Raportul juridic civil – instituție fundamentală pentru explicarea și înțelegerea Dreptului civil

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 881-888.

---

1. Predarea oricăreia dintre componentele disciplinei Drept civil – singura care, în sistemul învățământului superior juridic din România, se studiază de-a lungul a trei ani – presupune explicarea și justificarea opțiunii de grupare a analizei anumitor instituții în materia de semestru specifică^[1].

În ce ne privește, un instrument esențial pentru realizarea în condiții optime a acestui demers l-a constituit raportul juridic civil. Aceasta, deoarece instituția raportului juridic civil (în ansamblu sau prin observarea unuia sau altuia dintre elementele sale constitutive) este singura care presupune o relație necesară – directă sau, după caz, indirectă – cu fiecare dintre celelalte instituții ale materiei. Orice temă analizată – fie că este vorba despre actul juridic civil, prescripția extinctivă și decăderea, drepturile reale, teoria generală a obligațiilor, contractele speciale, succesiunile – poate fi percepută în relația specifică pe care o presupune cu cadrul ei general de manifestare, acesta nefiind altul decât raportul juridic civil.

Din această perspectivă, materii care în aparență se prezintă a fi autonome – cum sunt cele care au ca obiect de studiu drepturile reale și teoria generală a obligațiilor – se pot reinterpreta din punct de vedere juridic (teoretic) în cheia manifestării unor categorii specifice de raporturi civile. Astfel, materia drepturilor reale nu este altceva decât analiza raporturilor juridice civile în al căror conținut se întâlnesc drepturile reale (rezultând astfel categoria raporturilor civile reale), iar materia teoriei generale a obligațiilor reprezintă analiza raporturilor juridice în al căror conținut se întâlnește unul sau mai multe drepturi de creanță (fiind determinată în acest mod categoria raporturilor civile de creanță sau obligaționale). Similar, materia actului juridic civil și cea a contractelor speciale pot fi percepute și analizate din perspectiva funcției specifice pe care aceste instituții o prezintă în relație cu raportul civil, acea de izvor (general sau, după caz, particular) al relației juridice în discuție. În fine, prescripția extinctivă, decăderea, persoanele și moștenirile relaționează direct (cum este cazul persoanelor – subiectele raporturilor civile) ori indirect (în situația celorlalte instituții din enumerare) cu componentele structurale ale raportului civil, în special cu conținutul acestuia.

Punctarea acestor relații dintre raportul juridic civil, pe de-o parte, și toate celelalte instituții de drept civil, de cealaltă parte, precum și finalitatea urmărită prin utilizarea ei în cadrul procesului didactic, ne-a determinat să caracterizăm raportul civil ca instituție fundamentală nu numai din perspectivă general-teoretică, ci mai ales datorită rolului pe care îl joacă în demersul de explicare și înțelegere a dreptului civil. În esență, riscul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor este atenuat de evidențierea și sublinierea realității că, în permanență, orice problemă de drept, în general, și de drept civil, în particular, se manifestă în cadrul specific dat de nașterea, evoluția și stingerea unei relații sociale specifice la care participă două sau mai multe subiecte de drept – raportul juridic.

2. Referindu-ne la raportul juridic civil și evidențiindu-i funcția explicativă pe care am încercat să o sintetizăm în cele menționate mai sus, nu putem face abstracție – din perspectiva de ansamblu a sistemului dreptului și organizării sale – de necesitatea menținerii în atenție a reperelor principiale furnizate de teoria generală a dreptului atât în legătură cu instituția propriu-zisă a raportului juridic^[2], cât și în legătură cu instituții juridice generale cu care aceasta relaționează, în special norma juridică și izvoarele dreptului (ca premise ale raportului juridic), dar și răspunderea juridică.

Teoria generală a dreptului este cea care stabilește coordonatele principiale ale instituției raportului juridic (definiție, trăsături, structură, probă și izvoare), acestea urmând a fi numai particularizate în cadrul analizei fiecăreia dintre ramurile dreptului. Or, considerăm relevante pentru subiectul acestui material următoarele repere date de teoria generală:

– definirea raportului juridic ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură care este susceptibilă a fi apărată pe calea coercițiunii statale^[3];

– caracterizarea raportului juridic ca relație valorică, manifestată în planul axiologiei juridice; astfel, raporturilor juridice – fie cele mai numeroase, prin care se realizează dispozițiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se realizează sancțiunea normelor de drept – pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor de drept în planul relațiilor sociale concrete și reale^[4].

Rezultă din aceste punctări că ansamblul raporturilor juridice care se manifestă într-un sistem de drept determinat permite delimitarea între categoria regulă a raporturilor juridice ale căror subiecte respectă și urmează conduita prestabilită de normele juridice și, respectiv, categoria de excepție a raporturilor juridice prin care, în lipsa unei astfel de conduite a subiectelor de drept ce interacționează în cadrul unei astfel de relații sociale, se realizează sancționarea normelor de drept. Această din urmă categorie nu desemnează altceva decât manifestarea relațională a răspunderii juridice.

Mutatis mutandis, translând în specificul materiei dreptului civil, cele două categorii de raporturi juridice identificate la nivelul general al teoriei dreptului se întâlnesc și au o exprimare particulară, specifică: raporturile civile prin care realizează (se respectă) conduita prevăzută de lege sau, după caz, determinată de subiectele raporturilor în cauză (ca rezultat al manifestării, în special în cadrul contractual, autonomiei de voință a subiectelor, pe fondul reglementării preponderent supletive ce caracterizează normele de drept civil) și raporturile juridice de răspundere civilă (delictuală sau, după caz, contractuală).

3. a) De regulă, tocmai pentru că se presupune menținerea în fundal a cadrului general de analiză a raportului juridic ca instituție fundamentală a dreptului, opțiunile doctrinale de definire și caracterizare a raportului juridic civil sunt în sensul punctării elementelor specifice ale instituției.

Raportul civil este definit, sintetic, ca relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil^[5].

În privința trăsăturilor caracteristice, sunt menționate următoarele^[6]:

– caracterul social;

– caracterul volițional;

– existența unei poziții de egalitate juridică a subiectelor raporturilor civile.

b) O problemă care nu a fost până la acest moment dezbătută în literatura juridică de drept civil din România (cu excepția unei singure punctări) o constituie existența a două opinii în legătură cu structura (identificarea elementelor componente ale) raportului juridic civil. Este adevărat, reperele doctrinare în discuție au ca obiect specia raportului juridic civil obligațional, însă opțiunile pot fi extrapolate la nivelul oricărui tip de raport juridic civil (personal-nepatrimonial, real, obligațional, mixt sau complex).

Într-o primă opinie, se arată că în structura raportului obligațional se întâlnesc patru elemente componente, respectiv: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea^[7].

Sancțiunea, ca element component al raportului obligațional, ar consta, „din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține sau păstra prestația care i se datorează de către debitor și, din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de datorie, prin executarea prestației datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul obligațional prin executare”^[8].

Autorii citați indică următoarele mijloace ofensive și defensive aflate la dispoziția creditorului, care ar concretiza sancțiunea obligației ca element de structură al acestui tip de raport juridic civil: punerea în întârziere a debitorului; acțiunea în justiție; daunele cominatorii; amenzile cominatorii; daunele-interese moratorii și executarea silită^[9].

În ceea ce-l privește pe debitor, sancțiunea obligației ar presupune recurgerea din partea acestuia la punerea în întârziere a creditorului, respectiv la oferta reală de plată, urmată de consemnațiune^[10].

Cea de-a doua opinie exprimată reține în structura raportului juridic obligațional doar trei componente: subiectele obligației, conținutul și obiectul acesteia^[11].

c) În ce ne privește, considerăm ca fiind corectă cea de-a doua opinie, excluzând sancțiunea dintre elementele componente ale raportului juridic obligațional. Ne întemeiem opțiunea pe următoarele argumente:

(i) Însuși Codul civil, în art. 1164, definind obligația în sensul de raport juridic, stabilește care sunt elementele de conținut ale acesteia: „Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.

Astfel cum se poate observa, legiuitorul nu a reținut în caracterizarea legală a conținutului raportului juridic obligațional nicio referire la „sancțiunea” obligației sau la vreun element din structura acesteia^[12], astfel cum au fost identificate în doctrină.

(ii) Ca regulă, raportul juridic obligațional se stinge prin plată, care constă în executarea de bunăvoie, voluntară, a prestației datorate de către debitor creditorului – art. 1469 alin. (1) C.civ.^[13] Altfel spus, raportul juridic obligațional (ca, de altfel, orice tip de raport juridic civil) este perfect și își poate realiza menirea socială pe care subiectele sale au prefigurat-o în momentul nașterii relației dintre ele fără a fi necesară manifestarea niciunei sancțiuni (constrângeri) juridice.

Relevante sunt, din această perspectivă, și următoarele repere normative:

– art. 14 alin. (1) C. civ. (principiul bunei-credințe), potrivit căruia orice persoană trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri;

– art. 1349 alin. (1) C. civ. (răspunderea civilă delictuală), care dispune că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane;

– art. 1350 alin. (1) C. civ. (răspunderea civilă contractuală), conform căruia orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

Rezultă că, indiferent de tipul de raport civil (determinat de specificul dreptului subiectiv și al obligației corelative identificate în conținutul său) și fără a face distincție între categoriile de răspundere civilă ce s-ar angaja în ipoteza nerespectării de către vreunul dintre subiectele raportului în cauză a conduitei prescrise de lege ori asumate prin actul juridic încheiat, legiuitorul însuși a stabilit ca regulă existența și manifestarea relațiilor juridice dintre subiectele de drept civil în coordonatele bunei-credințe și a respectării conduitei specifice date de calitatea pe care persoanele o au în cadrul raporturilor juridice la care participă. Situația de excepție, care presupune neconformarea la aceste exigențe și care ar corespunde manifestării „sancțiunii” raportului juridic, este una particulară și nu caracterizează din punct de vedere juridic, de plano, însuși raportul civil.

(iii) În realitate, astfel cum este evidențiat în lucrările de teorie generală a dreptului, sancțiunea – în sensul terminologiei juridice – este, alături de ipoteză și dispoziție – un element component al structurii logice a normei juridice prin care sunt prevăzute regulile aplicabile raportului juridic.

Sancțiunea este definită, în acest cadru specific de analiză și singurul pertinent din perspectiva terminologiei juridice drept acel element din structura normei juridice care conține urmările nefavorabile care survin în condițiile nerespectării dispoziției sau a ipotezei (sancțiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării conduitei dorite (sancțiune pozitivă)^[14].

Ca atare, atunci când s-ar pune în discuție „sancțiunea” raportului obligațional sau a oricărui alt tip de raport juridic civil, este necesar să fie avut în vedere ansamblul normativ care reglementează respectiva relație, deoarece numai în acest cadru pot fi identificate remediile la care poate recurge subiectul ce suferă vreo vătămare din cauza conduitei celuilalt sau a celorlalte subiecte cu care relaționează.

(iv) Opțiunea de structurare a raportului juridic obligațional prin reținerea exclusiv a celor trei elemente componente – subiecte, conținut și obiect – nu conduce la împărtășirea eo ipso a teoriei dualiste cu privire la existența obligației^[15]. Conform acestei teorii, raportul juridic obligațional ar fi alcătuit din două relații:

– debitum – care desemnează raportul juridic în temeiul căruia subiectul pasiv este ținut să execute prestația datorată;

– obligatio – raportul în care creditorul poate să îl constrângă pe debitor să își execute prestația prin recurgerea la forța coercitivă a statului.

Obligația, cu structura sa tripartită, constă într-un singur raport juridic între creditor și debitor (teoria monistă).

(v) Ceea ce este prezentat ca element de structură specific „sancțiunii” obligației – mijloacele juridice ofensive și defensive pe care creditorul le poate exercita pentru a putea obține sau păstra prestația datorată de către debitor, respectiv mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna debitorului pentru a se libera de datorie – reprezintă aspecte care sunt proprii:

– în cazul subiectului activ al raportului juridic civil, răspunderii civile (după caz, delictuale sau contractuale);

– în cazul subiectului pasiv, instituției plății.

Astfel, plecând de la premisa – pe care o considerăm adevărată – că răspunderea juridică civilă (în ambele sale forme) constituie un raport juridic de sine stătător, se observă următoarea manifestare a unei diferențe semnificative între:

– pe de-o parte, situația premisă necesară pentru nașterea unui raport juridic de răspundere civilă delictuală și, respectiv, situația premisă necesară pentru nașterea unui raport juridic de răspundere contractuală;

– pe de altă parte, diferențele dintre conținutul raportului juridic de răspundere delictuală și cel al raportului juridic de răspundere contractuală.

În cazul răspunderii civile delictuale, ca situație regulă în materia răspunderii reparatorii reglementate de legea civilă, singura situație premisă o constituie respectarea de către subiectele de drept civil a regulilor de conduită juridică și a existenței și exercitării conforme a drepturilor sau intereselor celorlalte persoane. Nerespectarea acestei obligații – care se materializează prin săvârșirea unei fapte ilicite – dă naștere raportului juridic de răspundere civilă delictuală (pentru fapta proprie)^[16]. Acest raport juridic are un conținut specific, independent de faptul că situația premisă care l-a generat a presupus sau nu un raport juridic civil de sine stătător (cum ar fi existența unui raport juridic generat de starea de vecinătate a două imobile terenuri). Conținutul raportului de răspundere delictuală presupune, invariabil, existența dreptului persoanei vătămate de a i se repara (integral) prejudiciul cauzat prin fapta ilicită și, respectiv, obligația autorului faptei ilicite de a repara prejudiciul în cauză.

În ipoteza răspunderii civile contractuale, situația premisă presupune:

– existența unui contract valabil încheiat;

– neexecutarea de către debitorul contractual, fără justificare, a obligațiilor (certe, lichide și exigibile) pe care și le-a asumat în relație cu cocontractantul său.

Prima componentă a situației premisă conduce la următoarea situație juridică: există un raport civil care are ca izvor specific însuși contractul și un conținut propriu (un ansamblu de drepturi subiective civile și de obligații civile) determinat de tipul de contract care s-a încheiat.

Cea de-a doua componentă a situației premisă – conduita neconformă a debitorului contractual – reprezintă un fapt juridic care generează (constituie izvorul) unui raport civil de răspundere distinct de cel contractual și care are un conținut propriu, determinat în special de dispozițiile art. 1516 alin. (2) C. civ. corelate cu cele ale art. 1531 și urm. C. civ. Astfel, creditorul din cadrul raportului de răspundere contractuală are dreptul:

– la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, inclusiv la daune-interese și/sau la daune moratorii (când obligația debitorului are ca obiect plata unei sume de bani);

– să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;

– să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;

– să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Suntem în prezența unor drepturi subiective (cu toate consecințele care decurg din această calificare, inclusiv posibilitatea titularului de a renunța, total sau parțial, la exercitarea acestora) care fac parte din conținutul raportului de răspundere contractuală. Acestor drepturi subiective le corespund obligațiile debitorului contractual, dar nu strict circumscrise calității sale de cocontractant, ci ca subiect al raportului juridic de răspundere contractuală.

4. Este adevărat, problemele pe care le-am evocat supra sunt preponderent de factură teoretică și au fost generate, în principal, de activitățile pe care le-am desfășurat împreună cu studenții. În acest context, recurgerea la mecanismul specific al nașterii și manifestării raportului juridic civil a făcut posibilă corelarea între diverse componente ale materiei, care – aparent – permiteau o percepție autonomă. Este motivul pentru care am păstrat în sfera de interes și de discuții instituția raportului juridic civil, aceasta vădindu-și permanent utilitatea pentru explicarea și înțelegerea Dreptului civil.

Note de subsol

^[1] Avem în vedere situația regulă care se desprinde din observarea curriculumului facultăților de drept, ordinea studierii instituțiilor Dreptului civil fiind următoarea (exceptând din enumerarea partea introductivă, referitoare la definirea, principiile și izvoarele dreptului civil, precum și la caracterizarea generală a raportului juridic civil): teoria generală a actului juridic civil; prescripția extinctivă și decăderea; persoanele; patrimoniul și drepturile reale; teoria generală a obligațiilor; contractele speciale; succesiunile.

^[2] „Pătrunzând în țesătura raporturilor interumane, aspectele sociologice ale mecanismului de reglementare juridică nu pot scăpa analizei. Studiul raporturilor juridice subliniază tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de drept fiind, înainte de toate, raporturi sociale în care oamenii intră în vederea îndestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și coexistență”. A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 215.

^[3] A se vedea N. Popa, op. cit., p. 218.

^[4] Ibidem, p. 222.

^[5] A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 51.

^[6] Ibidem.

^[7] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 12-13. În același sens, I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 15.

^[8] Ibidem, p. 18.

^[9] Ibidem, p. 19-20.

^[10] Ibidem, p. 21.

^[11] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 2; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 7. Acest din urmă autor semnalează existența celor două opinii; se apreciază că includerea sancțiunii în structura obligației ar prezenta o utilitate deosebită, dar nu reține o astfel de opțiune, „deoarece obligația se naște și poate fi executată de bună-voie și nu neapărat prin constrângere”.

Din perspectiva teoriei generale a dreptului civil, opțiunea este aceeași. A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a XI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 63.

^[12] A se vedea A. Adam, op. cit., p. 7.

^[13] Ibidem.

^[14] A se vedea N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 139; N. Popa, op. cit., p. 131.

^[15] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 13-14.

^[16] În cazul răspunderii delictuale obiective, faptei juridice care constituie izvorul specific al raportului obligațional i se adaugă condițiile particulare prevăzute de legea civilă în care aceasta este necesar să se manifeste pentru a conduce la nașterea obligației de reparare a prejudiciului.