Reprezentarea aparentă în reglementarea Codului civil al Republicii Moldova

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 213-228.

§1. Conceptul şi definiţia instituţiei

Deşi în mod tradiţional, doctrina a clasificat reprezentarea în funcţie de temeiul apariţiei raportului de reprezentare în: reprezentare legală şi convenţională, totuşi, prevederile art. 362 alin. (1) teza a doua C. civ. RM generează unele suspiciuni rezonabile în acest sens. Astfel, conform normei juridice citate, împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din împrejurările în care acţionează (s.n.). Evident primele două temeiuri pe care se bazează împuternicirile reprezentantului nu ridică careva semne de întrebare, fiind vorba despre reprezentarea legală, care-şi are originea direct în lege, precum şi de reprezentarea convenţională, la baza apariţiei căreia se află un act juridic civil. Problema care se pune în discuţie în cazul dat este următoarea: ce a avut în vedere legiuitorul atunci când a utilizat în textul de lege la care am făcut referinţă sintagma: „împuternicirile reprezentantului rezultă „(…) din împrejurările în care acţionează”. În viziunea unor autori ai comentariului Codului civil al Republicii Moldova, formularea textului de lege este criticabilă, întrucât împuternicirile reprezentantului ar putea rezulta din anumite împrejurări numai în măsura în care legea sau un act le atribuie anumite consecinţe juridice. Înclinăm spre o altă opinie. Sintagma nominalizată reprezintă alături de alte texte de lege [art. 362 alin. (3) C. civ. RM^[1]], suportul juridic al reprezentării aparente. Astfel, în cazul în care împuternicirile reprezentantului nu rezultă din lege sau act juridic, însă în virtutea împrejurărilor în care acesta acţionează, partea cu care a contractat presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri, actul juridic încheiat de reprezentantul aparent va produce efecte juridice faţă de prezumatul reprezentat.

Teoria aparenţei reprezintă o construcţie juridică prin care o stare de fapt, contrară dreptului, poate deveni datorită aparenţei o sursă a drepturilor subiective. Credinţa eronată în existenţa unei situaţii juridice determină preeminenţa aparenţei faţă de realitatea juridică. În acest fel, adevărul faptelor prevalează asupra logicii juridice^[2].

Din prevederile art. 362 alin. (2) C. civ. RM rezultă că reprezentatul este angajat faţă de terţi numai dacă reprezentantul a acţionat în limitele împuternicirii acordate. Terţul contractant este obligat să verifice existenţa şi limitele puterilor reprezentantului. Totodată, în numeroase cazuri, circumstanţele sunt suficiente pentru ca o persoană cu diligenţa şi prudenţa medie să creadă în mod legitim în existenţa unor împuterniciri de reprezentare care, în realitate, nu aparţin pseudo-reprezentantului. Răspunderea prezumatului reprezentat este angajată în lipsa acordului său, dacă împrejurările de fapt autorizează terţii să nu verifice limitele exacte ale puterilor reprezentantului aparent. Această afirmaţie are ca suport juridic prevederile art. 362 alin. (3) C. civ. RM, conform cărora: „dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentantul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri”.

De regulă, terţii se încred: în declaraţiile şi faptele reprezentantului care creează aparenţa că o anumită persoană a fost împuternicită să-l reprezinte, în puterile conferite iniţial reprezentantului care ulterior au fost revocate în mod secret, în adevărul publicităţii numirii în funcţie a administratorilor care au fost aleşi cu nerespectarea legii sau clauzelor actului constitutiv.

Din cele relatate rezultă că reprezentarea aparentă reprezintă acea instituţie juridică care există atunci când împrejurările de fapt determină o terţă persoană să creadă în mod legitim, fără să se reţină vreo culpă în sarcina ei, că cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumatul reprezentat să încheie acte juridice, deşi nu există niciun contract de mandat sau orice alt temei juridic care generează efecte de reprezentare sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de reprezentat.

§2. Asemănări şi deosebiri cu instituţii juridice apropiate

Reprezentarea aparentă formează o entitate juridică distinctă. Ea are diverse trăsături care o apropie sau o îndepărtează de alte instituţii juridice. Contractul de mandat şi gestiunea de afaceri sunt doi poli între care oscilează reprezentarea aparentă.

2.1. Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi reprezentarea aparentă

Contractul de mandat şi reprezentarea aparentă au în comun următoarele aspecte:

a) actele juridice încheiate de mandatarul obişnuit, cât şi de cel aparent produc efecte juridice pe seama unei alte persoane;

b) obiectul contractului de mandat şi al reprezentării aparente constă în încheierea de acte juridice. 

Cu toate acestea, între mandatul obişnuit şi instituţia reprezentării aparente există deosebiri importante:

a) articolul 371 alin. (1) C. civ. RM^[3] consacră regula că reprezentatul nu este îndatorat pentru ceea ce reprezentantul a făcut în afara limitelor puterilor sale. Actele juridice încheiate de reprezentant, în ipoteza arătată mai sus, sunt res inter alios acta pentru reprezentat. Din contră, de esenţa reprezentării aparente este faptul că reprezentantul aparent încheie acte juridice cu depăşirea puterilor acordate de reprezentat sau în lipsa oricărei împuterniciri;

b) mandatul este un contract. Drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc în temeiul acordului lor de voinţe. Dimpotrivă, reprezentarea aparentă îşi are originea într-un fapt juridic – aparenţa;

c) dovada contractului de mandat se face după regulile dreptului comun privind proba actelor juridice [art. 321 alin. (1) C. civ. RM^[4]], pe când reprezentarea aparentă poate fi probată prin orice mijloace de probă;

d) mandantul, în cazul contractului de mandat obişnuit, trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi actul de a cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar. În cazul reprezentării aparente însă, prezumatul reprezentat poate fi o persoană în privinţa căreia a fost instituită o măsură de ocrotire judiciară, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau a cărui calitate de subiect de drept a încetat. Astfel, din prevederile art. 377 alin. (1) lit. f) C. civ. RM rezultă că valabilitatea procurii încetează în cazul decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept dispărută fără de veste ori instituirii în privinţa ei a unei măsuri de ocrotire judiciare, dacă legea nu prevede altfel. În ipoteza în care reprezentantul nu cunoştea aceste fapte, însă a încheiat acte juridice în baza unei procuri care i-a fost eliberată de reprezentat, suntem în prezenţa reprezentării aparente.

2.2. Asemănări şi deosebiri între gestiunea de afaceri şi reprezentarea aparentă

Aceste instituţii juridice au următoarele trăsături comune:

a) prezumatul reprezentat şi geratul răspund contractual faţă de terţii cu care au tratat reprezentantul aparent şi gerantul, deşi nu există consimţământul lor în acest sens;

b) atât geratul, cât şi prezumatul reprezentat pot fi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. 

În pofida acestor asemănări, între gestiunea de afaceri şi reprezentarea aparentă există mai multe puncte divergente:

a) gerantul încheie acte juridice şi săvârşeşte fapte materiale. Reprezentantul aparent încheie numai acte juridice;

b) geratul este complet străin de actele de gestiune pe care gerantul le săvârşeşte în interesul lui. Dimpotrivă, prezumatul reprezentat deseori contribuie el însuşi la crearea stării de aparenţă sau printr-o atitudine pasivă permite unei persoane să se prezinte în exterior ca şi cum ar fi reprezentantul său;

c) dacă gestiunea de afaceri nu a fost ratificată, gerantul obligă pe gerat faţă de terţe persoane numai în măsura în care actele juridice sau faptele materiale au fost utile [art. 1970 alin. (1) şi art. 1977 C. civ. RM]. În cazul reprezentării aparente, răspunderea prezumatului reprezentat este angajată indiferent dacă actele juridice, încheiate de reprezentantul aparent, sunt sau nu utile.

§3. Condiţiile reprezentării aparente

Din prevederile art. 362 alin. (3) C. civ. RM rezultă două condiţii pentru recunoaşterea reprezentării aparente: una subiectivă – eroare scuzabilă a terţului contractant cu privire la existenţa sau întinderea puterilor de reprezentare ale reprezentantului aparent şi alta obiectivă – existenţa împrejurărilor de fapt care determină terţii să creadă în mod legitim că reprezentantul aparent deţine puteri reale. Condiţia subiectivă este, de regulă, dedusă din condiţia obiectivă. 

Condiţia subiectivă rezultă expres din prevederile art. 362 alin. (3) C. civ. RM [„(…) această parte (adică terţul, s.n.) presupunea cu bună-credinţă (s.n.) existenţa unor asemenea împrejurări”]. Partea sau terţul de bună-credinţă este persoana care a crezut în mod onest că cel cu care tratează are împuternicirile din partea prezumatului reprezentat să acţioneze în numele şi pe seama acestuia din urmă. Buna-credinţă poate fi invocată cu succes dacă a existat la momentul încheierii actului juridic, a fost personală şi a fost scuzabilă.

Buna-credinţă este scuzabilă atunci când o persoană, cu diligenţă şi prudenţă medie, a efectuat cercetări pentru a afla situaţia juridică reală. În doctrina americană^[5], se susţine că terţul trebuie să acţioneze în mod rezonabil. Este necesar ca el să ia în considerare faptele şi împrejurările în care tranzacţia este încheiată. Întemeindu-se pe informaţiile disponibile, terţul trebuie să efectueze investigaţii înainte ca să se sprijine, în mod rezonabil, pe puterea aparentă a mandatului. Cu alte cuvinte, comportamentul terţului trebuie să fie lipsit de orice culpă, fie ea oricât de uşoară. 

Buna-credinţă a reprezentantului este lipsită de importanţă în admiterea reprezentării aparente. Aşa cum am menţionat cu altă ocazie^[6], legiuitorul nostru nu condiţionează angajarea juridică a reprezentatului de faptul dacă la momentul încheierii actului juridic reprezentantul era de bună sau de rea-credinţă, limitându-se doar la o formulă generală pe care o regăsim în cuprinsul art. 362 alin. (3) C. civ. RM: „(…) părţii cu care a contractat reprezentantul (…)”. În lipsa unor prevederi exprese, ajungem la concluzia că chiar şi în cazurile când reprezentantul nu ar fi cunoscut cauza încetării împuternicirilor sale de reprezentare, actele juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile, şi, deci, opozabile reprezentatului.

Buna-credinţă a terţului contractant este prezumată până la proba contrară prin raportare la prevederile art. 10 alin. (1) teza a doua C. civ. RM. Totuşi, pentru admiterea reprezentării aparente mai este necesar ca eroarea terţului să fie scuzabilă. În acest caz, judecătorii trebuie să se pronunţe dacă terţul a acţionat cu diligenţa necesară pentru a cunoaşte puterile reale ale reprezentantului. O problemă care poate fi ridicată în acest context este ce grad de diligenţă trebuie să pretindem terţului: cel al unui bonus pater familias sau cel pe care fiecare persoană îl depune în afacerile sale? Acest subiect se găseşte într-o incertitudine deplină atât în dreptul francez, cât şi în dreptul american. Pe de o parte, se susţine că comportamentul terţului urmează să fie apreciat după tipul abstract al omului prudent şi diligent^[7], iar pe de altă parte, în funcţie de personalitatea şi nivelul său de instruire. În ce ne priveşte, considerăm că în acest caz urmează să ne raportăm la diligenţa şi profesionalismul de care ar fi dat dovadă o persoană care acţionează în raporturile civile cu diligenţa şi prudenţa unui bun proprietar. Dacă vom admite punctul de vedere contrar, atunci o persoană neexperimentată, distrată, credulă sau lipsită de inteligenţă ar dobândi cu mai mare uşurinţă protecţie juridică pe temeiul reprezentării aparente, decât o persoană experimentată şi versată în raporturile juridice. 

O persoană poate fi angajată pe temeiul reprezentării aparente, dacă credinţa terţului cu privire la puterile unui pretins reprezentant este legitimă, aceasta presupunând că circumstanţele autorizau terţii să nu verifice limitele exacte ale acestor puteri. Aceasta înseamnă că ne raportăm atât la situaţiile când reprezentantul aparent a depăşit puterile sale, dar şi la cele când acesta a acţionat fără puteri de reprezentare. Sintagma „credinţa legitimă” este confuză. Din punct de vedere semantic, ea exprimă un fapt psihologic. Totuşi, ea este privită de majoritatea specialiştilor ca un element obiectiv, deoarece însumează totalitatea circumstanţelor anterioare şi concomitente încheierii actului juridic care determină terţul contractant să creadă că reprezentantul aparent deţine puteri reale. Împrejurările de fapt (credinţa legitimă) reprezintă cauza care declanşează efectul – buna-credinţă a terţului.

În doctrina de specialitate^[8] au fost evidenţiate mai multe elemente obiective pe care se sprijină eroarea legitimă a terţilor contractanţi, după cum urmează:

a) Comportamentul prezumatului reprezentat. În cele mai multe cazuri, reprezentarea aparentă există atunci când reprezentatul prin comportamentul său determină un terţ să creadă în mod rezonabil că o anumită persoană este autorizată să încheie acte juridice în numele şi pe seama sa. Comportamentul reprezentatului constă în fapte comisive, cum ar fi: numirea unei persoane în mod formal într-o funcţie (de exemplu, director general), eliberarea unor acte care să justifice puterile aparente, precum şi efectuarea de declaraţii către terţe persoane. Comportamentul reprezentatului se poate prezenta şi sub forma unor fapte omisive. De exemplu, dacă reprezentatul a împuternicit pe reprezentantul său să împrumute o anumită sumă de bani, neglijând să specifice în procură că ea este valabilă numai pentru un singur împrumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi ale altor împrumuturi făcute de reprezentant fără să fi existat în realitate o împuternicire în acest sens, şi aceasta ca o consecinţă a culpei in omittendo a reprezentatului.

b) Posesia bunurilor mobile sau a titlurilor reprezentând bunuri. În situaţia în care un proprietar încredinţează bunuri sau titluri reprezentând bunuri unui comerciant care vinde în mod obişnuit asemenea bunuri, reprezentatul îmbracă comerciantul cu aparenţa că are putere să dispună de acele bunuri potrivit cursului obişnuit al afacerilor sale comerciale. În aceste împrejurări, terţii nu trebuie să efectueze investigaţii pentru a afla dacă comerciantul (agentul comercial sau comisionarul profesionist) a fost împuternicit să dispună de bunurile mobile pe care le vinde în mod obişnuit. 

c) Actul juridic. Este necesar să facem distincţie între două categorii de acte juridice: (1) procura reprezentantului aparent şi (2) actul juridic pe care acesta din urmă îl încheie cu terţul de bună-credinţă. 

(1) Procura reprezentantului aparent. Procura trebuie să aibă toate trăsăturile unui act legitim întocmit. Dacă legea impune necesitatea redactării procurii în formă autentică, reprezentantul trebuie să prezinte un astfel de înscris. Procura este elementul material care reprezintă o dovadă la prima vedere a puterilor reale ale reprezentantului.

(2) Actul juridic încheiat de reprezentantul aparent cu terţul de bună-credinţă, care urmează a fi analizat sub două aspecte: a) cel al normalităţii şi b) dacă au fost respectate condiţiile de formă necesare pentru încheierea sa valabilă. 

– Caracterul normal al actelor juridice este apreciat în funcţie de natura, gravitatea acestora şi rapiditatea cu care au fost perfectate. De exemplu, normalitatea actelor juridice, încheiate de reprezentanţii societăţilor comerciale, este raportată la cursul obişnuit al operaţiunilor comerciale ale societăţii;

– Credinţa legitimă a terţului se întemeiază uneori pe un act juridic nul sau anulabil. Este necesar însă un minim de aparenţă obiectivă care decurge din redactarea actului cu respectarea condiţiilor de formă pretinse de lege. 

d) Cursul raporturilor juridice care au existat între părţi. Puterea aparentă poate să apară atunci când reprezentantul a încheiat o serie de tranzacţii comerciale cu un terţ, depăşind de fiecare dată puterile atribuite, iar reprezentatul, având cunoştinţă, nu a obiectat faţă de comportamentul reprezentantului său. Modul în care a acţionat reprezentantul este relevant pentru a determina limitele puterilor sale aparente. Este necesar ca relaţiile anterioare dintre părţi să se caracterizeze prin regularitate şi persistenţă. 

e) Funcţia sau calitatea reprezentantului.Puterea aparentă se întemeiază uneori pe conjunctura că reprezentantul deţine o anumită funcţie.Terţii vor crede în mod rezonabil căreprezentantul este împuternicit să încheie un contract fiindcă asemenea acte sunt perfectate în mod obişnuit de către persoanele care deţin aceeaşi funcţie.

f) Reprezentatul nu retrage din posesia reprezentantului acte sau semne cu ajutorul cărora acesta îşi probează calitatea în exterior. Răspunderea reprezentatului va fi angajată ori de câte ori acesta omite să retragă din posesia unui fost reprezentant procura, ştampila societăţii, modelele de contracte pe care a fost preimprimat antetul societăţii, ecusonul, uniforma pe care în mod curent o poartă reprezentanţii săi precum şi alte acte sau semne care pot fi folosite ca dovadă a raportului juridic de reprezentare.

§4. Domeniul de aplicare a reprezentării aparente

Ipotezele întâlnite în practica judecătorească în care se aplică reprezentarea aparentă, pot fi împărţite în două categorii: (A) reprezentantul aparent depăşeşte limitele puterilor atribuite de reprezentat, (B) reprezentantul aparent încheie acte juridice în lipsa oricăror puteri de reprezentare. În acest ultim caz, urmează să facem distincţie după cum: între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent au existat anterior raporturi juridice specifice reprezentării convenţionale şi între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent nu a fost încheiat vreun contract care ar genera efecte specifice reprezentării. 

A. Reprezentantul aparent depăşeşte limitele împuternicirilor atribuite de reprezentat

În acest sens, urmează să distingem două situaţii: 1) reprezentantul acţionează în numele unei persoane juridice; 2) reprezentantul acţionează în numele unei persoane fizice. 

1) Potrivit art. 177 alin. (1) C. civ. RM, persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator. Totodată, din prevederile art. 177 alin. (6) C. civ. RM rezultă că raporturilor juridice dintre persoana juridică şi administrator li se aplică dispoziţiile legale cu privire la reprezentare şi mandat dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. Astfel, actele juridice încheiate de administrator, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. 

Administratorii urmează să respecte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a entităţilor juridice pe care le reprezintă. Puterile administratorilor sunt limitate, în primul rând, de obiectul de activitate al persoanei juridice şi de unele dispoziţii legale speciale, însă puterile lor sunt limitate, obiectiv şi de ierarhia structurii de organizare a societăţii şi de interesul social, după cum pot fi limitate prin actul constitutiv, prin decizii ale adunării generale a asociaţilor sau chiar prin decizii ale consiliului de administraţie. 

Administratorul răspunde faţă de societate atât contractual, cât şi delictual sau penal în funcţie de temeiul obligaţiei încălcate^[9]. Distinct de răspunderea administratorului faţă de societate se pune problema dacă există şi o răspundere a administratorului faţă de terţ. În principiu, administratorul nu răspunde faţă de terţi. Actele încheiate de administrator, ca reprezentant al societăţii, angajează răspunderea societăţii în raporturile cu terţii, care poate fi după caz, o răspundere civilă contractuală sau o răspundere civilă delictuală. 

Acţiunea în răspundere împotriva administratorului va putea fi introdusă numai de societate sau asociaţi în calitate de mandatari, iar daunele vor reprezenta atât damnum emergens, cât şi lucrum cessans. Daunele nu vor putea fi compensate cu beneficiile aduse societăţii de către administrator. 

Din prevederile art. 73 alin. (1) al Legii privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, rezultă că persoanele cu funcţii de răspundere, în conformitate cu prezenta lege, cu legislaţia penală, contravenţională şi cu legislaţia muncii, răspund pentru prejudiciul cauzat societăţii. Prevederi similare se regăsesc şi în art. 76 din Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr. 135/2007. 

În legătură cu răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, s-a pus problema determinării consecinţelor juridice ale depăşirii limitelor împuternicirilor conferite administratorului.

În esenţă, regimul juridic de drept comun aplicabil efectelor depăşirii limitelor mandatului îşi găseşte aplicabilitatea cu titlu de drept comun şi în ce priveşte depăşirea limitelor împuternicirilor (atribuţiilor) administratorului societăţii comerciale. Dar, având în vedere specificul funcţiei administratorului, care se află, în raporturile cu societatea, pe poziţia unui mandatar cu drepturi şi obligaţii complexe, contractuale şi legale, legea instituie un regim special complementar şi pe alocuri derogator de la dreptul comun, consacrând o mai mare restrângere a cazurilor în care societatea ar putea pretinde că actele sau faptele juridice ale administratorilor, săvârşite în exerciţiul funcţiilor încredinţate, dar cu depăşirea puterilor acordate, i-ar fi inopozabile (societăţii) şi că, deci, nu i-ar crea nici o obligaţie. 

Legea conţine unele norme speciale referitoare la limitarea împuternicirilor de reprezentare a administratorilor. Astfel, art. 260 alin. (6) C. civ. RM stipulează că prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu sunt opozabile terţilor de bună-credinţă. O normă juridică similară se regăseşte şi în art. 74 alin. (3) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată în conformitate cu care prevederile actului de constituire şi hotărârile adunării generale a asociaţilor care limitează împuternicirile de reprezentare conferite de către lege administratorului nu sunt opozabile terţilor. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 74 alin. (1) din Legea nominalizată, societatea este angajată în raporturile cu terţii prin actele săvârşite de către administrator, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, cu excepţia cazului în care societatea demonstrează că terţii ştiau despre această depăşire. Buna-credinţă se prezumă. 

Prin urmare, actul juridic încheiat de un administrator al acestei societăţi este valabil indiferent de prevederile actului de constituire care limitează drepturile sale de a reprezenta societatea, dacă cealaltă parte nu a ştiut şi nu trebuia să ştie despre aceste prevederi. Suntem, practic în prezenţa instituţiei „reprezentării aparente” cu specificul imprimat de reglementările ce se referă la reprezentarea societăţilor comerciale. 

2) Reprezentanţii convenţionali ai persoanelor fizice urmează să îndeplinească întocmai indicaţiile reprezentaţilor lor [art. 1485 alin. (1) C. civ. RM]. Din această prevedere legală rezultă că mandantul are dreptul să dea indicaţii mandatarului, iar mandatarul este obligat să le îndeplinească. Totuşi, de la această regulă legiuitorul a prevăzut şi unele excepţii în art. 1485 alin. (2) şi (3). Mai mult ca atât, conform prevederilor art. 1478 alin. (1) C. civ. RM, împuternicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese ale mandatului, ci se extind asupra a tot ceea ce poate fi dedus din cuprinsul şi esenţa acestuia, cu excepţiile prevăzute la art. 1475 alin. (2). 

În cazul în care reprezentantul (mandatarul) aparent încheie acte juridice ignorând limitele aduse împuternicirilor sale,doctrina^[10] a pledat pentru aplicarea teoriei reprezentării aparente în situaţia în care reprezentatul restrânge puterile reprezentatului fără să informeze terţele persoane. 

Totodată, în cazul în care revocă procura, în conformitate cu prevederile art. 379 alin. (1) C. civ. RM, reprezentantul are obligaţia de a-l informa pe reprezentant şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze despre acest fapt. Aceeaşi obligaţie o au succesorii sau ocrotitorul celui care a eliberat procura în cazurile dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura sau decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept dispărută fără de veste ori instituirii în privinţa ei a unei măsuri de ocrotire judiciare.

Din prevederile art. 379 alin. (2) C. civ. RM, rezultă că în cazul în care persoana care a eliberat procura în formă scrisă sau în formă autentică nu a indicat în ea identitatea terţilor cu care reprezentantul urma să contracteze, ea poate informa terţii despre revocarea procurii prin solicitarea către notar de a înregistra declaraţia de revocare în registrul procurilor.

Din prevederile art. 379 alin. (4) C. civ. RM, rezultă că terţii se consideră informaţi în ziua lucrătoare imediat următoare după data înregistrării declaraţiei sau a informaţiei prevăzute la alin. (2) sau, respectiv, alin. (3), dacă nu au fost informaţi mai devreme pe altă cale.

Deşi conform art. 15 alin. (1) din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova s-a stabilit termenul limită de punere în aplicare a prevederilor art. 379 alin. (2) şi 380 C. civ. RM, introduse prin Legea nr. 133/2018 la data de 01.03.2021, urmând ca până la această dată Guvernul să creeze condiţii tehnice pentru asigurarea funcţionării registrului procurilor, până în prezent acest lucru nu s-a realizat, iar în practica judecătorească^[11] deja apar soluţii controversate în legătură cu efectele revocării sau încetării valabilităţii procurii.

B. Reprezentantul aparent încheie acte juridice pe seama unei persoane în lipsa oricăror puteri de reprezentare

Suntem în prezenţa acestui caz în următoarele ipoteze:

1) Între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent au existat raporturi juridice specifice contractului de mandat. Uneori, un fost reprezentant continuă să acţioneze pe seama unei persoane deşi raportul juridic de reprezentare a încetat. Dacă mandantul nu aduce la cunoştinţa terţilor faptul juridic al încetării contractului de mandat, aceştia se pot baza în mod legitim pe aparenţa că fostul reprezentant posedă încă puteri reale. Codul civil al Republicii Moldova reglementează în mod expres această ipoteză în art. 1499 alin. (2): „Revocarea mandatului notificată numai mandatarului nu se poate opune terţilor care, fără a şti despre revocare, au contractat cu bună-credinţă cu mandatarul. În acest caz, mandantul are drept de regres împotriva mandatarului”. Conform prevederilor art. 1499 alin. (1) C. civ. RM, oricare dintre părţi poate să declare rezoluţiunea mandatului oricând şi fără motive. Revocarea mandatului este echivalentă cu rezoluţiunea mandatului. Prin urmare, mandantul poate revoca oricând mandatul chiar dacă este cu titlu oneros sau cu termen. Revocarea mandatului, notificată mandatarului, are ca efect încetarea contractului de mandat. Cu toate acestea, faţă de terţi, revocarea mandatului nu este opozabilă decât după ce a fost adusă la cunoştinţa lor. Până la notificarea revocării, mandantul răspunde faţă de terţii de bună-credinţă pentru obligaţiile asumate de mandatarul aparent.

Regula arătată mai sus este aplicată în dreptul francez în temeiul art. 2005 C. civ. fr., iar în dreptul american în baza unei practici judiciare constante. Raţionamentul instituit de art. 1499 alin. (2) C. civ. RM este extins de către legiuitorul nostru şi la alte ipoteze în art. 1500 C. civ. RM. Astfel, conform prevederilor art. 1500 alin. (2) C. civ. RM, dacă raporturile contractuale încetează prin decesul ori prin instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare în privinţa mandantului, mandatarul trebuie să continue executarea obligaţiilor contractuale în cazul în care amânarea ar fi legată de pericolul unor pierderi pentru mandant sau pentru succesorii lui. Executarea mandatului continuă până când succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare. Raporturile contractuale sunt considerate în această privinţă ca fiind valabile. 

În dreptul francez, contractul de mandat continuă să producă efecte juridice faţă de terţii care au tratat cu mandatarul aparent dacă ei au ignorat moartea mandantului sau o altă cauză care desfiinţează mandatul (art. 2008, art. 2009 C. civ. fr.). În aceste condiţii, terţii pot să oblige moştenitorii mandantului să execute obligaţiile asumate de mandatar. 

2) Efectele nerespectării cerinţelor de publicitate în cazul dizolvării societăţilor comerciale. Dizolvarea reprezintă modalitatea de încetare a existenţei societăţilor comerciale. Din prevederile art. 223 alin. (2) C. civ. RM, rezultă că dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar alin. (4) al aceluiaşi articol stabileşte că din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar fiind responsabil, personal şi solidar, pentru operaţiunile pe care le-a întreprins. În acest caz, contractul de mandat încheiat cu administratorul societăţii, încetează pentru operaţiunile obişnuite comerţului pe care le exercita societatea.

Consecinţele juridice arătate mai sus, sunt opozabile terţilor numai dacă dizolvarea a fost înregistrată în modul corespunzător. Art. 226 C. civ. RM stabileşte că dizolvarea urmează a fi înregistrată la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice respective. În acelaşi timp, conform prevederilor art. 228 C. civ. RM, după înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” şi, în mod gratuit, pe pagina web oficială a organului înregistrării de stat un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.

În lipsa efectuării formalităţilor de publicitate, societatea comercială se transformă într-o societate de fapt în sens restrâns, iar actele juridice încheiate de administratori, care nu sunt necesare lichidării, produc efecte pe seama societăţii în temeiul mandatului aparent. De exemplu, asociaţii unei societăţi cu răspundere limitată, care are ca obiect de activitate ridicarea şi renovarea construcţiilor, hotărăsc în unanimitate dizolvarea societăţii. Ulterior, administratorul încheie un contract pentru repararea unui imobil. Administratorul nu are putere reală să procedeze astfel, deoarece acest contract este o nouă afacere şi nu ajută la lichidarea societăţii. Totuşi societatea va fi angajată, întrucât acel act juridic cade sub incidenţa puterii aparente a administratorului. 

3) Între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent nu a fost încheiat vreun contract de mandat. În situaţiile examinate mai sus reprezentantul (mandatarul) a fost iniţial investit cu puteri reale şi ca o reminiscenţă a acestor puteri s-a creat o aparenţă care nu este conformă realităţii. Dimpotrivă, în ipoteza pe care o cercetăm, reprezentantul (mandatarul) aparent niciodată nu a avut puteri de reprezentare, dar a lucrat în calitate de reprezentant în numele şi pe seama altei persoane. 

Teoria reprezentării aparente se aplică deşi la origine nu a existat vreun contract de mandat sau contractul de mandat este lovit de nulitate absolută atunci când:

a) Reprezentantul este numit în funcţie cu încălcarea dispoziţiilor legale. Din prevederile art. 177 alin. (6) C. civ. RM rezultă că raporturilor juridice dintre persoana juridică şi administrator li se aplică dispoziţiile legale cu privire la reprezentare şi mandat dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. 

Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv cu ocazia înfiinţării societăţii, iar în cursul existenţei societăţii, sunt aleşi de către adunarea generală. Legalitatea numirii în funcţie a administratorilor este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de legislaţia civilă în vigoare.

Pe durata funcţionării societăţii pot fi constatate neregularităţi în numirea administratorilor. Dacă administratorii au fost numiţi fără respectarea condiţiilor de formă şi de fond, atunci potrivit principiilor quod nullum est nullum producit efectum şi resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis contractul de mandat dintre societate şi administratorii săi este lipsit de efecte juridice, iar nulitatea actului de numire a administratorului trebuie să aibă drept consecinţă desfiinţarea actelor juridice încheiate de acest reprezentant.

Totuşi, principiile arătate mai sus cunosc o excepţie importantă, consacrată prin art. 8 din Directiva I-a a Consiliului Uniunii Europene nr. 68/151/C.E.E. din 9 martie 1968. Potrivit acestui articol: „Îndeplinirea formalităţilor de publicitate referitor la persoanele care, în calitate de organe, au putere să angajeze societatea, face toate neregularităţile în numirea lor inopozabile terţilor, afară de cazul în care societatea probează că terţii au avut cunoştinţă”.

De această prevedere s-a condus şi legiuitorul nostru atunci când a adoptat Legea privind societăţile cu răspundere limitată. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nominalizată, în scopul sustragerii de la obligaţiile asumate, nici societatea şi nici terţii nu sunt în drept să pună la îndoială legalitatea desemnării administratorului sau a altei persoane cu drept de reprezentare a societăţii dacă această desemnare a fost înregistrată la organul înregistrării de stat. 

Această excepţie îşi are originea în dreptul roman în opera lui Ulpian. În Digeste, cartea I, titlul XIII intitulat «De eficio praetorum», se descrie cazul unui sclav pe nume Barbarius Philipus care, printr-o eroare generală, a fost considerat cetăţean roman şi în această calitate a fost ales pretor. Philipus a dat mai multe formule pe baza cărora s-au rezolvat litigii. Descoperindu-se cazul, s-a pus problema cu privire la efectele actelor făcute de sclav în timpul magistraturii uzurpate. Jurisconsulţii romani n-au aplicat regulile din acea epocă care prevedeau că sclavul fugit este lucru furat, ce trebuie înapoiat stăpânului şi tot ceea ce face este nul. Pomponius, jurisconsult anterior lui Ulpian, la care se referă acesta din urmă când relatează cazul, spune «propter utilitatem eorum». Adică pentru utilitatea celor care l-au folosit şi cărora nu li se poate reproşa nimic. Actele făcute şi drepturile dobândite au fost menţinute^[12].

Prin urmare, suntem în prezenţa unor interese diametral opuse. Pe de o parte, asociaţii urmăresc să fie respectate condiţiile de fond privind numirea administratorilor şi să fie sancţionată orice abatere pentru ca ei să nu constate ulterior că patrimoniul societăţii, format din aporturile lor, este epuizat prin actele juridice ale unui administrator necompetent. Pe de altă parte, terţii urmăresc menţinerea actelor juridice încheiate cu reprezentanţii societăţilor comerciale ale căror puteri şi identitate le-au fost comunicate prin publicitate. Ei nu au înţeles să verifice la momentul încheierii actelor juridice regularitatea numirii în funcţie a administratorilor (de exemplu, îndeplinirea corectă a formalităţilor privind convocarea adunării generale). Legiuitorul a preferat să acorde întâietate terţilor. Nevoia de securitate a raporturilor juridice, precum şi imperativul încheierii şi executării în mod rapid a tranzacţiilor comerciale impun validitatea actelor juridice încheiate de un reprezentant investit în funcţie cu încălcarea legii atunci când numirea sa a fost publicată în mod regulat. Prin publicitate, persoana înscrisă în registrul comerţului, este receptată de terţi ca reprezentant al societăţii. Asociaţii care nu sunt de acord cu această aparenţă au la dispoziţie acţiunea în constatarea nulităţii adunării generale prin care a fost desemnat reprezentantul aparent. În cele din urmă, aparenţa creată prin publicitate are ca efect purificarea actului juridic de neregularităţile sale. 

Depăşirea atribuţiilor încredinţate administratorului de către asociaţi şi în acelaşi timp limitate prin statut sau decizie a adunării generale poate antrena răspunderea personală a administratorului faţă de terţi^[13], potrivit art. 371 alin. (1) C. civ. RM în conformitate cu prevederile căruia, persoana care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant, în cazul în care nu poate demonstra că a avut împuterniciri, este obligată, la alegerea celeilalte părţi, să execute actul juridic sau să repare prejudiciul cauzat dacă reprezentatul refuză să ratifice actul juridic. În cazul în care societatea dovedeşte că terţul a cunoscut limitele mandatului, răsturnând astfel aparenţa de mandat general valabil al administratorului, terţii nu vor putea acţiona societatea, ci numai pe administrator, deoarece nu mai poate fi vorba de acte sau fapte juridice ale societăţii^[14].

b) Reprezentantul aparent prin comportamentul său determină terţe persoane să creadă în mod rezonabil că este împuternicit să acţioneze pe seama unei alte persoane, iar prezumatul mandant (reprezentat), cunoscând această reprezentare, nu face nimic ca să-l oprească. În dreptul francez s-a conturat în mod treptat regula că cel care permite unei persoane să apară faţă de terţi ca fiind reprezentantul său, este responsabil faţă de aceştia, deoarece prin inacţiunea sa a creat o aparenţă de realitate.

§5. Efectele reprezentării aparente

5.1. Efectele juridice între prezumatul reprezentat şi terţi

Efectul esenţial al reprezentării aparente constă în aceea că actul juridic încheiat de reprezentantul aparent cu un terţ de bună-credinţă este valabil şi opozabil prezumatului reprezentat, producând efecte în numele şi pe seama acestuia din urmă. Se ajunge la situaţia în care o persoană care nu a consimţit să fie reprezentată va fi angajată faţă de terţii de bună-credinţă, chiar dacă actul încheiat de un pretins reprezentant nu este util. Reprezentatul poate să piardă un drept fără acordul sau fapta sa, iar în unele cazuri fără să fie în culpă. 

Terţul contractant are un drept de opţiune: el poate să invoce reprezentarea aparentă dacă prevede posibilitatea realizării unor beneficii sau poate să se prevaleze de faptul că reprezentatul nu a posedat puteri reale sau a depăşit puterile conferite de reprezentat. Din momentul în care terţul a optat pentru menţinerea actului juridic pe fundamentul reprezentării aparente, el nu poate să revină şi să solicite ineficienţa actului în temeiul art. 357 C. civ. RM pentru a evita executarea obligaţiilor sale contractuale – electa una via non datur recursus ad alteram. Dimpotrivă, prezumatul reprezentat nu se poate sprijini pe reprezentarea aparentă pentru a-l obliga pe terţul contractant. 

Actul juridic încheiat de reprezentantul aparent determină drepturile şi obligaţiile corelative ale prezumatului reprezentat şi ale terţului contractant. În caz de neexecutare a contractului, atât prezumatul reprezentat, cât şi terţul au acţiuni reciproce pentru executarea silită a contractului.

5.2. Efectele juridice între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent

Efectele juridice între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent urmează a fi studiate după cum reprezentantul aparent (a) a acţionat în interesul reprezentatului sau (b) a lucrat în interesul său. 

a) Reprezentantul convenţional aparent lucrează cu bună-credinţă pentru prezumatul reprezentat. De exemplu, un agent comercial, împuternicit să vândă mărfuri, a executat obligaţiile sale cu onestitate de la data decesului principalului până la momentul în care a fost notificat despre acest fapt. Prezumatul reprezentat, obligat să suporte în profitul terţilor efectele actelor juridice încheiate fără acordul său, poate să acţioneze împotriva reprezentantului său. Art. 1499 alin. (2) teza a doua C. civ. RM prevede expres: „În acest caz, mandantul are drept de regres împotriva mandatarului”. El este îndreptăţit să pretindă toate bunurile şi sumele de bani pe care mandatarul aparent le-a primit în urma actelor încheiate cu terţe persoane. Obligaţia de restituire este operaţională, deoarece bunurile pe care le-a primit mandatarul aparent nu reprezintă decât valoarea de înlocuire a altor bunuri pe care el nu le-a avut în proprietate şi fiindcă, teoria mandatului aparent, destinată să protejeze terţii de bună-credinţă, nu creează niciun drept în favoarea mandatarului aparent indiferent de atitudinea subiectivă a acestuia.

b) Reprezentantul convenţional aparent lucrează pentru sine. În lipsa unui raport juridic contractual între prezumatul reprezentat şi reprezentantul aparent, răspunderea acestuia din urmă poate fi angajată pe temei delictual numai dacă se face dovada unei culpe în sarcina lui. Reprezentantul convenţional aparent este în culpă nu doar în situaţia în care a urmărit cu intenţie să fraudeze interesele prezumatului reprezentat, dar şi atunci când a neglijat să verifice puterile sale sau a ştiut că acţionează în lipsa oricăror puteri. 

Prezumatul reprezentat poate să obţină de la reprezentantul aparent repararea tuturor prejudiciilor, inclusiv a beneficiului ratat, în temeiul unei acţiuni în despăgubire, precum şi restituirea tuturor fructelor percepute sau nepercepute, culese sau neculese, consumate sau neconsumate. 

Reprezentantul aparent nu poate să pretindă plata unui comision, a cheltuielilor sau a pierderilor pe care le-a suferit cu ocazia perfectării actelor juridice, fiindcă nu a acţionat în scopul de a aduce beneficii reprezentatului, ci, din contră, de a-i leza interesele.

5.3. Efectele juridice între reprezentantul aparent şi terţi

Întrucât reprezentantul aparent contractează în numele şi pe seama prezumatului reprezentat, nu se creează raporturi juridice între el şi terţii cu care tratează. Interesele terţilor sunt, de regulă, satisfăcute prin obligarea prezumatului reprezentat pe temeiul reprezentării aparente. Dar, atunci când recurgerea la acest mijloc juridic este insuficientă, terţii de bună-credinţă pot să angajeze răspunderea civilă delictuală a reprezentantului aparent.

În concluzie, instituţia reprezentării aparente constituie unul din domeniile aplicării teoriei aparenţei în drept în dreptul civil al Republicii Moldova, iar tema aleasă de autor pentru publicare sper să genereze interes nu doar din partea omagiatului în onoarea căruia se publică volumul din care face parte şi prezentul articol, dar şi din partea altor persoane pasionate de studiul dreptului civil. 

Note de subsol

^[1] Art. 362 alin. (3) C. civ. RM prevede: „Dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri”.

^[2] V. Stegărescu, Mandatul aparent, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 1-2/2004, p. 121.

^[3] Art. 371 alin. (1) C. civ. RM prevede: „Persoana care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant, în cazul în care nu poate demonstra că a avut împuterniciri, este obligată, la alegerea celeilalte părţi, să execute actul juridic sau să repare prejudiciul cauzat dacă reprezentatul refuză să ratifice actul juridic”.

^[4] Art. 321 alin. (1) C. civ. RM prevede: „Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului”.

^[5] D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, Business Law, Principles and Cases, 4th ed., Wadworth Publishing Company, Belmont, 1993, p. 676.

^[6] Gh. Mîţu, Reprezentarea şi intermedierea în dreptul privat, Tipografia Notofraf Prim, Chişinău, p. 244. 

^[7] H.I. Henn, Teaching materials on agency, partnership and other business enterprises,2^nd ed., Ed. West Publishing Co., 1985, pp. 49-51; A. Benabent, Droit civil, Les obligations, Montchrestien, Paris, 1987, p. 176.

^[8] V. Stegărescu, loc. cit., p. 127. 

^[9] I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 339; M. Danil, Câteva probleme ale funcţionării şi administrării societăţilor comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 3/1993, pp. 89-91.

^[10] Tr. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil modern, Ed. cursurilor litografiate, Bucureşti, 1943, pp. 920 şi urm.

^[11] A se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, Decizia Curţii de Apel Chişinău nr. 2ri-399/20 din 12.01.2021 din care rezultă că G.I. în calitate de administrator la SRL „Junori”, până la intentarea procesului de insolvabilitate faţă de această societate comercială, în baza procurii din 20.04.2017, l-a împuternicit pe G.V. să reprezinte interesele SRL „Junori” la toate organele administrative şi de stat, precum şi în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova. La data de 07.11.2019, în baza procurii din 20.04.2017, G.V. a semnat un contract de asistenţă juridică cu avocatul C.C. pentru a reprezenta interesele SRL „Junori” în cauza de insolvabilitate intentată faţă de această societate comercială prin hotărârea judecătorească din 19.02.2019. Prin încheierea Judecătoriei Chişinău din 27.05.2019, s-a desemnat G.I. în calitate de reprezentant al debitorului SRL „Junori” în procesul de insolvabilitate pentru a reprezenta interesele debitorului şi ale asociaţilor şi a participa la procedură. Avocatul C.C. a solicitat de mai multe ori amânarea examinării chestiunii privind aprobarea raportului final, bilanţului de lichidare şi lichidarea debitorului din registrul de publicitate corespunzător, ultima sa cerere fiind respinsă, pe motiv că în conformitate cu prevederile art. 206 alin. (5) C. proc. civ. RM, pe motivul imposibilităţii prezentării la proces a reprezentantului uneia dintre părţi, şedinţa de judecată se amână doar o singură dată. Astfel, instanţa de fond, prin hotărârea din 03.06.2020, a aprobat raportul final, bilanţul de lichidare şi a radiat SRL „Junori” din registrul de publicitate corespunzător. G.I a depus recurs asupra hotărârii instanţei de fond în care a invocat faptul că procura din 20.04.2017 în baza căreia G.V. a semnat un contract de asistenţă juridică cu avocatul C.C. pentru a reprezenta interesele SRL „Junori” în cauza de insolvabilitate intentată faţă de această societate comercială şi-a pierdut valabilitatea în temeiul art. 92, 93 din Legea insolvabilităţii, odată cu intentarea procesului de insolvabilitate faţă de SRL „Junori”, respectiv, instanţa de fond a admis în calitate de reprezentant al SRL „Junori” în proces pe avocatul C.C. în mod nejustificat, încălcând drepturile procesuale ale debitorului, nefiind citat pentru a participa la proces G.I., care de fapt era reprezentant al debitorului insolvabil. Instanţa de recurs a calificat întemeiate aceste argumente, a admis recursul înaintat de G.I. şi a casat hotărârea instanţei de fond cu remiterea cauzei la rejudecare în aceeaşi instanţă, dar în alt complet de judecată.

^[12] V. Stegărescu, loc. cit., p. 145.

^[13] M. Paşcu, L.N. Pîrvu, Acţiunea pentru recuperarea prejudiciului cauzat societăţii prin actele juridice încheiate de către administratori sau directori, în Revista de drept comercial. Serie nouă. Anul XV, nr. 9/2005, pp. 31-36. 

^[14] Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pp. 118-119.