Răspunderea pentru abuzul de drept procesual: o formă fără fond?

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 368-393.

§1. Sediul materiei. Accepțiunea noțiunii de „abuz de drept procesual”

Derivând din principiul bunei-credințe ca principiu general de drept sau principiul sincerității și loialității, cum a mai fost numit în doctrină^[1], obligația exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință este statuată în mod explicit în Codul de procedură civilă actual. Astfel, potrivit art. 12 din acest act normativ, „(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. (2)”.

Reglementarea reprezintă, cel puțin la nivel formal, un progres față de dispozițiile art. 723 C. proc. civ. 1865, potrivit cu care „(1) Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. (2) Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”. Îmbunătățirea se regăsește, pe de-o parte, la nivelul tehnicii legislative, prin plasarea art. 12 în Titlul preliminar, Capitolul II – Principii fundamentale ale procesului civil din Codul de procedură civilă actual, cât și la nivelul conținutului propriu-zis al articolului, care a clarificat posibilitatea cumulului despăgubirilor cu amenda judiciară (raportat la natura diferită a răspunderii, beneficiarul diferit al acestora și finalitatea distinctă) și a statuat expres interdicția de încălcare a drepturilor procesuale ale altei persoane.

Atât la nivelul Codului de procedură civilă din 1865, cât și în Codul de procedură civilă actual, au existat însă aplicații practice punctuale ale abuzului de drept procesual, fiind reglementate abateri judiciare precum formularea, cu rea-credință, de cereri vădit netemeinice, obținerea cu rea-credință a citării prin publicitate a oricărei părți, contestarea cu rea-credință a scrierii sau semnăturii unui înscris etc.

Dispozițiile art. 12 C.proc.civ. se corelează cu art. 33 teza întâi din același act normativ, care instituie, ca o condiție de fond pentru admisibilitatea oricărei cereri, existența unui interes legitim (Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual). Totodată, acestea se completează cu Codul civil, ce constituie dreptul comun: conform art. 14 C. civ., „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”.De asemenea, potrivit art. 15 C. civ., „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”, iar, conform art. 1353 C. civ., „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Urmărind ierarhia actelor normative în sistemul de drept însă, definirea abuzului de drept procesual trebuie să aibă în vedere ca reper dispozițiile constituționale, respectiv art. 21 alin. (1) din Constituție, potrivit cu care„Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime^[2]”, precum și art. 57 din Constituție, conform căruia „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Astfel, principiul bunei-credințe apare ca fiind un principiu supralegislativ.

Din analiza tuturor acestor dispoziții, se desprinde concluzia conform căreia accesul la justiție nu este un drept absolut, ci, dimpotrivă, susceptibil de limitări, cu condiția ca aceste limitări să fie proporționale și să nu golească dreptul de conținut. Teoria a fost amplu dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 CoEDO privind liberul acces la justiție^[3], precum și a art. 17 din Convenție^[4], potrivit cu care „Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, decât cele prevăzute de această Convenție”.

Fără a dezbate aici teoria subiectivă sau obiectivă a abuzului de drept^[5] – ambele dezvoltate amplu în doctrina franceză și receptate într-un mod echilibrat de Codul civil, care nu și-a propus să consacre o definiție a abuzului de drept procesual, dar a preluat elemente comune ambelor teorii, dezvoltând o concepție mixtă (și echilibrată, am spune noi) – cert este că abuzul de drept procesual nu se confundă cu veritabila lipsă a dreptului, care presupune depășirea limitelor obiective ale acestuia^[6]. Dimpotrivă, abuzul de drept implică respectarea limitelor externe ale dreptului – materiale sau juridice, dar deturnarea dreptului respectiv de la finalitatea pentru care a fost instituit, deci depășirea limitelor sale interne.

Potrivit doctrinei de specialitate^[7], abuzul de drept procesual presupune întrunirea cumulativă a următoarelor cerințe:

a) autorul respectivului act să fie titularul dreptului procedural și să aibă capacitatea de a-l exercita;

b) dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de dispozițiile legale în vigoare, adică să se respecte normele legale imperative ce reglementează condițiile în care se exercită dreptul procedural, forma actului, precum și termenul în care trebuie efectuat acesta;

c) dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea altui scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege sau să fie exercitat în mod excesiv și nerezonabil; și

d) dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credință, în sensul că titularul său, prin exercitarea actului de procedură, urmărește producerea unui rezultat vătămător părții adverse.

În ceea ce ne privește, am nuanța definiția de mai sus, sub aspectul punctului d), în sensul că, cel puțin jurisprudențial, abuzul de drept procesual nu presupune doar intenția directă de a produce un rezultat vătămător părții adverse: accepțiunea reținută în practică este mult mai largă, cum corect s-a subliniat și în doctrină^[8], putându-se stabili comiterea unui abuz de drept și în situații în care fie nu există o parte adversă, fie nu există o intenție directă de a produce un rezultat vătămător, ci doar o nepăsare, neglijență (intenție indirectă) sau chiar culpă – de pildă, exercitarea unei căi de atac vădit netemeinice în cazul unei cereri necontencioase, ce nu presupune stabilirea unui drept potrivnic, dar care deturnează scopul căii de atac de la finalitatea sa și supraîncarcă rolul instanțelor în mod nejustificat. De altfel, în jurisprudență, abuzul de drept procesual a fost definit ca demersul părții care urmărește, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în disonanță cu scopul procesului, care constă în soluționarea justă și cu celeritate a cauzelor^[9], promovându-se o interpretare extinsă a conceptului.

Potrivit unei decizii de speță^[10], precum și în acord cu doctrina^[11], rezultă, finalmente, că abuzul de drept procesual îmbină două elemente constitutive, și anume: un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, ci numai cu intenția de a-l vătăma ori păgubi pe adversar^[12], pentru a diminua sau întârzia posibilitățile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia; un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv legitim, ori în exercitarea dreptului într-un mod excesiv și nerezonabil.

În concret, conduita titularului dreptului în înfăptuirea unui abuz de drept procesual poate consta într-o acțiune, o conduită pozitivă, cât și într-o inacțiune, adică un refuz de a îndeplini un drept în termenul legal, de natură a crea prejudicii părții adverse^[13] sau, altfel spus, dreptul poate fi exercitat abuziv sau neexercitat abuziv^[14]. Totodată, în acord cu o parte a doctrinei^[15], considerăm că abuzul de drept poate să nu producă în toate cazurile un prejudiciu, deci cauzarea prejudiciului nu este o condiție a abuzului de drept.

Analizând condițiile de mai sus, putem exemplifica o serie de abuzuri de drept procesual în practică, sub forma: introducerii unor acțiuni vădit netemeinice, cu scop șicanator sau de a preconstitui probe pentru alte dosare ce ar fi inițiate între aceleași părți – cum ar, fi de pildă, un exemplu des întâlnit, constând în formularea unei cereri de emitere a unui ordin de protecție de către unul dintre soți în mod abuziv, cu unicul scop ca depunerea acțiunii să fie ulterior utilizată ca element de „negociere” în procesul de divorț; introducerea unor acțiuni vădit netemeinice cu unicul scop de a beneficia de un efect suspensiv de executare – exempli gratia, bine-cunoscuta materie a plângerilor contravenționale; formularea unor contestații la executare vădit netemeinice, repetate sau tardive, însoțite de cereri de suspendare/suspendare provizorie a executării silite, cu unicul scop de a obține temporizarea executării silite; formularea unor cereri de recuzare vădit netemeinice/tardive sau repetarea acestora, pentru șicanarea/intimidarea judecătorului de caz și cauzarea întârzierii pronunțării în cauză; formularea unor căi de atac vădit netemeinice/tardive, cu scopul de a întârzia rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțate; contestarea cu rea-credință a scrierii/semnăturii, obținerea cu rea-credință a citării prin publicitate a părții adverse etc.

§2. Sancționarea abuzului de drept procesual

2.1. Considerații generale

Fără îndoială, sancționarea abuzului de drept procesual trebuie să implice, prioritar, negarea oricărei protecții juridice, refuzul acordării forței de constrângere a statului^[16], deci lipsirea actului abuziv de orice efecte care sunt contrare scopului legitim pentru care a fost recunoscut. S-a subliniat în doctrină că, atunci când actul abuziv este autonom, sancțiunea va lovi doar actul respectiv, dar în cazul în care el stă la baza altor acte procedurale, și actele ulterioare vor fi lovite de eficiență^[17].

Deși cele de mai sus pot suna simplu și seducător, în realitate, modul în care se realizează însă în concret, această „lipsire de efecte juridice” ar trebui să fie, în opinia noastră, mult mai suplu și rapid, iar nu greoi, pentru o veritabilă sancționare a abuzului astfel depistat. În caz contrar, justiția se abate de la rolul ei, iar inclusiv modalitatea în care judecătorul gestionează cauza – deși legală – riscă a fi percepută, de către publicul larg, ca defectuoasă, robotizată, sau, astfel cum a fost catalogată poate mai dur, imună la civilizație și chiar la bun-simț^[18]. Pentru că, într-adevăr, ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex.

Analizând dispozițiile legale în materie, ar părea, la o primă vedere, cel puțin, că legiuitorul a manifestat o preocupare pentru consacrarea unor sancțiuni menite să stopeze exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, dar, în opinia noastră, acestea sunt departe de a atinge rolul preventiv sau sancționator pe care ar trebui să îl aibă.

În concret, sancționarea abuzului procesual poate îmbrăca diverse forme, precum: respingerea acțiunii (ex: constatarea că rezoluțiunea declarată abuziv nu a operat), suspendarea procesului (ca urmare a unor cereri de amânare formulate pe baza de acord al părților), respingerea căii de atac ca vădit nefondată/tardivă/inadmisibilă, aplicarea de amenzi judiciare, obligarea la plata de despăgubiri, fără a se pretinde a fi o enumerare exhaustivă. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm o serie dintre aceste remedii, cu scopul de a sublinia eficiența practică redusă a acestora.

2.2. Amenzi pentru cereri „vădit netemeinice”

1. Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., „Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei: a) introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice” (s.n.).

Articolul a fost analizat des în jurisprudența Curții Constituționale^[19], care a reiterat, în repetate rânduri, că reglementarea este constituțională, subliniind că, „Pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanator, vexator pentru magistrați ori pentru instanță. În condițiile în care dispozițiile legale criticate se referă la introducerea cu «rea-credință» a unei cereri vădit netemeinice, sintagma «vădit netemeinice» sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul acesteia îl cunoaște. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată, instanța își poate forma o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credință; or, textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situație să o și sancționeze”. Din redactarea respectivului articol, rezultă cu claritate o serie de chestiuni care îi reduc în mod vădit eficiența din perspectiva rolului sancționator și preventiv, pe care le vom trata separat.

(i) În primul rând, se observă cuantumul extrem de redus al amenzii astfel reglementate, departe de a îndeplini un rol sancționator și disuasiv, cum s-a dorit. În anumite situații, îndrăznim a spune că acest cuantum apare ca vădit derizoriu. Spre comparație, chiar dacă este vorba despre o materie diferită, amenda reglementată de Codul de procedură penală pentru introducerea unei cereri vădit netemeinice [care poate fi aplicată în temeiul art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.] are un cuantum între 500 lei și 5000 lei, fiind necesară, în opinia noastră, o intervenție legislativă urgentă pentru creșterea limitelor amenzilor și în materie civilă.

Înțelegem pe deplin preocuparea legiuitorului pentru asigurarea liberului acces la justiție, deziderat nobil, dar reamintim că accesul la justiție nu este absolut și, de altfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este aplicabil în materia amenzilor judiciare, astfel cum Curtea a subliniat în repetate rânduri în jurisprudența sa^[20]. Totodată, asigurarea unui acces la justiție prea „larg” unor promotori ai abuzului de drept procesual conduce la atingerea nelegitimă adusă drepturilor părții adverse și, pe de altă parte, la supraaglomerarea instanțelor judecătorești, cu consecința unui sistem de justiție slăbit de lipsa resurselor umane necesare, care nu va putea asigura calitatea sistemului de justiție, dintr-o dublă perspectivă: calitatea motivării hotărârilor judecătorești; celeritatea în soluționarea cauzei, căci o justiție întârziată este o justiție negată.

Considerăm că, prin reglementarea unui cuantum extrem de redus al amenzii, legiuitorul a ignorat faptul că, pentru unii justițiabili, miza introducerii în sine a acțiunii – constituie o motivație foarte puternică pentru formularea cererilor vădit netemeinice, iar faptul că „riscul” unei asemenea conduite este exclusiv aplicarea unei amenzi de (maxim!) 1000 lei nu poate nicidecum „tempera” astfel de abuzuri, din moment ce simpla introducere a acțiunii atinge scopul dorit.

De pildă, pentru a sublinia amploarea fenomenului de abuz manifestat în materie contravențională – în care introducerea plângerii contravenționale determină, ca regulă, suspendarea automată a executării sancțiunilor contravenționale aplicate, potrivit art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor^[21] – arătăm că o situație des întâlnită în practică este aceea în care plângerea contravențională nu cuprinde niciun motiv sau, dimpotrivă, cuprinde exclusiv motivări standardizate, preluate din cereri disponibile pe internet (uneori fiind invocate argumente chiar fără legătură cu situația de fapt din cauză) sau introduse de petenți care declară adrese poștale fictive.

Similar, se introduc extrem de des căi de atac nemotivate în această materie sau care cuprind un singur rând, în care petentul își exprimă generic nemulțumirea față de hotărâre, fără a indica niciun motiv de apel. Desigur, față de caracterul devolutiv al apelului, asemenea căi de atac se impun a fi soluționate pe fond, raportat la art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”.Mai mult, având în vedere cuantumul extrem de redus al taxei de timbru aplicabile plângerii contravenționale și căii de atac deopotrivă (20 lei, conform art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013^[22]), precum și faptul că petentul nu va suporta niciun fel de cheltuieli de judecată în cazul respingerii cererii, având în vedere reprezentarea prin consilier juridic a instituției publice intimate, nu există niciun factor real descurajator pentru justițiabilul autor al unor astfel de cereri vădit netemeinice. Soluția definitivă dispusă – de respingere a cererii – care apare, în medie, după 2 ani, este prea puțin importantă, atât timp cât, în toată această perioadă, executarea sancțiunilor contravenționale (inclusiv suspendarea exercitării dreptului de a conduce) a fost suspendată prin simpla introducere a plângerii contravenționale.

Ca atare, reglementarea unor cuantumuri aproape derizorii ale amenzilor judiciare pentru cereri vădit netemeinice nu face decât să ignore mentalitatea justițiabililor autori ai unor asemenea cereri și să încurajeze implicit un asemenea demers, lăsându-l nesancționat cum ar trebui.

Un exemplu ce ar putea constitui o sursă de inspirație pentru cuantumul amenzilor, într-o reglementare viitoare, poate fi preluat din materia contestației la executare, pentru care legiuitorul a edictat o normă specială – respectiv, art. 720 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „În cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei”. În mod evident, în prezent, textul are o aplicare restrânsă, exclusiv în materia contestației la executare, dar considerăm că își dovedește eficiența practică^[23]. Similar, un text care sancționează energic abuzul de drept procesual din perspectiva „sarcinii fiscale” plasate asupra autorului este art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă^[24], potrivit cu care „Dacă instanța constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credință, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum și la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obținut nejustificat scutirea”.

(ii) În al doilea rând, o altă critică ce poate fi adusă dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. constă în faptul că amenda judiciară astfel reglementată poate fi aplicată exclusiv în cazul cererilor vădit netemeinice. Evident, reaua-credință în formularea unei acțiuni și caracterul vădit neîntemeiat al acesteia constituie chestiuni ce trebuie lăsate la aprecierea instanței, în funcție de circumstanțele particulare ale pricinii, impunându-se a fi subliniat deopotrivă că simpla respingere ca nefondată a acțiunii nu se confundă cu caracterul vădit neîntemeiat al acesteia, care trebuie să transpară cu ușurință, raportat la condițiile abuzului de drept expuse mai sus.

Exempli gratia, în practică, s-a dispus amendarea executorului judecătoresc în temeiul acestui articol pentru formularea unei cereri de îndreptare a erorii materiale cu rea-credință, prin care se solicita admiterea în tot a cererii de încuviințare a executării silite, în condițiile în care instanța a dispus admiterea în parte a respectivei cereri^[25]. În aprecierea caracterului „vădit netemeinic”, s-a subliniat „calitatea executorului judecătoresc, de profesionist în domeniul acestuia de activitate, care nu poate invoca necunoașterea exigențelor legale ce îi revin. Or, în prezenta cauză, executorul judecătoresc nu a studiat nici dispozitivul și nici considerentele încheierii de îndreptare a erorii materiale, procedând la înaintarea pur formală a unei cereri de «îndreptare a erorii materiale», pe calea căreia a urmărit o reevaluare, de fapt, a unei soluții dispuse, soluție care beneficia de calea de atac descrisă în dispozitiv (s.n., apelul). În aceste condiții, un asemenea demers procesual apare ca neloial și conduce exclusiv la supraîncărcarea rolului instanțelor”.

Raportat la sintagma „vădit netemeinice” utilizată de articol, se ridică însă întrebarea legitimă: ce se întâmplă cu cererile anulate pentru vicii de formă, în condițiile art. 200 C. proc. civ. sau cu cererile respinse ca tardive ori inadmisibile, adică necercetate pe fond? Va putea fi aplicată o amendă în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. în cazul acestor cereri, dacă se constată un abuz procesual? Similar, vor putea fi oare sancționate în temeiul acestui articol acele cereri introduse la o instanță necompetentă în mod deliberat, în contra chiar a unui referat întocmit de grefierul registrator la momentul înregistrării cererii, prin care se arată că i s-a pus în vedere părții, reprezentate prin avocat, care a depus cererea personal, că instanța competentă este alta, iar partea insistă să înregistreze cererea la respectiva instanță necompetentă? Evident, o asemenea conduită – din păcate extrem de des întâlnită în practică – urmărește obținerea anumitor beneficii – de pildă, cum s-a arătat, în materie contravențională, amânarea judecării cauzei de către instanța competentă, durată până la care justițiabilul se bucură de efectul suspensiv al executării sancțiunilor contravenționale.

Altfel spus, vor putea fi oare sancționate astfel de cereri – principale, accesorii, adiționale sau căi de atac – respinse pe motive pur procedurale (iar nu ca vădit netemeinice), în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.? Jurisprudența în această materie este departe de a avea caracter unitar, în prezent existând două opinii diametral opuse: într-o primă opinie, se susține că, atât timp cât legiuitorul a reglementat amenda pentru cereri vădit netemeinice, cu atât mai mult (a fortiori) ar putea fi aplicat articolul în situația unor cereri informe, inadmisibile sau introduse la o instanță necompetentă, în cel din urmă caz urmând a fi aplicată amenda prin chiar sentința de declinare a competenței de soluționare a cauzei (în această opinie, susținându-se că aplicarea amenzii este posibilă și de către instanța necompetentă, chiar dacă, în general, actele întocmite de o instanță necompetentă sunt nule – art. 176 pct. 3 C. proc. civ., situația de față constituind o excepție implicită de la regulă); în susținerea acestei opinii, se invocă argumente precum interpretarea teleologică a art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., necesitatea aplicării echitabile a normelor legale, disciplinarea comportamentului justițiabililor pentru buna administrare a justiției.

Într-o a doua opinie^[26], s-a reținut că „depunerea plângerii contravenționale, cu bună-știință, la o instanță necompetentă, nu se sancționează cu amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., din moment ce abaterea nu vizează caracterul neîntemeiat al plângerii contravenționale”. Urmând aceeași linie de raționament, pe motiv că textul nu distinge, în practică, promovarea unor căi de atac inadmisibile a fost sancționată exclusiv prin respingerea acestora ca atare, iar nu și prin aplicarea cumulativă a amenzii judiciare^[27].

Răspunsul la ambele întrebări îl regăsim, în opinia noastră, în cuprinsul art. 10 C. civ. („Interzicerea analogiei”): potrivit acestui articol, „Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege” (s.n.).Prin urmare, la modul general, atunci când judecătorul aplică sancțiuni ca urmare a exercitării abuzive a unui drept procesual, singura interpretare pe care o poate aplica este cea restrictivă, analogia fiind exclusă explicit de dispozițiile legale. În același timp, însă, trebuie clarificat înțelesul sintagmei „vădit netemeinică” – noțiune într-adevăr sensibilă, pentru a decela corect mesajul transmis de legiuitor.

Sub acest aspect, apreciem că sintagma „vădit netemeinice” poate și trebuie să fie considerată a avea o accepțiune autonomă, respectiv a îngloba și situația unor cereri respinse ca inadmisibile (ex: formularea unei căi de atac inexistente^[28]; reiterarea aceleiași căi de atac; o cerere de revizuire care nu invocă niciun motiv de revizuire dintre cele reglementate sau care, deși se încadrează formal în respectivele motive, este manifest netemeinică; o cerere care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești; contestații în anulare repetate pentru aceleași motive sau sub umbrela unor motive doar aparent diferite) sau cereri anulate în mod repetat pentru vicii de formă și reintroduse în scop șicanator. O interpretare contrară, în opinia noastră, apare ca extrem de dificil de acceptat din punct de vedere logic – din moment ce ar însemna că se poate aplica o amendă pentru o cerere vădit nefondată, dar nu ar putea fi aplicată pentru o cerere vădit informă, reintrodusă în multiple rânduri cu rea-credință, sau inadmisibilă (neprevăzută de lege). Or, rațiunea normei legale – sancționarea relei-credințe care stă la baza demersului procesual – se regăsește cu atât mai mult în astfel de situații^[29].

Textul nu susține însă, în opinia noastră, aplicarea amenzii în cazul introducerii cererii la o instanță necompetentă, amenda urmând a fi aplicată, dacă este cazul, de către instanța competentă, învestită ulterior declinării, singura care poate, de altfel, aplica legal o asemenea amendă. Similar, textul nu susține aplicarea amenzii în cazul unei cereri anulate în condițiile art. 200 C. proc. civ. (ex.: pentru lipsa semnăturii), excepție făcând, desigur, situația reiterării cu rea-credință, în scop șicanator, a cererii care sfârșește anulată în multiple rânduri pentru diverse motive procedurale.

Un demers contrar nesocotește, în opinia noastră, principiul legalității și rolul judecătorului astfel consacrat de dreptul intern – acela de a aplica legea. Potrivit art. 20 C. proc. civ., „Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege” (s.n.),iar conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ.,„Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”. În același sens, nici dispozițiile art. 12 alin. (1)-(2) C. proc. civ. nu pot constitui suport pentru prima opinie expusă: conform acestui articol, „(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare” (s.n.).Se observă că legiuitorul a condiționat aplicarea amenzii de necesitatea existenței unui text expres care să prevadă o astfel de ipoteză – „potrivit legii”: or, acesta nu este cazul, dacă vorbim despre cereri introduse la o instanță necompetentă, căci nicio dispoziție legală nu reglementează posibilitatea aplicării amenzii într-o atare situație.

Ca atare, apreciem că, în lipsa unei intervenții legislative, amenda judiciară reglementată de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. nu poate fi aplicată prin analogie sau in extenso pentru situații care nu se regăsesc în ipoteza normei.

(iii) În al treilea rând, se observă că amenda reglementată de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. nu poate fi aplicată decât autorului cererii, aspect care în practică nu asigură un remediu pentru situația în care pârâtul este, de fapt, promotorul abuzului procesual. De pildă, în cazul în care creditorul formulează o contestație împotriva unei notificări de dare în plată vădit abuzivă (sau a treia ori a patra notificare promovată de debitor, după ce în prealabil contestații anterioare au fost admise de instanțe judecătorești), în caz de admitere a contestației, nu există posibilitatea sancționării debitorului abuziv prin aplicarea unei astfel de amenzi. Deopotrivă, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite^[30] nu prevede sancțiuni pentru o astfel de situație.

2. Similar, formularea unor cereri de recuzare cu rea-credință sau repetate și care împiedică pronunțarea hotărârii [conform art. 49 alin. (2) C. proc. civ.] este sancționabilă tot cu o amendă între 100 lei și 1000 lei, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Dincolo de observația comună privind cuantumul extrem de redus al amenzii, pe care o menținem, trebuie subliniat că, în practică, în cazul unor astfel de abuzuri de drept procesual, soluționarea cererii de recuzare este adesea întârziată prin formularea unor cereri de ajutor public judiciar pentru plata taxei de timbru aferente cererii de recuzare (de nu mai puțin de…100 lei!) sau de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru ori de reexaminare împotriva modului de acordare a ajutorului public judiciar. Se cuvine a fi menționat că taxa de timbru fixă de 100 lei stabilită de legiuitor (din dorința legitimă, probabil, de colectare de fonduri publice) acționează de fapt ca un veritabil factor încurajator pentru reaua-credință a autorului: ea constituie, de fapt, sursa unor noi cereri șicanatoare (ajutor public, reexaminare taxă judiciară de timbru, reexaminare ajutor public judiciar), care supraîncarcă rolul instanțelor și nesocotesc drepturile părții adverse, inclusiv exigența de celeritate^[31].

Mai mult, ineficiența vădită a acestui mecanism este dublată și de inexistența unei consacrări legale a posibilității judecătorului de a scurta termenele legale de formulare a cererii de ajutor public judiciar și de reexaminare taxă timbru măcar în dosarele cu obiect urgent, termene care, odată acordate autorului demersului abuziv, lungesc vădit durata de soluționare: dosarul nu va putea fi pronunțat până la soluționarea cererii de recuzare. Sub acest aspect, în mod pertinent s-a arătat în doctrină că problema termenelor ce se acordă pentru plata taxei de timbru în cauze urgente unde, datorită naturii litigiului, procedura prevăzută de art. 200 C. proc. civ. nu este aplicabilă, nu a fost elucidată încă în practica judiciară autohtonă și că judecătorii, de regulă, scurtează termenele^[32], în lipsa unei reglementări exprese.

Ne întrebăm retoric: oare colectarea unei taxe de timbru de 100 lei își dovedește eficiența din perspectiva scopului fiscal, pusă în balanță cu supraaglomerarea instanțelor și tergiversarea soluționării cauzelor? Considerăm că legiuitorul ar trebui să reflecteze cu înțelepciune și echilibru și să identifice soluția care să corespundă optim intereselor aflate în conflict.

2.3. Despăgubiri pentru abuz de drept procesual

Legiuitorul a reglementat deopotrivă posibilitatea acordării despăgubirilor pentru abuz de drept procesual, despăgubiri care pot fi acordate cumulativ amenzii sau independent de aceasta, căci este bine-cunoscut faptul că răspunderea administrativă nu exclude răspunderea civilă delictuală.

Astfel, potrivit art. 189 C. proc. civ., „Cel care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau art. 188, la cererea părții interesate, va putea fi obligat de către instanța de judecată ori, după caz, de către președintele instanței de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare”.

Conform art. 190 C. proc. civ., „Abaterea săvârșită, amenda și despăgubirea se stabilesc de către instanța în fața căreia s-a săvârșit fapta sau, după caz, de către președintele instanței de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când obligația încălcată incumbă unei autorități sau instituții publice sau oricărei alte persoane juridice, amenda și despăgubirile pentru fapta ilicită vor fi stabilite în sarcina acesteia. Atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credință, amenda și despăgubirea pot fi stabilite fie de instanța în fața căreia cererea a fost formulată, fie de către instanța care a soluționat-o, atunci când acestea sunt diferite”.

Totodată, potrivit art. 720 alin. (3) C. proc. civ., „În cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei”.

După cum în mod corect s-a subliniat^[33], aceste despăgubiri la care textele de lege fac referire nu se confundă cu despăgubirile menționate la art. 12 C. proc. civ. Astfel, situația premisă a obținerii despăgubirilor în temeiul art. 189 C. proc. civ. este ca executarea silită/procesul să fi fost întârziate prin acțiuni ce constituie abateri judiciare reglementate de art. 187 și art. 188 C. proc. civ., săvârșite cu vinovăție – de pildă, cereri de amânare a judecării cauzei, admise, ori conduite abuzive care au determinat amânarea (determinarea cu rea-credință a citării prin publicitate, în condițiile în care partea cunoaște adresa la care partea adversă locuiește, nedepunerea unor înscrisuri solicitate, formularea unor cereri de recuzare/strămutare abuzive, contestarea cu rea-credință a scrierii/semnăturii/ autenticității/ înregistrării audio-video etc). De asemenea, în cazul prevăzut de art. 189 C. proc. civ., este irelevantă culpa procesuală, astfel încât partea care a încasat despăgubirile nu le va restitui dacă a pierdut procesul^[34]. În cazul art. 720 alin. (3) C. proc. civ., deosebirile față de art. 189 C. proc. civ. (dincolo de restrângerea aplicării exclusiv pentru situația contestației la executare, cel dintâi fiind un text de lege special) constau în aceea că aplicarea amenzii nu este condiționată de săvârșirea unei abateri judiciare și, totodată, contestatorul trebuie să se afle în culpă procesuală. Astfel, textul instituie două cerințe: respingerea contestației la executare și cauzarea amânării judecării – de pildă, prin formularea unei cereri de suspendare a executării silite, care să fi fost și admisă de instanță. Dacă, de pildă, refuzul contestatorului de a executa o sentință ce constituie titlu executoriu, deși nelegal, nu a fost generat de o temporizare a executării silite prin admiterea unei cereri de suspendare a executării silite, condițiile aplicării art. 720 alin. (3) nu sunt îndeplinite, cererea de obligare la plata de despăgubiri urmând a fi respinsă ca neîntemeiată^[35].

Dispozițiile de mai sus nu trebuie nicidecum interpretate în sensul limitării dreptului victimei unui abuz de drept procesual de a solicita despăgubiri strict pentru cazul în care s-a cauzat amânarea procesului/executării silite. Dimpotrivă, pentru o situație în care abuzul de drept procesual a existat, dar nu a cauzat amânarea, acestei părți îi revine calea dreptului comun. Practic, așadar, victima exercitării abuzive a dreptului procesual are la îndemână două modalități de a solicita repararea prejudiciului, ambele putând fi activate doar la cerere, cu respectarea principiului disponibilității: fie va solicita despăgubiri pentru amânarea procesului, în temeiul art. 189 C. proc. civ. sau art. 720 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care este vorba despre o contestație la executare (i), fie va recurge la o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ. (ii). În mod evident, dacă partea optează pentru dreptul comun, acesteia îi revine sarcina probei întrunirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul (care poate fi și unul moral).

În ceea ce ne privește, posibilitatea victimei de a solicita despăgubiri – chiar prezumând că ar fi acordate, sub rezerva întrunirii tuturor cerințelor legale – nu este un remediu suficient sau efectiv pentru îndeplinirea funcției de corectare și prevenție a abuzului de drept procesual. Se observă, pe de-o parte, că nu există dispoziții speciale în materia timbrajului pentru astfel de cereri, de unde rezultă că victima este nevoită să timbreze la valoare aceste pretenții^[36], în condițiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, ceea ce implică o nouă presiune financiară plasată pe umerii celui păgubit. Pe de altă parte, în ipoteza formulării acestei cereri pe calea dreptului comun, durata de soluționare a acțiunii va fi semnificativă, căci litigiul nu reclamă urgență. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijat faptul că un nou litigiu presupune cel mai adesea costuri cu reprezentarea juridică, deloc neglijabile.

Ca atare, raportat la inconvenientele de mai sus, nu este de mirare că statistic există foarte puține cazuri în care victima abuzului de drept procesual alege să își valorifice acest drept, jurisprudența în materia acordării despăgubirilor pentru întârziere fiind extrem de redusă, părțile preferând a solicita aplicarea amenzii judiciare, care pare un mijloc mai facil și accesibil, dar care nu are un rol de indemnizare, ci doar de sancționare. Astfel cum s-a arătat, chiar și în rarele situații în care s-au stabilit despăgubiri, acestea s-au acordat pentru faptele prevăzute și sancționate expres cu amendă judiciară și care au determinat amânarea judecării cauzei, cuprinse în art. 108¹-108² din Codul anterior (art. 187-188 C. proc. civ. actual)^[37].

§3. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Punând în balanță problemele semnalate mai sus, considerăm că se desprind următoarele concluzii:

1. Un stat de drept preocupat în mod real de o eficientă prevenție și sancționare a abuzului de drept procesual nu trebuie să aibă ca prioritate aplicarea amenzilor, la fel cum un judecător echilibrat nu trebuie să recurgă la amenzi decât ca extrema ratio, în opinia noastră. Ca și în cazul violenței (fizice sau verbale), în momentul în care se recurge la amenzi ca mod de control asupra unei situații, în realitate, la acel moment, controlul este pierdut.

2. Nu credem că amenda sau despăgubirile – dispuse izolat sau chiar cumulativ – ar avea un (suficient) rol corector pentru abuzul de drept procesual, ci poate doar un rol eminamente complementar. Ne raliem pe deplin opiniei în sensul că, „deși topica reglementării, la fel ca și în dreptul material, acordă prioritate reparării prejudiciului suferit de partea adversă și, în plan subsecvent, este sancționat și autorul abuzului, scopul sancționării abuzului de drept în materie procesuală – prevenirea întârzierii soluționării cauzei și evitarea unei soluții injuste – impune prevalența aspectului sancționator în dauna celui reparator”^[38]. Putem adăuga, printre scopurile sancționării abuzului de drept procesual, evitarea supraaglomerării instanțelor cu cereri vădit nefondate/inadmisibile, pentru menținerea calității actului de justiție și a celerității.

Din acest motiv, revenind la doctrină, considerăm că principalul mod de sancționare a abuzului de drept procesual trebuie să fie lipsirea actului abuziv de efecte juridice. În definitiv, cea mai drastică sancțiune ce poate fi aplicată unei cereri abuzive… este „nesoluționarea” (ignorarea) acesteia. Doar în plan secund ar trebui, evident, antrenată și răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin exercitarea abuzivă a dreptului.

Cum se realizează însă, în concret, această „lipsire de efecte juridice”? În primul rând, nu considerăm că există o rețetă universală, ci soluția trebuie elaborată de legiuitor de la caz la caz, cu punerea atentă în balanță a intereselor aflate în joc. De pildă, o soluție inspirat reglementată de legiuitor se regăsește în dispozițiile art. 112 alin. (2) C. proc. civ., care, în caz de introducere în acțiune a unui pârât fictiv doar pentru a atrage competența unei alte instanțe, permit respectivei instanței să… ignore respectivul pârât și să procedeze la invocarea excepției necompetenței, ca și cum acel pârât nu ar exista. Evident, ignorarea nu poate fi un panaceu – pentru altfel de situații, soluțiile urmează a fi configurate punctual, de la caz la caz.

De pildă, pentru materia plângerilor contravenționale, stoparea demersului abuziv de promovare a unor plângeri vădit nefondate s-ar putea descuraja semnificativ prin eliminarea, de lege ferenda, a efectului automat suspensiv de executare a sancțiunilor contravenționale, prin simpla introducere a plângerii contravenționale. Dimpotrivă, o soluție mai echilibrată ar fi ca, odată cu plângerea, justițiabilul să poată formula o cerere de suspendare a executării sancțiunilor contravenționale, care, judecată în procedură de urgență (asemenea, de pildă, ordonanței președințiale sau suspendării executării silite), să poată fi admisă sau respinsă de judecător, prin „pipăirea fondului” și depistarea unor motive temeinice. Dincolo de efectul diminuării abuzurilor de drept procesual, considerăm că măsura și-ar dovedi pe deplin eficiența și pentru siguranța publică. Totodată, o asemenea soluție ar fi în acord cu liberul acces la justiție, astfel interpretat și în jurisprudența Curții Constituționale, în care s-a reținut că „liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție^[39]”.

Similar, eliminarea taxei de timbru pentru formularea cererilor de recuzare în procesele civile ar scurta în mod real durata de soluționare a acestor cereri, nemaicauzându-se amânarea pronunțării dosarelor în care aceste cereri sunt formulate. Totodată, extinderea cazurilor de inadmisibilitate a cererilor de recuzare reglementate de art. 47 C. proc. civ. și de judecare a acestor cereri de către același complet în fața căruia sunt formulate, și pentru situația unor cereri „vădit abuzive”, în care se invocă doar formal, simulat, motive noi, ar ajuta la corectarea mai rapidă a abuzurilor de drept procesual. Suntem de acord că soluția propusă se poate dovedi sensibilă și reclamă o aplicare cu prudență și moderație, dar nicidecum nu se poate prezuma reaua-credință a judecătorului, soluțiile legislative impunându-se a avea în vedere regula, iar nu excepția, care trebuie tratată punctual.

Urmând aceeași linie de raționament, cereri vădit abuzive precum chemarea în garanție de către părți a judecătorului de caz (doar pentru a se formula ulterior cereri de recuzare sau pentru a determina abținerea respectivului judecător și schimbarea componenței completului) trebuie soluționate de întocmai acel complet fără formularea unor declarații de abținere. Facem mențiunea că, deși în prezent unele instanțe aleg să procedeze astfel^[40], lipsa unui text legal care să consacre o atare soluție, dublată și de o practică minoritară în sensul admiterii unor astfel de declarații de abținere ale judecătorilor vizați, vulnerabilizează judecătorul în fața acelor justițiabili de rea-credință.

În privința altor acțiuni sau căi de atac vădit nefondate, apreciem că fie dispozițiile art. 200 C. proc. civ. pot fi îmbunătățite prin consacrarea posibilității de anulare a cererilor „vădit nefondate”, fie ar putea fi instituită o procedură-filtru pentru trierea acestor cereri, mai cu seamă pentru căile de atac. Ar fi de amintit faptul că legiuitorul a încercat pași în acest sens prin: i) dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., care permiteau respingerea ca „vădit nefondate” a recursurilor în etapa admisibilității în principiu; ii) consacrarea posibilității de anulare a cererilor pentru nedepunerea probelor, potrivit art. 200 C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.

(i) Cu privire la prima chestiune, în mod regretabil, în opinia noastră, prin Decizia nr. 839/2015^[41], Curtea Constituțională s-a distanțat ferm de o asemenea abordare, reținând că procedura filtru de triere a recursurilor în etapa în etapa admisibilității în principiu reglementată de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. este neconstituțională. În considerente, s-au reținut următoarele: „Caracterul «vădit nefondat» al recursului nu îndrituiește legiuitorul să plaseze un aspect ce ține de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează și nu se soluționează fondul cauzei. Includerea soluției de respingere a recursului ca vădit nefondat, în etapa admisibilității în principiu a recursului, eludează finalitatea și rațiunea acestei etape”. S-a mai statuat că „respingerea recursului pentru motivul că acesta este vădit nefondat obligă Înalta Curte de Casație și Justiție la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului, care se face potrivit art. 493 alin. (6) sau art. 494 din Codul de procedură civilă, situație în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului. În aceste condiții, examinarea fondului recursului se va face cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale specifice accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, incluzând citarea părților și participarea procurorului, când este cazul”.

Observând considerentele Curții Constituționale, puternic criticate de doctrină, care le-a apreciat ca reprezentând o interpretare excesivă și formalistă, cu exces de putere^[42] – nu putem decât conchide că actuala orientare a instanței de contencios constituțional instituie un standard de protecție în materia accesului la justiție mult mai larg decât standardul impus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că articolul 6 din Convenție nu obligă statele membre să consacre mai multe grade de jurisdicție în materie civilă^[43]. În egală măsură, chiar dacă, la modul general, un stat membru care a instituit mai multe grade de jurisdicție trebuie să asigure pe deplin garanțiile procesuale justițiabililor, Curtea Europeană admite că se pot impune condiții de admisibilitate mult mai stricte pentru un recurs, lăsând la aprecierea statelor determinarea acestora^[44]: sub acest aspect, poate fi menționat o procedură similară de filtraj în materia admisibilității recursurilor instituită în Franța a fost apreciată pe deplin compatibilă cu art. 6 din Convenție^[45]. De altfel, Curtea Europeană însăși, la rândul său, respinge ca „vădit nefondate” și fără o procedură contradictoriu acele cereri fie informe, fie inadmisibile sau formulate cu nesocotirea art. 17 din Convenție.

În acord cu cele statuate de doctrină, așadar, apreciem că impunerea de către instanța de contencios constituțional a unui asemenea standard de protecție riscă să pună în pericol drepturile concurente, respectiv încurajează abuzul de drept procesual și conduce la o veritabilă supra-aglomerare a instanțelor, prin aceea că nu mai pot fi evitate recursuri dilatorii, șicanatorii sau abuzive, vădit neserioase^[46].

Mai mult, această abordare a condus și la soluții administrative care au încercat gestionarea problemei: de pildă, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 86 din 30 iunie 2021, s-a statuat că acele cereri repetitive și vădit inadmisibile, care vizează hotărâri definitive pronunțate de aceasta și cele al căror conținut nu permite stabilirea obiectului cauzei, se vor califica drept petiții și se vor soluționa ori clasa în conformitate cu dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, consolidată, cu modificările și completările ulterioare^[47]. Dacă, în privința cauzelor al căror obiect nu poate fi stabilit, putem achiesa la această soluție, considerăm că, în privința cauzelor „vădit inadmisibile”, asemenea reguli (dincolo de faptul că ar trebui stabilit prin lege, iar nu prin hotărâri ale colegiului de conducere, care sunt simple acte administrative) trebuie aplicate cu maximă moderație, tocmai pentru a nu leza liberul acces la justiție.

De asemenea, considerăm că, în prezent, lipsa posibilității „regularizării” căilor de atac încurajează abuzul de drept procesual: în concret, pentru orice lipsuri necomplinite în termenul de 10 zile stabilit de art. 471¹ alin. (2) C. proc. civ. – text aplicabil și în cazul recursului, raportat la art. 490 C. proc. civ. – nu se pot aplica sancțiuni decât la termenul de judecată acordat cu citarea părților, iar cererea de apel/recurs se comunică astfel intimatului. Practic, respectivul termen de 10 zile stabilit de lege este lipsit de eficiență practică, din moment ce, în realitate, până la primul termen de judecată pot fi complinite lipsurile cererii, aspect care, din nou, supraaglomerează rolul instanțelor și nesocotește inclusiv drepturile părții adverse, chemată să facă apărări și să suporte costuri în consecință, urmare a comunicării unei căi de atac informe, sau vădit netemeinice.

(ii) Referitor la conținutul art. 200 C. proc. civ., în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, care permitea anularea cererii de chemare în judecată pentru neindicarea probelor, apreciem că reglementarea avea un scop legitim evident, respectiv disciplinarea conduitei procesuale, buna administrare a justiției prin realizarea unei minime verificări a temeiniciei prima facie a cererii și asigurarea unei balanțe juste între drepturile ambelor părți. După cum s-a subliniat în mod corect în doctrină^[48], având în vedere că factorul declanșator al unei proceduri judiciare este reclamantul, este cât se poate de logic ca prin cererea de chemare în judecată să comunice pârâtului și probele pe care își întemeiază pretențiile, iar acordarea unui termen de 10 zile pentru complinirea acestor lipsuri din acțiuni verifica și cerința proporționalității ingerinței în materia accesului la justiție.

De altfel, inclusiv Curtea Constituțională, învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi, a respins-o, stabilind că „instituirea unor condiții formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o negare a efectivității dreptului de acces la justiție, ci aceasta constituie o expresie a obligativității exercitării drepturilor și libertăților cu bună-credință, în limitele instituite de lege. Mai mult, nerespectarea condițiilor prescrise pentru conformitatea cererii introductive de instanță nu atrage în mod necondiționat anularea actului procedural, existând posibilitatea modificării sau completării acestuia în termenul stabilit de instanță”^[49]. Totodată, inclusiv din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului, reglementarea a fost apreciată a respecta pe deplin exigențele art. 6 din Convenție, anularea unei plângeri contravenționale pentru neindicarea probelor fiind considerată o ingerință legală și proporțională în materia accesului la justiție^[50].

Cu toate acestea, ca urmare a unor interpretări vădit excesive ale unor instanțe^[51], legiuitorul român, prin Legea nr. 310/2018, a preferat să elimine posibilitatea anulării cererilor pentru neindicarea probelor, apreciind că sancțiunea decăderii trebuie să rămână singura aplicabilă pentru o asemenea conduită. Or, în loc să se corecteze interpretări nelegale și punctuale ale unor instanțe prin intermediul căilor de atac și să se promoveze interpretarea corectă a textului de lege, s-a preferat modificarea unui text legislativ care avea, în opinia noastră, o reală eficiență în materia abuzului de drept procesual, în prezent cererea impunându-se a fi comunicată pârâtului chiar și în lipsa oricărei probe indicate în cuprinsul acesteia (deci, pur șicanatorie).

Fără a pretinde că am analizat toate varietățile posibile de abuz procesual – paleta fiind extrem de largă, iar ingeniozitatea acelor justițiabili de rea-credință, am putea spune, fără limite – apreciem că se impune o preocupare mai atentă a legiuitorului pentru sancționarea și prevenirea abuzului de drept procesual. Cerința devine cu atât mai stringentă cu cât numărul dosarelor înregistrate pe rolul instanțelor este în continuă creștere, iar scăderea calității sistemului de justiție ca urmare a acestui volum de muncă îi afectează direct credibilitatea în rândul justițiabililor.

Pe de altă parte, accentul nu trebuie pus doar pe legalitatea pur formală a procedurii, ci și pe principiile ce stau la baza procesului civil și a dreptului în general, iar derapajele de la principiul bunei-credințe trebuie sancționate eficient și ferm, pentru prevenirea și corectarea acestora. Or, deși se recunoaște jurisprudenței un rol pretorian, creator, acest rol nu poate fi absolutizat, intervenția legislativă fiind necesară pentru a asigura un minim suport legal acestuia. În caz contrar, remedii greu accesibile ori a căror eficiență este pusă sub semnul întrebării prin texte neclare sau a căror interpretare este neunitară riscă a se dovedi simple producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr^[52].

Note de subsol

^[1] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Volumul I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 252-254.

^[2] A se vedea C.C.R., Decizia nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 421 din 16 iunie 2011; Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.

^[3] Pentru dezvoltări, Zubac c. Croației [MC], nr. 40160/12, 5 aprilie 2018.

^[4] Cu privire la standardul convențional privind art. 17, a se vedea S. Stoicescu, Libertatea de exprimare versus dreptul la reputație. Aplicarea standardului CEDO în jurisprudența națională, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 35-41; Perinçek c. Elveției [MC], nr. 27510/08, §§ 113-115, 15 octombrie 2015, Lilliendahl c. Islandei (dec.), nr. 29297/18, § 45, 12 mai 2020.

^[5] Pentru o prezentare succintă a acestora, a se vedea Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul I, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 330-334.

^[6] Pentru un istoric al conceptului de abuz de drept în literatura de drept civil, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Volumul II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 604-608; pentru analiza evoluției conceptului de abuz de drept în deciziile Plenului Tribunalului Suprem și ale Înaltei Curți, a se vedea H.C. Pandele, Abuzul de drept, în P.R. nr. 11/2010, disponibil în modulul Sintact.ro.

^[7] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 104.

^[8] V. Pătulea, Abuzul de drept procesual și procedural. Regimul său juridic preventiv și sancționator, în P.R. nr. 4/2010, disponibil în modulul sintact.ro.

^[9] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1655 din 16 septembrie 2020, www.scj.ro. 

^[10] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 5798 din 6 decembrie 2022, www.scj.ro.

^[11] I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 407-432.

^[12] C. Bîrsan, C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 181.

^[13] D. Florescu, Sancționarea abuzului de drept în perspectiva unui nou Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 90.

^[14] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 565; V. Stoica, Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?, în In honorem I. Lulă. Abuzul de drept, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 474.

^[15] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Volumul II (…), op.cit., p. 613.

^[16] Ibidem, p. 614.

^[17] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 33.

^[18] F. Gârbaci, Huța în talerele balanței, Ed. Teleormanul Liber, 2006, p. 37.

^[19] De exemplu, Decizia nr. 29 din 16 februarie 2023, publicată în M. Of. nr. 358 din 27 aprilie 2023.

^[20] Ravnsborg c. Suediei, nr. 14220/88, § 34, 23 martie 1994; Putz c. Austriei, nr. 18892/91, §§ 33-37, 22 februarie 1996.

^[21] Publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001.

^[22] Publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.

^[23] Exempli gratia, Jud. Sectorului 2 București, s. civ., dec. nr. 2653/22.03.2019, în dosar nr. 10946/300/2018, definitivă prin respingerea apelului ca nefondat, nepublicată, prin care s-a dispus amendarea contestatoarei, instituție publică, cu suma de 2000 lei pentru promovarea cu rea-credință a unui șir de contestații la executare, de natură a încălca autoritatea de lucru judecat, cu scopul exclusiv de tergiversare și îngreunare a executării silite „Este important de subliniat aspectul că legea prevede o cale de atac împotriva unui act de executare doar pentru situația în care contestatorul – instituție publică – are îndoieli reale cu privire la legalitatea actelor de executare. Altfel spus, contestația la executare pusă la dispoziție de legiuitor nu are nicidecum un rol pur formal și nu poate fi caracterizată de scopul de a nu executa o obligație de plată stabilită prin hotărâre definitivă sau de a temporiza executarea acestei obligații”.

^[24] Publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.

^[25] Jud. Sectorului 2 București, înch. din 8 septembrie 2020, pronunțată în dosar nr. 15627/300/2020/a1, definitivă prin respingerea cererii de reexaminare, nepublicată.

^[26] Opinie susținută de Institutul Național al Magistraturii în cuprinsul Minutei întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, organizată la Timișoara, în perioada 5-6 martie 2020, disponibilă la adresa http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/03/Minuta-intalnire-civil-Timisoara-5-6-martie-2020.pdf, consultată la 27.08.2023.

^[27] De exemplu, I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1655 din 16 septembrie 2020, www.scj.ro, cit. ant.

^[28] C.A. Galați, s. I. civ., dec. nr. 5 din 14 ianuarie 2015, disponibilă în modulul sintact.ro, prin care s-a dispus amendarea reclamantului cu 500 lei pentru formularea unei căi de atac neprevăzute de lege, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanța reținând că: „întrucât reclamantul a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege, deși prin încheiere instanța de fond i se indicase în mod expres posibilitatea de a formula reexaminare, precum și modalitatea injurioasă, denigratoare și inadecvată la adresa instanței de fond (…) calea de atac a fost exercitată cu rea-credință și doar în scop șicanator”.

^[29] În acest sens, a se vedea Trib. București, s. a II-a de cont. adm. și fisc., dec. nr. 1121 din 19 aprilie 2023, în dosar nr. 20222/3/2022, definitivă, nepublicată, prin care revizuenta a fost amendată cu 1000 lei în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pe motiv că„Prin cererea de revizuire introdusă, revizuenta nu a pretins în mod real protejarea unui
drept/interes legitim, ci a încercat doar să se folosească cu vădită rea-credință de prevederile legale și să inducă în eroare instanța, prin distorsionarea realității faptice și invocarea unor susțineri contrazise cu evidență de înscrisurile din dosar. Or, o atare conduită procesuală neloială, mai ales în raport de reprezentarea prin avocat, profesionist al dreptului, de la termenul de judecată, nu poate fi nesancționată, atunci când se invocă motive al căror caracter nefondat rezultă cu ușurință sau care alterează realitatea faptică (ex: motivarea privind data luării la cunoștință a dispoziției pretins înscris nou). În egală măsură, nu poate fi ignorat faptul că promovarea prezentei cereri de revizuire este subsecventă unei alte cereri de revizuire formulate de revizuentă, ce a făcut obiectul dosarului nr. 5416/2/2022 (cerere de asemenea respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 31/20.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București), sens în care un asemenea comportament denotă o atitudine procesuală incontestabilă de rea-credință și ignorare a rolului și scopului controlului jurisdicțional într-un stat de drept, ceea ce, în mod evident, nu poate fi permis”.

^[30] Publicată în M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016.

^[31] Pentru un exemplu jurisprudențial, a se vedea dosar nr. 29613/300/2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, în care s-au formulat nu mai puțin de 9 cereri de recuzare, însoțite, fiecare, de cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru aferente cererii de recuzare, cereri de acordare a ajutorului public judiciar pentru plata respectivei taxei și cereri de reexaminare împotriva încheierii de respingere a solicitării de acordare a ajutorului public judiciar.

^[32] R. Dan, în T.C. Briciu (coord.), R. Dan, A. Danciu, R.I. Orzsa, A.-M. Puiu, S. Stoicescu, O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Comentariu pe articole,Ed. Solomon, București, 2021, p. 514.

^[33] I.-S.Bădulescu, Abuzul de drept procesual. Descurajarea prin sancțiuni specifice, înR.R.D.P. nr. 2/2019, disponibilă în modulul Sintact.ro.

^[34] M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 823.

^[35] Pentru un exemplu jurisprudențial, a se vedea Jud. Sectorului 2 București, s. civ., dec. nr. 2653/22.03.2019, în dosar nr. 10946/300/2018, cit. supra.

^[36] Nu se poate prezuma scutirea de la plata taxei de timbru în lipsa unui text legal care să o prevadă, regula fiind caracterul timbrabil al tuturor cererilor adresate instanței. Pentru dezvoltări, S. Stoicescu, în T.C. Briciu (coord.), R. Dan, A. Danciu, R.I. Orzsa, A.-M. Puiu, S. Stoicescu, O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Comentariu pe articole, op. cit., p. 2.

^[37] C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 686 R din 21 martie 2003, apud în M. Tăbârcă, op. cit., p. 821.

^[38] D. Ghiță, Repere privind fundamentul abuzului de drept, elementele abuzului de drept procesual și sancționarea acestuia în Noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2016, disponibil în modulul Sintact.ro.

^[39] Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, cit. ant.

^[40] A se vedea Trib. București, s. a V-a civ., înch. nr. 1167 din 12 aprilie 2017, disponibilă în sintact.ro, prin care s-au reținut următoarele: „Chemarea în garanție a judecătorului cauzei, formulată prin cererea din 12.02.2016, fără a fi o veritabilă solicitare de intervenție forțată în accepțiunea art. 72 și urm. C. proc. civ., constituie un demers ce se subsumează atitudinii procesuale a contestatoarei caracterizată prin exercitarea drepturilor prevăzute de lege cu depășirea scopului și limitelor pentru care au fost recunoscute, fiind evident că, prin simpla sa manifestare de voință, nu poate determina atragerea judecătorului în proces ca și parte (intervenient), spre a forța, în această modalitate, o situație de incompatibilitate și, implicit, retragerea acestuia de la judecată”.

^[41] Publicată în M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016.

^[42] M. Nicolae, Teoria recursului în casație. Pentru recuperarea funcției naturale a Casației civile sau despre posibilitatea unei reforme imposibile, Ed. Solomon, București, 2022, p. 276.

^[43] De exemplu, Zubac c. Croației [MC], cit. ant., § 80.

^[44] Idem, § 82.

^[45] Rebai c. Franței (dec.), nr. 26561/95, 25 februarie 1997.

^[46] M. Nicolae, Teoria recursului (…), op. cit., p. 276.

^[47] Raport privind activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție în anul 2021, disponibil la adresa https://www.iccj.ro/wp-content/uploads/2022/03/RAPORT-ACTIVITATE-2021-10-martie-2021.pdf (consultat 30.08.2023).

^[48] T.-C. Briciu, Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație, disponibil la adresa https://www.juridice.ro/essentials/2901/comentarii-asupra-modificarii-noului-cod-de-procedura-civila-prin-legea-nr-310-2018-intre-dorinta-de-functionalitate-si-tendinta-de-restauratie#_ftn47 (consultat 25.08.2023).

^[49] C.C.R., Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014.

^[50] Lefter c. României (dec.), nr. 66268/13, 15 aprilie 2014.

^[51] Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, în R.R.D.P. nr. 3/2013, p. 149-173.

^[52] T. Maiorescu, În contra direcției de astăzi în cultura română, 1868.