Realităţi şi aparenţe în materia calificării contractelor

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 66-75.

§1. Abordarea ştiinţifică a problemei calificării contractului

Pentru analiza ştiinţifică a unui fenomen nou, precum calificarea juridico-civilă a raporturilor contractuale civile, este important să apelăm la arsenalul de metode juridice deja cunoscute, care ar permite detectarea calităţilor juridice semnificative ale relaţiilor sociale. Elaborarea mecanismelor juridice privind aplicarea concretă a anumitor metode de reglementare sistemică, punând la bază tehnicile juridice de calificare a raporturilor contractuale, reprezintă o problemă de nivel teoretic în stadiu incipient.

Clasificarea contractelor civile, metodă de reglementare elaborată mai mult de ştiinţa şi practica dreptului civil, încă poate fi atribuită la una din cele mai complicate şi discutabile probleme ale teoriei actelor juridice civile, precum şi a aplicabilităţii normelor civile faţă de acestea. Din motivul că calificarea contractelor civile, respectiv a raporturilor contractuale civile, se efectuează în baza clasificării construcţiilor contractuale, prevăzute de lege, ca principii de întâietate şi abordare sistemică, în lipsa unei clare reprezentări despre delimitarea unor contracte pe criterii legale, nu întotdeauna putem stabili criteriile juridico-economice formatoare a tipului de contract. Din perspectiva lipsei de abordare legislativă pot fi explicate şi greutăţile în determinarea naturii juridice a contractului şi a normei juridice ce urmează a fi aplicată faţă de acesta. Referindu-ne la clasificarea legală şi, în acelaşi timp, sumară a contractelor civile, expusă în art. 992-1006 C. civ. al Republicii Moldova, este evident că nu putem soluţiona problema identificării criteriilor juridice formatoare a tipului de contract civil. Teoria dreptului contractelor civile n-a elaborat încă o concepţie teoretico-practică care ar putea fi preluată de către tehnica legislativă modernă, despre criteriile juridice sau juridico-economice de calificare ale contractelor civile, şi anume în ce categorii juridice cu care operează legiuitorul la nivel de reglementare pozitivă se conţin acestea: în clauze esenţiale, în clauze neesenţiale, în elemente constitutive ale contractului, obiect, cauză, prestaţii sau alte mijloace juridice. Mijloacele juridico-private, în speţă contractul civil, spre deosebire de normele de drept civil, sunt caracterizate de următoarele trăsături esenţiale:

1. reprezintă un cumul de acţiuni cu caracter juridic, săvârşite de către subiecţi din proprie iniţiativă şi în temeiul acordului de voinţă, realizat cu cocontractantul;

2. bazate pe independenţa subiecţilor, asigurată de demersurile legislative permisibile, libertatea alegerii mijloacelor corespunzătoare, determinarea conţinutului şi ordinea aplicării;

3. aplicate în calitate de modalităţi juridice de soluţionare a chestiunilor economice şi de alt ordin pentru atingerea scopurilor coordonate;

4. poartă caracter nenormativ şi, în acelaşi timp, posedă natură juridică prin faptul recunoaşterii acestora de către lege, precum şi oportunitatea legală de a beneficia de constrângere statală în cazul aplicării lor;

5. prezintă formaţiuni/entităţi integre, caracterizate prin supunerea scopului urmărit de părţi şi unitate de structură;

6. se caracterizează printr-un diapazon diferit de posibilităţi de aplicare în funcţie de caracterul problemelor soluţionate în baza lor.

Printre caracterele raporturilor economice stabilite de către legiuitor în cadrul normelor codificate, întâlnim scopul ori cauza – urmărite de părţi la încheierea contractului (transmiterea bunurilor în proprietate, folosinţă, efectuarea de lucrări sau prestări servicii ş.a.); caracterul obiectului contractului (drepturi patrimoniale, servicii, bunuri imobile); particularităţile componentei subiecţilor (stat, profesionişti, consumatori etc.); neechivalenţă economică între părţile contractante, precum şi legătura cu transportul, cum ar fi contractul de expediţie în transport. Însă, nu totdeauna caracterele raporturilor economice pot determina rezultatul juridic scontat. Criteriile juridice, spre deosebire de cele economice, produc legătură între raporturile contractuale şi caracteristica acelui act volitiv, care l-au săvârşit în temeiul raporturilor economice existente^[1].

Studiind impactul caracteristicii juridice a contractului asupra raportului economic, ne aliniem poziţiei savanţilor civilişti care susţin ideea că în calitate de temei al determinării criteriilor esenţiale ale contractului poate servi doar caracteristica juridică a contractului în calitate de formă de exprimare a raporturilor şi intereselor economice, iar în calitate de factor principal pentru determinarea criteriilor de sistem urmează a fi esenţa fenomenului ce condiţionează reglementarea juridică. La rândul lor, criteriile pot fi de natură economică sau juridică.

Sistemul de drept civil reglementează relaţiile sociale prin intermediul unui mecanism ce include conţinutul contractului (drepturile şi obligaţiile părţilor contractante), componenţa subiecţilor, obiectul obligaţiei, forma, condiţiile şi ordinea încheierii, executării şi rezilierii contractului, răspunderea părţilor. Dacă una din particularităţile relaţiei sociale îşi găseşte oglindirea în norma de drept, sau în alt mod interacţionează cu elementele mecanismului juridic, atunci această particularitate a relaţiei sociale are valoare pentru drept, şi ea urmează să fie recunoscută în calitate de criteriu de sistemă^[2]. Astfel, criteriul de sistemă se prezintă a fi o categorie civilistică, elaborată de către legiuitor, pentru condiţionarea formării unui regim juridic deosebit, pus la baza construcţiei legale a unui sau altui institut de drept, după caz, contractual.

Din punctul de vedere al analizei metodologice a instituţiei de calificare savanţii civilişti propun calificarea unui contract, făcând „(…) apel şi la o distincţie tradiţională, tripartită”^[3]. Autoarea acestui demers ştiinţific se referă la noţiunile fundamentale cunoscute teoriei dreptului civil ca esenţa, natura juridică şi cauza contractului civil. Bineînţeles că această abordare ştiinţifică a metodologiei analizei instituţiei calificării este una corectă, deoarece cuprinde multiaspectual entitatea de contract civil, dar problema calificării judiciare rămâne una dificilă deoarece legea civilă conţine doar noţiunea legală de cauză a actului juridic civil, esenţa şi natura juridică rămânând în afara acoperirii legale, fapt ce ar permite judecătorului să denatureze aceste categorii fundamentale şi, respectiv, să evite o corectă calificare a contractului civil. Esenţa şi natura juridică a unui contract civil reprezintă categorii ce nu pot fi supuse interpretării din partea judecătorului, ele nu pot fi modelate arbitrar de către părţi şi îşi găsesc originea în interiorul mecanismului de reglementare a relaţiilor economice. În legătură cu acest demers, trebuie făcută distincţia dintre „natura juridică a contractului” şi „caracteristica juridică a contractului” în sensul esenţei juridice. Ultima pare a avea un conţinut mai larg ce cuprinde inclusiv criteriile calificative, cum ar fi onerozitatea (gratuitatea) şi direcţionarea, care în cumul cu altele permit delimitarea de alte contracte conexe, precum şi alte caracteristici ale contractului ce reies din normele juridice ce reglementează obligaţiile pe care le generează (forma contractului, modul de încheiere – real sau consensual, unilateral obligaţional sau bilateral obligaţional).

„Natura juridică a contractului” reprezintă o totalitate de criterii ale tipului concret de contract, fără de care acesta îşi pierde esenţa, iar criteriile juridice secundare cu care este învestit un anumit contract civil au menirea de a spori eficacitatea reglementării relaţiilor ce apar în temeiul lui. Dificilă pare a fi soluţionarea problemei dacă poate fi examinată în calitate de criteriu de calificare condiţia despre componenţa subiecţilor contractului, şi anume limitarea cercului de subiecţi ce se pot poziţiona în calitate de părţi ale unui sau altui contract civil. Analizând problema, din start urmează să menţionăm că situaţia legată de subiecţi nu poate fi privită ca o condiţie esenţială a contractului, deoarece subiecţii sunt cei care trebuie să realizeze acordul de voinţă asupra condiţiilor ce urmează a fi considerate esenţiale. 

Considerăm că ar trebui să diferenţiem condiţiile (clauzele) ce stabilesc criteriile calificative ale contractului de condiţiile esenţiale ale acestuia. Sesizăm deosebirea dintre ele analizând consecinţele juridice ce survin urmare a neincluderii lor în corpul contractului.Contractul civil se consideră încheiat şi produce efecte juridice dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale în forma cerută de lege, pentru valabilitatea sa. În privinţa consecinţelor juridice privind lipsa unor criterii calificative, există o altă regulă, şi anume dacă contractul nu conţine criteriile calificative ce-i determină substanţa, atunci acesta se consideră încheiat, dar se califică ca un alt tip de contract şi faţă de raporturile ce le generează se aplică regulile corespunzătoare tipului de contract.

Este cert faptul, că în definiţia legală a fiecărei construcţii contractuale, expusă la nivelul cel puţin a unei legi organice codificate, acestea urmează să se regăsească direct sau indirect pentru a crea o conceptualizare de sistem, iar formula legală a categoriei de anumit contract, exprimată prin definiţia legală, trebuie să constituie o noţiune de gen, aplicabilă în subsidiar faţă de categoriile de specie a entităţii juridice respective. Tehnica juridică consacrată legăturilor dintre gen şi specie în materie contractuală nu este respectată de către legiuitor în cadrul reglementărilor codificate sistemice a raporturilor contractuale, chiar şi în legislaţiile civile modernizate, din motivul că nu sunt suficient de bine nuanţate, la nivel legislativ, categoriile de prestaţii contractuale care, după criteriile de esenţă şi natură juridică, pot sau urmează să obţină o legătură de gen şi specie în cadrul reglementării sistemice. Deseori, legiuitorul, la nivel de definiţii contractuale, operează cu noţiuni cu tentă economică care produc, în consecinţă, dificultăţi în abordarea juridică la nivelul determinării legăturii de gen şi specie, corespunzător, de calificare juridică a raporturilor contractuale.

Doctrina civilistică în abordarea teoriei calificării contractuale abordează calificarea exclusivă atunci când este vorba despre un contract complex, calificarea distributivă atunci când este vorba despre un grup de contracte, precum şi procedee de calificare inexactă sau un refuz de calificare.

§2. „Realitatea” contractului de donaţie. Ipoteze de calificare

Un alt exemplu de apreciere legală a noţiunii unui contract civil este art. 1198 C. civ. al Republicii Moldova, care schimbă esenţial accentele construcţiei juridice ale donaţiei, lărgind conţinutul noţiunii contractuale, redându-i acesteia un caracter vădit consensual. Ţinând cont de redactarea articolul indicat, donaţia nu este un contract real, deoarece momentul executării donaţiei se consideră momentul acceptării de către donatar a darului. În măsura în care donatarul nu acceptă darul, transmiterea efectivă de către donator a darului nu produce efecte juridice, deci de jure nu se realizează donaţia. Din perspectiva reglementărilor actuale, donaţia nu este un contract esenţialmente translativ de proprietate, din motiv că realizarea juridică a donaţiei poate fi manifestată nu numai prin procedeul sau prestaţia tradiţiunii, caracteristic, în fond, obligaţiilor translative de proprietate, dar şi prin alte acţiuni care se realizează cu animus donandi, şi pot duce simultan la diminuarea patrimoniului unui subiect şi mărirea patrimoniului celuilalt subiect contractual, cum ar fi remiterea de datorie, stipulaţia pentru altul, renunţarea la un drept.

În această ordine de idei, menţionăm:

– remiterea de datorie, care e un raport obligaţional prin care creditorul eliberează voluntar pe debitorul său de o parte sau de întreaga datorie, fără a primi ceva în schimb. Remiterea de datorie reprezintă un mod de stingere a obligaţiei civile;

– stipulaţia pentru altul, procedeu ce rezultă din contractul între stipulant şi promitent, unde intenţia stipulantului este de a-l gratifica pe un terţ în schimbul prestaţiei la care se îndatorează stipulantul. Acesta sărăceşte cu scopul îmbogăţirii gratificantului, care este terţul beneficiar al stipulaţiei;

– renunţarea la un drept cu intenţia de a procura un avantaj altei persoane, care are posibilitatea de a culege, în virtutea legii, dreptul, în lipsa celui care renunţă.

Toate aceste acţiuni sau prestaţii se referă la obiectul contractului şi formează diferenţa calitativă între obiectele contractelor translative de proprietate şi donaţie, care au un caracter determinant de liberalitate.

Din punctul de vedere al mecanismelor juridice de realizare a drepturilor, serviciile privite ca obiecte ale drepturilor civile nu pot fi „transmise” de la prestator către beneficiar în scopul executării obligaţiilor. Acestea nu formează bunuri în sensul prevederii legislaţiei civile despre obiectele drepturilor civile, deşi au un conţinut patrimonial. Prestarea de servicii, ca şi realizarea donaţiei, este caracterizată de mecanismul de reglementare a dreptului pozitiv ex post, ceea ce înseamnă că dreptul îşi răsfrânge puterea de reglementare a serviciilor cu titlu gratuit în măsura în care actul juridic a fost realizat total sau parţial, fără a interveni ex ante. Astfel, legislaţia contemporană nu soluţionează problema principială despre efectele prestării serviciilor cu titlu gratuit, deoarece acest mecanism ar contraveni nivelului dezvoltării concepţiei drepturilor omului şi logicii economice^[4] de dezvoltare a societăţii.

Pot însă exista situaţii când nu există o certitudine asupra faptului că s-a realizat o animus donandi, adică este necesară interpretarea contractului pentru calificarea juridică a raportului contractual produs. La acest capitol, Codul Civil al Republicii Moldova conţine numai noţiunea actelor juridice cu titlu oneros şi gratuit, fără a stabili anumite prezumţii de onerozitate sau gratuitate a actului juridic civil. Soluţia problemei în cauză, pe care o acceptăm integral, este expusă în lucrarea Tratat de drept civil – Contracte specialea profesorului Francisc Deak şi include următoarele judecăţi: „interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros – care sunt reguli de drept comun –, iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt supuse unei interpretări restrictive. Concluzia privind încheierea între părţi a unui contract de donaţie trebuie să fie temeinic ancorată în elementele convenţiei între părţi”^[5]. În practica judiciară, această regulă poate însemna că obligaţia poate fi calificată având caracter gratuit doar în cazurile în care au fost înlăturate, de către instanţa de judecată, toate dubiile vis-à-vis de caracterul oneros al actului juridic civil, supus calificării. Obligaţia monetară, caracterizată prin esenţa şi excelenţa obligaţiilor contractuale oneroase, poate exercita un rol în calificarea negativă şi prealabilă atunci când este vorba despre un element esenţial existenţei unui contract dat. De exemplu, nu poate exista vânzare, locaţiune, antrepriză fără preţ, în formele juridice de expunere a acestuia – chirie, remuneraţie. 

§3. Aparenţe în calificări de contracte

Doctrina juridică, reieşind din practica judecătorească pe cauzele civile, s-a văzut nevoită să formuleze noi concepte de clasificare a contractelor, reieşind nu atât din complexitatea contractelor, ci din cea a relaţiilor sociale transpuse în conţinutul lor. Astfel, a fost generată ipoteza grupurilor de contracte^[6]. Această expresie presupune existenţa a două sau mai multor contracte legate între ele, încheiate în vederea realizării unui scop final. Totuşi, acestea îşi conservă propria individualitate şi, spre deosebire de contractele complexe sau mixte, nu formează entităţi juridice noi. Calificarea în grupurile de contracte este una distributivă, deoarece în cazul persistenţei mai multor contracte distincte în cadrul grupului, există mari ezitări din partea instanţelor de judecată. În grupurile de contracte, este important, pentru calificarea juridică, să fie determinată intensitatea legăturii care există între contractele care formează grupul respectiv. În funcţie de această intensitate, se va rezolva şi problema incidenţei nulităţii ori a rezoluţiunii unuia dintre contracte asupra celorlalte care alcătuiesc grupul.

Structura liniară, în aceeaşi ordine de idei, e una omogenă, astfel încât analiza ei e cel mai lesne perceptibilă în prezenţa aceleiaşi categorii de contracte (de exemplu, vânzarea-cumpărarea) ce înglobează acelaşi bun, fiind irelevant faptul dacă anterior acesta s-a materializat ca un element al unei universalităţi sau cu titlu unei entităţi separate. În situaţia în care acelaşi bun face obiectul mai multor contracte de sorginte diferită (de exemplu, cumpărarea materialelor de construcţie, contratul de antrepriză, vânzarea construcţiei către client), structura liniară se explică prin faptul că debitorul din ultimul contract devine creditor în cel de al doilea, fără ca între creditorul din primul contract şi debitorul din ultimul să se nască un raport juridic^[7].

Structura liniară nu e unică în specia sa, astfel încât doctrina identifică şi grupul contractelor cu o structură radiantă. Respectiva presupune că un anumit număr de contracte sunt legate, sub aspect accesoriu, unul de altul, înglobând acelaşi obiect contractual, dar nu şi aceleaşi părţi creditoare sau debitoare, structura radiantă fiind cu preponderenţă prezentă în cazul sublocaţiunii şi subantreprizei. Astfel, în acest context, contractele succesive nu au o existenţă juridică separată de contractul principal, încât nulitatea sau încetarea actului iniţial produce aceleaşi efecte şi pentru actele accesorii. 

În cazul ansamblurilor contractuale, contractele sunt legate între ele prin intermediul scopului unic, indiferent de natura actului sau obiectului lor. Exemplul unui contract de împrumut şi acordul prin care, în favoarea împrumutătorului, se constituie o garanţie personală sau reală contra insolvenţei împrumu­tatului (gaj, ipotecă, fidejusiune etc.) pare cel mai relevant în acest sens. Astfel, ambele acte civile servesc cauzei rambursării efective a împrumutului.

Dacă persoanele contractante nu s-au exprimat cu claritate asupra calificării lor, atunci instanţa de judecată poate opta în favoarea interdependenţei lor, în formula accesorialităţii unuia faţă de altul sau a coeziunii prin unitatea cauzei. Instanţa de judecată, pentru a ajunge la asemenea concluzie, trebuie să ana­lizeze circumstanţele încheierii contractelor, precum şi convingerea părţilor că acestea sunt indisocia­bile. Interdependenţa contractelor are drept consecinţă faptul că soarta unuia este legată de soarta celuilalt.

Legiuitorul implementează în circuitul juridic noţiuni necuprinse de teoria actului juridic civil, precum şi în cea a contractului civil, un act unit (interdependent) credit destinat finanţării preţului de cumpărare, contracte ca o unitate economică, de aceea este necesară evaluarea ştiinţifică a acestor termeni şi repercusiunile juridice ce pot să se producă în caz de ruptură a acestei interdependenţe contractuale. Unitatea economică nu reprezintă o construcţie juridică şi, de aceea, legătura dintre cele două contracte urmează să fie prescrisă de lege în sensul că neîncheierea, nulitatea sau rezoluţiunea unuia antrenează dispariţia celuilalt. În calitate de exemplu al reglementării exprese în acest domeniu putem menţiona Legile relative ale Republicii Franceze din 10 ianuarie 1978 şi din 13 iulie 1979 despre informarea şi protecţia consumatorului în materie de credit, numite altfel „Legile Scrivener I şi II”.

Putem evidenţia şi efectele constructive ale interdependenţei contractelor care n-au fost abordate de jurisprudenţa Republicii Moldova, şi anume:

– validarea unui contract pentru că este legat de un altul;

– determinarea obligaţiilor uneia dintre părţile contractante în funcţie de obligaţiile stipulate în contractul principal;

– deschiderea unei acţiuni directe în beneficiul uneia din părţile unui contract contra părţii dintr-un alt contract;

– aplicarea obligaţiilor dintr-un contract subordonat la regulile contractului dominant;

– posibilitatea pentru partea legată de doi contractanţi diferiţi de a opune altuia, pentru respingerea cererii de despăgubire, neexecutarea unui alt contract;

– suspendarea rezilierii sau a reînnoirii anumitor contracte, care formează împreună cu altele un tot omogen şi indisociabil.

Într-un final, se întrezăreşte legătura sistemică dintre activitatea elaborării şi cea a aplicării normelor de drept, care se poate baza pe coincidenţa criteriilor calificării raporturilor contractuale cu acele criterii legale puse la baza reglementării de către legiuitor. Una dintre cele mai importante sarcini ale aplicabilităţii normelor de drept constă în stabilirea faptului că raporturile sociale, din punctul de vedere al legiuitorului, urmează să fie reglementate de anumite norme de drept, precum şi elaborarea în acest sens a unor criterii de evidenţiere a acestora, care să corespundă cu criteriile de calificare normativă ale legiuitorului.

Studiind problema co-raportului şi condiţionării procesului calificării de elaborare a normelor de drept şi aplicării acestora în cadrul dreptului contractelor civile, profesorul Romanet^[8] a ajuns la concluzia că construirea sistemului ştiinţific a contractelor şi aplicarea lui adecvată în practică trebuie să corespundă scopurilor:

– stabilirii la nivel legal a criteriilor pe care se fundamentează sistemul contractelor civile;

– analizei criteriilor de sistem, elaborate de legiuitor, pentru a determina dacă reflectă sau nu particularităţile esenţiale ale raporturilor contractuale ce necesită a fi supuse reglementării şi, respectiv, care sunt perspectivele dezvoltării legislaţiei în domeniul contractelor;

– formulării clare şi precise a criteriilor de calificare, aplicarea cărora în practică ar duce la calificarea corectă a obligaţiilor contractuale şi, respectiv, aplicarea faţă de obligaţiile ce reies din contracte a acelor norme de drept care sunt predestinate pentru a fi reglementate.

Început de concluzii

Construirea de către ştiinţa juridică, până în prezent, a unui sistem de obligaţiuni civile ce ar corespunde exigenţelor vieţii rămâne încă o problemă nesoluţionată. Dezvoltarea civilisticii în acest sens s-a oprit la gruparea obligaţiilor în funcţie de scopul contractului, fără implicarea altor factori de calificare, precum efectele obligaţionale şi cele neobligaţionale. Este bine-cunoscut faptul că contractele civile sunt temeiul apariţiei nu numai a obligaţiilor contractuale, dar şi a altor forme de relaţii sociale, cum ar fi raporturile corporative, obligaţiile creditoriale, obligaţiile de restituţie, drepturi secundare şi altele. Toate aceste efecte urmează a fi luate în calcul la formarea legală a sistemului de obligaţii contractuale, deoarece tendinţa ştiinţei civilistice contemporane constă în examinarea contractului în calitate de fapt juridic ce generează un raport juridic obligaţional unic şi complex, în care sunt generate şi pot coexista atât obligaţii constitutive, precum obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul şi a primi bunul, cât şi drepturile secundare de preschimbare a mărfii pe o marfă analogică, de altă culoare, mărime, model. Această abordare de examinare complexă a contractului ar fi o replică împotriva descompunerii acestuia în elemente constitutive şi cercetarea aparte a fiecărui element. Urmare a acestei metode de studiere a entităţii juridice, efectele denumite convenţional „secundare” sunt lăsate de către legiuitor fără apreciere şi încadrare juridică sistemică.

Atunci când un contract este complex, el nu are decât o singură natură: calificarea sa este exclusivă şi împrumută natura juridică de la principala sa componentă sau dobândeşte o nouă natură distinctă de componentele sale. În cazurile când se insistă pe o natură juridică distinctă de componentele sale, considerăm că este un semnal pentru legiuitor de convertire a acestuia într-un contract numit, cu caracter mixt. O calificare nu poate să fie cumulativă pe motiv că poate desfiinţa principiul uniformităţii şi elasticităţii raporturilor juridice, în sensul menţinerii securităţii acestor raporturi.

Note de subsol

^[1] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 91 apud L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 133.

^[2] L. Pop, op. cit., p. 134.

^[3] Ibidem.

^[4] Д Степанов, Обязательство по оказанию услуг и его объект, în Приложение №5 к Журналу Хозяйство и право, 2004, p. 7.

^[5] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 119.

^[6] D. Cimil, Instituţia calificării contractelor civile, în Revista naţională de drept nr. 4/2011, p.13-18.

^[7] Ю.В. Романец, Система договоров в гражданском праве России, Мoscova, 2001, р. 24.

^[8] Ю.В. Романец, op. cit.