anului 2012, un agent de poliție și‑a împușcat mortal soția și o colegă de‑a acesteia și a rănit alte șase persoane în coaforul Perla Dorobanți în care acestea munceau. Victima, deși depusese o plângere penală la Poliție în care declarase că se simte amenințată de soț, care deținea și o armă, nu avusese la dispoziție un instrument prin care să îl țină la distanță (https:// www.dor.ro/solutii‑impotriva‑violentei‑ordinul‑de‑protectie/).

^[25] A. Iacuba, E. Diaconu, Combaterea violenței domestice. Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice și instrumentele europene privind ordinal de protecție. Co­mentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 110.

^[26] M. Of. nr. 979 din 30 decembrie 2015.

^[27] Conform expunerii de motive a inițiatorilor Legii nr. 174/2018 de modificare a legii nr. 217/2003, disponibilă online pe site‑ul Camerei Deputaților, www.cdep.ro.

^[28] Prin Legea nr. 30/2016 (M. Of. nr. 224 din 25 martie 2016).

^[29] Art. 52 din Convenția de la Istanbul stabilește obligația statelor de a „lua măsurile legisla­tive (…) pentru a asigura faptul că autorităților competente le este acordată puterea de a dispune, în situații de pericol imediat, ca un autor al violenței domestice să părăsească domiciliul victimei sau al persoanei în situație de risc pentru o perioadă de timp suficientă și de a‑i interzice agreso­rului să intre în domiciliu sau să contacteze victima sau persoana în situație de risc”.

^[30] M. Of. nr. 618 din 18 iulie 2018.

^[31] G. Șologon, T. Manea, Ordinul provizoriu de protecție, ordinul de protecție și asigurarea respectării acestora. Scurte considerații privind protejarea membrilor familiei în legislația națională, în Revista Universul Juridic Premium nr. 11/2021.

^[32] Prin Legea nr. 212/2019 privind modificarea alin. (1) al art. 30 din Legea nr. 217/2003 pen­tru prevenirea și combaterea violenței domestice (M. Of. nr. 912 din 12 decembrie 2019).

^[33] C. Nemeș, G. Crișan, Violența domestică. Paradigme și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 87‑90.

^[34] Prin Legea nr. 106/2020 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru pre­venirea și combaterea violenței domestice (M. Of. nr. 588 din 6 iulie 2020).

^[35] În considerentele hotărârii (parag. 74), Curtea a reținut că „(…) violența cibernetică este re­cu­noscută în prezent ca fiind un aspect al violenței împotriva femeilor și fetelor și se poate pre­zenta sub diferite forme, între care violările informatice ale vieții private, intruziunea în calcula­torul victimei și preluarea, partajarea și manipularea datelor și a imaginilor, inclusiv a datelor intime”.

^[36] M. Of. nr. 759 din 19 august 2020.

^[37] Ultima dată în M. Of. nr. 948 din 15 octombrie 2020.

^[38] Art. 149, cu denumirea marginală „Rude apropiate”, avea următorul conținut: „(1) Rude apro­piate sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. (2) Dispozițiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de alineatul precedent, se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele firești, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât și descendenților acestuia și în raport cu rudele înfietorului”.

Art. 149¹, cu denumirea marginală „Membru de familie”, avea următorul conținut: „Prin mem­bru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospo­dărește împreună cu făptuitorul”.

^[39] Considerentele 16‑18 din Decizia Curții Constituționale nr. 264 din 27 aprilie 2017 (M. Of. nr. 468 din 22 iunie 2017).

^[40] Cauza Buturugă împotriva României, Hotărârea din 11 februarie 2020: „66. (…) Curtea constată că decizia parchetului din 17 februarie 2015 de a clasa cauza s‑a întemeiat pe articolele din noul Cod penal care sancționează violența între persoane particulare, nu pe dispozițiile codului care sancționau mai sever violența conjugală. 67. Curtea subliniază diligența deosebită pe care o impune tratarea plângerilor privind violența domestică și consideră că particularitățile violenței domestice, astfel cum sunt recunoscute în Convenția de la Istanbul (supra, parag. 38), trebuie să fie luate în considerare în cadrul procedurilor interne (M.G. împo­triva Turciei, citată anterior, parag. 93). În speță, constată că ancheta internă efectuată de auto­ritățile naționale nu a ținut seama de aceste particularități”.

^[41] Art. 3 lit. b) din Convenția de la Istanbul prevede că „«violența domestică» va însemna toate acțiunile de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică, care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foștii sau actualii soți sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima”.

^[42] Cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei, Hotărârea din 24 iunie 2020, https://hudoc. echr.coe.int/.

^[43] Într‑o decizie de speță, instanța a respins cererea ca inadmisibilă, cu următoarea motivare: „Cu prilejul interogării părților s‑a relevat că între reclamantă și pârât, persoane tinere (26, res­pec­tiv 23 de ani), a existat o relație de prietenie de aproximativ 2 ani, încheiată în vara anului 2021; au relevat ambele părți că nu au locuit niciodată împreună. (…) În cauză, între reclamantă și pârât nu au existat niciodată relații de familie, părțile neavând nicio relație de rudenie și nelo­cuind vreun moment împreună; de altfel, faptul că reclamanta și pârâtul au fost implicați într‑o rela­ție amoroasă specifică vârstei tinere nu poate avea semnificația unei veritabile vieți de familie” (Jud. Câmpulung, sent. nr. 6 din 10 ianuarie 2022, Lege 5).

^[44] Art. 81 alin. (2) C.proc.civ. are următorul conținut: „Actele procedurale de dispoziție prevă­zute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanții minorilor, ai persoanelor care beneficiază de tutelă specială și al dispăruților, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane”.

^[45] Art. 38 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 217/2003 are următorul conținut: „obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiți potrivit prevederilor art. 5, ori față de reședința, locul de muncă sau uni­tatea de învățământ a persoanei protejate”.

^[46] Cu titlu de exemplu: dreptul a sesiza instanța pentru a schimba felul învățăturii sau pre­gătirii profesionale (art. 498 C.civ.) sau de a își alege confesiunea religioasă (art. 491 C.civ.).

^[47] Parag. 29 din Comentariul general nr. 14 (2013) privind dreptul copilului ca interesul superior al acestuia să prevaleze, întocmit de Comitetul pentru drepturile copilului din cadrul Orga­­ni­zației Națiunilor Unite, recomandă: „În cauze civile, copilul își poate apăra interesele direct sau prin intermediul unui reprezentant, în cauze care au ca obiect paternitatea, abuzul asupra copiilor sau neglijarea acestora, reîntregirea familiei, locuințele etc. Copilul poate fi afectat de pro­ces, de exemplu, în cadrul procedurii adopției sau al procedurii divorțului, de hotărârile de încre­dințare, de cele privind domiciliul, dreptul de vizitare sau alte aspecte care au un impact important asupra vieții și dezvoltării copilului, precum și de procedurile de soluționare a cazurilor de abuz asupra copilului sau de neglijare a acestuia. Instanțele trebuie să asigure luarea în consi­derare a inte­resului superior al copilului în toate aceste situații și decizii, de natură procedurală sau pe fond, și trebuie să demonstreze că într‑adevăr au făcut acest lucru” – http://ier.gov.ro/wp‑content/ uploads/2021/12/ONU‑CRC‑C‑GC‑14‑RO.pdf.

^[48] Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar, citat supra.

^[49] G. Șologon, T. Manea, op. cit.

^[50] Trib. Bacău, dec. civ. nr. 781/R din 4 octombrie 2010, citată de C.R. Radu, Ordonanța preșe­dințială. Practică judiciară și reglementarea din noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucu­rești, 2012, p. 205‑208.

^[51] C.S.J., s. civ., dec. nr. 2323/1993, în Dreptul nr. 8/1994, p. 83.

^[52] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1817 din 10 mai 2002, citată de E. Roșu, Dreptul familiei. Practică judi­ciară. Hotărâri C.E.D.O, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 286.

^[53] www.rolii.ro.

^[54] A. Iacuba, E. Diaconu, op. cit., p. 110.

^[55] Într‑o decizie de speță, în apel, măsura dispusă de prima instanță de păstrare a unei distanțe de 5 m față de victimă și 50 m față de locul de muncă al acesteia a fost schimbată prin stabilirea unei distanțe unice de 50 m (Trib. Neamț, dec. civ. nr. 26 din 11 mai 2022, rejust.ro).

^[56] A. Iacuba, E. Diaconu, op. cit., p. 143.

^[57] M. Of. nr. 515 din 18 mai 2021.

^[58] M. Of. nr. 182 din 24 februarie 2022.

^[59] M. Of. nr. 809 din 17 august 2022.

^[60] „Societatea noastră a conștientizat efectele vătămătoare ale violenței conjugale asupra copilului. Are însă mai multe dificultăți în a recunoaște modul în care violența perturbă exercitarea autorității părintești. Ideea foarte răspândită că «un soț violent poate fi un bun părinte» este o construcție socială demontată de toate studiile” (E. Ronai, E. Durand, Violences conjugales. Le droit d’être protégée, Dunod, 2017).

^[61] Într‑o decizie de speță, a fost admisă în parte cererea de emitere a unui ordin de protecție și a fost interzis pârâtului să se apropie la mai puțin de 100 m de reclamantă și de patru dintre cei cinci copii ai acestora, precum și de locuința reclamantei și de unitățile școlare pe care copiii le frecventau. Instanța a respins cererea de încredințare a minorilor și stabilire a reședinței acestora la reclamantă, sugerând acesteia să formuleze o cerere distinctă. Față cel de‑al cincilea minor, în vârstă de 5 ani, care, potrivit probelor, nu a fost victima niciunei agresiuni, nu s‑au luat măsuri de protecție, acesta rămânând să locuiască cu părintele agresor. Victima a apelat la serviciile unei asociații pentru a fi ajutată în demersurile ulterioare de stabilire a domiciliului minorilor. „Pe par­cursul acordării serviciilor victima și‑a exprimat în permanență îngrijorarea dacă fiica de 5 ani este bine îngrijită (…), fiindu‑i teamă că agresorul o bate și nu are deloc grijă de aceasta. (…) În data de 4 aprilie 2017 asociația a fost anunțată că doamna a fost ucisă de către fostul concubin în locuința acestuia, unde se afla ca să își vadă fiica în vârstă de 5 ani” (C. Nemeș, G. Crișan, Violența în familie. Practică judiciară comentată, Ed. Universul Juridic, București, 2017).

^[62] Republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014.

^[63] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.