Regimul juridic al unor acte încheiate de nedemn – moştenitor aparent

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 401-407.

Între condiţiile de a moşteni, fie prin moştenire legală, fie prin moştenirea testamentară, se regăseşte şi o condiţie negativă – respectiv ca persoana care pretinde dreptul de a moşteni sau nu fie nedemnă.

Urmare şi a deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului^[1], Velcea şi Mazăre contra României^[2], dar şi a recomandărilor constante ale doctrinei, precum şi evoluţiei naturale a societăţii, Codul civil a realizat un dublu salt în reglementarea insituţiei nedemnităţii – un salt înainte, prin reglementarea detaliată a două tipuri de nedemnitate, nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară, ca urmare a observării unei diferenţe de importanţă (impact social, atitudine subiectivă a autorului faptei, asumarea consecinţelor faptei) între tipurile de fapte care pot atrage nedemnitatea, dar şi un salt înapoi – prin revenirea la concepţia clasică de drept roman^[3] – şi anume că nedemnitatea este o dezmoştenire prezumată, cel puţin din perspectiva faptului că este reglementată posibilitatea iertării, drept cauză de înlăturare a efectelor nedemnităţii (atât a cei de drept, cât şi a celei judiciare).

În ipoteza în care nedemnul, în perioada de timp cuprinsă între deschiderea succesiunii şi rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată nedemnitatea de drept sau se admite o acţiune în stabilirea nedemnităţii judiciare, încheie acte juridice vizând unul sau mai multe bunuri din succesiune, se pune problema menţinerii sau nu a acestor acte, având în vedere faptul că, pe de o parte, sunt acte subsecvente, subordonate calităţii de moştenitor, respectiv că sunt acte încheiate de o persoană care nu deţine un drept asupra bunurilor respective^[4], iar, de pe altă parte, că, de cele mai multe ori, terţul co-contractant este de bună-credinţă, iar efectele nedemnităţii sunt retroactive, până la momentul la care succesiunea a fost deschisă [dată încetării din viaţă a de cujusului – art. 954 alin. (1) C. civ.].

Evident că aplicarea directă^[5], mecanică a celor două principii de mai sus^[6] nu poate fi susţinută temeinic şi în cazul terţilor de bună-credinţă, care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.

În acest sens, în doctrina şi în practica judecătorească de sub imperiul Codului civil Cuza a fost admisă teoria moştenitorului aparent, potrivit căreia actul încheiat cu moştenitorul nedemn se menţine dacă este cu titlu particular, cu titlu oneros, terţul a fost de bună-credinţă, dovedind că a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului (error communis facit jus) – aparenţa în condiţiile unei erori obşteşti este creatoare de drept^[7].

Ţinând seama de opiniile exprimate în această materie, în Codul civil a fost reglementată de o manieră succintă, dar eficientă, soarta actelor juridice încheiate de nedemn, după cum urmează: „actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile” [art. 960 alin. (3)].

O primă situaţie vizează actele de conservare şi pe cele de administrare, care, datorită importanţei securităţii circuitului civil, precum şi interesul economic ca bunurile din moştenire să fie nu numai conservate, dar şi puse în valoare, exploatate, sunt menţinute ca fiind valabile, cu o singură condiţionare, respectiv de a fi profitabile moştenitorilor^[8]. În doctrină se menţionează că aceste acte, dacă sunt profitabile moştenitorilor, se menţin, chiar şi dacă terţul este de rea-credinţă. De asemenea, în aceeaşi lucrare, se menţionează că desfiinţarea unui asemenea act poate fi obţinută numai dacă sunt îndeplinite două condiţii în mod cumulativ: (i) terţul a fost de rea-credinţă (cunoscând actele care atrag nedemnitatea) şi (ii) actul este dovedint ca fiind dăunător (la un preţ disproporţionat faţă de lucrările efectuate, dacă este un contract de antrepriză)^[9].

Din analiza textului, raportat şi la interesele ocrotite, rezultă însă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a condiţiona valabilitatea actelor de conservare şi de administrare numai prin raportare la un criteriu unic – acela de a fi sau nu profitabil moştenitorilor, fără a fi necesară dovada relei-credinţe a terţului contractant. De altfel, pentru persoana interesată – adevăratul moştenitor – dovada relei-credinţe a cocontractantului ar fi şi o dovadă aproape imposibilă, cât timp cunoaşterea de către acesta a actelor de nedemnitate săvârşite de către nedemn (moştenitor aparent) este imposibil de probat în lipsa unei recunoaşteri din partea cocontractantului – în cele mai multe cazuri – lucru imposibil de obţinut într-un proces care va opune interesele reclamantului cu cele ale terţului care se va ascunde aproape sigur în spatele prezumţiei de bună-credinţă. Evident, numai condiţionarea operării prezumţiei de bună-credinţă de dovedirea de către cel care o invocă a faptului pozitiv şi conex pe care se sprijină ar putea pune într-o poziţie procesuală de echilibru pe reclamant. Iar faptul pozitiv şi conex pe care l-ar putea obliga instanţa, la cererea reclamantului, ar fi chiar eroarea comună şi invincibilă în care şi terţul s-a aflat. Observăm cum revenim practic^[10] la soluţia doctrinară şi jurisprudenţială de sub imperiul Codului Cuza, în condiţiile în care art. 655 şi art. 657 din acel cod civil nu conţineau reglementarea expresă de astăzi. O asemenea interpretare ar duce astfel la lipsirea de efecte, la neaplicarea alin. (3) al art. 960 C. civ. Şi pentru acest motiv, cred că soluţia care trebuie dată este aceea a verificării exclusiv a condiţiei economice – actul să profite moştenitorilor – condiţie care poate fi probată prin mijloace de probă la îndemâna reclamantului.

Cât priveşte actele de administrare cu executare succesivă (şi cele de conservare, evident), trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1649 C. civ. – „Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului”, respectiv ale art. 1819 din materia locaţiunii: „(1) Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locaţiune. (2) Cu toate acestea, locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii”. Fiind texte speciale în raport cu soluţia din art. 960 alin. (3) teza întâi C. civ., acestea se vor aplica cu prioritate, în completarea condiţiei impuse de acest din urmă text.

O menţiune se impune^[11] cu privire la soluţia reglementată de art. 1478 C. civ. – plata făcută unui creditor aparent (în cazul nostru, creditorul aparent este nedemnul care acţionează drept moştenitor) – „Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor”.

Situaţia juridică în jurul căreia dezbaterile sunt mai ample, chiar şi din simpa perspectivă a conţinutului studiilor publicate până la acest moment, este aceea a actelor de dispoziţie cu privire la bunurile din moştenire.

Cât priveşte actele de dispoziţie care au ca obiect derivat^[12] bunurile mobile din moştenire, prin aplicarea coroborată a art. 919 alin. (1) şi (3), art. 935, art. 936, respectiv 937 alin. (1) C. civ. rezultă că „persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”. Evident, terţul achizitor trebuie ca, la momentul intrării în posesia efectivă a bunului să nu fi cunoscut şi să nici nu fi trebuit să cunoască lipsa calităţii de proprietar a nedemnului^[13]. De asemenea, actul trebuie să fie unul cu titlu oneros, pentru ca intrarea în posesie cu bună-credinţă să determine dobândirea proprietăţii, pentru cazul actului cu titlu gratuit dispoziţia cuprinsă în art. 937 C. civ. neaplicându-se.

În ipoteza în care obiectul derivat al actului de dispoziţie este un imobil, şi acestea se menţin, dacă sunt cu titlu oneros, terţul dobânditor este de bună-credinţă, cu respectarea regulilor de carte funciară^[14].

Cât priveşte primele două condiţii, respectiv ca actul să fie cu titlu oneros şi ca terţul dobânditor să fie de bună-credinţă, nu se impun precizări suplimentare, însă cu privire la respectarea regulilor de carte funciară, se impun o serie de dezvoltări^[15], centrate pe identificarea domeniului de aplicare şi a condiţiilor de aplicare ale principiului publicităţii materiale, aşa cum este reglementat de art. 901 C. civ., interpretat şi analizat de doctrina de specialitate^[16].

Conţinutul art. 901 C. civ. relevă principiul publicităţii materiale, după cum urmează: „(1) (s)ub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară. (2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare^[17]; b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bună-credinţă un drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în drepturi, după caz. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz”.

După cum s-a arătat în mod corect în doctrină^[18], principiul publicităţii materiale are domeniul de aplicare limitat la dobândirea de drepturi tabulare în temeiul unui act juridic cu titlu oneros care să fie înscris în cartea funciară şi numai în folosul unui terţ care a dobândit cu bună-credinţă (care trebuie să existe cel puţin până la momentul înregistrării cererii sale de înscriere a dreptului în folosul său) un drept real întemeindu-se pe cartea funciară. În concret, în materia actelor de dispoziţie consimţite de către nedemn, efectul achizitiv operează numai dacă sunt trei înscrieri ale dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil, efectuate succesiv de trei titulari, dintre care unul trebuie să fie nedemnul: a) defunctul trebuie să fi fost înscris în cartea funciară a imobilului respectiv în baza unui titlu valabil; b) nedemnul trebuie să fie şi el înscris în cartea funciară în temeiul unui certificat de moştenitor, asupra aceluiaşi imobil (ipoteză care evident îi este la îndemână, cu toate că art. 887^[19] C. civ. l-ar fi exceptat de la înscrierea respectivă, cât timp dreptul provine din moştenire, mai puţin în ipoteza în care dorea să dispună de drept, care este exact ipoteza noastră)^[20]; c) terţul va benefica de efectul achizitiv numai dacă îşi va înscrie dreptul real în cartea funciară, în temeiul actului încheiat cu nedemnul.

În aceeaşi lucrare citată anterior^[21] sunt analizate şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a opera efectul achizitiv al principiului publicităţii materiale, respectiv: a) dreptul defunctului să fi fost valabil înscris în cartea funciară, b) înscrierea dreptului nedemnului să nu fie exactă, cât timp el nu a dobândit nicun drept de la defunct (tocmai ca efect al nedemnităţii), c) din cuprinsul cărţii funciare să rezulte aparenţa dreptului în favoarea nedemnului; d) actul încheiat de nedemn cu terţul să fie valabil încheiat, oneros şi cu titlu particular; e) terţul să îşi înscrie în cartea funciară dreptul astfel dobândit, f) terţul să fi fost de bună-credinţă nu numai la data încheierii actului, ci să fie de bună-credinţă cel puţin până la momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului său; g) să fi trecut cel puţin trei ani între data înscrierii în cartea funciară a nedemnului şi data înscrierii dreptului terţului în cartea funciară.

Este evident că într-o asemenea situaţie, când terţul va dobândi dreptul tabular ca urmare aplicării art. 901 C. civ., adevăratul moştenitor se va putea îndrepta împotriva nedemnului cu o acţiune în despăgubiri^[22], în condiţiile în care, potrivit art. 960 alin. (2) C. civ., „posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă”.

Mai puţin două cazuri particulare, respectiv atunci când ar putea invoca uzucapiunea tabulară – art. 931 C. civ., precum şi dacă s-ar împlini termenul de 5 ani de rectificare a cărţii funciare, calculaţi de la data înscrierii sale în cartea funciară [art. 909 alin. (2) C. civ.], terţul dobânditor prin act cu titlu gratuit nu va fi protejat faţă de adevăratul moştenitor, care va putea cere desfiinţarea unui asemenea act cu titlu gratuit încheiat de către nedemn cu un terţ, chiar şi de bună-credinţă. În această situaţie, evident că terţul dobânditor prin act cu titlu gratuit, neinformat de către nedemn cu privire la viciul titlului său, ar putea avea acţiune în garanţie contra evicţiunii împotriva nedemnului, conform art. 1018 alin. (1) C. civ. – „donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât dacă … evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului”.

În concluzie, din interpretarea şi aplicarea coroborată a textelor din materia nedemnităţii (aşa cum este reglementată în Codul civil ca urmare a deciziei C.E.D.O.^[23] menţionate anterior), a regimului de carte funciară (principiul publicităţii materiale, acţiunea în rectificare a cuprinsului cărţii funciare), a actelor juridice privind bunurile mobile, respectiv a regimului juridic al plăţii făcute unui creditor aparent şi al regimului juridic al actelor cu executare succesivă (cu o aplicaţie specială în materia contractului de locaţiune), rezultă o structură coerentă, logică, în care regimul juridic al potenţialelor acte juridice consimţite de către nedemn cu privire la bunuri din moştenirea de la care este îndepărtat cu efect retroactiv, între momentul deschiderii succesiunii şi momentul declarării sau constatării nedemnităţii sale, este posibil a fi calificat juridic, cu protejarea echilibrată atât a terţilor co-contractanţi, dar şi a adevăratului moştenitor.

Note de subsol

^[1] A se vedea E. Lazăr, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: aprilie-iunie 2012, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2012, pp. 129-136, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=264249. 

^[2] Decizia din 1 decembrie 2009, definitivă la 1 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 373/2010.

^[3] A se vedea M.D. Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod Civil, problema IV – Nedemnitatea şi dezmoştenirea, o pereche conceptuală refăcută: romanii au avut (din nou) dreptate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2021, p. 101 şi urm.

^[4] În acest sens a se vedea şi Jud. Lugoj, sent. civ. nr. 246 din 9 februarie 2016: „În consecinţă faţă de nedemnitatea succesorală reţinută în sarcina sa şi împrejurarea că la data încheierii contractului de întreţinere R.D. nu putea dispune decât cu privire la o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2,7190 Ha cuprinsă în titlul de proprietate nr. xxxxx/21 emis la data de 25.11.1994, instanţa urmează a admite acţiunea reclamantului R.L. astfel cum a fost formulată, urmând a constata că în masa succesorală a defunctei R.I., 1/2 din diferenţa de suprafaţă de 2,7190 Ha teren extravilan înscrisă în titlul de proprietate nr. xxxxx/21 emis la data de Comisia Judeţeană de Fond Funciar T. şi va anula parţial contractul de întreţinere autentificat sub nr. __” – consultată la 31 august 2021, disponibilă la adresa http://www.rolii.ro/hotarari/589f3cf4e49009ec4700011a. 

^[5] A se vedea şi D. Negrilă, Moştenirea în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 95.

^[6] ”… aplicarea mecanică a unor principii de drept ar fi condus la desfiinţarea cu efect retroactiv a actelor încheiate de nedemn cu terţii, potrivit principiilor nemo dat quod not habet şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. O asemenea soluţie s-ar fi justificat în cazul terţilor de rea-credinţă (care au avut cunoştinţă de faptele savârşite de nedemn) …” – a se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. I, Moştenirea legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 121. 

^[7] A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 70-71.

^[8] A se vedea D. Negrilă, op. cit., p. 95.

^[9] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 122.

^[10] Care însă a fost acceptată în ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu privire la bunuri imobile, cât timp pentru actele de administrare şi de dispoziţie se arăta ca ele se menţin întrucât sunt profitabile moştenitorilor (în sensul că se menţin dacă sunt profitabile moştenitorilor) – a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 69.

^[11] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 122 ultimul paragraf.

^[12] În sensul art. 1226 C. civ.

^[13] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 123.

^[14] A se vedea V. Stoica, L. Dragu, Moştenirea legală în noul cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 66.

^[15] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op.cit., pp. 124-126.

^[16] A se vedea M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 457.

^[17] A se vedea, pentru o analiză din perspectivă practică D. Negrilă, op. cit., pp. 96-97.

^[18] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., pp. 124-125.

^[19] „Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.

^[20] „În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea”.

^[21] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 125.

^[22] A se vedea L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2012, p. 40.

^[23] A se vedea E. Lazăr, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: ianuarie-martie 2012, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2012, pp. 85-90, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=78510.