Reaua-credință a cocontractantului. Înșelăciune sau dol?

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 471-496.

Introducere

O infracțiune intens analizată de doctrină și care face obiectul unui număr impresionant de dosare penale, înșelăciunea, credem că poate face în continuare obiectul unei dezbateri juridice, mai ales prin prisma delimitării acesteia de instituția dolului – viciu de consimțământ, din dreptul civil.

În primul rând, pentru stabilirea „cadrului” discuției, reamintim faptul că, potrivit art. 244 alin. (1) C. pen. „Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani”. Pe de altă parte, potrivit art. 1214 alin. (1) C. civ. „Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”, principala sancțiune civilă aplicabilă în acest caz constând în posibilitatea părții induse în eroare de a solicita anularea contractului, chiar dacă eroarea nu a fost esențială, potrivit art. 1214 alin. (2) din același act normativ. În al doilea rând, se mai impune a fi făcută o precizare: eventuale dificultăți de delimitare pot interveni nu ori de câte ori sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, ci doar atunci când suntem în prezența așa-zisei înșelăciuni în convenții^[1], având în vedere că dolul este un viciu de consimțământ, condiție esențială^[2] pentru validitatea unui contract^[3].

§1. Similitudini

1.1. Acțiunea/inacțiunea imputabilă autorului/contractantului

De la bun început, din simpla lecturare a celor două articole se poate observa că, la nivelul acțiunii imputabile persoanei care comite infracțiunea de înșelăciune, respectiv un dol, există o importantă similitudine. Facem referire la necesitatea ca una dintre părțile contractante să inducă în eroare cealaltă parte, acesta fiind, de altfel, unul din aspectele care generează probleme de delimitare. Astfel, potrivit normei de incriminare a înșelăciunii, se sancționează „inducerea în eroare a unei persoane”(s.n.), iar potrivit dispozițiilor art. 1214 alin. (1) C. civ., „consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți” (s.n.). Așa cum s-a arătat în doctrină, „dolul definește o eroare provocată cu rea-credință unei persoane, cu scopul de a o determina să încheie un act civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat”, altfel spus, dolul este o „inducere în eroare a unei persoane” (similară înșelăciunii) prin care aceasta este determinată să încheie un contract^[4].

Totuși, spre deosebire de dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen., în cuprinsul art. 1214 alin. (1) C. civ., legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că suntem în prezența dolului și atunci când partea contractantă „a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”, fiind în prezența așa-zisului „dol prin reticență”^[5]. În același sens, în doctrina de drept civil, s-a arătat că „din lege reiese clar că acțiunile de inducere în eroare sunt fapte comisive, dar la acestea trebuie adăugate faptele omisive și chiar tăcerea” și că „faptele omisive înseamnă trecerea frauduloasă sub tăcere a unor împrejurări, cu scopul de a induce în eroare pe celălalt, pentru a-l convinge să contracteze”^[6]. Finalmente, autorii citați arată că „Mecanismul dolului prin reticență constă în aceea că unul dintre cocontractanți nu îl informează pe celălalt despre anumite împrejurări, care ar putea să îi schimbe acestuia intenția de a contracta. Trecerea sub tăcere a unor informații, care trebuiau și puteau fi aduse la cunoștința celuilalt, constituie viciu de consimțământ chiar dacă reticența nu este însoțită de manopere dolosive”^[7].

Pe de altă parte, varianta omisivă a infracțiunii de înșelăciune a fost eliminată odată cu intrarea în vigoare a Codului penal actual. Dacă în vechea reglementare, în materie contractuală existau dispoziții exprese potrivit cărora constituia infracțiunea de înșelăciune „Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate”, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod, legiuitorul a renunțat la incriminarea distinctă a așa-zisei „înșelăciuni în contracte” și a fost eliminată modalitatea „menținerii în eroare” ca variantă de comitere a faptei.

Această modificare suscită o importantă dilemă, respectiv în ce măsură, în prezent, infracțiunea de înșelăciune poate fi comisă și prin omisiune, aspect asupra căruia vom reveni infra.

1.2. Modalitatea de inducere în eroare

În ceea ce privește modalitatea de inducere în eroare, în cazul înșelăciunii legiuitorul a prevăzut expres că aceasta se poate realiza „prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate”; de cealaltă parte, în cuprinsul dispozițiilor art. 1214 alin. (1) C. civ. legiuitorul folosind sintagma „manopere frauduloase”. Așa cum în mod corect, în opinia noastră, s-a arătat în doctrină raportat la norma de incriminare a înșelăciunii, „precizarea legiuitorului din textul de incriminare conform căreia inducerea în eroare se poate realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate este superfluă”^[8] și că „singurul aspect relevant al precizării legiuitorului privind modul în care trebuie realizată inducerea în eroare este acela că inducerea în eroare trebuie să se refere la «fapte» (așadar nu la aprecieri subiective, ci la împrejurări de fapt ce pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false)”^[9]. Autorii citați, analizând în ce măsură simpla minciună a agentului, nedublată de anumite prezentări de înscrisuri sau alte „probe” similare în susținerea afirmațiilor sale, poate constitui o inducere în eroare în sensul normei de incriminare, au argumentat în mod pertinent faptul că „este suficient ca victima să se găsească în eroare ca urmare a conduitei agentului, indiferent de faptul că minciuna a fost însoțită sau nu de o activitate materială suplimentară, de natura unei puneri în scenă (fr. mise en scène)” și că „nu ar trebui să prezinte importanță cât de ușor sau cât de greu a fost indusă în eroare victima, scopul legii penale fiind mai ales acela de a-i proteja pe cei creduli”^[10].

Similar, în doctrina de drept civil s-a arătat că „manoperele frauduloase presupun orice manevre sau minciuni, primele referindu-se la orice punere în scenă, orice aranjament exterior (de exemplu producerea unor documente contabile false la cesiunea unor drepturi sociale, din care rezultă cifre de afaceri mai mari decât cele reale; ascunderea unor fisuri în zidul unei case prin unele lucrări de cosmetizare; modificarea kilometrajului unui autoturism vândut de ocazie), cu sau fără participarea unui terț, iar secundele constau în afirmații neadevărate făcute în asociere cu anumite artificii (…) sau fără”^[11].

Așadar, nici din această perspectivă, între înșelăciune sau dol nu pare să existe o diferență.

1.3. Intenția autorului

Atât comiterea infracțiunii de înșelăciune, cât și vicierea consimțământului prin dol, presupun ca autorul să acționeze cu intenție. În acest sens, s-a arătat că infracțiunea de înșelăciune se poate comite cu intenție directă, calificată prin scop^[12].

Similar, în doctrina de drept civil s-a arătat că „autorul dolului trebuie să acționeze cu intenția de a induce în eroare pe cealaltă parte ori de a exploata eroarea în care se află, obținând un avantaj în detrimentul acesteia”^[13]. Așadar, o altă similitudine între înșelăciune și dol vizează componenta subiectivă, respectiv ambele se impun a fi comise cu intenție.

Totuși, o diferență între înșelăciune și dol poate fi identificată din perspectiva intenției autorului. După cum rezultă din norma de incriminare, în cazul înșelăciunii autorul trebuie să acționeze cu scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust. Pe de altă parte, o astfel de cerință nu este prevăzută de dispozițiile art. 1214 alin. (1) C. civ., aspect asupra căruia, de asemenea vom reveni infra.

1.4. Caracterul determinant

În doctrina de drept civil s-a arătat că, pentru a fi incidente dispozițiile privitoare la dol, trebuie ca acesta să aibă un rol determinant. Altfel spus, actul civil nu se încheia dacă dolul ar fi lipsit^[14]. Similar, în doctrina de drept penal s-a arătat că victima trebuie să adopte o conduită autopăgubitoare și că aceasta „trebuie să fi fost determinată de inducerea în eroare, în sensul în care eroarea provocată de agent trebuie să fi fost determinantă pentru victimă și cauza principală a conduitei sale”^[15]. Practica judiciară în materie penală confirmă acest punct de vedere, sens în care facem trimitere la Decizia nr. 1061/2020 a Curții de Apel Cluj, deja citată, în cuprinsul căreia s-a reținut că „inducerea în eroare a vizat încheierea unui contract și ulterior executarea acestuia. În vechea reglementare, legea impunea la înșelăciunea în contracte ca amăgirea să fie determinantă la încheierea contractului, însă în actuala reglementare nu mai există varianta asimilată a înșelăciunii în convenții și, implicit, nici mențiunea privind caracterul esențial, determinant al elementului vizat de inducerea în eroare. Cu toate acestea, instanța reține că în cadrul înțelegerilor, convențiilor este esențial ca acțiunea de inducere în eroare să vizeze elemente fără de care cel înșelat nu ar fi încheiat contractul, este practic o condiție implicită, în lipsa căreia nu s-ar putea discuta de pagubă”.

Așadar, atât în cazul înșelăciunii, cât și în cazul dolului, trebuie îndeplinită cerința caracterului determinant, în sensul în care elementele care au făcut obiectul inducerii în eroare au fost determinante pentru încheierea contractului.

Exemplificativ, în măsura în care autorul induce în eroare partea contractantă, cu privire la culoarea unui utilaj de construcții, în contextul în care pentru cumpărător acest element nu prezenta nicio importanță, nu vor fi incidente nici dispozițiile privitoare la înșelăciune, iar contractul nu va putea fi anulat nici în considerarea unui așa-zis dol.

Totuși, având în vedere gradul mai ridicat de „tehnicitate” a dreptului civil în materie contractuală, din perspectiva caracterului determinant al erorii cauzate, se pot identifica anumite diferențe asupra cărora vom reveni infra.

§2. Probleme și diferențe

2.1. „Simpla” tăcere

După cum deja am precizat, dacă în cazul dolului legea prevede expres că acesta se poate comite și în formă omisivă, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, modificarea adusă normei de incriminare, în sensul eliminării dispozițiilor privitoare la înșelăciunea în convenții care se putea comite și prin menținerea în eroare a contractantului, a condus la divergențe, atât în plan doctrinar, cât și în plan jurisprudențial.

În acest sens, în doctrină s-a arătat că „elementul material al infracțiunii constă în toate situațiile într-o acțiune, în faptul comisiv de a «prezenta» adică de a expune, de a arăta, de a pretinde, de a înfățișa ceva” și că „în cadrul acestei abordări, se poate afirma că înșelăciunea nu este reglementată ca una omisivă”^[16]. Un alt autor, apreciază însă că „de regulă, elementul material se prezintă sub forma unei acțiuni (de inducere în eroare), dar se poate realiza și prin inacțiune”^[17].

Alți autori au nuanțat problema, arătând că „echivalarea prezentării unei împrejurări false cu neprezentarea unei împrejurări adevărate (pentru a înlătura o eroare preexistentă, dar neprovocată) ar putea fi «acuzată» că depășește limitele interpretării impuse de lex stricta, fiind de fapt o analogie în defavoarea celui acuzat”^[18]. Autorii citați nuanțează problema, arătând în același timp și faptul că „în situații excepționale (relații dintre profesionist și consumator, situații în care exista obligația legală de a divulga o anumită informație, etc.) această «tăcere» va putea fi recalificată drept o inducere în eroare, tăcerea fiind, în acest caz, un alt mod de prezentare (tacită) a unei fapte mincinoase ca adevărată sau a unei fapte adevărate ca mincinoasă”^[19].

Practica judiciară este la rândul său neunitară. Exemplificativ, în cuprinsul Deciziei nr. 866/2020 a Curții de Apel București s-a reținut că în privința înșelăciunii comise prin menținerea în eroare a victimei, a operat dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. În fapt, s-a reținut că inculpatul era administratorul unei societăți specializate în emiterea de tichete de masă și tichete cadou. Beneficiarii acestor tichete le utilizau în comerț la achiziționarea de produse alimentare, iar asemenea tichete au fost acceptate ca mijloc de plată de agenții economici, inclusiv de marii retaileri, ca urmare a semnării unor „contracte de afiliere”, care prevedeau că unitatea afiliată se obliga să accepte ca mijloc de plată, în punctele sale de vânzare, tichete emise de societatea administrată de inculpat, în schimbul obligației acesteia de a deconta contravaloarea tichetelor, în condițiile prevăzute în contract. După o perioadă de timp, inculpatul a continuat să emită astfel de tichete, deși nu mai intenționa să le deconteze. Organele de urmărire penală au dispus trimiterea în judecată a inculpatului apreciind că fapta inculpatului de a induce în eroare marii retaileri, determinându-i să accepte la plată tichete de masă și tichete cadou puse în circulație în luna decembrie 2010, fără intenția de a le deconta, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de înșelăciune.

Instanța de control judiciar a admis apelul inculpatului și a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, arătând că intrarea în vigoare a noului Cod penal a condus la dezincriminarea înșelăciunii în convenții comisă prin menținerea în eroare. Detaliind acest aspect, Curtea a mai precizat faptul că „Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă într-o acțiune de inducere în eroare, deci dintr-o acțiune frauduloasă de amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. (…) Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a realității trebuie să fie aptă de a capta buna-credință, încrederea victimei și să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o mențină în eroarea produsă anterior. Pentru a realiza infracțiunea, făptuitorul folosește anumite mijloace de înșelare (…) Infracțiunea nu poate fi reținută decât dacă există o acțiune de a prezenta în mod nereal o anume situație sau o acțiune prin care făptuitorul înfățișează, arată, expune, descrie, aduce la cunoștința altei persoane o anumită situație de fapt căreia îi atribuie o altă aparență decât cea reală. Prin urmare, infracțiunea de înșelăciune nu poate exista în lipsa unei întâlniri, a unei discuții, a unei negocieri între făptuitor și presupusa victima. În condițiile în care nu a existat niciun contact între inculpați și presupusele persoane vătămate nu poate fi identificată o conduită concretă de inducere în eroare. (…) Faptul că la un moment dat inculpatul nu a decontat decât parțial tichetele de masă nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, în lipsa vreunui alt element de conduită din partea acestora, ci constituie o neexecutare a obligațiilor civile care trebuie soluționată de instanța civilă”. Finalmente, instanța a mai arătat că „În cazul unui contract cu executare succesivă, dacă la un moment dat una dintre părți o lasă pe cealaltă să își îndeplinească propria prestație și nu își îndeplinește obligația proprie nu înseamnă că ne aflăm în prezența unei induceri în eroare. Emiterea tichetelor de masă nu reprezintă un act de inducere în eroare, ci constituia un segment al operațiunilor prin care se desfășurau relațiile dintre părți”.

Curtea de Apel Târgu-Mureș a ajuns la aceeași concluzie^[20], respectiv că infracțiunea de înșelăciune nu poate fi comisă prin omisiune, raportându-se însă la dispozițiile art. 17 C. pen., în cuprinsul cărora este reglementată comiterea infracțiunii comisive prin omisiune. În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatei că a indus în eroare Casa Județeană de Pensii, prin utilizarea unor înscrisuri care nu corespundeau realității, obținând astfel lunar sume de bani cu titlu de pensie, deși nu îndeplinea condițiile necesare acordării acestor drepturi bănești.

În mod corect, în opinia noastră, instanța a apreciat că „lăsarea” Casei Județene de Pensii să vireze lunar respectivele sume de bani nu mai prezintă relevanță din perspectiva actelor materiale care pot fi reținute în sarcina inculpatei. În acest sens, s-a arătat că „Fiecare inacțiune lunară a inculpatei nu prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, prin fiecare omisiune a sa și anume aceea de a lăsa ca pensia obținută în baza unor acte false să fie virată în contul său, întrucât prin acest mod nu induce în eroare în fiecare lună Casa Județeană de Pensii prin pasivitatea sa, ci prejudiciul se perpetuează prin trecerea timpului, infracțiunea fiind una progresivă și nu una continuată sau continuă”^[21]. În continuare, instanța a arătat că art. 17 C. pen. „redă în mod limitativ cazurile în care o infracțiune se poate considera a fi comisivă prin omisiune, astfel conform art. 17 lit. a) Cod penal, atunci când există o obligație legală sau contractuală de a acționa sau conform lit. b) când autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. În mod evident în cauză nu exista o obligație legală sau contractuală a inculpatei de a acționa, acest caz referindu-se la situațiile care decurg dintr-o legătură naturală, o legătură strânsă de comunitate sau asumarea voluntară a obligației de protecție”. În ceea ce privește dispozițiile art. 17 lit. b) C. pen., instanța a apreciat că „această prevedere se referă doar la situațiile în care o persoană efectuează o anumită activitate fără a intenționa în mod direct să creeze o stare de pericol prin care se înlesnește producerea rezultatului”.

Un ultim argument, invocat doar tangențial de instanța de control judiciar, dar care în opinia noastră subliniază absurdul unei concluzii contrare, îl reprezintă faptul că „nu putem concepe că inculpatul avea o obligație de a se autodenunța”. Într-adevăr, în măsura în care a existat o acțiune de inducere în eroare, care ulterior generează o amplificare a prejudiciului, inculpatului i-ar fi „oferite” două posibilități: să răspundă întotdeauna pentru o infracțiune continuată (în considerarea faptului că ulterior nu a anunțat victima că a fost indusă în eroare) sau să se autodenunțe.

La nivelul practicii judiciare, pare însă să existe și opinia contrară, în sensul că infracțiunea de înșelăciune poate fi comisă atât prin acțiune, cât și prin inacțiune^[22]. Totuși, în fapt, în cazul inculpaților trimiși în judecată în cauzele la care am făcut trimitere, s-a reținut infracțiunea de înșelăciune în formă comisivă, în cuprinsul hotărârilor făcându-se precizarea cu titlu general că „Latura obiectivă are ca element material inducerea în eroare printr-o acțiune sau omisiune a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate, având ca efect crearea unei reprezentări false a realității”.

În ceea ce ne privește, dacă fără îndoială dolul poate fi comis și printr-o inacțiune, având în vedere prevederile exprese în acest sens din cuprinsul Codului civil^[23], infracțiunea de înșelăciune este în prezent exclusiv o infracțiune comisivă.

Credem că instanțele care au apreciat că o conduită de menținere în eroare a victimei nu are caracter infracțional au prezentat în mod exhaustiv argumentele care susțin o astfel de concluzie. Rezumând:

(i) odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, în privința comiterii infracțiunii de înșelăciune în modalitatea menținerii în eroare a victimei, a operat dezincriminarea;

(ii) în cazul infracțiunilor cu executare succesivă dacă la un moment dat una dintre părți o lasă pe cealaltă să își îndeplinească propria prestație și nu își îndeplinește obligația proprie nu înseamnă că ne aflăm în prezența unei induceri în eroare.

(iii) infracțiunea de înșelăciune nu poate fi comisă prin omisiune, neputând fi incidente dispozițiile art. 17 C. pen.

Dincolo de argumentele instanței din cuprinsul hotărârii la care am făcut referire, am adăuga un argument suplimentar, care face inutilă orice analiză a aplicabilității art. 17 lit. a) sau b) C. pen., respectiv acela că, pentru ca o infracțiune comisivă să poată fi comisă prin omisiune, este necesar ca infracțiunea respectivă să aibă un conținut deschis. În acest sens, în doctrină s-a arătat că doar infracțiunile în formă liberă se pot converti în infracțiuni omisive improprii^[24], or credem că modalitatea în care legiuitorul a înțeles să incrimineze faptele de înșelăciune – acțiunea constând în inducerea în eroare a victimei – nu permite o astfel de calificare, infracțiunea fiind în mod evident una în formă închisă.

(iv) o concluzie contrară ar conduce la obligarea autorului de a se „autodenunța” impunându-se în sarcina acestuia obligația de a aduce la cunoștința victimei că a fost indusă în eroare.

Având în vedere aceste aspecte, apreciem că în situațiile în care victimei i-a fost cauzat un prejudiciu, însă autorul nu a avut o conduită activă de inducere în eroare, fapta va fi analizată exclusiv prin raportare la dispozițiile de drept civil. Menținerea în eroare a victimei (eroarea fiind preexistentă și nu generată de autor printr-o acțiune anterioară) nu poate avea relevanță penală, în cauză putând fi incidente dispozițiile privitoare la dol.

2.2. Intenția

După cum am arătat supra, atât dolul, cât și înșelăciunea pot fi comise doar cu intenție. Totuși, lecturând dispozițiile art. 244 C. pen., se poate observa că, în cazul înșelăciunii, intenția este calificată prin scop (de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust), în timp ce în cuprinsul art. 1214 C. civ. nu există o prevedere similară. În ceea ce privește dolul, scopul urmărit de agent este acela de a determina o altă persoană să încheie un contract cu cea dintâi, nefiind esențial ca scopul agentului să fie acela de a obține un folos patrimonial injust^[25]. În acest sens, s-a arătat în doctrina de drept civil că suntem în prezența dolului atunci când „o parte contractantă încearcă să trișeze juridic, amăgind-o pe cealaltă, prin prezentarea mincinoasă a realității, cu scopul de a o determina să contracteze” și că „elementul determinant al dolului se regăsește în scopul înșelătoriei juridice: aceasta este întreprinsă pentru a încheia un act juridic, care altfel nu s-ar fi săvârșit”^[26].

În aceste condiții, în mod evident, în lipsa scopului special, chiar dacă victima este determinată să încheie un contract prin inducerea în eroare a acesteia, nu se va putea reține infracțiunea de înșelăciune, dar nu este exclusă aplicarea dispozițiilor de drept civil referitoare la dol. În privința laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune, pot fi observate două cerințe impuse de norma de incriminare: ca scopul urmărit de autor să fie acela de a obține un folos patrimonial, respectiv ca folosul respectiv să fie unul injust. Oricare dintre cele două cerințe nu este îndeplinită, va conduce la imposibilitatea atragerii răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

Cu alte cuvinte, dacă ne raportăm la cerința ca autorul să urmărească obținerea unui folos patrimonial, nu vom putea fi în prezența unei înșelăciuni, dar contractul ar putea fi anulat în considerarea vicierii consimțământului prin dol; cu titlu de exemplu, ne gândim la ipoteza în care autorul determină victima să consimtă la încheierea unui contract prin care aceasta își cesionează părțile sociale deținute într-o societate, exclusiv din motive de răzbunare, prezentându-i în acest sens o serie de documente false care creau aparența că societatea se află într-un impas financiar.

Raportat la cea de-a doua cerință, ca folosul urmărit de autor să fie unul injust, se pune întrebarea în ce măsură ar putea fi reținută infracțiunea de înșelăciune sau ar fi incidente dispozițiile referitoare la dol, atunci când folosul urmărit este unul just.

În raport de această situație, în doctrina de drept penal, în mod corect s-a arătat că nu va putea fi reținută infracțiunea de înșelăciune atunci când inducerea în eroare se realizează în scopul obținerii în mod just a unui folos patrimonial. Autorii fac astfel trimitere cu titlu exemplificativ la „minciunile” spuse cu ocazia unor spoturi publicitare, arătând că, „indubitabil, toate reclamele comerciale conțin și aspecte de exagerare a calității produsului căruia i se face publicitate”, dar „totuși, această formă de «înșelare» a publicului larg este una tolerată, comerciantul neputând fi condamnat în astfel de situații pentru infracțiunea de înșelăciune”^[27]. Chiar dacă în cuprinsul art. 1214 C. civ. nu există dispoziții similare privitoare la necesitatea ca folosul urmărit de autor să fie unul injust, similar celor arătate supra, în doctrina de drept civil s-a arătat că în cazul dolului „trebuie să se determine simultan dacă, din punct de vedere subiectiv, el se concretizează în rea-credință și vizează elemente hotărâtoare la încheierea contractului”^[28]. În acest context, autorii citați arată că „de exemplu, prezentarea vădit exagerată a calității unui produs nu constituie dol pentru că lipsește voința de a înșela cu rea-credință, notorie fiind dorința comercianților de a atrage clienții, chiar prin epatarea sau amăgirea acestora”^[29].

O altă situație interesantă supusă analizei în doctrina de drept penal este aceea în care proprietarul unui bun induce în eroare hoțul care i-a sustras anterior bunul, astfel încât autorul furtului îi restituie proprietarului în mod voluntar bunul. Și de această dată, în considerarea faptului că folosul urmărit de autor nu este unul injust, s-a arătat că nu se va putea reține infracțiunea de înșelăciune^[30]. Dacă în cazul comercianților care exagerează caracteristicile unui bun, lucrurile păreau mai clare, în ipoteza proprietarului care induce în eroare persoana care anterior i-a sustras un bun, lipsa de incidență a dolului nu mai este la fel de evidentă în lipsa unei dispoziții exprese care să impună necesitatea ca autorul dolului să urmărească obținerea unui folos injust.

Totuși, credem că această cerință derivă din necesitatea ca autorul să acționeze cu rea-credință. În ipoteza în care presupusul autor al dolului urmărește să își recupereze un bun sustras anterior, credem că lipsește cerința relei-credințe, astfel încât nu vor putea fi incidente nici dispozițiile art. 1214 C. civ.

Rezumând, apreciem că:

– în măsura în care autorul inducerii în eroare nu urmărește obținerea unui folos patrimonial, nu se va putea aduce în discuție reținerea unei infracțiuni de înșelăciune, dar nu este exclusă incidența dispozițiilor art. 1214 C. civ.;

– în măsura în care, în concret, autorul urmărește obținerea unui folos patrimonial, dar acesta nu este unul injust, acestuia nu îi va putea fi atrasă răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, iar actul juridic încheiat nu va putea fi nici anulat în considerarea vicierii consimțământului prin dol, nefiind îndeplinită condiția relei-credințe impusă de normele de drept civil.

2.3. Paguba

O altă diferență dintre înșelăciune și dol, sesizabilă din simpla lecturare a dispozițiilor art. 244 alin. (1) C. pen., respectiv art. 1214 alin. (1) C. civ. vizează urmarea acțiunii autorului. Înșelăciunea se consumă, potrivit textului de incriminare, doar în ipoteza în care s-a produs o pagubă. Pe de altă parte, o astfel de cerință nu se regăsește în cuprinsul art. 1214 C. civ.

În aceste condiții, exemplificativ, credem că în ipoteza în care o persoană induce în eroare o altă persoană, pentru a o determina pe aceasta din urmă să încheie un contract prin care să îi fie remise autorului inducerii în eroare o serie de bunuri cu valoare pur sentimentală, nu va putea fi reținută infracțiunea de înșelăciune, însă actul juridic respectiv ar putea fi anulat în considerarea vicierii consimțământului prin dol, sub rezerva evidentă ca autorul să fi acționat cu rea-credință, din considerentele expuse supra.

2.4. Elementele cu privire la care victima a fost indusă în eroare

Așa cum am arătat supra, atât în cazul înșelăciunii, cât și în cazul dolului este esențial să se constate că în lipsa inducerii în eroare, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

Dreptul civil în materie contractuală este însă unul mult mai tehnic, iar inducerea în eroare a părții contractante poate conduce la anularea actului juridic fără a fi însă întotdeauna în prezența dolului – viciu de consimțământ.

În acest sens, exemplificativ, în doctrină s-a arătat că „Reticența dolosivă nu poate fi reținută ca viciu de consimțământ când ea se referă la ascunderea incapacității de a contracta (art. 45 C. civ.), pentru că dolul trebuie să vină de la o persoană capabilă juridic de a încheia acte civile” și că „dolul săvârșit de incapabili, indiferent de cum a fost practic făcut, ar putea să nu fie considerat viciu de consimțământ, ci un delict civil. (…) În acest caz, actul va fi anulat pentru incapacitate, iar răspunderea civilă se va angaja după dreptul comun^[31].

În planul dreptului penal însă, astfel de diferențieri tehnice nu există, vom fi în prezența înșelăciunii ori de câte ori victima este indusă în eroare, iar în lipsa erorii nu ar fi procedat la încheierea actului, provocându-și astfel o pagubă. Capacitatea de a contracta, chiar dacă potrivit dreptului civil este o condiție esențială pentru validitatea contractului, distinctă de consimțământ (care poate fi viciat prin dol), din perspectiva dreptului penal este un element care poate face obiectul inducerii în eroare la fel ca oricare altul.

Reamintim că, potrivit art. 43 alin. (1) C. civ., printre alții, nu au capacitate de exercițiu minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, respectiv persoanele care beneficiază de măsura tutelei speciale, iar potrivit art. 164 alin. (4) din același act normativ „O persoană poate beneficia de tutelă specială dacă deteriorarea facultăților sale mintale este totală și, după caz, permanentă și este necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei”.

Dacă în planul dreptului civil inducerea în eroare cu privire la capacitatea de a contracta nu reprezintă dol, în sens de viciu de consimțământ, în planul dreptului penal aceasta poate conduce la reținerea infracțiunii de înșelăciune.

Exemplificativ, în măsura în care o persoană asupra căreia s-a instituit tutela specială induce în eroare o altă persoană cu privire la acest aspect și încheie cu aceasta un contract de vânzare-cumpărare, se poate pune în discuție comiterea infracțiunii de înșelăciune. Apreciem că existența capacității de a contracta este, de cele mai multe ori, un element determinant pentru cumpărător^[32]. Desigur că, în contextul în care autorul nu are discernământ, acestuia nu îi va putea fi atrasă răspunderea penală, însă comițând o faptă tipică, față de acesta vor putea fi luate măsuri de siguranță^[33].

Tot cu titlu exemplificativ, o altă situație care nu constituie dol, în sensul de viciu de consimțământ, dar care poate conduce la atragerea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune este aceea în care inducerea în eroare vizează condițiile de service. Astfel, în doctrina de drept civil s-a arătat că în cazul unei minciuni cu privire la condițiile de service „nu va fi în discuție dolul, ci o chestiune legată de respectarea obligației legale de reparare a produselor, care are incidență nu cu viciile de consimțământ, ci cu răspunderea pentru produsele vândute”^[34]. În plan penal însă, dacă problema condițiilor de service constituie un element determinant pentru cumpărător, iar autorul îl induce în eroare cu privire la aceste aspecte, vom fi în prezența infracțiunii de înșelăciune^[35].

Așadar, potrivit dreptului penal, inducerea în eroare, în măsura în care are ca obiect un element determinant în încheierea actului juridic, poate conduce la reținerea infracțiunii de înșelăciune, indiferent care este aspectul cu privire la care intervine. Potrivit dreptului civil însă, pot exista situații, precum cele la care am făcut referire anterior, în care, deși autorul comite manopere dolosive, contractul va fi anulabil însă nu în considerarea viciului de consimțământ.

§3. Înșelăciune vs. Neexecutarea unui contract versus dol

O ultimă problemă care credem că prezintă interes în acest context o reprezintă ipoteza în care una dintre părți nu își execută obligațiile asumate prin contractul încheiat. Înainte de a analiza însă relația dintre înșelăciune și dol, vom face câteva precizări legate de distincția dintre înșelăciune și neexecutarea unui contract.

Apreciem că în mod corect s-a arătat în doctrină că „pentru delimitarea corectă între cele două ipoteze (înșelăciune, respectiv neexecutarea unui contract – n.n.) vor trebui verificate două elemente: buna sau reaua-credință^[36], în sens general, a agentului la încheierea contractului și existența sau nu a scopului special specific infracțiunii de înșelăciune – acela de a obține un folos material injust pentru sine sau pentru altul”^[37]. Astfel, în măsura în care agentul este de bună-credință la momentul încheierii contractului, iar ulterior nu își execută obligațiile contractuale, nu vom fi în prezența unei infracțiuni de înșelăciune și nici în prezența dolului, ci vom fi în prezența unei simple neexecutări contractuale.

Autorii citați au dezvoltat această problemă, arătând că buna-credință se prezumă, iar reaua-credință se poate evidenția prin verificarea caracterului real-obiectiv al împrejurărilor prezentate persoanei vătămate pentru a o determina să accepte încheierea contractului. În acest sens s-a arătat că, „dacă aspectele indicate de agent pot fi verificate în momentul în care sunt comunicate persoanei vătămate (situația contabilă, portofoliul de clienți, solvabilitatea etc.), fiind neadevărate, și dacă toate acestea au fost elemente determinante pentru încheierea respectivei convenții, atunci vom putea discuta despre o infracțiune de înșelăciune. Dimpotrivă, în cazul în care agentul informează în mod corect partenerul contractual cu privire la faptul că se află în dificultăți financiare, dar se va redresa, pentru că există o bună piață pentru activitatea sa în viitor, sau că are, la rândul lui, sume restante de încasat, iar partenerul contractual acceptă riscurile de mai sus, dacă agentul nu își respectă apoi obligațiile asumate, vom fi în prezența unei neexecutări contractuale, și nu a unei înșelăciuni”^[38].

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, referitoare la existența scopului special, s-a arătat că, „dacă agentul se afla într-o situație economică dificilă și nu i-a informat despre aceasta pe cocontractanții săi, nu pentru că a urmărit să obțină un folos material injust pentru sine sau pentru altul, ci pentru că a încercat să se redreseze din punct de vedere economic, va lipsi scopul special cerut de textul de incriminare. În acest caz, neîndeplinirea obligațiilor contractuale nu se va analiza ca o înșelăciune, ci ca o insolvabilitate civilă sau comercială, după caz”^[39].

Această viziune se regăsește și la nivelul practicii judiciare, sens în care facem trimitere la Decizia penală nr. 985/2022 a Curții de Apel Cluj^[40]. În cauză, în sarcina inculpatului s-a reținut că și-a făcut reclamă pentru serviciile de confecționare de mobilier la comandă, iar partea vătămată a văzut anunțul și l-a contactat pe acesta. Inculpatul s-a deplasat la locația indicată de către persoana vătămată, a făcut măsurătorile, a preluat comanda, a semnat un act în care a stipulat ce obiecte urma să realizeze, care era valoarea acestor obiecte, care era valoarea avansului, precum și toate datele sale personale. În cadrul acelei întâlniri a și specificat că este învățător de profesie, iar, în timpul liber, confecționează mobilier la comandă. Ulterior, acesta nu și-a îndeplinit obligația contractuală asumată, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. Instanța de control judiciar a preluat argumentele autorilor anterior citați și, aplicându-le la speța dedusă judecății, a dispus achitarea inculpatului, arătând că „Din probele administrate în dosar rezultă în mod neechivoc că inculpatul a mai confecționat mobilier la comandă pentru alți beneficiari. (…) Din această perspectivă, nu se poate reține inducerea în eroare cu privire la un element de fapt verificabil, în sensul că se poate verifica în mod obiectiv caracterul adevărat sau fals al afirmației în momentul în care inculpatul «induce» persoana vătămată în eroare. Curtea reține că, la momentul încheierii contractului între părți, inculpatul nu a prezentat o faptă mincinoasă ca fiind adevărată sau o faptă adevărată ca fiind mincinoasă, el și-a dat toate datele de identificare, a oferit și informații suplimentare privind profesia sa, informații adevărate, iar din probele administrate rezultă ca a mai confecționat mobilier la comandă și avea capacitatea de a produce mobilierul comandat”.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție necesară pentru reținerea infracțiunii de înșelăciune, aceea ca inculpatul să acționeze cu intenția de a obține un folos material injust, Curtea a arătat că „nu există probe din care să rezulte această împrejurare. După semnarea minutei, care valorează contract, inculpatul a continuat să discute cu beneficiarii, să se justifice de ce nu reușește să ducă la bun sfârșit ceea ce a promis prin convenția încheiată cu părțile”. În consecință, Curtea a decis că „din probe nu rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul ar fi urmărit inducerea în eroare a persoanelor vătămate cu ocazia înțelegerii de a confecționa un corp de mobilier, cu scopul urmărit de a încasa suma de bani reprezentând avansul, astfel că singura concluzie care se conturează este aceea că suntem în prezența nerespectării contractului încheiat între părți și nu în prezența inducerii în eroare a persoanelor vătămate, încă de la început”.

O altă hotărâre relevantă din perspectiva (ne)îndeplinirii condiției existenței scopului special este Decizia penală nr. 795/2020 a Curții de Apel Alba-Iulia^[41]. În cauză s-a reținut că între societatea administrată de inculpat și Compania Națională de Investiții a fost încheiat un contract care avea ca obiect construcția unui bazin de înot. În derularea contractului, inculpatul a întocmit două facturi prin care a solicitat plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea unor materiale necesare construcției, la facturile respective fiind atașate documente din care rezulta achiziționarea de către societatea inculpatului a respectivelor materiale de la alte societăți. Inculpatul s-a prelevat în acest sens de dispozițiile contractuale potrivit cărora „La intervale lunare, Antreprenorul va fi îndreptățit la plata următoarelor: (lit. b) valoarea materialelor și echipamentelor livrate pe șantier la o dată în prealabil convenită cu achizitorul și numai în măsura în care antreprenorul face dovada dobândirii calității de proprietar asupra respectivelor materiale și echipamente”. În baza acestor documente, fără a verifica existența faptică a materialelor, Compania Națională de Investiții a achitat cele două facturi. Întrucât termenul de finalizare a lucrării contractate nu a fost respectat, după prelungiri succesive, a intervenit rezilierea contractului, iar cu prilejul constatării stadiului lucrărilor și a materialelor existente, s-a constatat că materialele care au fost decontate cu titlu de „procurări materiale”, din facturile emise de societatea administrată de inculpat nu se regăsesc fizic, iar în urma cercetărilor efectuate în cauză, s-a constatat că acestea nici nu au fost procurate efectiv, actele emise în baza contractelor de achiziție fiind desființate ori nu au fost finalizate. De asemenea, s-a mai stabilit faptul că inculpatul a utilizat sumele de bani achitate de Compania Națională de Investiții pentru efectuarea unor plăți iminente, societatea sa aflându-se într-o situație economică dificilă. Totodată, cu prilejul cercetării judecătorești, instanța de control judiciar a stabilit că documentele de achiziție prezentate de inculpat erau translative de proprietate de la momentul încheierii respectivelor contracte.

Analizând starea de fapt, Curtea de Apel a apreciat că se impune achitarea inculpatului, argumentele reținute în susținerea soluției fiind în esență următoarele:

a) din perspectiva laturii obiective: „pentru existența infracțiunii de înșelăciune (…) este necesar ca la încheierea convenției sau pe parcursul executării, autorul să fi întreprins acțiuni de inducere în eroare prin întrebuințarea de mijloace frauduloase și numai în acest fel să fi determinat încheierea sau executarea convenției. În cauza de față inculpatul nu a uzat de niciun mijloc amăgitor pentru a convinge reprezentanții părții civile să încheie contractul și ulterior pe parcursul executării”. De asemenea, instanța de control judiciar a mai arătat că „faptul că nu a îndeplinit întocmai o obligație asumată în cadrul unei convenții civile producând astfel un prejudiciu, pe care l-a recunoscut, nu poate angaja răspunderea penală a acestuia”.

În privința faptului că inculpatul nu a utilizat sumele de bani încasate de la presupusa parte vătămată pentru realizarea obiectivului de investiții, instanța a reținut că „nici această conduită nu este una tipică, atâta timp cât inculpatul nu a folosit nici un mijloc fraudulos pentru a convinge reprezentantul părții civile de a efectua plata în avans, conduita sa fiind cel mult una care ar putea atrage răspunderea contractuală. Relevant în acest sens a fost și faptul că inculpatul deținea acte și documente de achiziție, dobândind dreptul de proprietate, chiar dacă materialele nu se aflau fizic în posesia societății administrate de inculpat”.

b) existența faptică a materialelor nu constituia un element determinant fără de care reprezentanții părții civile nu ar fi achitat facturile în discuție.

Acest criteriu nu este de foarte multe ori pus în discuție în practica judiciară, hotărârea analizată fiind una interesantă în opinia noastră și în considerarea acestei analize făcute de instanța de control judiciar.

Instanța a apreciat că lipsește caracterul determinant al acestei împrejurări „de vreme ce această condiție nu este stipulată nici în clauza 11.2.1. lit. b) din contract care impune dovada dobândirii calității de proprietar”. Astfel, „nu se poate stabili cu certitudine că la momentul încheierii contractului, pentru partea civilă aceasta ar fi avut un caracter determinant pentru încheierea și executarea contractului, de vreme ce această mențiune nici nu a fost inserată în cuprinsul contractului semnat de ambele părți și nici nu a recurs la clauzele contractuale privind rezilierea/încetarea efectelor convenției nici în cazul nerespectării termenelor de finalizare a lucrărilor”. Finalmente, lipsa caracterului determinant a fost constatată de instanța de control judiciar „cu atât mai mult cu cât, dacă inculpatul ar fi executat întocmai sau corespunzător lucrările ce au făcut obiectul contractului încheiat, după emiterea facturilor și plata acestora de către partea civilă pentru materialele și echipamentele inserate și care s-ar fi dovedit că nu au respectat condiția de a fi necesare unui moment imediat următor sau apropiat datei la care se solicită procurarea, partea civilă nu ar mai fi considerat că am mai fi fost în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și probabil nici a unei răspunderii civile contractuale”.

c) din perspectiva laturii subiective: „nu s-a dovedit că inculpatul a urmărit scopul realizării pentru sine sau pentru firma sa a unui folos material injust, altul decât o finanțare pentru achitarea costurilor cu producția, societatea administrată de inculpat având ca obiect de activitate încă de la înființare din 2004 – construcțiile, fiind antrenată în mai multe obiective de construcție, inclusiv cu partea civilă (…), sumele de bani obținute pe baza procedurilor contractuale fiind folosite în redresarea financiară”. Instanța a mai reținut că inculpatul „a avut intenția să îndeplinească obligațiile contractuale determinante – construirea obiectivelor cu privire la care s-a contractat și nu a urmărit un folos material injust, neexecutarea lucrărilor datorându-se problemelor financiare, astfel că sub aspectul laturii subiective, vinovăția sub forma intenției calificată prin scop vizând obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, nu poate exista”.

Rezumând cele arătate, așa cum de altfel am precizat de la debutul analizei, distincția dintre înșelăciune și o neexecutare contractuală se va face în funcție de buna sau reaua-credință a agentului la momentul încheierii contractului, respectiv de existența scopului special al dobândirii unui folos material injust.

În cazul contractelor cu executare succesivă, reaua-credință a agentului poate apărea și pe parcursul derulării contractului. Exemplificativ, X, administrator al unei societăți având obiect de activitate construirea de imobile, încheie cu Y un contract de vânzare-cumpărare prin care Y achiziționează un imobil care urmează să fie edificat de societatea administrată de X, plata urmând să se facă în tranșe lunare. X este de bună-credință la încheierea contractului, însă realizează pe parcurs că nu va putea finaliza construcția. Cu toate acestea, pentru a-l determina pe Y să achite în continuare ratele, îi prezintă acestuia documente false, care atestă capacitatea economică a societății, determinându-l astfel pe Y să îi vireze în continuare sumele datorate, deși X nu mai intenționa să își îndeplinească obligațiile contractuale. În această ipoteză în sarcina lui X va putea fi reținută infracțiunea de înșelăciune. În măsura în care însă X nu ar utiliza astfel de mijloace frauduloase și nu ar avea scopul obținerii unui folos material injust, apreciind că va reuși totuși să finalizeze construcția, nu vom fi în prezența înșelăciunii, din nou, răspunderea lui X fiind una contractuală.

Situația trebuie însă diferențiată de ipoteza deja analizată în care agentul de bună-credință încheie un contract cu executare succesivă, iar ulterior are o conduită pur pasivă, urmând să beneficieze de executarea obligațiilor celeilalte părți, deși nu mai intenționează să își îndeplinească obligațiile contractuale. Revenind la exemplul anterior, în măsura în care X nu ar utiliza mijloace frauduloase pe parcursul executării contractului, dar, deși a conștientizat că nu va putea finaliza construcția și a renunțat să încerce să își îndeplinească obligația contractuală, nu aduce la cunoștința contractantului acest aspect, cumpărătorul continuând să achite sumele de bani datorate, în sarcina lui X nu va putea fi reținută infracțiunea de înșelăciune.

În acest context, facem din nou trimitere la Decizia nr. 866/2020 soluționată de Curtea de Apel București, prin care s-a dispus achitarea inculpatului în sarcina căruia s-a reținut că a decontat doar parțial tichetele de masă, instanța arătând faptul că „Simpla neexecutare a unei obligații nu are caracter penal, chiar dacă în momentul încheierii convenției sau pe parcursul ei, în cazul contractelor cu executare succesivă, partea care și-a îndeplinit obligația știa că nu o va îndeplini. Potrivit dreptului civil, oricine se angajează este ținut să execute întocmai obligația luată, consecințele neîndeplinirii acesteia în termenul și în condițiile stipulate fiind reglementate de Codul civil. Din domeniul dreptului civil se trece în domeniul dreptului penal numai atunci când, fie la momentul încheierii convenției, fie pe parcursul executării ei, acea parte care nu și-a respectat obligația s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a o convinge pe cealaltă parte că își va executa obligațiile în termenul sau după caz în condițiile convenite”.

Revenind însă la „obiectul” principal al prezentului material, relația dintre înșelăciune și dol, raportându-ne la ipotezele anterioare, credem că se impun a fi formulate următoarele precizări.

În cazul în care agentul este de rea-credință la momentul încheierii actului juridic și acționează cu scopul obținerii unui folos material injust, am arătat că vom fi în prezența infracțiunii de înșelăciune. În acest caz, vor fi însă îndeplinite și condițiile dolului, aceste elemente fiind comune celor două instituții.

Deși unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal este principiul subsidiarității, potrivit căruia atât în activitatea de legiferare, cât și în aceea de aplicare a normelor juridice, trebuie să se intervină prin mijloace de drept penal doar atunci când protejarea valorii sociale avute în vedere nu se poate realiza și prin intermediul unor norme aparținând altor ramuri de drept, în cazul analizat înlăturarea răspunderii penale pentru comiterea unei infracțiuni de înșelăciune nu este posibilă. Aceasta se datorează faptului că o conduită precum cea analizată întrunește toate elementele de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune și nu există nicio altă instituție de drept penal care să permită aplicarea cu prioritate a normelor de drept civil prin care este reglementat dolul.

În cazul contractelor cu executare succesivă, am arătat că reaua-credință poate să intervină și pe parcursul derulării contractului, iar atragerea răspunderii penale pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune va fi posibilă. În această ipoteză însă, nu se va putea aduce în discuție și dolul, având în vedere că acesta este un viciu de consimțământ care poate interveni doar la momentul încheierii actului juridic.

Concluzii

Având în vedere cele expuse în cuprinsul materialului, apreciem că relația dintre infracțiune și dol-viciu de consimțământ ar fi următoarea:

(i) infracțiunea de înșelăciune nu poate fi comisă prin omisiune, însă dolul poate fi incident și în măsura în care agentul a omis în mod fraudulos să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care trebuia să i le dezvăluie;

(ii) pentru reținerea infracțiunii de înșelăciune este necesar ca autorul să acționeze cu scopul obținerii unor folos patrimonial injust. Această condiție nu este necesară însă în cazul dolului, motiv pentru care în absența scopului special, infracțiunea de înșelăciune nu va putea fi reținută, însă vor putea fi aplicate sancțiunile de drept civil care pot interveni în cazul vicierii consimțământului prin dol, sub rezerva desigur, a îndepliniri și celorlalte condiții prevăzute de normele de drept civil;

(iii) producerea unei pagube^[42] reprezintă o condiție de tipicitate în cazul infracțiunii de înșelăciune, însă nu este o condiție esențială a dolului. Astfel, în măsura în care prin conduita autorului nu se produce o pagubă/nu există această aptitudine, infracțiunea de înșelăciune nu va putea fi reținută, însă sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute de lege, vor putea fi incidente dispozițiile privitoare la dol;

(iv) sfera de aplicabilitate a înșelăciunii este mai largă în privința elementelor cu privire la care contractantul poate fi indus în eroare, însă tehnicitatea normelor de drept civil conduce la o restrângere a dispozițiilor privitoare la dol în anumite situații precum cele exemplificate supra;

(v) distincția dintre înșelăciune și o „simplă” neexecutare contractuală se va face în funcție de buna sau reaua-credință a agentului la momentul încheierii contractului și de existența scopului special al obținerii unui folos material injust. În măsura în care agentul nu este de rea-credință și nu acționează cu acest scop, dar nu își îndeplinește obligațiile asumate, vom fi în prezența unei răspunderi contractuale;

(vi) dacă cele două condiții sunt îndeplinite, vor fi incidente atât dispozițiile de drept penal, cât și cele de drept civil privitoare la dol. În absența însă a unor mecanisme prin care să se dea prevalență dispozițiilor de drept civil, în sarcina autorului se va reține infracțiunea de înșelăciune;

(vii) în cazul contractelor cu executare succesivă, intenția frauduloasă a autorului poate interveni și pe parcursul executării contractului. În măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții de tipicitate, autorul va răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. În această ipoteză însă nu vor putea fi incidente dispozițiile privitoare la dol, având în vedere că acesta este un viciu de consimțământ care poate interveni doar la momentul încheierii contractului, iar în cazul analizat, actul juridic este întocmit inițial cu bună-credință din partea contractantului.

Note de subsol

^[1] Înșelăciunea în convenții era reglementată distinct în Codul penal din 1969, potrivit art. 215 alin. (3) fiind sancționată „Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate”.

^[2] Potrivit art. 1179 C. civ. „(1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimțământul părților;

3. un obiect determinat și licit;

4. o cauză licită și morală”.

^[3] Exemplificativ, nu se va pune problema delimitării între înșelăciune și dol, fiind în mod evident în prezența unui comportament „pur” infracțional, în ipoteza în care X, pretinzând în mod nereal că este un ofițer de poliție rutieră, îl determină pe Y să îi remită o sumă de bani cu titlu de amendă, pentru presupusa comitere a unei fapte contravenționale.

^[4] Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 87.

^[5] C. Zamșa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.) ș.a., Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012,p. 1276.

^[6] Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 89-90.

^[7] Ibidem.

^[8] S. Bogdan, D.A. Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals și contra ordinii și liniștii publice,Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 131.

^[9] Ibidem.

^[10] Ibidem, p. 132. Această concluzie este confirmată și de practica judiciară, sens în care facem trimitere, cu titlu exemplificativ, la Decizia nr. 1061/2020 a Curții de Apel Cluj, în cuprinsul căreia instanța a reținut faptul că „Înșelăciunea presupune acțiunea/mai multe acțiuni de amăgire care pot fi realizate prin orice mijloace. Practic, chiar și simpla minciună sau simpla reticență pot constitui mijloace de amăgire atunci când se produc în corelație cu împrejurări sau fapte care fac ca ele să dobândească aparența de veridicitate” (https://www.rejust.ro/juris/4d9e4544).

^[11] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, ed. a 2-a, revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 302.

^[12] M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, ed. a 6-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 362. Dacă suntem de acord cu faptul că infracțiunea de înșelăciune se poate comite doar cu intenție, nu achiesăm însă la punctul de vedere al autorului potrivit căruia intenția poate fi doar una directă. În opinia noastră, prevederea unui scop special în cuprinsul normei de incriminare nu este incompatibilă cu comiterea infracțiunii și cu intenție indirectă. În același sens, a se vedea S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 166.

^[13] C. Zamșa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.) ș.a., op. cit., p. 1276.

^[14] Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 90.

^[15] S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 154.

^[16] I. Kuglay, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay ș.a., Codul penal. Comentariu pe articole, ed. a 2-a,Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 691. Nu achiesăm însă la opinia autoarei citate potrivit căreia infracțiunea de înșelăciune era exclusiv una comisivă și sub imperiul vechiului Cod penal. În acest sens, autoarea arată că „menținerea în eroare, la care textul anterior se referea expres, nu avea caracter infracțional decât în măsura în care se realiza printr-un act comisiv de prezentare mincinoasă a realității, de natură să întărească ori cel puțin să nu contrazică o preexistentă reprezentare greșită a acesteia”. În opinia noastră, în contextul în care în textul de incriminare se prevedea expres că infracțiunea se putea comite și prin menținerea în eroare, fără nici o altă condiție atașată, infracțiunea era și una „pur” omisivă.

^[17] V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. a 7-a, revizuită și adăugită,Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 370.

^[18] S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 150-151.

^[19] Ibidem. Autorii subliniază însă finalmente și faptul că o astfel de delimitare este una fină și deci destul de problematică pentru aplicarea sa în practică, motiv pentru care apreciază că s-ar impune o intervenție a legiuitorului în sensul reintroducerii menținerii în eroare ca act de executare.

^[20] Precizăm că soluția a fost pronunțată cu majoritate de voturi – a se vedea, Decizia nr. 251/2018 (https://www.rejust.ro/juris/88974e35). Pentru o analiză a acestei decizii, a se vedea și S. BOGDAN, D.A. ȘERBAN, op. cit., p. 150.

^[21] În opinia noastră, deși concluzia la care ajunge instanța este una corectă, nu putem fi de acord cu aprecierea acesteia că suntem în prezența unei infracțiuni progresive. Infracțiunea progresivă a fost definită în doctrină ca fiind „acea formă a unității legale de infracțiune în cazul căreia, după atingerea momentului consumativ specific unei anumite infracțiuni, are loc, fără o nouă intervenție a autorului, o amplificare în timp a urmării produse ce atrage o încadrare juridică mai gravă” (s.n.), F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018,p. 83. În situația analizată, perpetuarea prejudiciului nu conduce la o încadrare juridică mai gravă, discuția rămânând pe „tărâmul” înșelăciunii. Singura ipoteză care în opinia noastră ar permite ca într-o situație aproximativ similară să discutăm despre o infracțiune progresivă ar fi aceea în care s-ar ajunge la un prejudiciu de peste 2.000.000 lei, fapt ce ar atrage aplicarea dispozițiilor art. 256¹ C. pen., respectiv reținerea agravantei producerii de consecințe deosebit de grave.

^[22] C.A. Oradea, dec. nr. 467/2022 a Curții de Apel Oradea (https://www.rejust.ro/juris/g88g77526); C.A. Ploiești, dec. nr. 171/2022 (https://www.rejust.ro/juris/g8d4e2e86).

^[23] Pentru o analiză pe larg a obligației de informare (premisa comiterii dolului prin inacțiune) în cazul contractului de vânzare, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 244 și urm.

^[24] F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol. I,Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 390. Autorul citat arată faptul că, în cazul infracțiunilor în formă închisă, „legiuitorul stabilește o anumită formă pe care trebuie să o îmbrace acțiunea tipică, dintre posibilele acțiuni susceptibile de a aduce atingere valorii protejate”, iar „în cazul infracțiunilor în formă liberă este suficient ca acțiunea să fie «cauzală» în raport cu rezultatul prevăzut, cu alte cuvinte este suficient ca ea să fie susceptibilă de a produce rezultatul”.

^[25] Deși în cele mai multe dintre cazuri un astfel de scop, al obținerii unui folos va exista.

^[26] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 360.

^[27] S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 166-167. Autorii subliniază însă că „o astfel de excludere poate opera doar în măsura în care inducerea în eroare se realizează în limitele dreptului de a face reclamă unui produs. Dacă însă aceste limite sunt depășite, vom putea discuta despre reținerea unei fapte de înșelăciune”.

^[28] Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 88.

^[29] Ibidem.

^[30] S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 167. Autorii mai arată faptul că, „dacă cel care sustrage bunul de la hoț nu va putea comite o infracțiune de furt, cu atât mai puțin cel care obține bunul de la hoț printr-o inducere în eroare ar trebui sancționat pentru comiterea unei fapte de înșelăciune”.

^[31] Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 90.

^[32] Credem că situația analizată este similară celei în care o persoană vinde un bun pe care nu îl deține, inducând în eroare cumpărătorul cu privire la calitatea sa de proprietar. În acest sens, exemplificativ facem trimitere la Decizia nr. 529/2023 a Curții de Apel Oradea prin care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, reținându-se în sarcina acestuia faptul că a postat pe platforma OLX mai multe anunțuri cu privire la vânzarea de telefoane pe care acesta nu le deținea, determinând astfel „cumpărătorii” să îi vireze în contul bancar contravaloarea telefoanelor. Instanța a reținut că „Elementele asupra cărora a purtat eroarea, respectiv calitatea de proprietar al telefonului oferit spre vânzare și manifestarea de voință în sensul vânzării acestuia erau esențiale pentru remiterea de către persoana vătămată a sumei de 1.325 de lei. Fapta a avut ca urmare producerea unei pagube în patrimoniul persoanei vătămate, constând în suma de 1.325 de lei, însușită de inculpat” (https://www.rejust.ro/juris/4e323d776). Situațiile sunt similare din perspectiva faptului că persoana vătămată remite în ambele cazuri o sumă de bani pentru achiziționarea unui bun, bun pe care nu îl primește (deoarece inculpatul nu îl deține) sau îl primește, dar contractul este anulabil, deoarece autorul nu are capacitatea de a contracta.

^[33] Exemplificativ, potrivit art. 110 C. pen. (Internarea medicală) „Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol”.

^[34] Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit.,p. 89.

^[35] Condițiile de service pot constitui de exemplu un element determinant pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în cazul achiziționării unui autoturism.

^[36] În condițiile în care agentul este de bună-credință la momentul încheierii contractului, în mod evident nu se va putea aduce în discuție dolul, dar „profităm” de acest context pentru a analiza și această problemă, urmând infra să analizăm și relația dintre dol și înșelăciune în ipoteza în care agentul este de rea-credință de la momentul încheierii contractului.

^[37] S. Bogdan, D.A. Șerban, op. cit., p. 160.

^[38] Ibidem, p. 160-161.

^[39] Ibidem.

^[40] D. S. Chertes, Selecție de practică judiciară a Curții de Apel Cluj în materie penală (iulie-decembrie 2022), Jurnalul Baroului Cluj nr. 2/2022, p. 77-78 (hotărârea poate fi regăsită în integralitate la adresa: (https://www.rejust.ro/juris/8662g8ed8).

^[41] Hotărârea poate fi accesată in extenso la adresa: https://www.rejust.ro/juris/6e96459g.

^[42] Desigur că nu este exclusă reținerea infracțiunii de înșelăciune în formă tentată (care presupune tocmai faptul că nu s-a produs o pagubă), însă pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 244 C. pen., conduita autorului trebuie să aibă aptitudinea de a produce o astfel de consecință.