Răspundere delictuală şi drepturi fundamentale. Intersecţii în raţionamentele judiciare specifice

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 606-621.

Introducere

Scopul acestui articol este acela de a discuta o caracteristică specifică raţionamentului judiciar în soluţionarea disputelor între persoane private în care se invocă violări ale unor drepturi fundamentale. Aceste dispute presupun, de cele mai multe ori, un conflict între drepturi (în sensul în care ambele părţi se prevalează de un drept fundamental). Soluţionarea lor necesită un tip de raţionament judiciar cunoscut sub numele de „punere în balanţă” a celor două drepturi în cazul concret, la finalul căruia judecătorul decide cărui drept îi va recunoaşte prevalenţa.

Cele mai multe dintre aceste dispute îmbracă forma unor acţiuni în răspundere civilă delictuală. La rândul său, aceasta presupune un raţionament judiciar specific, constând în verificarea succesivă a îndeplinirii a patru condiţii (fapt ilicit, vinovăţie, prejudiciu, legătură de cauzalitate), care trebuie să se verifice cumulativ pentru a duce la admiterea acţiunii. Aşadar, soluţionarea disputelor în materia drepturilor fundamentale prezentate ca acţiuni în răspundere delictuală determină combinarea celor două tipuri de raţionamente descrise mai sus. Sunt ele însă compatibile? Dacă da, care este formula de compatibilizare? Vom examina câteva decizii judiciare pentru a încerca să surprindem modalităţi de abordare a acestei probleme adoptate de instanţele române. Şi vom indica şi formula care pare să răspundă cel mai bine cerinţei compatibilităţii: procesul de punere în balanţă ar trebui să fie realizat în cadrul verificării de către judecător a îndeplinirii condiţiei faptului ilicit.

§1. Raportul dintre drepturile fundamentale şi răspunderea civilă delictuală. Efectul direct orizontal al drepturilor fundamentale

La o primă vedere, chestiunea raportului dintre drepturile fundamentale şi răspunderea civilă delictuală pare destul de simplă. Drepturile fundamentale sunt valori constituţionale, consacrate ca atare în legea fundamentală (art. 22-53 din Constituţie). Normele care reglementează răspunderea delictuală sunt norme legale infraconstitu­ţionale. Aşadar, din punct de vedere al criteriului ierarhic, drepturile fundamentale sunt, fără îndoială, lex superior, aşa cum, de altfel, prevede, dacă mai era nevoie, art. 4 C civ. Însă chestiunea relaţiei ierarhice dintre norme este relevantă doar în cazul unei eventuale intersecţii între sferele de aplicare ale respectivelor norme (în special domeniul de aplicare ratione materiae). Aici intervine o trăsătură specifică materiei drepturilor fundamentale, aceea că ele „pătrund”, cel puţin virtual, în toate domeniile de reglementare juridică.

Există cel puţin două explicaţii pentru acest fenomen. Pe de o parte, catalogul drepturilor fundamentale este deja foarte extins şi atinge domenii dintre cele mai diverse. Este adevărat că nu toate drepturile fundamentale sunt justiţiabile^[1] în aceeaşi măsură, dar chiar şi pentru cele „mai puţin justiţiabile”, precum dreptul la un mediu sănătos (art. 35 din Constituţie), se pot imagina dispute în care respectivele drepturi să poată fi invocate în mod eficient pentru obţinerea unei hotărâri judiciare. Pe de altă parte, poate chiar mai important, drepturile fundamentale sunt exprimate legislativ şi constituţional prin norme de o generalitate maximă. Aceasta le face susceptibile să se afle într-un conflict potenţial continuu între ele sau cu alte principii fundamentale ale sistemului de drept^[2]. Chiar şi acolo unde există reguli clare aplicabile, ele reprezintă expresia delimitării nete a sferelor de aplicare ale drepturilor aflate în conflict^[3]. Dacă adoptăm această perspectivă asupra sistemului juridic (iar într-o democraţie liberală este destul de greu să adoptăm alta), atunci va trebui să acceptăm că, în mod potenţial cel puţin, orice domeniu juridic este expus influenţei drepturilor fundamentale.

Aprecierea de mai sus se justifică însă doar datorită recunoaşterii efectului orizontal al drepturilor fundamentale. Iniţial, drepturile fundamentale au fost concepute doar ca drepturi ale indivizilor împotriva statului (efectul vertical al drepturilor fundamentale). Ca atare, ele făceau parte din dreptul public. În această calitate, se intersectau destul de rar cu dreptul privat şi, cu atât mai puţin, cu instituţia juridică a răspunderii delictuale (cu excepţia răspunderii subiectelor de drept public, care se întemeiază tot pe principiile răspunderii delictuale, dar cu anumite reguli specifice). Însă, actualmente, drepturilor fundamentale li se recunoaşte efectul orizontal, ceea ce înseamnă că ele sunt opozabile nu doar statului, ci şi oricărei persoane private cu care titularul lor intră în raporturi juridice. După momentul recunoaşterii efectului orizontal, sfera dreptului privat se suprapune, ratione materiae, cu sfera de acţiune a efectului orizontal al drepturilor fundamentale. 

Odată stabilit faptul că sfera dreptului privat se suprapune cu cea a drepturilor fundamentale, devine aplicabilă antemenţionata regulă de soluţionare a conflictelor, lex superior. În cazul unui conflict concret, ea se poate aplica în una dintre cele două forme prevăzute de art. 4 C. civ.: fie în forma „radicală” [art. 4 alin. (2)], prin înlăturarea normei de drept privat care intră în conflict cu un drept fundamental, fie în forma „moderată”, adică prin regula „interpretării conforme”^[4] [norma inferioară nu este înlăturată, ci este interpretată în conformitate cu norma superioară – ipoteză reglementată de art. 4 alin. (1) C. civ.].

Răspunderea delictuală, ca parte a dreptului privat, se supune aceluiaşi regim. În cazul în care sunt aplicabile în dispute privind drepturile fundamentale, va trebui ca regulile care compun această instituţie juridică să fie interpretate în conformitate cu regimul juridic al drepturilor fundamentale şi, doar dacă o astfel de interpretare nu rezolvă potenţialul conflict, atunci ele vor trebui înlăturate. În practică, răspunderea delictuală este un domeniu predilect de intersecţie cu drepturile fundamentale întrucât majoritatea disputelor privind aplicarea orizontală a drepturilor omului iau forma unor acţiuni în răspundere delictuală. În astfel de situaţii, cel care consideră că i-a fost încălcat un drept fundamental solicită instanţei ca autorul încălcării să fie obligat să îi repare prejudiciul creat prin respectiva încălcare. Instanţa va aplica, în acest caz, atât regulile răspunderii delictuale, cât şi pe cele privind regimul juridic al dreptului pretins încălcat. Uneori, pârâtul se apără argumentând că şi el şi-a exercitat un drept fundamental. Exemplul-şcoală îl reprezintă cauzele în care libertatea de exprimare a pârâtului se confruntă cu dreptul la viaţă privată sau dreptul la demnitate al reclamantului. În aceste cazuri, instanţa civilă va trebui să determine sfera de exerciţiu legitim a celor două drepturi intrate în conflict. Aceste cazuri prilejuiesc un tip de raţionament juridic specific, care poate asigura preeminenţa drepturilor fundamentale, fără a ştirbi funcţionalitatea schemei de argumentare specifice răspunderii civile delictuale. Despre acest tip de raţionament vom discuta mai jos.

§2. Silogism judiciar versus punere în balanţă

Înainte de a trece la discutarea câtorva exemple concrete de cazuri în care conflictele între două drepturi au fost rezolvate în cadrul unor acţiuni în răspundere delictuală, credem că este oportun să ne oprim puţin asupra diferenţei specifice în raţionamentele judiciare prin care se soluţionează dispute legate de drepturi fundamentale.

Este bine cunoscut faptul că rezolvarea disputelor juridice se face, de regulă, prin intermediul raţionamentului judiciar de tip silogism în care premisa majoră este norma legală aplicabilă, premisa minoră este starea de fapt, iar concluzia conţinută în decizia judiciară este sancţiunea sau efectul normei asupra stării de fapt reţinute. Acest tip de raţionament judiciar silogistic nu este (decât rareori) aplicabil în cazul disputelor privind drepturi fundamentale. În aceste din urmă cazuri, se aplică un alt tip de argumentaţie juridică, respectiv „cântărirea” sau „punerea în balanţă” a drepturilor în conflict (sau a principiilor corespunzătoare, atunci când un drept este în conflict cu un interes public).

Punerea în balanţă ca modalitate de soluţionare a conflictelor între drepturi a fost teoretizată mai întâi de Ronald Dworkin^[5], apoi de Robert Alexy^[6], iar actualmente este general acceptată în jurisdicţiile care gestionează dispute legate de drepturile fundamentale sub numele de „test al proporţionalităţii” sau „control al proporţionalităţii”^[7]. Incompa­tibilitatea raţionamentului silogistic cu cauzele privind conflicte de drepturi se datorează faptului că drepturile sunt definite abstract, iar normele care le enunţă sunt generale, aşa încât sfera exerciţiului legitim al drepturilor nu este determinată, ex ante, prin norma care le consacră. De aceea, premisa majoră din raţionamentul silogistic (norma) nu mai este suficientă pentru a determina concluzia în conjuncţie cu premisa minoră (starea de fapt). Cel mult ea ar putea indica aplicabilitatea dreptului sau existenţa unei ingerinţe în exerciţiul acestuia (ingerinţă care nu reprezintă per se şi violarea dreptului). În aceste condiţii, conflictele între drepturi se rezolvă prin „cântărirea” acestora sau „punerea lor în balanţă” în circumstanţele cazului concret, iar, la finalul procesului de cântărire, judecătorul va acorda prevalenţă unuia dintre drepturile în conflict. Această prevalenţă nu stabileşte o ierarhie general aplicabilă între drepturi, ci se aplică doar în cazul respectiv, datorită circumstanţelor particulare ale acestuia. Ar mai merita adăugat faptul că rezultatul cântăririi nu este discreţionar sau, pur şi simplu, intuitiv, ci se realizează conform unor criterii mai mult sau mai puţin detaliate^[8], dar care lasă totuşi o marjă semnificativă de apreciere judecătorului. 

Să vedem acum modalitatea în care punerea în balanţă a drepturilor în conflict s-ar putea acomoda cu raţionamentul judiciar specific unei acţiuni în răspundere delictuală. După cum bine ştim, admiterea unei acţiuni în răspundere delictuală depinde de verificarea îndeplinirii celor patru condiţii ale răspunderii: faptul ilicit (adică încălcarea unei norme), vinovăţia autorului, prejudiciul şi existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit şi prejudiciu (art. 1349 C. civ.). Cele patru condiţii reprezintă premisa majoră a raţionamentului silogistic în cauzele obişnuite privind răspunderea delictuală. Judecătorul realizează verificarea îndeplinirii în starea de fapt a fiecăreia din cele patru condiţii. Dacă ele sunt îndeplinite cumulativ, este atrasă răspunderea delictuală a pârâtului. Practic, în soluţionarea unei astfel de cereri, judecătorul realizează patru raţionamente silogistice, pentru fiecare dintre cele patru condiţii.

Să presupunem, acum, o acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe încălcarea unui drept fundamental (dreptul la demnitate^[9], pretins a fi lezat prin afirmaţii în presă) în care apărarea pârâtului este aceea că şi-a exercitat el însuşi un drept fundamental (libertatea de exprimare). Instanţa va soluţiona cazul punând în balanţă cele două drepturi în cazul concret. Ea va putea decide că exercitarea libertăţii de exprimare a fost legitimă şi, astfel, dreptul la demnitate nu a fost încălcat (în acest caz, va respinge acţiunea). Sau, dimpotrivă, că libertatea de exprimare a fost exercitată abuziv, deci cu violarea dreptului la demnitate. Însă această punere în balanţă va înlocui toate cele patru raţionamente silogistice cuprinse în schema de argumentare a răspunderii delictuale? Sau numai unele dintre cele patru? În caz afirmativ, pe care dintre ele? După cum vom vedea, practica judiciară recentă de la noi este încă destul de ezitantă, chiar la nivelul instanţei supreme. În ceea ce ne priveşte, răspunsul la aceste întrebări nu poate fi decât unul singur: punerea în balanţă va stabili dacă există sau nu fapt ilicit, deci va înlocui raţionamentul silogistic pentru prima condiţie a răspunderii delictuale (chiar dacă, în operaţiunea de cântărire vor fi atinse, posibil, şi celelalte condiţii, precum consecinţele negative ale încălcării – prejudiciul – sau vinovăţia). 

Exemplul de acţiune în răspundere delictuală oferit mai sus vizează o posibilă dispută privind protejarea dreptului la demnitate faţă de afirmaţii făcute în media. Alegerea acestui exemplu nu este întâmplătoare, toate deciziile care sunt discutate mai jos referindu-se la acest tip de dispută. Însă o precizare suplimentară este utilă în acest punct. Atunci când a reglementat categoria drepturilor nepatrimoniale, noul Cod civil a prevăzut şi câteva norme „procesuale”, vizând modalităţile de protejare a acestor drepturi prin intermediul instanţei judiciare (art. 253 C. civ.). Remediile pe care le poate solicita cel care se pretinde victimă a unei încălcări de acest tip nu sunt limitate la acordarea de daune-interese (care ar atrage regimul răspunderii delictuale). Ele includ cereri adresate instanţei de a ordona „încetarea încălcării” [art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.], de a „constata caracterul ilicit al faptei săvârşite” [art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ.] sau de a dispune măsuri pentru „restabilirea dreptului atins”, cum ar fi publicarea hotărârii de condamnare [art. 253 alin. (3) C. civ.]. Pentru discuţia de faţă, aceste tipuri de măsuri sunt interesante pentru că, dacă sunt solicitate, instanţa nu trebuie să parcurgă toate cele patru etape ale schemei de argumentare a răspunderii delictuale. În primul rând, nu va fi cercetată condiţia vinovăţiei^[10]. În al doilea rând, în măsura în care nu se solicită despăgubiri patrimoniale, nici condiţia prejudiciului^[11] nu va fi analizată prin raportare la regimul juridic integral al acesteia din cadrul instituţiei răspunderii delictuale. Desigur că orice atingere a unui drept fundamental prezumă existenţa unui prejudiciu nepatrimonial. Însă, dacă nu se cere repararea acestuia prin despăgubire patrimonială, nu vor fi analizate condiţia prejudiciului şi cea a legăturii de cauzalitate.

Din cele de mai sus rezultă că avem un regim juridic „abreviat” în dreptul nostru intern pentru anumite dispute privind drepturile fundamentale. Acest regim pretinde verificarea unei singure condiţii, aceea a comiterii faptului ilicit, adică a existenţei unei violări a dreptului fundamental invocat. După cum am văzut, constatarea existenţei violării presupune punerea în balanţă a celor două drepturi opuse. Aşadar, pentru a rezolva acest tip de litigii, va fi suficient pentru instanţă să realizeze operaţiunea de punere în balanţă.

§3. Exemple din practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia răspunderii delictuale în dispute legate de libertatea de exprimare

Vom discuta în cele ce urmează patru soluţii pronunţate de instanţa supremă în perioada 2019-2020 în cazuri precum cele descrise mai sus. Vom începe cu două soluţii cu privire la care adresăm critici şi vom încheia cu alte două decizii în care ni se pare că abordarea Înaltei Curţi merită aprecieri pozitive.

Primul caz discutat se referă la litigiul soluţionat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 382 din 21 februarie 2019 (Secţia I civilă)^[12]. Reclamantul solicitase ca pârâţii (doi jurnalişti media şi postul de televiziune unde lucrau) să îi achite suma de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru atingeri aduse demnităţii sale şi dreptului la propria imagine ca urmare a unor afirmaţii ale pârâţilor într-o transmisiune TV în care au folosit la adresa reclamantului termeni precum „securist, nenorocit, dobitoc, insalubru”, „nazist”, „persoană care promovează atacuri de tip nazist”. Pârâţii s-au apărat, printre altele, arătând că exprimările lor au fost o reacţie la afirmaţiile anterioare ale reclamantului care utilizase expresii jignitoare la adresa persoanelor în vârstă (despre care spusese că „umblă cu punga de medicamente”). Instanţele de fond şi de apel reţinuseră şi că, în mod uzual, pe conturile de pe reţelele de socializare, reclamantul folosea la adresa unor persoane expresii precum „idiot”, „lichele”, „maimuţoi”, „personaj infect”, „sub-oameni”, „babuin” etc. Acţiunea fusese respinsă de către instanţa de apel, iar Înalta Curte a menţinut această decizie. Nu atât soluţia în sine este interesantă de discutat în contextul acestui articol, cât raţionamentul în baza căruia a fost pronunţată.

Pe scurt, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu este îndeplinită condiţia prejudiciului, deşi afirmaţiile pârâţilor erau „de natură a afecta demnitatea umană”, iar ei ar fi în culpă pentru folosirea unor astfel de expresii. Însă, în cazul concret, aceste afirmaţii „nu au avut ca efect o modificare a percepţiei publice asupra imaginii, a demnităţii, a reputaţiei reclamantului, motivat de faptul că acestea se înscriu în zona comportamentală şi de exprimare publică pe care chiar reclamantul şi-a proiectat-o şi asumat-o în spaţiul public”. De asemenea, s-a reţinut şi o chestiune legată de cauzalitate: reclamantul a declanşat disputa verbală prin mesajul său de desconsiderare a categoriei vârstnicilor, astfel încât eventualele efecte negative asupra sa datorate reacţiei pârâţilor îi sunt totuşi imputabile reclamantului, care nu-şi poate invoca propria faptă culpabilă pentru a obţine daune. De precizat că Înalta Curte a fost sesizată numai cu motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) paragraful 6 („motive contradictorii”) şi l-a respins, afirmând că motivele reţinute de instanţa de apel nu sunt contradictorii.

Nici instanţa de apel, nici cea de recurs nu s-au referit textual la „punerea în balanţă” a celor două drepturi aflate în conflict: dreptul la libera exprimare şi dreptul la demnitate. Instanţa de apel a realizat, de facto, o punere în balanţă, însă a utilizat doar cadrul teoretic al raţionamentului silogistic cu cele patru condiţii ale răspunderii delictuale (de unde şi aparenţa de motive contradictorii).Analiza instanţei de recurs s-a limitat la chestiunea motivelor potenţial contradictorii, însă ea ar fi putut „corecta” stângăciile de argumentare din fazele anterioare, chiar menţinând soluţia.

Instanţa de apel s-a confruntat cu dificultăţi majore în a „integra” rezultatul punerii în balanţă în schema de argumentare a răspunderii delictuale. A ales să considere ca neîndeplinită condiţia prejudiciului, pe motiv că demnitatea reclamantului nu a putut fi afectată de expresiile folosite de pârâţi pentru că reclamantul însuşi folosea expresii similare şi şi-a creat o imagine publică în acest sens. Însă această opţiune este expusă criticilor sub mai multe aspecte. În primul rând, reduce demnitatea la elementul său exterior (imaginea sau reputaţia). Aşa cum chiar art. 72 C. civ. indică şi aşa cum s-a remarcat în doctrină^[13], demnitatea include onoarea şi reputaţia. În vreme ce cel de-al doilea element (reputaţia) se referă la perspectiva externă asupra persoanei, onoarea include percepţia persoanei asupra sieşi (deci un element „intern”). În plus, tot conform doctrinei^[14], onoarea este înnăscută, în vreme ce reputaţia este dobândită. Aşadar, chiar acceptând argumentul instanţei conform căruia reputaţia reclamantului era deja serios afectată negativ de către propriul comportament, acesta nu poate pierde automat, pentru acest motiv, protecţia oferită de art. 72 C. civ., pentru că sentimentul onoarei depinde de propria apreciere asupra sieşi. În al doilea rând, nimeni nu poate pierde dreptul la demnitate, indiferent de propriul comportament. Tot doctrina a subliniat, în spirit kantian, că: „dreptul la demnitate îşi are originea în unicitatea fiinţei umane şi în faptul că omul trebuie să fie scopul, şi nu mijlocul”^[15]. Constituţia României prevede garantarea demnităţii umane în art. 1 alin. (3). Protocolul nr. 13 la Convenţia europeană a drepturilor omului menţionează în preambul „deplina recunoaştere a demnităţii înnăscute a tuturor fiinţelor umane” (s.n.). Declaraţia Universală a Drepturilor Omului^[16] menţionează în primul său articol că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” (s.n.). În sfârşit, chiar art. 252 C. civ. include demnitatea printre „valorile intrinseci fiinţei umane”. Or, ideea că o persoană, prin comportamentul său, poate pierde dreptul la protejarea demnităţii intră în coliziune frontală cu principiile sus-amintite. Aşadar, încercarea de a motiva respingerea acţiunii în răspundere delictuală prin neîndeplinirea condiţiei prejudiciului se dovedeşte a fi fost complet neinspirată.

Iar aceasta nu este singura problemă din raţionamentul judiciar care a stat la baza soluţiei. Instanţa de apel a dezvoltat şi un argument legat de cauzalitate, reţinând elementul de „provocare” a reclamantului ca şi cauză a pretinsului prejudiciu. Or, în logica răspunderii delictuale, dacă a constatat că nu exista prejudiciu, atunci evident orice discuţie cu privire la cauzalitate nu îşi avea locul. În sfârşit, instanţa de apel a discutat şi despre condiţia vinovăţiei, reţinând că „există culpă din partea pârâţilor pentru folosirea unor expresii cu potenţial jignitor pentru demnitatea umană în general”, însă „în cauza concretă acestea nu au produs prejudiciu, ca element al răspunderii civile”. Desigur, tot în logica răspunderii delictuale, discuţia despre vinovăţie are sens doar în ipoteza în care se reţine comiterea unui delict. Iar din extrasele din motivare furnizate până acum pare că instanţa reţinuse totuşi existenţa faptului ilicit. Însă partea finală a motivării ne oferă o altă surpriză: instanţa de apel reţine totuşi că nu există faptă ilicită, pentru că afirmaţiile pârâţilor sunt făcute în exercitarea libertăţii de exprimare într-o manieră permisă de lege. Dar atunci, ce sens mai au referirile la vinovăţie sau prejudiciu^[17]?

Una peste alta, credem că veţi fi de acord că motivarea oferită este departe de a fi convingătoare şi, într-un anumit sens (strict din perspectiva condiţiilor răspunderii delictuale), conţine într-adevăr consideraţii contradictorii. În schimb, soluţia în sine nu ni se pare greşită, cel puţin pe baza elementelor factuale disponibile. Atunci ce nu este în regulă cu această motivare? În opinia noastră, eroarea instanţei de apel a constat exact în felul defectuos în care a încercat să integreze, în schema de argumentare specifică răspunderii delictuale, procesul de punere în balanţă a celor două drepturi în conflict. În ordinea logică a examinării celor patru condiţii constitutive ale răspunderii delictuale, primul pas îl reprezintă stabilirea existenţei faptului ilicit. Având în vedere că normele care reglementează drepturi fundamentale sunt generale, neputând, astfel, să determine ex ante comportamentele pe care le protejează, ar trebui să fie clar că, până nu se realizează punerea în balanţă, nu putem şti dacă ne aflăm sau nu în prezenţa unui fapt ilicit.

Aşadar, procesul punerii în balanţă a drepturilor înlocuieşte, în schema de argumentare a răspunderii delictuale, prima sa etapă, respectiv raţionamentul silogistic care verifica existenţa faptului ilicit. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai trece la discutarea celorlalte. Este adevărat că, în procesul de punere în balanţă, aşa cum vom vedea, pot avea relevanţă atitudinile subiective ale actorilor (deci aspecte legate de vinovăţie), precum şi consecinţele concrete ale faptelor discutate (deci elemente care pot avea legătură cu prejudiciul). Însă discutarea acestora se face tot în cadrul procesului de punere în balanţă, ele vor „atârna” diferit, de o parte sau de alta a „cântarului”, după circumstanţe, fără însă a determina vreo concluzie decisivă, fie ea şi de etapă. Cu alte cuvinte, existenţa unei afectări minime a unuia dintre drepturi sau faptul că aceasta este contrabalansată de motivaţia celeilalte părţi sau de alte beneficii sociale (de exemplu, dezvăluirea unor aspecte de viaţă privată care pot prezenta, totuşi, interes public) nu înseamnă că nu este (sau, după caz, este) îndeplinită condiţia prejudiciului.

Dacă ar fi procedat în felul indicat mai sus, instanţa ar fi evitat şi aparenţa de motive contradictorii. Evaluarea atitudinii subiective a jurnaliştilor şi reţinerea unei posibile exagerări din partea acestora nu înseamnă constatarea îndeplinirii condiţiei vinovăţiei. „Provocarea” din partea destinatarului expresiilor potenţial ofensatoare nu are semnificaţia unei întreruperi a legăturii de cauzalitate prin intervenţia faptei victimei (art. 1352 C. civ.). În sfârşit, aprecierea că expresiile imputate nu au putut afecta semnificativ pe destinatarul lor nu este acelaşi lucru cu neîndeplinirea condiţiei prejudiciului. Toate aceste considerente, pertinente de altfel, ar fi reprezentat doar elemente în procesul de punere în balanţă, la finalul căreia instanţa ar fi decis că nu a existat o violare a dreptului la demnitate.

Un alt exemplu de motivare relativ neinspirată ne este furnizat de către Decizia nr. 319 din 5 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia I civilă)^[18]. Şi acest caz vizează un schimb de replici agresive, de astă dată pe reţelele de socializare, în urma căruia ambele părţi au cerut despăgubiri pentru încălcarea dreptului la demnitate şi la propria imagine. Ambele cereri (atât cea principală, cât şi cea reconvenţională) au fost respinse atât în primă instanţă, cât şi în apel. S-a reţinut, şi în acest caz, elementul de provocare în folosirea expresiilor jignitoare. De asemenea, la fel ca şi în cauza discutată anterior, s-a considerat că ambele părţi şi-au creat, prin postările lor, o imagine publică care cu greu ar fi putut fi afectată negativ în urma ultimului schimb de replici. Şi aici, soluţia a fost, de facto, rezultatul procesului de punere în balanţă a celor două drepturi. De asemenea, ca element pozitiv, să reţinem că, de această dată, Înalta Curte afirmă, textual, că elementul principal pentru soluţionarea unui astfel de litigiu este punerea în balanţă a drepturilor aflate în conflict în contextul concret al cauzei. Însă criticile de legalitate, formulate prin motivele de recurs, au împins instanţa de recurs la o analiză mult prea detaliată a felului în care au fost aplicate condiţiile legale pentru atragerea răspunderii delictuale, ceea ce a prilejuit, din nou, câteva aprecieri de natură să dezorienteze cititorii deciziei cu privire la rolul procesului de punere în balanţă în raţionamentul judiciar în astfel de cauze.

Spre exemplu, instanţa de recurs a fost de acord că expresiile folosite au „potenţial generic ofensator”, însă ele „nu au avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputaţia reclamantei, de o manieră care să facă necesară intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtei”. Această apreciere, care ar fi pertinentă într-un proces de punere în balanţă, a fost învestită însă cu semnificaţia nedovedirii, de către reclamantă, a prejudiciului invocat a se fi produs prin fapta imputată pârâtei. Cu alte cuvinte, din nou, motivul respingerii acţiunilor a fost neîndeplinirea condiţiei existenţei prejudiciului (deşi instanţa admite că, în cazul violărilor drepturilor fundamentale, prejudiciul este prezumat). În plus, un element factual care a dat o tentă delicată cazului a fost prezentarea de către reclamantă a unor acte medicale probând existenţa unor probleme de sănătate psihică şi a unor tratamente urmate în acest scop, afirmând că acestea ar fi fost generate (în parte cel puţin) de postările părţii adverse. Instanţa a calificat juridic existenţa acestor suferinţe psihice drept prejudiciu suferit de reclamantă, însă a constatat că nu este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată şi acest prejudiciu (întrucât afecţiunile şi tratamentele începuseră înainte de schimbul de replici pe reţelele de socializare).

Dacă instanţa ar fi aplicat punerea în balanţă ca primă etapă în raţionamentul judiciar specific răspunderii delictuale, cazul ar fi putut fi rezolvat succint şi elegant prin concluzia inexistenţei faptului ilicit (chiar şi pentru motivul unei afectări atât de mici încât să nu constituie violare a drepturilor invocate). În schimb, au fost combinate cele patru raţionamente silogistice, specifice răspunderii delictuale, cu procesul de punere în balanţă. De asemenea, nu s-a specificat poziţia acestuia în firul argumentării. În consecinţă, au rezultat argumente contradictorii (de ce discutăm despre prejudiciu dacă nu este îndeplinită condiţia existenţei faptului ilicit?) sau irelevante, cel puţin astfel cum au fost tratate (chestiunea problemelor de sănătate psihică ale reclamantei ar fi putut fi relevantă în procesul de cântărire, mai ales în cazul în care ar fi fost cunoscute de către pârâtă; însă nu se punea problema analizării lor ca prejudiciu şi a discutării legăturii de cauzalitate).

A treia speţă discutată este cea soluţionată prin Decizia nr. 2415 din 8 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia I civilă)^[19]. Cazul privea tot o acuzaţie de încălcare a dreptului la demnitate, onoare, reputaţie şi viaţă privată prin publicarea unui articol în presă. Articolul comenta vizita reclamantei (soţia unui politician) la soţul său în penitenciar, sugerând că aceasta l-ar fi putut şantaja, având în vedere iminentul proces de partaj dintre cei doi. Acţiunea a fost respinsă în primă instanţă, iar soluţia a fost menţinută în apel. Reclamanta a declarat recurs, invocând greşita aplicare a legii. Înalta Curte a respins recursul, făcând exclusiv o analiză a aplicării condiţiilor prevăzute de jurisprudenţa C.E.D.O. privind exercitarea dreptului la liberă exprimare. A reamintit importanţa criteriului „interesului general al subiectului” tratat în presă pentru aprecierea legitimităţii exercitării dreptului la liberă exprimare. De asemenea, a reamintit că o „anumită doză de exagerare” poate fi acceptabilă în acest context şi nu indică, prin ea însăşi, lipsa bunei-credinţe a autorului articolului. Practic, motivarea oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă un exemplu de punere în balanţă a celor două drepturi aflate în conflict.

În această hotărâre, Înalta Curte nu se referă deloc la îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea delictuală. Aceasta sugerează faptul că instanţa a avut în vedere doar stabilirea limitelor exerciţiului legitim al libertăţii de exprimare în cazul concret. Cu alte cuvinte, doar condiţia existenţei faptului ilicit. Deşi poate o afirmaţie explicită în acest sens ar fi fost dezirabilă, având în vedere inevitabilul rol (chiar şi informal) de „îndrumare” al deciziilor instanţei supreme, oricum să reţinem lipsa oricăror consideraţii privind condiţii precum prejudiciul sau vinovăţia, din moment ce nu a fost stabilit caracterul nelegitim al exercitării dreptului la liberă exprimare. De asemenea, să reţinem că, în mod corect, instanţele implicate, deşi au analizat buna-credinţă a autorului articolului, nu i-au atribuit nicio semnificaţie în sfera condiţiei vinovăţiei, menţinând argumentarea juridică în cadrul verificării legitimităţii exerciţiului libertăţii de exprimare.

În schimb, hotărârea din a patra cauză discutată [Decizia nr. 121 din 22 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia I civilă)]^[20] subliniază cel mai bine rolul punerii în balanţă într-un raţionament judiciar de acest tip şi, în plus, furnizează o listă comprehensivă a elementelor care trebuie luate în considerare în această etapă. Probabil şi pentru că este o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare în apel, situaţie în care instanţa superioară şi-a asumat explicit rolul de „ghid” al rejudecării. Cazul viza o cerere de plată de daune morale în sumă de 150.000 euro pentru pretinse atingeri ale dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată prin publicarea mai multor articole. În primă instanţă, acţiunea fusese admisă, însă doar pentru suma de 2.000 euro, soluţie menţinută şi în apel.

În decizia din recurs, Înalta Curte stabileşte foarte clar că prima etapă dintr-un argument juridic, într-un astfel de caz, este chiar punerea în balanţă a celor două drepturi invocate de părţile în conflict şi că finalul acestei etape de argumentare ar trebui să indice dacă există sau nu un fapt ilicit [respectiv, dacă este sau nu aplicabil art. 75 alin. (2) C. civ.^[21]].

Mai jos un extras din decizie: „Fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâţilor, cu privire la care aceştia au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului. Într-o asemenea ipoteză, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute şi protejate în mod egal […], Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, va fi apreciat ca fiind incident art. 75 alin. (2) C. civ.” (s.n.).

Instanţa arată explicit şi că rezultatul acestei puneri în balanţă va fi aprecierea instanţei de fond dacă s-au depăşit limitele libertăţii de exprimare (cu necesitatea aplicării unor măsuri de respectare a dreptului la viaţă privată) sau dimpotrivă.

În continuare, Înalta Curte enumeră elementele care vor trebui luate în considerare în această punere în balanţă în cazul respectiv: contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti, calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată (distincţia între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public), conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, dacă articolele impută fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, exprimă judecăţi de valoare, atitudinea subiectivă a autorului (reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus).

Pe baza celor de mai sus, putem conchide că Înalta Curte a stabilit cu claritate că, în cadrul unei acţiuni în răspundere delictuală în materia delictelor de presă, prima sarcină a instanţei este aceea de a realiza punerea în balanţă în cazul concret a celor două drepturi aflate în conflict: dreptul la liberă exprimare şi dreptul la demnitate. Acest proces de punere în balanţă stabileşte dacă libertatea de exprimare a fost exercitată în mod legitim şi, pe cale de consecinţă, dacă există sau nu fapt ilicit. În caz de răspuns afirmativ, se poate trece la verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale. În caz de răspuns negativ, acţiunea este respinsă.

Pe de altă parte, trebuie menţionat (şi instanţa a sesizat cu subtilitate aceste chestiuni) că, în etapa punerii în balanţă, judecătorul fondului va „atinge” şi aspecte ţinând (cel puţin aparent) de celelalte condiţii ale răspunderii delictuale: vinovăţia sau prejudiciul. Astfel, o importanţă particulară este acordată, în cadrul punerii în balanţă, atitudinii subiective a jurnalistului (respectiv dacă acesta a fost motivat de intenţia de a leza drepturile persoanei despre care scrie sau dacă a urmărit în principal informarea asupra unei chestiuni de interes public). În schema de argumentare a răspunderii delictuale, această analiză se face atunci când se verifică îndeplinirea condiţiei vinovăţiei. În procesul de punere în balanţă, însă, aceste consideraţii nu vor funcţiona ca o condiţie separată care trebuie îndeplinită pentru a determina un anumit regim juridic, ci vor avea doar rolul de a da un spor de greutate (dacă este cazul) pentru unul dintre cele două drepturi în conflict. La fel, în cadrul procesului de punere în balanţă vor conta şi efectele negative pe care le-ar putea suporta titularul dreptului la demnitate ca urmare a afirmaţiilor din articolele în discuţie (Înalta Curte foloseşte chiar termenul de eventual „prejudiciu care decurge dintr-o pretinsă faptă ilicită”). Însă nu vorbim (cel puţin nu încă) despre prejudiciu drept condiţie propriu-zisă a atragerii răspunderii delictuale. În această fază, evaluarea potenţialelor consecinţe negative nu are semnificaţia verificării îndeplinirii condiţiei prejudiciului, ci, din nou, pe aceea de a verifica dacă respectivele consecinţe reprezintă un argument în favoarea libertăţii de exprimare sau, dimpotrivă, în favoarea dreptului la demnitate.

Finalmente, o altă precizare importantă a Înaltei Curţi: şi atunci când stabileşte sancţiunea (măsura reparatorie a prejudiciului invocat), instanţa trebuie să realizeze o operaţiune de punere în balanţă. Măsura pe care o va dispune va trebui să fie „necesară şi proporţională”, pentru „a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general”. Desigur, această evaluare este aplicabilă în cazul reparării patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial.

Concluzii

Prezentul text a fost inspirat de ceea ce am perceput ca dificultăţi ale unor instanţe române de a integra tipul de raţionament judiciar specific conflictelor între drepturi fundamentale în schema de argumentare privitoare la acţiunea în răspundere delictuală. Numărul relativ mare de cazuri de acest tip, în special în domeniul presei, poate indica faptul că se conturează o categorie aparte de cauze de acest tip, chiar o posibilă „specializare” în interiorul profesiilor juridice (de tipul „specializărilor” în cereri de retrocedare, plângeri contravenţionale rutiere, etc.^[22]). Dacă aşa este, cu atât mai important ar fi ca instanţele să dezvolte o schemă de motivare unitară, care să fie şi relativ uşor de aplicat. 

Întrebarea căreia i-am căutat un răspuns cu acest articol poate fi formulată astfel: În raţionamentul judiciar din acţiunile în răspundere delictuală care implică conflicte între drepturi fundamentale (şi, deci, fac necesară punerea în balanţă a drepturilor aflate în conflict), unde se va poziţiona punerea în balanţă? Răspunsul pe care îl avansăm este următorul: Punerea în balanţă a drepturilor în conflict ar trebui să înlocuiască silogismul judiciar al verificării condiţiei existenţei faptului ilicit. După cum ne amintim, atunci când două drepturi sunt în conflict, sfera exerciţiului lor legitim nu este determinată aprioric datorită faptului că drepturile fundamentale sunt exprimate prin reglementări de maximă generalitate. Lipseşte aşadar premisa majoră a silogismului judiciar. Funcţia punerii în balanţă este tocmai de a „descoperi” limita legală a acestui exerciţiu. Nu putem şti dacă avem de-a face cu un fapt ilicit dacă nu am realizat punerea în balanţă. La finalul acestui proces, judecătorul va constata dacă este îndeplinită sau nu prima condiţie pentru atragerea răspunderii delictuale. În funcţie de acest rezultat, va continua (sau nu) cu verificarea celorlalte condiţii.

Ar fi posibil un alt răspuns la întrebarea de mai sus? S-ar putea compatibiliza cele două tipuri de raţionamente şi în alt fel? Credem că nu. Am văzut tendinţa unor instanţe de a „dizolva” procesul de punere în balanţă prin „distribuirea” diferitelor sale elemente către cele patru condiţii ale răspunderii delictuale (atitudinea subiectivă tratată ca verificare a condiţiei vinovăţiei, gravitatea consecinţelor tratată ca verificare a condiţiei prejudiciului, „provocarea” tratată ca problemă de cauzalitate). Aceasta este, într-adevăr, o încercare de a încorpora punerea în balanţă în raţionamentul specific răspunderii delictuale. Însă această „încorporare prin dispersare” nu mai îndeplineşte funcţia punerii în balanţă (sau o face defectuos) pentru că elementele de cântărit nu sunt toate pe cele două talere ale disputei. Dacă, în etapa verificării condiţiei faptului ilicit, am pune în balanţă doar câteva dintre elementele relevante ale cazului, am avea o punere în balanţă incompletă. Procesul de punere în balanţă trebuie să fie sintetic, el nu se poate descompune analitic în cele patru condiţii ale răspunderii delictuale.

Afirmaţia că punerea în balanţă trebuie să se realizeze în etapa verificării îndeplinirii condiţiei faptului ilicit îşi găseşte suport şi în prevederile privind procedurile speciale de protecţie a drepturilor nepatrimoniale de la art. 253 C. civ. Spre exemplu, în cazul unei acţiuni în încetarea încălcării sau în constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, instanţa nu va trebui decât să stabilească dacă a avut loc o încălcare a respectivului drept nepatrimonial. Nici vinovăţia şi nici prejudiciul nu sunt verificate în această procedură ca cerinţe separate pentru admiterea acţiunii. Dar punerea în balanţă tot va trebui realizată şi în aceste cazuri. Pentru că, în absenţa sa, instanţa nu va putea decide dacă a avut loc o încălcare, adică un fapt ilicit. Acţiunile în răspundere delictuală pur şi simplu adaugă câteva condiţii în plus faţă de aceste acţiuni mai simple, avute în vedere de art. 253 alin. (1)-(3) C. civ.

Formula propusă mai sus reprezintă şi o recunoaştere a preeminenţei drepturilor fundamentale asupra normelor de drept comun. Însă este formula care păstrează cel mai mult din instituţia răspunderii delictuale. Ne amintim că există două modalităţi de rezolvare a conflictului dintre o normă superioară şi una inferioară. Prima este înlăturarea normei inferioare, cea de-a doua este interpretarea conformă cu norma superioară. Dacă instituţia răspunderii delictuale nu ar putea, prin ipoteză, să garanteze soluţionarea disputelor privind drepturile fundamentale în conformitate cu principiile constituţionale şi internaţionale, atunci soluţia ar fi inaplicabilitatea normelor răspunderii delictuale (sau a unora dintre ele) în materia disputelor privind drepturile fundamentale^[23]. În schimb, formula de compatibilizare a celor două tipuri de raţionament judiciar, propusă mai sus, poate fi considerată ca o aplicare a principiului interpretării conforme: normele răspunderii delictuale rămân aplicabile, însă cu o caracteristică particulară (punerea în balanţă în prima etapă a raţionamentului judiciar) care răspunde naturii particulare a drepturilor fundamentale.

La final, câteva consideraţii mai pragmatice. Punerea în balanţă a drepturilor, în absenţa unor repere clare, este o operaţiune complicată, care necesită timp, efort şi, poate, chiar calităţi speciale. Să ne amintim că Dworkin spunea că rezolvarea cazurilor dificile (care necesită punere în balanţă) este apanajul unor judecători cu „super-puteri” (prototipul este judecătorul „Hercule”). De asemenea, să nu uităm că lista de elemente dezvoltată de C.E.D.O. este rezultatul a şapte decenii de practică judiciară specializată la nivelul celei mai prestigioase (poate) instanţe judiciare europene. Însă cazurile curente sunt numeroase şi trebuie soluţionate cât mai eficient. Aceasta înseamnă că ar fi util un fel de „set de instrucţiuni” care să genereze, într-un anumit grad măcar, o rutină profesională, la fel ca în cazul altor dispute repetitive. În materia delictelor de presă, aşa cum am văzut din Decizia nr. 121 din 22 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia I civilă), s-a conturat deja o anumită „reţetă” pentru realizarea procesului de punere în balanţă, o listă de elemente de verificat, consolidată în practica C.E.D.O. şi, acum, în curs de consolidare şi în instanţele române. Aceasta ar trebui să uşureze munca judecătorului în cazuri individuale.

Note de subsol

^[1] Prin drept justiţiabil se înţelege acel drept care reprezintă, el însuşi, un temei juridic suficient pentru soluţionarea unei dispute, fără a mai fi nevoie de alte norme de drept pozitiv care să „expliciteze” dreptul (să impună obligaţii precise altor subiecte de drept).

^[2] R. Alexy, A Theory of Constitutional Rights, Oxford University Press, 2002, p. 61: „În calitate de drepturi abstracte, drepturile omului intră inevitabil în conflict cu alte drepturi ale omului şi cu scopuri colective, cum ar fi protecţia mediului sau siguranţa publică”.

^[3] Pentru mai multe detalii, a se vedea L. Bojin, Drepturi-titluri şi drepturi-argumente. O consecinţă a contribuţiilor lui Dworkin şi Alexy în materia teoriei drepturilor, în M. Nicolae, R. Rizoiu, M. Toma-Dăuceanu (eds.), In honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 32 ssq.

^[4] I.F. Popa, „Opozabilitatea” drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi efectul lor asupra dreptului privat, în M. Nicolae, R. Rizoiu, M. Toma-Dăuceanu (eds.), op. cit., p. 63. 

^[5] R. Dworkin, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, 1978. Ediţia în limba română: Drepturile la modul serios, Ed. ARC, Chişinău, 1998, traducere D. Ciocănelea.

^[6] R. Alexy, op. cit., R. Alexy, Constitutional Rights, Balancing and Rationality, în Ratio Juris, vol. 16, nr. 2, 2003, R. Alexy, Constitutional Rights and Proportionality, în Revus. Journal of Constitutional Theory and Philosophy of Law, vol. 2014, p. 51-65; R. Alexy, On Balancing and Subsumption. A Structural Comparison,în Ratio Juris,vol. 16, nr. 4, 2003, p. 433-449; R. Alexy, The Weight Formula, în J. Stelmach, B. Brozek, W. Zaluski, Studies in Philosophy of Law. Frontiers of Economic Analysis of Law, Jagellonian University Press, Cracovia, 2007, p. 9-27.

^[7] T. Papuc, Principiul proporţionalităţii. Teorie şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Ed. Solomon, Bucureşti, 2019. A se vedea şi R. Rizoiu, M. Dumitru, Diamantul de pe inel: Despre incompletitudinea Dreptului (obiectiv) şi nevoia de drepturi (subiective), în R.R.D.P. nr. 1/2021, p. 692; L. Bojin, op. cit., p. 17-20.

^[8] Robert Alexy a încercat să dezvolte o formulă general aplicabilă acestor cazuri, pe care a numit-o „formula cântăririi”, bazată pe trei variabile: importanţa generală a dreptului, gradul concret în care dreptul este afectat de ingerinţă şi consecinţele concrete ale măsurii care ar reprezenta ingerinţa. În practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a diferitelor curţi constituţionale sau internaţionale au fost dezvoltate seturi de criterii specifice de cântărire pentru diferite tipologii de cauze. Mai jos vor fi menţionate câteva dintre criteriile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, le recomandă pentru punerea în balanţă în disputele care opun libertatea de exprimare dreptului la demnitate.

^[9] Îndeobşte, invocarea încălcarii dreptului la demnitate prin afirmaţii în media este însoţită de acuzaţii privind încălcarea altor drepturi, conexe: dreptul la onoare şi reputaţie, la imagine, la viaţă privată. Unele dintre cauzele discutate mai jos se referă la mai multe sau chiar la toate aceste drepturi. În referirile generale la acest tip de conflict, vom menţiona, pentru brevitate, doar dreptul la demnitate.

^[10] M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 71.

^[11] Ibidem, pentru acţiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite.

^[12] Publicată în Săptămâna juridică nr. 39-40/2019, p. 4-6.

^[13] M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, op. cit., p. 51.

^[14] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (eds.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 79. 

^[15] M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, op. cit., p. 51.

^[16] Deşi Declaraţia nu are, în sine, forţă juridică obligatorie în dreptul internaţional, ea dobândeşte acest caracter în dreptul nostru intern, prin trimitirea pe care art. 20 al Constituţiei o face la acest instrument internaţional.

^[17] În realitate, ele pot avea un sens, aşa cum arătăm mai jos, însă nu în grila condiţiilor răspunderii delcituale, ci în interiorul procesului de punere în balanţă (în cadrul căruia sunt luate în considerare şi elemente factuale care, în logica răspunderii delictuale, ar fi tratate la capitolele „vinovăţie” şi, respectiv, „prejudiciu”).

^[18] Publicată în Săptămâna juridică nr. 23-24/2020, p. 4-6.

^[19] Publicată în Săptămâna juridică nr. 21/2021, p. 6-7.

^[20] Publicată în Săptămâna juridică nr. 15-16/2020, p. 4-7.

^[21] Art. 75 alin. (2) C. civ.: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.

^[22] A se vedea şi afirmaţiile unor jurnalişti cu privire la dezvoltarea unor „strategii de descurajare” a dezvăluirilor prin intermediul acţiunilor în instanţă („strategic litigation against public participation” – SLAPP), un fenomen notat şi de Comisia Uniunii Europene (Comisia Europeană, Raportul din 2021 privind statul de drept. Capitol consacrat situaţiei statului de drept din România, p. 22, disponibil on line la adresa https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/2021_rolr_country_chapter_romania_ro.pdf). Aceste strategii se bazează pe faptul că durata unui astfel de proces, până la soluţionarea sa definitivă, este de câţiva ani, timp în care jurnaliştii se află într-o stare de relativă incertitudine cu privire la calificarea care va fi dată de instanţă materialelor pe care le-au publicat. Sumele cerute cu titlu de daune în aceste procese sunt destul de ridicate, deci jurnaliştii şi instituţiile media le percep ca pe o „sabie a lui Damocles”. Pe de altă parte, orizonturile de timp în media sunt scurte, amânarea publicării până la finalizarea eventualelor procese nu este o opţiune reală pentru jurnalişti.

^[23] Discuţia nu este necesară, dar nu este nici inimaginabilă. Spre exemplu, în Marea Britanie, după adoptarea Human Rights Act în 1998, s-a considerat că există două regimuri juridice paralele: regimul răspunderii delictuale (tort law), întemeiat pe regulile cutumiare şi precedent judiciar, şi regimul drepturilor omului, întemeiat pe Human Rights Act, cu statut de normă specială, derogând de la regulile dreptului comun. Desigur, aici intră în joc şi caracteristicile particulare ale sistemului de drept britanic. A se vedea, spre exemplu, C. Gearty, Tort Law and the Human Rights Act, în T. Campbell, K. Ewing, A. Tomkins (eds.), Sceptical Essays on Human Rights, Oxford University Press, 2001, p. 245; F. du Bois, Human Rights and the Tort Law of Public Authorities, în Law Quarterly Review, vol. 127, 2011, p. 589; D. Nolan, Negligence and Human Rights: The case for Separate Development, în Modern Law Review, vol. 76, 2013, p. 286.