Reprezentarea reclamanţilor non privilegiaţi în cadrul acţiunilor (recursurilor) directe în faţa Tribunalului Uniunii Europene

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 349-359.

Introducere

Reprezentarea părţilor persoane fizice şi persoane juridice, altele decât statele membre şi instituţiile, în sens larg, ale Uniunii europene, aşa-numiţii reclamanţi non privilegiaţi, în faţa jurisdicţiilor Uniunii, constituie o temă de interes pentru profesioniştii dreptului, în special avocaţii. Într-adevăr, în contextul unei integrării europene tot mai strânse, puţine sunt domeniile dreptului care să nu fi fost cel puţin inervate de dreptul Uniunii, ceea ce a condus, în mod firesc, la amplificarea şi complexificarea contenciosului în faţa jurisdicţiilor Uniunii în ceea ce priveşte acţiunile (recursurile) directe deschise reclamanţilor non privilegiaţi^[1]. Aşadar, declanşarea unui litigiu în faţa judecătorului Uniunii de către un justiţiabil non privilegiat, persoană fizică sau juridică, nu se mai prezintă ca o ipoteză cu totul excepţională pentru un avocat chemat să examineze modalităţile de valorificare a drepturilor clientului său. Cu toate acestea, experienţa dovedeşte că lipsa obişnuinţei de a pleda în cadrul pretoriului jurisdicţiilor Uniunii, în multe cazuri, conduce avocaţii să reproducă comportamente care sunt specifice jurisdicţiilor naţionale, dar care, în faţa jurisdicţiilor Uniunii, nu sunt întotdeauna adaptate. 

Articolul de faţă îşi propune o prezentare a condiţiilor în care are loc reprezentarea reclamanţilor non privilegiaţi în faţa jurisdicţiilor Uniunii în cadrul recursurilor directe în lumina jurisprudenţei Curţii şi a Tribunalului în această materie, dar şi dintr-o perspectivă comparativă faţă de regulile aplicabile în dreptul român în ceea ce priveşte reprezentarea persoanelor fizice şi juridice în faţa instanţelor civile. 

§1. Reprezentarea obligatorie prin avocat a reclamanţilor non privilegiaţi

În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor în cadrul unei proceduri în faţa jurisdicţiilor care compun Curtea, art. 19 din statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene^[2] (în continuare „Statutul”) prevede, după cum urmează:

„Statele membre precum şi instituţiile Uniunii sunt reprezentate în faţa Curţii de Justiţie de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat. 

Statele părţi la Acordul privind Spaţiul Economic European, altele decât statele membre, precum şi Autoritatea de supraveghere (AELS) menţionată de acest acord, sunt reprezentate în acelaşi fel. 

Celelalte părţi trebuie să fie reprezentate de un avocat. 

Numai un avocat autorizat să practice în faţa unei instanţe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spaţiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în faţa Curţii”.

Din aceste dispoziţii statutare rezultă că, în faţa jurisdicţiilor Uniunii, reprezentarea prin avocat este obligatorie pentru părţile care nu sunt state membre ale Uniunii sau instituţii, în sens larg, ale acesteia. Aceste părţi, aşa-numite părţi privilegiate, au posibilitatea de a alege între a fi reprezentate de unul din agenţii proprii sau de un avocat, după cum agentul unei astfel de părţi poate fi asistat nu numai de un avocat, dar şi de un consilier.

Nu aceeaşi este situaţia pentru reclamanţii non privilegiaţi, adică orice persoană fizică sau persoană juridică, alta decât un stat membru sau instituţie a Uniunii. În cazul lor, pe de o parte, reprezentarea în faţa instanţelor Uniunii este obligatorie, iar, pe de altă parte, nu poate avea loc decât prin intermediul unui avocat^[3].

§2. Condiţiile reprezentării prin avocat în faţa jurisdicţiilor Uniunii

Din dispoziţiile art. 19 parag. 3 şi 4 din statut rezultă că reprezentarea reclamanţilor non privilegiaţi în faţa jurisdicţiilor Uniunii presupune îndeplinirea a două condiţii distincte şi cumulative. Astfel, prima condiţie, enunţată la al treilea paragraf al articolului menţionat, impune obligaţia unei astfel de părţi de a fi reprezentată de un avocat. A doua condiţie, cuprinsă la al patrulea paragraf al aceluiaşi articol, prevede că avocatul care reprezintă această parte trebuie să fie autorizat să practice (să pună concluzii) în faţa unei instanţe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spaţiul Economic European (în continuare „Acordul SEE”).

În cele ce urmează vom analiza pe rând cele două condiţii: mai întâi cea privind noţiunea de avocat şi apoi cea referitoare la autorizarea (abilitarea) de a practica în faţa unei instanţe naţionale.

2.1. Noţiunea de „avocat”

Deşi, la fel ca încadrul sistemelor juridice naţionale, avocatul este colaboratorul justiţiei chemat să asiste şi/sau să reprezinte o parte în proces în cadrul unei proceduri în faţa uneia din jurisdicţiile care compun Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”), trebuie subliniat că noţiunea de „avocat” nu este definită de niciunul din actele normative care reglementează procedura în faţa jurisdicţiilor Uniunii. Într-adevăr, după ce prin parag. 3 al art. 19 din statut este instituită obligativitatea reprezentării prin avocat, parag. 4 al aceluiaşi articol prevede doar că, pentru a putea reprezenta sau asista o parte în faţa jurisdicţiilor Uniunii, avocatul trebuie să fie „autorizat să practice în faţa unei instanţe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul SEE^[4]”.

A fost, deci, necesar ca înţelesul şi întinderea noţiunii de „avocat” în sensul dispoziţiilor din statut precitate să fie determinate pe cale jurisprudenţială. 

Trebuie spus însă că interpretarea acestei noţiuni se dovedeşte a fi delicată deoarece nu rezultă cu claritate din dispoziţiile art. 19 parag. 3 din statut dacă acest text face trimitere la un titlu profesional specific sau, mai general, la o profesie care să răspundă anumitor caracteristici; şi, în caz afirmativ, în ce măsură această noţiune trebuie definită prin referire la dreptul naţional al statelor membre?

Sub aspectele menţionate, Curtea a statuat, în mod constant^[5] că, „în lipsa unei trimiteri făcute de art. 19 al treilea paragraf din statut la dreptul naţional al statelor membre, noţiunea [de avocat, n.a.] trebuie interpretată în mod autonom şi uniform în întreaga Uniune, ţinând seama nu numai de modul de redactare a acestei dispoziţii, ci şi de contextul şi de obiectivul său (…)^[6]”.

Curtea a reţinut că noţiunea de „avocat”, în sensul art. 19 parag. 3 din statut, nu comportă o referire la dreptul statelor membre pentru determinarea înţelesului şi domeniului său de aplicare în urma unei interpretări gramaticale şi sistematice a dispoziţiilor parag. 3 şi 4 ale art. 19 din statut. Astfel, după ce a constatat că parag. 3 al art. 19 din statut nu face trimitere la dreptul naţional al statelor membre, spre deosebire de parag. 4 al aceluiaşi articol care conţine o astfel de trimitere^[7], Curtea a concluzionat că înţelesul şi întinderea noţiunii de avocat în sensul parag. 3 al art. 19 din statut nu pot fi determinate prin raportare la dreptul naţional al statelor membre. 

Jurisprudenţa existentă interpretează noţiunea de „avocat” de la art. 19 al treilea paragraf din statut prin prisma noţiunii de independenţă a reprezentantului faţă de partea pe care o reprezintă şi aceasta din perspectiva a două condiţii pe care jurisdicţiile Uniunii le examinează în mod cumulativ. Astfel, pe de-o parte, reprezentantul părţii trebuie să fie un terţ în raport cu partea şi, pe de altă parte, acesta trebuie să îndeplinească cerinţa referitoare la independenţă, în sensul de a nu exista vreo presiune externă asupra reprezentantului sau probabilitatea unui conflict de interese. 

Într-adevăr, jurisdicţiile Uniunii interpretează această noţiune de independenţă atât de manieră pozitivă, prin referire la disciplina şi deontologia profesionale, cât şi de manieră negativă, prin impunerea exigenţei lipsei unui raport de subordonare între reprezentant şi clientul său. 

Astfel, Curtea a reţinut că exigenţa referitoare la poziţia şi calitatea de avocat independent derivă din concepţia privind rolul avocatului în ordinea juridică a Uniunii, concepţie care emană din tradiţiile juridice comune ale statelor membre şi pe care se fondează art. 19 din statut, aceasta fiind aceea a unui colaborator al justiţiei chemat să furnizeze, în deplină independenţă şi în interesul superior al acesteia, asistenţa legală de care clientul său are nevoie. În plus, s-a reţinut că, deşi misiunea de reprezentare de către un avocat prevăzută la art. 19 al treilea şi al patrulea paragraf din statut trebuie exercitată în interesul unei bune administrări a justiţiei, obiectivul acestei misiuni constă mai ales în protejarea şi în apărarea în condiţii optime a intereselor mandantului, în deplină independenţă, precum şi cu respectarea legii şi a normelor profesionale şi deontologice^[8].

În ceea ce priveşte calitatea de „terţ” faţă de partea reprezentată, Curtea a reţinut că această condiţie, care ţine de independenţa externă a avocatului în sensul art. 19 parag. 3 din statut, reiese din modul de redactare a textului menţionat, în special, din utilizarea termenului „reprezentate” ^[9]. Aşa fiind, un reclamant non privilegiat, indiferent de calitatea sa, persoană fizică sau juridică, nu este autorizat să acţioneze el însuşi în faţa unei instanţe a Uniunii, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terţ^[10]. 

Mai mult decât atât, dat fiind că, în ceea ce priveşte acţiunile directe, nicio derogare sau excepţie de la această obligaţie nu este prevăzută de statut sau de Regulamentele de procedură al Curţii şi al Tribunalului, prezentarea unei cereri introductive semnate de reclamantul însuşi nu poate fi suficientă pentru introducerea unei acţiuni, chiar dacă acesta este el însuşi un avocat autorizat să pledeze în faţa unei instanţe naţionale^[11], iar regulile aplicabile, potrivit dreptului naţional, îl autorizează să îşi susţină cauza în faţa jurisdicţiilor statului membru respectiv. 

În ceea ce priveşte persoanele juridice, Curtea a confirmat condiţia ca reprezentarea să aibă loc prin intermediul unui „terţ”, subliniind că este necesar ca aceşti reclamanţi non privilegiaţi să fie apăraţi de un reprezentant care să fie suficient de detaşat de persoana juridică pe care o reprezintă^[12]. 

Aşa fiind, reprezentantul părţii nu poate fi considerat un terţ faţă de aceasta şi, deci, nu poate fi considerat avocat în sensul dispoziţiilor art. 19 din statut în cazul în care între acesta şi parte există un raport de muncă^[13]. De asemenea, nu poate fi considerat „terţ” independent de parte, în sensul jurisprudenţei Curţii, un reprezentant dependent din punct de vedere economic de partea pe care o reprezintă, cum ar fi: unul din geranţii persoanei juridice, chiar dacă, potrivit dreptului naţional, acest gerant este avocat şi poate reprezenta persoana juridică respectivă în faţa jurisdicţiilor naţionale din statul membru de provenienţă^[14], avocatul care este învestit de competenţe administrative sau financiare importante în cadrul acestei persoane juridice, competenţe care situează funcţia sa la un nivel executiv înalt în cadrul acesteia, de natură a compromite calitatea sa de terţ independent^[15], avocatul care ocupă funcţii înalte de conducere în cadrul persoanei juridice pe care o reprezintă^[16] sau avocatul care deţine acţiuni la societatea pe care o reprezintă şi care este preşedintele consiliului de administraţie al acestei societăţi^[17]. 

Cu toate acestea, trebuie indicat că simpla existenţă a unei legături, alta decât raportul rezultând din mandatul ad litem, între parte şi avocatul său nu constituie în sine o dovadă a lipsei de independenţă a avocatului în sensul art. 19 parag. 3 din statutul Curţii, astfel cum a fost acesta interpretat în jurisprudenţa jurisdicţiilor Uniunii. Într-adevăr, rezultă din jurisprudenţa Curţii că obligaţia de independenţă care revine avocatului nu înseamnă în mod necesar lipsa oricărei legături cu clientul său, ci lipsa unor legături care să fie de natură a aduce atingere în mod vădit capacităţii avocatului de a-şi asigura misiunea de apărare servind în condiţii optime interesele clientului său^[18]. În acest sens, Curtea a decis că avocatul, reprezentant al unei universităţi dintr-un stat membru, care încheiase anterior cu această universitate un contract de drept civil privind sarcini didactice în cadrul acesteia, îndeplinea exigenţa de a fi un terţ independent, o asemenea legătură fiind insuficientă pentru a permite să se considere că acest avocat se afla într-o situaţie care aducea în mod vădit atingere capacităţii sale de a apăra în cel mai bun mod şi în deplină independenţă interesele clientului său. 

Rezultă, deci, că, de o parte, exigenţa independenţei terţului reprezentant al părţii, trebuie să examinată şi apreciată în funcţie de situaţia specifică din cauza concretă, lipsa independenţei neputând fi prezumată din simpla existenţă a unei legături între avocat şi clientul său, iar, pe de altă parte, că pentru a afecta independenţa avocatului trebuie ca legătura cu clientul său să fie de aşa natură încât să aducă în mod vădit atingere capacităţii avocatului de a apăra în cel mai bun mod şi în deplină independenţă interesele clientului său.

În finalul acestor consideraţii privind exigenţa reprezentării părţii prin intermediul unui terţ independent, menţionăm că Tribunalul a fost confruntat şi cu o situaţie inedită în care îndeplinirea acestei exigenţe a fost contestată. Astfel, într-o cauză recentă^[19], s-a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 19 parag. 3 din statut sub aspectul menţionat întrucât în redactarea anumitor puncte din cuprinsul cererii adresate instanţei, în cadrul cărora era descrisă situaţia de fapt, era folosită exprimarea la persoana întâi singular prin utilizarea pronumelui personal „eu”. Tribunalul a respins însă excepţia inadmisibilităţii recursului cu care a fusese sesizat, reţinând că, din economia cererii de recurs, rezulta cu claritate că acesta fusese introdus de avocaţii recurentului în numele şi pe seama acestuia, iar nu de recurent însuşi. 

2.2. Avocatul să fie autorizat să practice (să pună concluzii) în faţa instanţelor naţionale dintr-un stat membru sau a unui alt stat-parte la Acordul SEE

Această a doua condiţie a reprezentării prin avocat în faţa jurisdicţiilor Uniunii este prevăzută de parag. 4 al art. 19 din statut. În ceea ce priveşte sensul şi domeniul de aplicare ale acestei condiţii, astfel cum am arătat deja, interpretarea se face de jurisdicţiile Uniunii prin trimitere la dreptul naţional căreia îi este supus avocatul în cauză. 

Astfel, pentru a fi considerată ca având calitatea de avocat în sensul art. 19 parag. 4 din statut, persoana care semnează cererea adresată jurisdicţiilor Uniunii trebuie să fie membru al unui barou^[20] sau, dacă este cazul, al unui alt organism profesional relevant şi să aibă dreptul să practice (să pună concluzii) în faţa instanţelor naţionale dintr-un stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul SEE. 

Menţionăm că, potrivit paragrafului final al art. 19 din statut, profesorii universitari resortisanţi ai statelor membre a căror legislaţie le recunoaşte dreptul de a pleda se bucură în faţa Curţii de drepturile acordate avocaţilor prin acest articol^[21].

Verificarea apartenenţei la un barou sau la un alt organism profesional relevant şi a dreptului de pune concluzii în faţa instanţelor naţionale din statul membru se efectuează în funcţie de legislaţiile naţionale respective şi rămâne la nivelul formal prin verificarea atestării furnizate de avocat. Potrivit art. 51 parag. 2 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, avocatul care reprezintă sau asistă o parte are obligaţia să depună la grefă un document care să certifice că are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru sau a unui alt stat-parte la Acordul SEE^[22]. 

Subliniem că avocatul care reprezintă partea trebuie să facă dovada apartenenţei la un barou sau organism profesional relevant care este organizat cu respectarea cerinţelor legislaţiei naţionale din statul membru respectiv. În acest sens, s-a decis că, în măsura în care reprezentanţii reclamantului fac parte dintr-o organizaţie profesională care nu e în mod legal abilitată în statul membru respectiv să elibereze titlul de avocat, aceşti reprezentanţi nu pot fi consideraţi ca avocaţi în sensul art. 19 din statut^[23].

Menţionăm că, spre deosebire de dreptul român, în faţa jurisdicţiilor Uniunii, prezentarea unei procuri ad litem sub forma unui act separat de documentul în baza căruia avocatul se legitimează ca atare nu este cerută decât în cazul reprezentării persoanelor juridice de drept privat. Într-adevăr, în cazul persoanelor fizice^[24] şi al persoanelor juridice de drept public^[25], indicarea mandatarului avocat în cuprinsul cererii adresate instanţei este suficientă pentru acordarea puterii de reprezentare în faţa jurisdicţiilor Uniunii. În schimb, în cazul persoanelor juridice de drept privat, este necesară prezentarea separată a mandatului ad litem din care să rezulte că reprezentatul legal al acesteia a împuternicit pe avocatul care se prezintă în faţa instanţei să acţioneze în numele şi pe seama persoanei juridice respective. În acest sens, art. 51 parag. 3 din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că, atunci când partea pe care o reprezintă este o persoană juridică de drept privat, avocaţii au obligaţia să depună la grefă un mandat eliberat de aceasta din urmă. Cu toate acestea, deşi în cazul persoanelor juridice de drept public, declaraţia avocatului, membru al unui barou al unui stat membru, deci supus în această calitate unui cod de deontologie profesională, în sensul că este reprezentantul clientului său, este, în principiu, suficientă, totuşi, tribunalul poate solicita avocatului să facă dovada mandatului său, dacă există elemente concrete susceptibile să pună la îndoială realitatea declaraţiei menţionate^[26].

Exigenţa prezentării unui „titlu de avocat”, în sensul art. 19 parag. 4 din statut a făcut obiectul unei interpretări stricte în jurisprudenţa jurisdicţiilor Uniunii care au declarat ca neîndeplinind această condiţie o serie de categorii de jurişti din diferite sisteme naţionale din statele membre, chiar dacă, potrivit legislaţiei naţionale din statul respectiv, aceşti jurişti aveau dreptul să reprezinte în faţa instanţelor naţionale părţile pentru care se prezentau ca mandatari şi în faţa jurisdicţiilor Uniunii. 

Astfel, Tribunalul^[27], hotărârea acestuia fiind confirmată de Curte^[28] în recurs, a decis că membrul serviciului juridic al unei comunităţi autonome spaniole, deşi abilitat să reprezinte această comunitate în faţa instanţelor spaniole, nu putea fi considerat ca avocat (abogado), în sensul art. 19 parag. 4 din statut, întrucât nu era înscris într-un barou în Spania. În alte cauze, „patent attorneys” din Marea Britanie^[29], deşi autorizaţi să pledeze în faţa anumitor instanţe naţionale, nu au fost consideraţi avocaţi în sensul art. 19 parag. 4 din statutul Curţii. De asemenea, „Patentanwalt” din Germania^[30] au fost consideraţi ca autorizaţi să asiste partea şi să ia cuvântul în faţa instanţei, sub controlul unui avocat, însă nu şi să reprezinte partea^[31]. În fine, un „juris kandidat” suedez^[32], care, deşi nu era încă înscris în barou, era abilitat, potrivit legii suedeze, să pună concluzii în faţa instanţelor naţionale, nu a fost considerat avocat în sensul art. 19 parag. 4 din statut. 

Sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 19 din statut analizate mai sus, părţile îşi pot alege în liber avocatul care doresc să le reprezinte în faţa jurisdicţiilor Uniunii. Într-adevăr, spre deosebire de soluţiile reţinute de alte jurisdicţii internaţionale cum este, de exemplu, Curtea Penală Internaţională^[33], nu există o listă de avocaţi abilitaţi să reprezinte o parte în faţa jurisdicţiilor Uniunii. Mai mult decât atât, în acţiunile directe în faţa Tribunalului, având în vedere principiul care guvernează regimul lingvistic în faţa acestei instanţe, şi anume acela potrivit căruia reclamantul alege limba de procedură din una din limbile oficiale al Uniunii^[34], nu există, în principiu, restricţii lingvistice în alegerea avocatului şi, deci, implicit, pentru accesul la instanţa europeană.

De asemenea, nu există obligaţia alegerii unui avocat abilitat a exercita profesia de avocat în acelaşi stat membru ca reclamantul. Singura limitare din punct de vedere teritorial impusă de art. 19 parag. 4 din statutul Curţii este aceea ca avocatul să fie autorizat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul SEE^[35].

Libertatea de alegere a avocatului există şi în cazul care părţii i se acordă, la cererea sa, ajutorul public judiciar sub forma reprezentării prin avocat. Numai în cazul în care partea căruia i s-a admis cererea nu îşi desemnează un avocat, o copie a ordonanţei de acordare a ajutorului public judiciar este adresată statului membru vizat care propune o listă de avocaţi dintre care judecătorul Uniunii desemnează din oficiu pe avocatul care va reprezenta partea în cursul procedurii. 

§3. Drepturile şi obligaţiile avocatului

Conform art. 19 parag. 5 şi 6 din statut, avocaţii care compar în faţa Curţii se bucură de drepturile şi garanţiile necesare exercitării independente a funcţiei lor, în condiţii care se stabilesc prin regulamentul de procedură, iar în raporturile cu avocaţii care se prezintă în faţa ei, Curtea se bucură de competenţele atribuite în mod normal curţilor şi tribunalelor, în condiţii care se stabilesc prin acelaşi regulament.

În ceea ce priveşte procedurile în faţa Tribunalului, art. 52 din Regulamentul de procedură al acestuia prevede că avocaţii care compar în faţa Tribunalului sau în faţa unei autorităţi judiciare căreia Tribunalul i-a adresat o cerere de comisie rogatorie se bucură de imunitate pentru afirmaţiile orale şi înscrisurile depuse referitoare la cauză sau la părţi şi de următoarele privilegii şi facilităţi: i) toate înscrisurile referitoare la procedură sunt exceptate de la percheziţie şi sechestru; în caz de contestaţie, funcţionarii autorităţilor vamale sau ai poliţiei pot sigila înscrisurile în cauză, care sunt transmise apoi fără întârziere Tribunalului pentru a fi verificate în prezenţa grefierului şi a persoanei interesate; şi ii) se bucură de libertate de deplasare în măsura necesară îndeplinirii sarcinilor lor. 

Privilegiile, imunităţile şi facilităţile menţionate la art. 52, citat mai sus, sunt acordate exclusiv în interesul bunei desfăşurări a procedurii. Tribunalul poate ridica imunitatea în cazul în care consideră că această măsură nu împiedică buna desfăşurare a procedurii (art. 54 din Regulamentul de procedură al Tribunalului). 

În fine, mai menţionăm că Regulamentul de procedură al Tribunalului reglementează şi măsurile care pot fi dispuse de către instanţă în cazurile excepţionale în care conduita unui avocat este apreciată ca incompatibilă cu demnitatea instanţei sau cu exigenţele unei bune administrări a justiţiei.

Astfel, conform art. 55din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în cazul în care instanţa apreciază conduita unui avocat în faţa Tribunalului, a preşedintelui, a unui judecător ori a grefierului ca fiind incompatibilă cu demnitatea Tribunalului sau cu exigenţele unei bune administrări a justiţiei sau că avocatul în cauză uzează de drepturile pe care le are în virtutea funcţiei sale în alte scopuri decât acelea pentru care îi sunt recunoscute aceste drepturi, Tribunalul îl informează pe cel în cauză în legătură cu acest fapt. Tribunalul poate informa despre aceasta autorităţile competente în faţa cărora persoana în cauză este ţinută să răspundă. O copie a scrisorii adresate autorităţilor respective este transmisă persoanei în cauză. 

Pentru aceleaşi motive, Tribunalul poate, oricând, prin ordonanţă motivată, după ascultarea persoanei în cauză, să decidă să excludă din procedură un avocat. Această ordonanţă este imediat executorie. Pentru a nu aduce atingere dreptului părţii la apărare, în cazul în care un avocat este exclus din procedură, aceasta se suspendă până la expirarea termenului stabilit de către preşedinte în scopul de a permite părţii interesate să îşi desemneze un avocat. 

Note de subsol

^[1] Cu privire la condiţiile în care poate fi exercitată o acţiune (recurs) direct în faţa Tribunalului Uniunii de către reclamanţii non privilegiaţi, persoanele fizice şi juridice, a se vedea art. 263 alin. (4) TFUE.

^[2] Protocolul (nr. 3) privind Statutului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anexat la tratate. 

^[3] Considerăm util să subliniem această diferenţă faţă de sistemul juridic român în care reprezentarea convenţională a persoanelor fizice sau juridice în faţa instanţelor nu este niciodată obligatorie, nici măcar în faţa instanţelor de recurs. În acest context, apreciem că nu este lipsit de importanţă să reamintim, totuşi, că şi în sistemul juridic român a existat, pentru o scurtă perioadă de timp, regula reprezentării obligatorii (prin avocat sau, după caz, consilier juridic) a persoanelor fizice şi juridice, însă numai în faţa instanţelor de recurs. Această regulă a fost introdusă pentru prima dată în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă care a intrat în vigoare la 15 februarie 2013 şi era prevăzută de art. 82 alin. (3) şi art. 83 alin. (2) din acest act normativ. Potrivit acestor dispoziţii legale, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice trebuiau să fie asistate şi, după caz, reprezentate de un avocat, iar persoanele juridice, de un avocat sau un consilier juridic, în condiţiile legii. 

Dispoziţiile legale menţionate au fost însă declarate neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 462/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014) şi nr. 485/2015 (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015), instanţa constituţională apreciind, în esenţă, că faptul de a condiţiona „exercitarea căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina părţii interesate atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de justiţiabil pentru plata serviciului justiţiei”. 

Fără a intra în detalii cu privire la argumentele pro şi contra cu privire la regula reprezentării obligatorie prin avocat în cursul diverselor etape ale procedurilor judiciare, regulă consacrată, de altfel, şi în sisteme juridice naţionale, cum ar fi cel francez sau german, ne limităm a arăta că în ceea ce priveşte raţiunea consacrării acestei reguli în cadrul procedurilor în faţa jurisdicţiilor Uniunii, s-a indicat că „le fait de rendre le ministère d’avocat obligatoire, notamment devant le Tribunal, ne doit pas être interprété comme une faveur faite à cette profession mais bien comme l’attribution de responsabilités : celles d’assurer, conjointement avec le juge et les autres représentants des parties, les fonctions de gardien de l’intelligibilité du débat juridique et de la célérité judiciaire”. M. Jeager, Le role de l’avocat dans les procedures devant le Tribunal.

^[4] SEE cuprinde statele membre ale Uniunii Europene şi trei din cele patru state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, şi anume Islanda, Norvegia şi Liechtenstein.

^[5] A se vedea C.J.U.E., 327/82, Ekro, hotărârea din 18 ianuarie 1984, §11; C-287/98, ordonanţa din 19 septembrie 2000, Linster, §43; C-316/05, ordonanţa din 14 decembrie 2006, Nokia, §21; C-363/06 P, Comunidad Autonoma de Valencia/Comisia, ordonanţa din 20 februarie 2008, §25.

^[6] C.J.U.E., C-515/17 P şi C-561/17 P, Uniwersytet Wrocławsk şi Polonia/REA, hotărârea din 4 februarie 2020, §57.

^[7] C.J.U.E., Uniwersytet Wrocławsk şi Polonia/REA, precitată, §56 şi 57. 

^[8] C.J.U.E., Uniwersytet Wrocławsk şi Polonia/REA, precitată, §62.

^[9] De asemenea, alte dispoziţii ale statutul sau ale Regulamentului de procedură al Curţii, cum ar fi art. 21 primul paragraf din statutul menţionat, precum şi art. 44 alin. (1) lit. b), art. 57 alin. (1) şi art. 119 alin. (1) din Regulamentul de procedură confirmă, de asemenea, că o parte şi reprezentantul său nu pot fi una şi aceeaşi persoană.

^[10] C.J.U.E., C-174/96 P, Lopes/Curtea de Justiţie, ordonanţa din 5 decembrie 1996, §11; C-200/05 P, Correia de Matos/Comisia, ordonanţa din 16 martie 2006, §10; C-464/16 P, PITEE/Comisia, ordonanţa din 6 aprilie 2017, §23; C-392/18 P-INT, Bettani/Comisia, ordonanţa din 3 septembrie 2020, §16.

^[11] C.J.U.E., C-174/96 P, Lopes/Curtea de Justiţie, precitată, §10; C-200/05 P, Correia de Matos/Comisia, precitată, §11; C-392/18 P-NT, Bettani/Comisia, precitată, §16. 

^[12] C.J.U.E., C-573/11 P, ClientEarth/Consiliul, ordonanţa din 5 septembrie 2013, §14; C-259/14 P, ADR Center/Comisia, ordonanţa din 4 decembrie 2014, §25 şi PITEE/Comisia, precitată, §27.

^[13] C.J.U.E., C-422/11 P şi C-423/11 P, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej şi Polonia/Comisia, hotărârea din 6 septembrie 2012, §24. A se vedea şi Concluziile avocatului general M. Bobek din 24 septembrie 2019, C-515/17 P şi C-561/17 P, §121-133.

^[14] T.P.I., T-79/99, Euro-lex/OHMI, ordonanţa din 8 decembrie 1999, §29; CJUE, C-731/17 P, Nap Innova Hoteles, ordonanţa din 5 iulie 2018, §21.

^[15] C.J.U.E., C-74/10 P şi C-75/10 P, EREF/Comisia, ordonanţa din 29 septembrie 2010, §50 şi 51. A se vedea şi T.U.E., T-221/14, Justice & Environment/Comisia, ordonanţa din 18 noiembrie 2014, §13 şi 14.

^[16] C.J.U.E., PITEE/Comisia, precitată, §25.

^[17] C.J.U.E., ADR Center/Comisia, precitată, §27.

^[18] C.J.U.E., Uniwersytet Wrocławsk şi Polonia/REA, precitată, §67.

^[19] T.U.E., T-730/15 P, DI/EASO. 

^[20] C.J.U.E., C-805/18 P, Saga Furs/EUIPO, ordonanţa din 12 iunie 2019, §5 şi Bettani/Comisia, precitată, §12. 

^[21] Constituie un astfel de exemplu cazul profesorilor universitari de drept în Germania cărora legislaţia naţională le conferă dreptul de a reprezenta clienţi în justiţie şi de a pleda în numeroase materii. Nu este cazul însă în România întrucât nu există o dispoziţie legală în acest sens, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 19 paragraful final din statut pentru ca profesorii universitari de drept, exclusiv în virtutea acestei calităţi, să aibă posibilitatea de a se prezenta în faţa jurisdicţiilor Uniunii ca mandatar convenţional al uneia dintre părţile din litigiu. 

^[22] De exemplu, în cazul avocaţilor membri ai unui barou din România care face parte din Uniunea Naţională a Barourilor este suficientă prezentarea legitimaţiei de avocat eliberată de baroul din care acesta face parte.

^[23] În mod concret, în cauzele cu care jurisdicţiile Uniunii au fost sesizate, era vorba de rezidenţi italieni care acţionau ca mandatari ai reclamanţilor şi care se legitimau ca avocaţi în baza apartenenţei la asociaţia numită U.N.B.R. Bota în România. A se vedea C.J.U.E., C-191/20 P, Vizzone/Comisia, ordonanţa din 25 noiembrie 2020, şi Bettani/Comisia, precitată.

^[24] A se vedea, în acest sens, T.U.E., DI/EASO, precitată, §31. 

^[25] T.U.E., T-352/18, Germann Avocats/Comisia, ordonanţa din 30 ianuarie 2019, §8.

^[26] T.U.E., Germann Avocats/Comisia, precitată, §8 şi 9.

^[27] T.P.I., T-357/05, Comunidad Autónoma de Valencia/Comisia, ordonanţa din 5 iulie 2006, §9 şi 10. 

^[28] C.J.U.E., Comunidad Autonoma de Valencia/Comisia, precitată, §27.

^[29] T.P.I., T-14/04, Alto de Casablanca/OHMI – Bodegas Civite (Veramonte), ordonanţa din 9 septembrie 2004, §11.

^[30] T.P.I., T-135/03, Wilfer/OHMI (ROCKBASS), hotărârea din 8 iunie 2005.

^[31] În acest context, considerăm util să reamintim că, în România, potrivit art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier in proprietate industriala, republicată, consilierii în proprietate intelectuală nu îşi pot reprezenta în faţa instanţelor naţionale clienţii, cu excepţia cazului în care au şi calitatea de avocat sau consilier juridic. 

^[32] C.J.U.E., C-101/14P, Brown Brothers Harriman/OHMI, ordonanţa din 17 iulie 2014.

^[33] A se vedea Regula 21 din Regulamentul de procedură şi de probe al Curţii Penale Internaţionale, disponibil online la adresa: https://www.icc-cpi.int/resource-library/Documents/RulesProcedureEvidenceFra.pdf.

^[34] În acest sens, art. 45 parag. 1 din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că în acţiunile directe în sensul art. 1, limba de procedură este aleasă de reclamant (…). 

^[35] A se vedea şi T.U.E., T-508/09, Cañas /Commission, ordonanţa din 26 martie 2012, §21-43.