Stabilirea judiciară a termenului în materia împrumutului de consumație

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 424-462.

§1. Evoluția dispozițiilor legale relevante pentru stabilirea judiciară a termenului în materia împrumutului de consumație

Din art. 2162 C.civ. 2009 rezultă două ipoteze de stabilire pe cale judiciară a termenului de restituire în cazul împrumutului de consumație.

O primă situație este aceea în care părțile nu au convenit un termen de restituire. În acest caz, termenul de restituire va fi stabilit de instanță, prin aplicarea criteriilor menționate de art. 2162 alin. (1) C.civ.: scopul împrumutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă. 

Soluția legiuitorului se explică prin aceea că obligația de restituire a împru­mutului presupune, prin natura ei, în mod necesar, trecerea unui interval de timp, astfel cum rezultă din art. 2158 C.civ. Așadar, în cazul împrumutului de consumație, nu s‑ar putea considera că obligația de restituire a împrumutului ar trebui executată de îndată, potrivit regulii generale prevăzute în materia plății de art. 1495 alin. (1) C.civ., întrucât, prin natura sa, împrumutul este un act civil esențialmente afectat de modalități^[1].

În ceea ce privește operațiunea de stabilire judiciară a termenului, instanța se bucură de o amplă marjă de apreciere, de vreme ce, pe lângă criteriile enumerate expres, poate valorifica orice altă împrejurare pe care o apreciază relevantă pentru stabilirea termenului de restituire. 

O altă ipoteză de stabilire pe cale judiciară a termenului de restituire este aceea în care părțile au convenit că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare [art. 2162 alin. (2) C.civ.], clauză cunoscută în doctrina franceză și a provinciei Québec sub denumirea de „clause de retour à meilleure fortune”. 

În cazul stipulării unei astfel de clauze, instanța sesizată cu cererea de stabilire a ter­menului de restituire a împrumutului va analiza, mai întâi, în ce măsură împru­mutatul deține resursele necesare pentru plată sau, după caz, le putea obține între timp. Așadar, dacă ar constata că împrumutatul nu deține resursele necesare, urmă­torul pas ar fi ca instanța să verifice în ce măsură, în mod obiectiv, împrumu­tatul putea obține resursele necesare între timp, adică în intervalul de timp scurs de la momentul încheierii contractului de împrumut și până la momentul soluționării cererii de determinare pe cale judiciară a termenului. 

Acest din urmă moment este relevant, iar nu cel al introducerii cererii de che­mare în judecată. Raportarea la acest reper temporal este determinată, în primul rând, de interpretarea literală a textului, care sugerează o analiză efectuată la mo­mentul deliberării [„constatând că (…) nu va putea acorda un termen de resti­tuire mai mare de 3 luni”]. De asemenea, concluzia se corelează cu finalitatea dispoziției legale, aceea de a stabili un termen mai mic sau egal cu 3 luni pentru ipoteza în care împrumutatul deține sau putea obține între timp resursele necesare restituirii împrumutului, fiind firesc ca stabilirea termenului să se raporteze la situația de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. 

Opțiunea legiuitorului pentru un criteriu obiectiv de stabilire a termenului pentru situația în care împrumutatul nu deține mijloacele necesare pentru plată este de înțeles, întrucât, în lipsa acestuia, împrumutatul, prin conduita sa unilaterală, ar fi putut determina durata termenului judiciar, asigurând, în mod deliberat, lipsa din patrimoniul său a mijloacelor de restituire a împrumutului.

Două soluții pot fi preconizate:

În măsura în care, în urma probelor administrate, instanța ar constata că există sau puteau exista resursele necesare executării obligației de restituire, va acorda un termen de restituire care nu poate fi mai mare de 3 luni, soluție menționată expres în art. 2162 alin. (2) C.civ.

Dacă, dimpotrivă, probatoriul ar releva lipsa resurselor necesare pentru resti­tuire și imposibilitatea obiectivă de a obține aceste resurse, instanța ar urma să stabilească un termen de restituire, care însă poate fi mai mare de 3 luni. Soluția menționată rezultă din interpretarea a contrario a art. 2162 alin. (2) C.civ. și din împrejurarea că, obligându‑se să restituie când va avea mijloace, împrumutatul nu s‑a obligat sub condiție, ci sub un termen nedeterminat, care este susceptibil a fi stabilit pe cale judiciară.

Stabilirea termenului de restituire, fie el sau nu mai mare de 3 luni, se va realiza prin aplicarea criteriilor menționate în cuprinsul alin. (1), respectiv scopul împru­mutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă^[2]. 

Aplicarea acestor criterii se justifică prin aceea că dispoziția cuprinsă la art. 2162 alin. (1) constituie dreptul comun în materie de stabilire pe cale judiciară a terme­nului de restituire în cazul împrumutului de consumație, astfel că se aplică, în comple­tare, în situația specială în care părțile au convenit restituirea împrumutului la momentul existenței unei situații patrimoniale mai bune a împrumutatului^[3].

Menționăm că determinarea judiciară a termenului a fost reglementată în materia contractului de împrumut și prin Codul civil din 1864, prin art. 1582 și art. 1583^[4].

Observația prezintă relevanță, având în vedere posibilitatea valorificării unora dintre soluțiile dezvoltate sub imperiul reglementării anterioare, în măsura în care contextul normativ actual permite menținerea lor. 

Spre exemplu, similar art. 1583 C.civ. 1864, art. 2162 alin. (2) C.civ. 2009 va fi aplicabil și în cazul în care împrumutatul se obligă să restituie lucrurile când va voi (cum voluero), menținându‑și justețea soluția exprimată în interpretarea art. 1583 C.civ. 1864, în sensul calificării contractului ca fiind împrumut fără termen,întrucât, în măsura în care contractul s‑ar considera nul, pentru că obligația ar fi fost con­tractată sub condiție pur potestativă din partea debitorului, împrumutatul ar fi obligat la restituire imediată, ceea ce contravine intenției părților^[5]. 

Dacă însă părțile ar fi inserat în contractul de împrumut o clauză prin care ar men­­ționa sursa restituirii, de tipul „mă oblig a restitui suma împrumutată prin vân­zarea casei”, ipoteză în care anterior s‑a apreciat că ar fi aplicabil art. 1583 C.civ. 1864^[6] [corespondentul art. 2162 alin. (2) C.civ. în actuala reglementare], credem că, de lege lata, problema își va găsi o rezolvare diferită, urmând a primi aplicare art. 1420 C.civ. 2009, dispoziție fără corespondent în Codul civil din 1864. 

În exemplul analizat, vânzarea casei constituie un eveniment viitor și nesigur ca realizare, astfel că, din punct de vedere obiectiv, prin natura sa, nu prezintă trăsă­turile unui termen (perspectivă obiectivă), însă, întrucât părțile convin să considere acest eveniment ca fiind un termen (perspectivă subiectivă), în cazul în care el nu se realizează, obligația devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă^[7]. 

Un alt element de noutate îl constituie includerea în Codul civil din 2009 a unei reglementări ce vizează stabilirea judiciară a termenului, prin art. 1415 C.civ., în cadrul dispozițiilor generale aplicabile obligațiilor^[8]. Textul constituie o extrapolare a soluțiilor menționate în Codul civil din 1864 în materia contractului de împrumut^[9], având ca sursă de inspirație art. 1512 din Codul civil Québec^[10], astfel cum s‑a reținut în Tabelul cu amendamente și observații la Proiectul Codului civil^[11].

Art. 1415 C.civ. are în vedere două ipoteze:

O primă ipoteză este aceea în care părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a‑l stabili. În măsura în care există o astfel de înțelegere între părți, iar, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări [art. 1415 alin. (1) C.civ.]. Determinarea judiciară a termenului se realizează în ipoteza con­venției părților, indiferent dacă natura obligației implică sau nu un termen.

Alin. (2) extinde soluția stabilirii judiciare a termenului și la ipoteza în care, fără ca părțile să fi convenit să amâne stabilirea termenului sau să lase uneia dintre ele sarcina de a‑l stabili, prin natura sa, obligația presupune un termen. Prin natura sa, obligația presupune un termen în cazul obligației de restituire ce revine împru­mu­tatului, în ipoteza împrumutului de consumație^[12]. Stabilirea judiciară a termenului se realizează în condițiile menționate la alin. (1), concluzie ce rezultă din folosirea sintagmei „de asemenea”, adică: după o durată rezonabilă de timp, la cererea uneia dintre părți, potrivit acelorași criterii, adică natura obligației, situația părților și orice alte împrejurări. 

Revenind la problematica ce face obiectul acestui studiu, putem concluziona că art. 2162 C.civ., reglementând termenul de restituire stabilit de instanță în materia împrumutului de consumație, constituie o aplicație în această materie specifică a regulii generale în materia stabilirii pe cale judiciară a termenului^[13], cuprinsă la art. 1415 alin. (2) C.civ. În alți termeni, art. 1415 C.civ. constituie norma generală, dreptul comun în materie de stabilire judiciară a termenului^[14], iar art. 2162 C.civ. consti­tuie norma specială în materia contractului de împrumut de consumație. 

Concluzia este susținută atât de conținutul normativ al textelor, cât și de argu­men­tul de interpretare teleologică dedus din mențiunile cuprinse în tabelul cu amen­damente, inclusiv sursa de inspirație a art. 1415 C.civ. ca fiind art. 1512 C.civ. Q., text prin care legiuitorul din Québec a generalizat regula prevăzută anterior în vechiul cod pentru materia contractului de împrumut^[15]. 

Miza practică a stabilirii corecte a raportului între cele două norme rezidă în aplicarea art. 1415 C.civ. în completarea art. 2162 C.civ., ca drept comun în materie de stabilire judiciară a termenului. 

Prin urmare, reținem că ipotezelor de stabilire judiciară a termenului menționate expres de art. 2162 alin. (1), (2) C.civ. li se adaugă aceea în care părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a‑l stabili [art. 1415 alin. (1) C.civ.]. De asemenea, atât în acest caz, cât și în cele două ipoteze deduse din art. 2162 alin. (1), (2) C.civ., adică aceea în care, chiar lipsind convenția părților de amânare a stabilirii termenului, termenul de restituire a împrumutului nu a fost stabilit sau aceea în care părțile au stabilit că împrumutatul va restitui când va avea mijloace, instanța poate fixa termenul doar dacă, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost stabilit. Prin urmare, deși art. 2162 C.civ. 2009 nu dispune cu privire la momentul la care partea poate sesiza instanța cu o cerere de stabilire pe cale judiciară a termenului, aplicând art. 1415 alin. (1) C.civ. ca drept comun în materie, rezultă că stabilirea termenului pe cale judiciară poate avea loc după o durată rezonabilă de timp de la încheierea contractului de împrumut.

Geneza art. 1415 C.civ. prezintă importanță practică, art. 1512 C.civ. Q. servindu‑i drept sursă de inspirație^[16]. Chiar dacă art. 2162 alin. (2) C.civ. nu are cores­pondent în Codul civil din Québec, având în vedere similitudinea regle­mentărilor cuprinse la art. 2162 și 1415 C.civ.^[17] (inclusiv din perspectiva criteriilor de stabilire pe cale judi­ciară a termenului, criterii ce sunt parțial identice^[18]), desigur că doctrina și jurispru­dența dezvoltate în temeiul art. 1512 C.civ. Q. pot juca rol argumentativ în fundamen­tarea unor soluții adoptate în aplicarea dispozițiilor referitoare la stabilirea judiciară a termenului.

§2. Calificarea acțiunii de stabilire pe cale judiciară a termenului de resti­tuire în cazul împrumutului de consumație

Premisa formulării acțiunii de stabilire a termenului de restituire în cazul împru­mutului de consumație este aceea că fie părțile nu se înțeleg cu privire la scadența obligației, fie partea care ar trebui să stabilească termenul omite sau neglijează să o facă^[19].

Prin urmare, prin acțiunea în stabilirea termenului de restituire, creditorul tinde la executarea silită în natură a obligației debitorului de a conveni cu creditorul sau, după caz, de a stabili în mod unilateral un termen de plată, adică la executarea silită în natură a unei obligații de a face. Rezultă că, prin acțiunea analizată, creditorul tinde la realizarea dreptului corelativ obligației menționate, care are natura juridică a unui drept de creanță.

Obligația de stabilire a termenului poate fi, după caz, expresă, asumată prin convenție [ipoteză vizată de art. 1415 alin. (1) C.civ.], sau implicită, tacită, dedusă din obligația de restituire a împrumutului, fie și când s‑a inclus în contract o clauză potrivit căreia împrumutatul va plăti când va avea mijloace [potrivit art. 2162 alin. (2) C.civ.]. 

Așadar, din moment ce obligația de restituire a împrumutului, prin natura ei, presupune un termen, se prezumă că, prin încheierea contractului de împrumut de consumație, părțile și‑au asumat și obligația de stabilire a unui termen de restituire a împrumutului [caz prevăzut de art. 1415 alin. (2) C.civ., art. 2162 alin. (1), (2)]. Obligația de stabilire a termenului este o obligație accesorie naturală^[20], fiind prezu­mată, existența ei fiind de necontestat, indiferent că părțile au menționat‑o sau nu în mod expres. Existența ei rezultă și din aplicarea art. 1272 C.civ., potrivit căruia „contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echi­tatea le dau contractului, după natura lui”^[21].

Deși, la o primă vedere, în situația vizată de art. 2162 alin. (2) C.civ., existența unei obligații de a face implicite, tacite este mai dificil de decelat, ea este neîndoiel­nică, odată ce admitem că este în discuție o obligație afectată de termen suspensiv nedeterminat, ci nu de o condiție, și că alin. (2) al art. 2162 constituie o dispoziție specială în raport cu cea cuprinsă la alin. (1), adică un caz particular de împrumut de consumație fără termen de restituire stabilit. Asumându‑și obligația de a restitui împrumutul, fie și când va avea mijloace, împrumutatul își asumă implicit și o obli­gație de stabilire a unui termen de restituire.

Caracterul accesoriu al obligației de stabilire a termenului rezultă din finalitatea ei, întrucât executarea acestei obligații urmărește executarea conformă a unei alte obligații^[22], și anume obligația de restituire a împrumutului. Raportul de accesoriali­tate al obligațiilor menționate se reflectă și la nivelul drepturilor de creanță core­la­tive. Analizând raportul între acestea, constatăm că dreptul de creanță având ca obiect stabilirea termenului de restituire a împrumutului deservește, este conceput în vederea realizării dreptului de creanță având ca obiect restituirea împru­mutului. De altfel, din corelarea art. 542 și art. 546 C.civ. rezultă caracterul accesoriu al drep­tului care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării economice a altui drept (atât timp cât satisface această utilizare).

Prin urmare, pe raportul juridic obligațional primar, izvorât din contractul de împru­mut, se grefează, se juxtapune un raport juridic obligațional secund, în conți­nutul căruia intră dreptul de creanță și obligația corelativă privind stabilirea ter­menului de restituire a contractului de împrumut. 

Raportul de accesorialitate la nivelul drepturilor de creanță și al obligațiilor corelative analizate este ilustrat de o serie de exemple. Astfel, în măsura în care, în ipoteza contractului de împrumut de consumație cu titlu gratuit, dreptul de creanță având ca obiect restituirea împrumutului s‑ar stinge, aceeași soartă o va avea și dreptul de stabilire pe cale judiciară a termenului, întrucât obligația fiind stinsă prin plată, se prezumă că s‑a renunțat la beneficiul termenului, concluzie întemeiată pe art. 2161 teza a II‑a și art. 1413 alin. (2) C.civ. Cesiunea creanței având ca obiect restituirea împrumutului va determina și cesiunea dreptului de stabilire pe cale judi­ciară a termenului de restituire, ca accesoriu al creanței cedate, potrivit art. 1568 alin. (1) lit. b) C.civ.

Pornind de la premisele menționate, o observație se impune în ceea ce privește semnificația noțiunilor de creditor și debitor folosite anterior, ca fiind circumscrise subiectelor raportului juridic de creanță supus efectiv analizei instanței pe calea acțiunii de stabilire a termenului de restituire. Așadar, calitate procesuală activă în cadrul acestei acțiuni va avea, potrivit art. 36 C.proc.civ., persoana ce are calitatea de creditor în raportul juridic obligațional dedus judecății, adică creditorul obligației de a face, de stabilire a termenului, independent de calitatea pe care o are în cadrul raportului juridic primar (împrumutător sau împrumutat), ca atare, oricare dintre părți. De altfel, concluzia rezultă și din art. 1415 alin. (1) C.civ., care prevede că instanța poate să fixeze termenul la cererea uneia dintre părți.

Într‑o majoritate covârșitoare a situațiilor, acțiunea de stabilire a termenului de restituire va fi formulată de către împrumutător, însă nu este de exclus formularea ei de către împrumutat, în ipoteza contractului de împrumut cu dobândă^[23], când acesta ar putea justifica un interes în stabilirea cu celeritate a scadenței obligației de restituire. Deși are calitatea de debitor în raportul juridic principal, împrumutatul acționează în calitate de creditor al obligației de a face, astfel că cele două calități nu coincid.

Concluzia nu infirmă caracterul unilateral al contractului de împrumut, art. 1171 C.civ. menționând că, dacă obligațiile născute din contract nu sunt reciproce și interdependente, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.

În concluzie, acțiunea de stabilire pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului constituie, din perspectiva caracterului dreptului subiectiv ce se valorifică^[24], o acțiune patrimonială, personală, calitatea procesuală activă și pasivă revenind titularului dreptului de creanță, respectiv subiectului pasiv, căruia îi in­cumbă obligația corelativă de stabilire a termenului, care are natura juridică a unei obligații de a face.

După scopul material urmărit, acțiunea analizată constituie o acțiune în realizare, în executare^[25], întrucât prin intermediul său creditorul tinde tocmai la executarea obligației debitorului, solicitând instanței obligarea pârâtului la respectarea drep­tului său de creanță^[26], care este tocmai dreptul de stabilire a termenului de resti­tuire a împrumutului. 

Acțiunea în stabilirea termenului de restituire nu are ca finalitate constatarea existenței dreptului creditorului de a stabili un termen de restituire, astfel încât să fie calificată ca fiind o acțiune în constatare. De asemenea, nu poate fi în discuție nici o acțiune în constatare existență drept de creanță afectat de termen suspensiv, din moment ce premisa este aceea a unui termen nedeterminat. De fapt, acțiunea declanșează mecanismul judiciar menit a se finaliza cu stabilirea efectivă a unui termen de executare a obligației. Din această perspectivă, este nerelevantă, pentru calificarea acțiunii ca fiind una în realizare, împrejurarea că dispozitivul hotărârii judecătorești nu va cuprinde o mențiune susceptibilă a fi adusă la îndeplinire prin executare silită. Este adevărat că hotărârile judecătorești pronunțate în soluționa­rea acțiunilor în realizare sunt, de regulă, apte a fi aduse la îndeplinire prin executare silită, însă acesta aspect este de natura, iar nu de esența acțiunilor în realizare.

Calificarea acțiunii ca fiind una în realizare, iar nu una în constatare, apare cu atât mai evidentă în contextul analizei sale prin comparație cu acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract, în privința căreia nu există nicio reținere în sensul calificării ei ca fiind o acțiune în realizare, deși nici în acest caz dispoziția instanței privind pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract nu poate fi adusă la îndeplinire prin executare silită^[27]. 

Astfel, dacă în cazul promisiunii de contract [art. 1279 alin. (3) C.civ.] s‑a asumat obligația de a încheia un contract, în ipoteza împrumutului fără termen, părțile și‑au asumat, expres sau tacit, obligația de a stabili un element determinant al contrac­tului, constând în termenul de executare a obligației.

Prin urmare, în ambele situații este în discuție executarea silită a obligației de a face asumate prin convenție. Similar pronunțării hotărârii care ține loc de contract, acțiunea în stabilirea termenului de restituire a împrumutului constituie o formă de executare în natură atipică, în sensul că debitorul nu efectuează însăși prestația datorată^[28], iar constrângerea este aplicată direct asupra debitorului din faza jude­cății^[29]. Obligarea debitorului la însăși prestația datorată nu este însă exclusă în cazul acțiunii analizate, pentru situația în care acțiunea este îndreptată împotriva părții în sarcina căreia s‑a stabilit obligația de a stabili (în mod unilateral) termenul, ipoteză vizată de art. 1415 alin. (1) C.civ., soluție întemeiată pe dispozițiile art. 1527 alin. (1) C.civ. Într‑o asemenea ipoteză, în măsura în care debitorul nu s‑ar conforma obliga­ției de stabilire a termenului cuprinse în titlul executoriu, ar fi posibilă activa­rea meca­nismului penalităților prevăzute de art. 906 C.proc.civ., întrucât obligația de a face nu poate fi adusă la îndeplinire prin altă persoană decât debitorul. Totoda­tă, debi­torul datorează de la data când este în întârziere daune moratorii pentru execu­tarea cu întârziere a obligației de a face, potrivit art. 1536 C.civ., acestea nefiind excluse prin aplicarea penalităților, astfel cum rezultă din art. 906 alin. (7) C.proc.civ.

Apreciem că, în cazul în care părțile ar fi convenit, expres sau tacit, să stabilească împreună termenul suspensiv, prin opoziție cu ipoteza promisiunii de contract, nu ar fi posibilă obligarea debitorului neserios la executarea prestației asumate. Expli­cația rezidă în caracterul consensual al termenului preconizat a fi stabilit de către părți, care nu poate fi suplinit decât prin intervenția instanței, în cadrul acțiunii de stabilire a termenului de executare a obligației. Iată că, spre deosebire de ipoteza promisiunii de contract, întrucât cerințele pentru validitatea contractului sunt îndeplinite [art. 1279 alin. (3) C.civ.], sunt posibile atât pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract, cât și obligarea debitorului la încheierea contractului, în cazul analizat, această din urmă ipoteză este exclusă tocmai pentru că, în confi­gurația dată de părți convenției, termenul urma să fie stabilit consensual.

Spre deosebire de pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract, în cazul acțiunii pe care o analizăm, instanța nu numai că substituie consimțământul părților la stabilirea termenului, ci merge mai departe, stabilind conținutului convenției în partea ce vizează termenul suspensiv, prin aplicarea criteriilor prevăzute de lege.

În concluzie, dacă, în ipoteza nerespectării obligației de a încheia contractul pro­mis, judecătorul va pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, în cazul acțiunii de stabilire a termenului, judecătorul va pronunța o hotărâre care ține loc de înțe­legere, de convenție a părților în privința termenului suspensiv, stabilind efectiv, pe cale judiciară, scadența obligației. În mod excepțional, legiuitorul a prevăzut că, în scopul menținerii contractului^[30], judecătorul scrie contractul în locul părților în partea care vizează termenul de executare a obligației^[31].

Premisa declanșării demersului judiciar în vederea stabilirii scadenței obligației este lipsa unei convenții a părților cu privire la termenul de executare a obligației sau, cum s‑a afirmat în doctrină, „pe fondul incapacității părților de a negocia o soluție, intervenția instanței este unica soluție de ieșire din criză”^[32]. 

Or, în acest context, instanța este cea care va tranșa această chestiune litigioasă, independent de prezentarea de către părți a unui proiect de contract prin care să stabilească termenul de executare a obligației. Desigur că nu există niciun impedi­ment ca, uzând de dreptul de dispoziție recunoscut prin art. 9 C.proc.civ., părțile să încheie o tranzacție prin care să convină asupra termenului, ipoteză în care instanța va da o hotărâre care consfințește tranzacția intervenită între părți. În acest din urmă caz însă, nu ne aflăm în ipoteza stabilirii judiciare a termenului, ci a stingerii litigiului având acest obiect ca efect al tranzacției încheiate între părți, prin care acestea au stabilit convențional termenul suspensiv.

De asemenea, în ceea ce ne privește, apreciem că obiectul acțiunii analizate este stabilirea termenului de executare a obligației, independent de circumstanțierea acestuia de către reclamant prin indicarea unei date calendaristice sau a unui inter­val de timp de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. Desigur că reclaman­tul are libertatea de a își construi demersul său judiciar, expunând motivele de fapt și de drept care justifică fixarea de către instanță a unei anumite scadențe a obliga­ției, însă indicarea unui reper temporal concret nu constituie o exigență procedurală pentru a reține că cererea de chemare în judecată are un obiect determinat, în sensul art. 194 lit. c) C.proc.civ. Aspectul menționat este relevant din perspectiva motivelor invocate în cuprinsul cererii. Prin urmare, în măsura în care reclamantul ar indica o scadență a obligației, iar instanța ar avea o perspectivă diferită asupra termenului de executare a obligației, stabilind un alt termen judiciar decât cel indicat de parte, această împrejurare nu ar fi de natură să determine o admitere în parte a pretențiilor formulate, ci o validare parțială a motivelor invocate.

Considerațiile anterior expuse vizează ipoteza analizată în prezentul studiu, adică a împrumutului de consumație fără termen determinat. Situația în care părțile ar fi stabilit în mod convențional termenul de executare a obligației de restituire, însă acesta nu ar rezulta dintr‑un înscris, instanța administrând probe pentru identifi­carea lui [spre exemplu, în cazul imposibilității morale de preconstituire a unui înscris, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 1 C.proc.civ.], nu se circumscrie ipotezei de stabilire judiciară a termenului ce face obiectul analizei de față. Apreciem că, în acest caz, este de imaginat exercitarea unei acțiuni în constatare existență drept de creanță afectat de termen suspensiv, adică a dreptului de restituire a împrumutului la scadența convenită, conform art. 35 C.proc.civ., în cadrul căreia instanța va constata că scadența obligației de restituire a fost stabilită de părți la o anumită dată. Considerăm că, în principiu, o atare acțiune ar fi admisibilă, în măsura în care ar fi exercitată anterior acestei scadențe, întrucât partea nu ar putea cere realizarea dreptului, astfel cum rezultă din art. 1414 C.civ. Excepție ar face ipoteza vizată de art. 34 alin. (3) C.proc.civ., când poate fi încuviințată executarea la termen a obli­gației de restituire în vederea preîntâmpinării unei pagube însemnate pe care reclamantul ar încerca‑o dacă ar aștepta împlinirea termenului. Prin urmare, dacă recla­mantul ar formula atât cererea de obligare la termen la restituirea împrumu­tului, cât și acțiunea în constatare, cea din urmă ar fi admisibilă doar în măsura în care nu ar fi îndeplinite condițiile art. 34 alin. (3) C.proc.civ., pentru exercitarea acțiunii în realizarea dreptului.

Stabilirea judiciară a termenului implică, așadar, existența unui termen nedeter­minat. În măsura în care nu ar fi îndeplinită această condiție, simpla împrejurare că determinarea unei scadențe prestabilite de părți ar necesita verificări jurisdicționale amănunțite nu este suficientă pentru a concluziona că este în discuție un termen judiciar. 

§3. Competența materială de soluționare a acțiunii de stabilire a terme­nului de restituire în cazul împrumutului de consumație

Determinarea instanței competente să soluționeze cererea de stabilire a terme­nului de restituire a împrumutului implică operațiunea calificării acestei acțiuni. Exa­menul jurisprudenței^[33] în materia analizată nu a relevat soluții divergente în ceea ce privește calificarea acțiunii analizate ca fiind o acțiune în realizare, personală, patri­monială; soluții diferite au fost însă pronunțate în ceea ce privește calificarea acestei acțiuni ca privind o obligație de a face evaluabilă^[34] sau, după caz, neeva­luabilă în bani^[35].

Este adevărat că, la o primă vedere, ar putea exista tentația de a considera că cererea de stabilire a termenului constituie o cerere privind o obligație de a face, care, deși are caracter patrimonial, ar fi cu neputință a fi evaluată în bani. În sprijinul acestei soluții, s‑ar putea argumenta că succesul în promovarea acestei acțiuni asi­gură creditorului exclusiv o scadență a obligației. Hotărârea judecătorească cuprin­de doar dispoziția de stabilire a termenului suspensiv [art. 1412 alin. (1) C.civ.], nu și pe cea de obligare a debitorului la plată, fără a procura, așadar, creditorului însăși prestația datorată. 

De asemenea, dificultățile întâmpinate în demersul de evaluare a obligației ana­lizate ar putea fi invocate drept argument în sensul calificării acestei cereri ca fiind cu neputință de a fi evaluată, imposibil de evaluat, aspect echivalent carac­terului neevaluabil în bani. 

O astfel de calificare ar atrage în toate cazurile competența judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) C.proc.civ., indiferent de valoarea obligației a cărei scadență este în discuție. Spre exemplu, dacă ar fi în discuție stabilirea scadenței obligației de resti­tuire a unui împrumut în valoare de 1 milion de euro, competența ar reveni judecă­toriei, chiar dacă acțiunea în restituirea împrumutului ar fi de competența tribuna­lului, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 pct. 1 C.proc.civ.

La o analiză mai atentă însă, constatăm că o asemenea calificare nu ar trebui să fie primită.

Calificarea ca fiind evaluabile sau neevaluabile în bani a unor cereri a constituit prilej de divergențe de jurisprudență ce au fost curmate prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008^[36]. Chiar dacă acțiunea analizată în studiul de față nu se numără printre cele ce au constituit obiectul sesizării, în considerentele deciziei menționate, ce se bucură de caracter obligatoriu întrucât sprijină soluția din dispozitiv, Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat o serie de statuări cu caracter de principiu, printre care se numără următoarele:

„(…) se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție «trans­feră» caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși și, astfel, pro­cesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial, dedus judecății, intră un drept patrimonial, real sau de creanță.

În consecință, ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară.

(…) Un drept are caracter personal, fără conținut economic și, prin urmare, ne­eva­luabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la indivi­dualizarea acesteia în cadrul societății sau al familiei: dreptul la viață, la sănătate și integritate fizică și morală, la libertate, la onoare, cinste, reputație, dreptul la nume și la domiciliu etc.

(…) A susține că există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebește de drepturile personale nepatrimoniale.

(…) Faptul că o hotărâre judecătorească nu constituie în același timp și titlu executoriu nu are influență asupra naturii dreptului pe care l‑a tranșat. O acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil nu va fi lipsită de caracter patrimonial doar pentru faptul că hotărârea ce se va pro­nunța nu este și executorie”.

Iată că această decizie furnizează o serie de principii cu deplină incidență în problematica analizată. În măsura în care acțiunea în justiție valorifică un drept patrimonial, „evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară”, astfel că difi­cul­tățile de evaluare nu pot determina calificarea unei acțiuni ca fiind neevaluabilă în bani. 

Rezultă că, reținând caracterul obligatoriu al considerentelor deciziei mențio­nate^[37], ce susțin pe deplin soluția din dispozitiv, se impune să conchidem că cererile privind obligațiile de a face patrimoniale sunt, în mod necesar, evaluabile în bani.

Calificarea cererii ca fiind neevaluabilă în bani nu se poate întemeia, așadar, pe împrejurarea că hotărârea judecătorească ce se va pronunța cuprinde exclusiv dispoziția de stabilire a termenului suspensiv, nu și pe cea de obligare a debitorului la plată, nefiind procurată creditorului însăși prestația datorată. Astfel cum rezultă din considerentele cu caracter obligatoriu ale Deciziei nr. 32/2008, împrejurarea că o hotărâre judecătorească nu constituie în același timp și titlu executoriu nu are influență asupra naturii dreptului pe care l‑a tranșat. De altfel, putem identifica numeroase exemple de acțiuni a căror soluționare nu va conduce la pronunțarea unui titlu executoriu, cu privire la care nu există niciun dubiu din perspectiva cali­fi­cării lor ca fiind evaluabile (spre exemplu, acțiunea în constatare drept patrimonial). 

Apoi, având în vedere că în această secțiune ne propunem a stabili competența de soluționare a cererii, pornind de la premisa că ea este o cerere evaluabilă în bani, vor primi incidență dispozițiile Secțiunii a 2‑a („Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță”) a Capitolului I („Competența materială”), din Titlul III al Codului de procedură civilă („Competența instanțelor judecătorești”).

Obligația este afectată de termen suspensiv atunci când executarea ei depinde de un eveniment viitor și sigur [astfel cum rezultă din art. 1411 alin. (1) C.civ.], termenul suspensiv caracterizându‑se prin aceea că, până la împlinirea lui, este amânată scadența obligației [art. 1412 alin. (1) C.civ.].

Soluțiile jurisprudențiale care au îmbrățișat teza calificării acestor cereri ca fiind evaluabile în bani au pornit de la premisa că finalitatea imediată urmărită de recla­mant prin formularea cererii de stabilire a termenului este aceea de determinare pe cale judiciară a termenului suspensiv. Prin urmare, întrucât stabilirea termenului suspensiv constituie, în regulă generală^[38], un demers obligatoriu în vederea exe­cutării contractului, ar rezulta că finalitatea mediată, succesivă a cererii prin care se tinde spre stabilirea pe cale judiciară a termenului este executarea contractului. Concluzia menționată ar crea premisele calificării cererii analizate ca fiind o cerere formulată în vederea executării contractului, care se circumscrie dispozițiilor art. 101 alin. (1) C.proc.civ. Textul menționat se referă la cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic și stipulează că pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății. Or, nu s‑ar putea susține că cere­rea de stabilire pe cale judiciară a termenului este indiferentă executării contrac­tului, astfel că nu ar putea primi calificarea de „cerere privitoare la executarea unui contract”. Întrucât modalitatea de formulare a textului legal ar permite o inter­pretare largă, extensivă, sintagma „cereri privitoare la executarea unui contract” nu ar fi limitată exclusiv cererilor ce au ca obiect executarea unui contract. Dezideratul comun al executării contractului, ce caracterizează acestei cereri, impune ca ele să preia însăși valoarea obiectului contractului sau a părții din obiectul contractului spre a cărei executare tind. 

Această interpretare prezintă avantajul înlăturării dificultăților de evaluare a obligației de stabilire a termenului pe cale judiciară care au determinat, nu de puține ori, calificarea acesteia ca fiind o obligație neevaluabilă în bani. Într‑o asemenea optică, valoarea cererii de stabilire pe cale judiciară a termenului va fi dată de valoa­rea împrumutului, întrucât cererea privind stabilirea scadenței obligației este, în sens larg, o cerere privind executarea unui contract^[39].

Reproșul ce poate fi adus acestui raționament este acela că ar face abstracție de conținutul normativ al art. 101 alin. (1) C.proc.civ., care furnizează două repere valorice pentru determinarea competenței instanței de a soluționa cererea privind executarea unui contract: valoarea obiectului contractului sau aceea a părții din obiectul dedus judecății. 

În ceea ce privește obiectul contractului, acesta este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ.

Rezultă că, doar în măsura în care operațiunea juridică de împrumut ar fi dedusă judecății integral, reperul valoric relevant ar fi valoarea obiectului contractului, adică valoarea împrumutului. Dacă însă este deferită instanței doar o parte din obiectul contractului, această valoare parțială va fi relevantă pentru determinarea competenței instanței. 

Or, nu putem să nu observăm că, în cazul analizat, ceea ce se deduce judecății este exclusiv un element, un aspect al operațiunii de împrumut, constând în obliga­ția de stabilire a termenului. Întrucât sintagma „valoarea (…) părții din obiectul de­dus judecății” nu are neapărat o semnificație cantitativă (adică nu se rezumă la ipo­te­ze precum cea în care s‑ar solicita plata unei prime rate scadente a împrumutului), în cazul analizat valoarea obligației de a face este cea relevantă pentru a determina competența instanței. 

Prin urmare, deși de acord cu soluția calificării cererii ca fiind o cerere patrimo­nială evaluabilă în bani și cu evaluarea obligației de stabilire a termenului la nivelul valorii creanței de restituire a împrumutului, credem că motivarea ar trebui să fie diferită.

Astfel cum s‑a menționat anterior cu prilejul analizei calificării acțiunii, obligația de stabilire a termenului are drept finalitate executarea obligației principale, de restituire a împrumutului, este concepută în vederea executării acesteia din urmă, ceea ce îi imprimă în raport cu aceasta un caracter accesoriu. 

Considerăm că impedimentele de evaluare a obligației de stabilire a termenului de restituire pot fi surmontate pornind de la acest raport specific de accesorialitate, care face ca obligația analizată, accesorie, să împrumute valoarea obligației princi­pale. Unicul criteriu valoric relevant ce poate fi decelat pentru evaluarea obligației de a face, cu caracter accesoriu, este însăși valoarea obligației principale, adică va­loa­rea împrumutului. Deși poate părea neuzual ca raportul de accesorialitate la nivel substanțial să imprime valoarea obligației accesorii, apreciem că, într‑o ipoteză precum cea analizată, valoarea obligației principale este unicul criteriu relevant pentru evaluarea obligației de a face.

În defavoarea soluției de calificare a acestei acțiuni și, în genere, a altor acțiuni privind obligații de a face care prezintă dificultăți de evaluare ca fiind acțiuni neeva­luabile în bani, operează și dispoziția cuprinsă la art. 1536 C.civ. Textul constituie un element de noutate în Codul civil din 2009, întrucât reglementează evaluarea legală a daunelor‑interese moratorii în cazul obligațiilor de a face (prin opoziție cu regle­mentarea anterioară, în cuprinsul căreia evaluarea legală a daunelor‑moratorii era recunoscută exclusiv în privința obligațiilor pecuniare). Aplicarea acestui text recla­mă existența unei baze de calcul al dobânzilor, constând în echivalentul bănesc al a obligației de a face, astfel că acceptarea tezei potrivit căreia obligațiile de a face cu caracter patrimonial dificil de evaluat sunt neevaluabile golește practic de conținut mecanismul daunelor moratorii, astfel cum este el reglementat în art. 1536 C.civ. Prin urmare, apreciem că tendința actuală a instanțelor judecătorești de a aprecia ca fiind neevaluabile în bani cererile privind obligații de a face patrimoniale, ca efect al dificultăților întâmpinare în procesul de evaluare, se impune a fi depășită. 

Soluția prezintă avantajul concentrării la una și aceeași instanță, competentă după criteriul valoric, atât a cererii de stabilire a termenului, cât și a celorlalte cereri de realizare a drepturilor creditorului.

În acest context, subliniem că, în cadrul acestui litigiu, instanța va efectua o serie de statuări jurisdicționale cu miză importantă în raporturile între părți, din moment ce stabilirea termenului de restituire implică proba existenței unei obligații contrac­tuale valabile, adică proba contractului. Odată tranșată această chestiune, în măsu­ra în care debitorul nu ar executa prestația după scadență, iar creditorul nu ar beneficia de un titlu executoriu (adică contract de împrumut constatat prin înscris sub semnătură privată cu dată certă), instanța sesizată, spre exemplu, cu cererea de executare silită în natură a obligației va verifica doar în ce măsură este în discuție o neexecutare nejustificată a obligației de restituire a împrumutului de către debitor, statuările jurisdicționale efectuate în primul litigiu referitoare la încheierea valabilă a contractului, la existența obligației debitorului bucurându‑se de efectul pozitiv al lucrului judecat. 

Concluzia se impune, având în vedere că în cadrul acestui litigiu, stabilind terme­nul suspensiv, instanța va reține în considerentele ce sprijină această soluție exis­tența contractului și a obligației fără termen, iar potrivit art. 430 alin. (2) C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s‑a rezolvat o chestiune litigioasă. Efectul pozitiv al lucrului judecat se va impune în al doilea litigiu, în temeiul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., care prevede că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într‑un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Art. 1002 C.proc.civ., care se referă la autoritatea de lucru judecat a ordonanței președințiale, nu va fi aplicabil în această materie, această dispoziție fiind strâns legată de condițiile de admisibilitate ale ordonanței care, astfel cum vom demonstra într‑o secțiune ulterioară a prezentului studiu, nu fac obiectul verificărilor instanței în cadrul soluționării cererii de stabilire a termenului.

Rezultă că, dacă valoarea va fi până la 200.000 lei inclusiv, cererea va fi de competența materială de primă instanță a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ., iar dacă valoarea ar fi superioară plafonului menționat, cererea va fi de competența tribunalului.

§4. Prescripția acțiunii în stabilirea termenului de restituire a împru­mutului

Art. 2163 C.civ. prevede că „în cazul prevăzut la art. 2.162 alin. (1), cererea este supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului”^[40]. 

Remarcăm că textul se referă exclusiv la cazul prevăzut la art. 2162 alin. (1) C.civ. Desigur că aceeași regulă se va aplica și în ceea ce privește cazul prevăzut la alin. (2), conceput de legiuitor ca un caz particular în raport cu cel menționat la alin. (1), care constituie drept comun în materie de stabilire judiciară a termenului de restituire a împrumutului. 

Termenul de prescripție va fi cel general, de 3 ani, potrivit art. 2517 C.civ., în afara unei dispoziții legale care să instituie un termen special. 

Prescripția va începe să curgă de la data încheierii contractului, prin derogare de la regula instituită prin art. 2524 alin. (1), (2) C.civ., în lipsa unei astfel de dispoziții prescripția începând să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv al obligației de stabilire a termenului de restituire a împrumutului, termen suspensiv egal cu durata rezonabilă la care se referă art. 1415 alin. (1) C.civ. Discutăm, în cazul unui contract de împrumut al cărui termen de restituire nu a fost stabilit, despre juxta­punerea a două drepturi de creanță afectate de termene suspensive: primul drept de creanță, corelativ obligației de a face, de a stabili termenul suspensiv, drept de creanță afectat la rândul său de un termen suspensiv, echivalent duratei rezo­nabile prevăzute de art. 1415 alin. (1) C.civ., respectiv dreptul de creanță al cărui termen suspensiv este în curs de stabilire, aceasta fiind chiar finalitatea acțiunii analizate.

După împlinirea termenului de prescripție, în măsura în care a fost invocată și admisă excepția prescripției^[41], obligația de a stabili termenul de restituire consti­tuie o obligație civilă imperfectă. Prin urmare, potrivit regulilor generale, cel obligat poate să refuze executarea prestației [art. 2506 alin. (2) C.civ.]. În măsura în care însă a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s‑a împlinit, executarea obligației naturale, imperfecte este pe deplin valabilă, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit [art. 2506 alin. (3) C.civ.]. 

Ce semnificație are refuzul de executare a prestației în contextul de față? Este vorba despre refuzul debitorului de a executa obligația de a face, adică de a fixa termenul suspensiv, în măsura în care părțile au stabilit în sarcina sa această obligație, sau de a conveni cu cealaltă parte scadența obligației. Dacă însă, deși era împlinit termenul de prescripție a acțiunii în stabilirea termenului, debitorul execută benevol obligația de stabilire a termenului, executarea obligației de a face este pe deplin valabilă, iar de la împlinirea termenului suspensiv curge termenul de pres­cripție a acțiunii în executarea obligației, potrivit art. 2524 alin. (2) C.civ. 

Prin urmare, nu ne însușim punctul de vedere exprimat în doctrină în sensul că, în măsura în care fixarea termenului pe cale judiciară nu ar mai putea avea loc din cauza intervenirii prescripției, singura soluție rațională ar fi aceea de a considera obligația ca fiind exigibilă de la momentul încheierii contractului^[42]. 

În ipoteza în care a intervenit prescripția dreptului la acțiune în sens material în privința acțiunii în stabilirea termenului, efectul produs nu poate fi decât acela prevăzut de normele în materia prescripției, astfel că cel obligat poate să refuze stabilirea termenului suspensiv, obligația de a face devenind una naturală, imper­fectă [art. 2506 alin. (2), (3) C.civ.]. De altfel, este greu de acceptat ca, deși lipsit fiind de posibilitatea de a recurge la forța coercitivă prin stabilirea pe cale judiciară a termenului, creditorul să beneficieze totuși de o exigibilitate anterioară a creanței, adică de stabilirea în mod retroactiv a unui termen suspensiv. O atare soluție ar determina o situație mai favorabilă creditorului care, pasiv fiind, a lăsat să se împlinească termenul de prescripție a acțiunii în stabilirea termenului, în raport cu creditorul care a promovat o asemenea acțiune și care, ca premisă, beneficiază de o scadență ulterioară încheierii contractului. 

Nu putem face abstracție de împrejurarea că, în cazul creanțelor pecuniare, de la data scadenței curg dobânzi moratorii, potrivit art. 1535 C.civ., astfel încât credi­torul privat de dreptul de a obține pe cale judiciară stabilirea termenului beneficiază de un premiu pentru pasivitatea îndelungată, primind daune moratorii de la momentul încheierii contractului.

Soluția potrivit căreia în termen de 3 ani de la încheierea contractului se prescriu atât dreptul de a cere stabilirea termenului, cât și dreptul la acțiunea ce tinde la exe­cutarea obligației face abstracție de împrejurarea că părțile nu au convenit un termen suspensiv, acesta urmând a fi stabilit după o durată rezonabilă, astfel că art. 2524 alin. (2) C.civ. ar determina curgerea prescripției pentru acțiunea în exe­cutare silită în natură a obligației de la o dată esențialmente ulterioară momentului încheierii contractului, respectiv de la împlinirea termenului suspensiv preconizat a fi stabilit.

Este adevărat că regula instituită de art. 1495 alin. (1) C.civ. este aceea că, în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor sta­bilite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată. În ipo­teza analizată însă, a obligației de restituire ce rezultă dintr‑un contract de împru­mut, exigibilitatea imediată este de exclus. Tocmai de aceea, art. 2162 alin. (1) C.civ. [ce constituie o aplicație a art. 1415 alin. (2) C.civ. în materia acestui contract spe­cial] prevede că, ori de câte ori nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță^[43]. De asemenea, soluția exigibilității imediate nu poate fi primită nici pentru ipoteza în care s‑a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare [art. 2162 alin. (2) C.civ.]. 

Rezultă că dispoziția cuprinsă la art. 1495 alin. (1) C.civ. nu se poate aplica în ipo­tezele analizate, acestea fiind subsumate mai degrabă situației vizate de art. 1495 alin. (2) C.civ.,care prevede că instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

Deși este de înțeles tentația de a evita adoptarea unei soluții ce creează pre­misele ca o creanță să rămână în mod perpetuu inexigibilă, în lipsa executării voluntare a obligației civile imperfecte ce revine debitorului de a conveni sau de a stabili scadența obligației, considerăm că soluția pe care o susținem este cea care își găsește fundament în dispozițiile legale. Reglementarea stabilirii pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului urmărește să evite tocmai o asemenea situație, ca o creanță să nu devină niciodată exigibilă^[44], fiind concepută de legiuitor ca ultim remediu pentru depășirea unui impas. Cu toate acestea, pentru a beneficia de o scadență stabilită de judecător, creditorul are obligația de a se conforma nor­melor ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune. 

Prin urmare, efectul imposibilității stabilirii pe cale judiciară a termenului ca urmare a intervenirii prescripției, în afara executării benevole de către debitor a obligației de stabilire a termenului, este acela că obligația de restituire a împru­mutului, deși valabilă^[45], nu este exigibilă. Într‑o asemenea ipoteză, dreptul afirmat nu este actual, consecința fiind admiterea excepției prematurității cererii.

De altfel, aceeași va fi soluția în ipoteza în care, nefiind împlinit termenul de pres­cripție a acțiunii în stabilirea termenului, creditorul ar formula cererea de executare silită, fără ca anterior să se fi stabilit termenul de executare a obligației. Apreciem că, de lege lata,instanța învestită cu cererea de executare silită în natură a obligației nu are obligația stabilirii termenului de restituire^[46]. Soluția se impune, pe de o parte, din perspectiva aplicării principiului disponibilității, obiectul și limitele proce­sului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, potrivit art. 9 alin. (2) C.proc.civ. Pe de altă parte, Codul civil din 2009 a introdus o dispoziție cu caracter de noutate în ceea ce privește procedura de stabilire judiciară a termenului, făcând trimitere prin art. 2162 alin. (3) la regulile aplicabile ordonanței președin­țiale. Prin urmare, va exista o incompatibilitate de norme procedurale care nu permite soluționarea celor două acțiuni în cadrul aceluiași litigiu. La argumentele menționate se adaugă și cel privind nașterea dreptului creditorului de a cere executarea silită în natură a obli­gației în condițiile ce rezultă din art. 1516 alin. (2) pct. 1 C.civ., adică neexecutarea nejustificată a obligației și întârzierea debitorului, cu consecința prematurității cere­rii [excepție făcând cazurile menționate de art. 34 alin. (3) C.proc.civ.]^[47].

§5. Procedura aplicabilă. Condițiile stabilirii judiciare a termenului de executare a obligației

Art. 2162 alin. (3) C.civ. prevede că „cererea (…) se soluționează potrivit proce­du­rii prevăzute de lege pentru ordonanța președințială”. Art. 1415 alin. (3) C.civ. cuprinde o dispoziție care exprimă aceeași idee, într‑o terminologie ușor diferită, și anume „cererea se soluționează potrivit regulilor aplicabile ordonanței președin­țiale (…)”^[48].

Care este rațiunea normei de trimitere la procedura ordonanței președințiale, în terminologia art. 2162 alin. (3) C.civ.?

Răspunsul îl regăsim în fizionomia aparte a acțiunii analizate, acțiune menită să declanșeze un demers judiciar ce are drept finalitate stabilirea unui element esențial al contractului, respectiv termenul de executare a obligației. Într‑o majoritate covâr­șitoare a situațiilor, acest element esențial este determinat de părți, încă de la momentul încheierii contractului, însă lipsa lui nu este sancționată de legiuitor cu nulitatea, fiind posibilă stabilirea lui ulterioară în mod convențional sau prin mijlo­cirea instanței^[49]. În această din urmă ipoteză, ce constituie obiectul prezentului stu­diu, astfel cum s‑a afirmat în doctrina franceză, prin derogare de la dreptul comun, se admite că judecătorul scrie contractul în locul părților^[50]. Ca atare, re­cursul la procedura ordonanței președințiale asigură întregirea urgentă a contrac­tului de împrumut, prin stabilirea termenului de executare a obligației. Rațiunea normei de trimitere este, așadar, aceea de a imprima celeritate, urgență^[51] litigiului menit să furnizeze o scadență a executării obligației.

Rezultă că legiuitorul a înțeles să facă trimitere doar la regulile procedurale apli­cabile ordonanței președințiale, nu și la condițiile ei de admisibilitate^[52]. În conse­cință, instanța învestită cu cererea de stabilire a termenului de restituire a împru­mutului nu va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de emitere a ordonanței președințiale^[53]. Ca atare, instanța nu va verifica dacă în favoa­rea reclamantului există aparența de drept, nu va dispune o măsură provizorie în cazuri grabnice, în scopurile menționate de art. 997 C.proc.civ., adică pentru păstra­rea unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube imi­nente și care nu s‑ar putea repara ori pentru înlăturarea piedicilor care s‑ar ivi cu prilejul unei executări.

Instanța nu ordonă o măsură provizorie printr‑o ordonanță executorie, măsură care să producă efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului, aspecte ce constituie premisa reglementării cuprinse în art. 997 alin. (1), (2) C.proc.civ. 

Dimpotrivă, în ipoteza analizată, nu va mai exista un alt litigiu asupra fondului dreptului, aceasta fiind unica procedură prevăzută de lege pentru suplinirea consim­țământului părții care refuză să convină sau să stabilească termenul de executare a obligației. Instanța tranșează în mod definitiv problema termenului de executare a obligației, dispunând o măsură definitivă care rezolvă litigiul în fond, aspect incom­patibil per se cu specificul ordonanței președințiale, din moment ceart. 997 alin. (5) C.proc.civ. prevede că pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond^[54].

Așadar, aplicând regulile de procedură ale ordonanței președințiale, instanța rezolvă însuși litigiul asupra fondului dreptului de stabilire a termenului de restituire a împrumutului, litigiu ce se va finaliza cu pronunțarea unei soluții definitive, cu auto­ritate de lucru judecat, ale cărei efecte nu sunt limitate în timp până la solu­ționarea unui alt litigiu. 

În alți termeni, apreciem că instanța nu va stabili termenul pe calea ordonanței președințiale, ci prin soluționarea unui litigiu asupra fondului dreptului, care este însă guvernat, din considerente de celeritate, de procedura aplicabilă ordonanței președințiale. Litigiul vizând stabilirea termenului de restituire a împrumutului este un veritabil litigiu asupra fondului dreptului, care împrumută, din perspectivă proce­durală, din regulile aplicabile ordonanței președințiale. 

Din aceste constatări decurg importante consecințe, atât din perspectiva regu­lilor procedurale aplicabile, cât și a celor de drept substanțial.

Din perspectivă procedurală, reținem că instanța nu va realiza o aplicare auto­mată, mecanică a procedurii de soluționare a ordonanței președințiale. Dimpotrivă, întrucât în discuție este un litigiu asupra fondului, care se va finaliza cu o măsură definitivă, instanța va realiza un filtru al acestor dispoziții, aplicându‑le nu întocmai, ci în mod corespunzător. Prin urmare, din ansamblul dispozițiilor care reglemen­tează procedura ordonanței președințiale, vor fi eliminate cele care au fost edictate în considerarea caracterului provizoriu al măsurilor dispuse pe calea ordonanței pre­ședințiale, care sunt incompatibile cu particularitățile acestui litigiu. Se vor încadra în această categorie acele norme de procedură concepute de legiuitor ca fiind strâns legate de condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 alin. (1) C.proc.civ. Vor fi extrase și aplicate doar acele dispoziții care servesc exigențelor de celeritate a pro­cedurii și (cumulativ) sunt compatibile cu caracterul definitiv al măsurilor dispuse de instanță.

Regulile aplicabile ordonanței președințiale cu relevanță în soluționarea cererii pe care o analizăm vor fi cele prevăzute de art. 999 alin. (1), alin. (3) prima teză, alin. (4) și art. 1000 alin. (1), (3) C.proc.civ.

Prin urmare, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgen­te, întâmpinarea nu este obligatorie, judecata se face de urgență și cu precă­dere, pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, motivarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare. Hotărârea este supusă numai apelului în ter­men de 5 zile de la pronunțare, apelul judecându‑se de urgență și cu precădere^[55].

Astfel, dispoziția cuprinsă la art. 999 alin. (2) C.proc.civ. este incompatibilă cu acțiu­nea pe care o analizăm. Practica judiciară relevă, de altfel, reticența judecă­torului în aplicarea ei, chiar când se solicită luarea unei măsuri provizorii, aspect firesc, având în vedere că este în discuție o dispoziție ce cuprinde o excepție de la regula citării. Or, este firesc ca o atare dispoziție, cu caracter derogator, să fie apli­cată în situații excepționale, în care urgența deosebită, necesitatea păstrării unui drept care s‑ar păgubi prin întârziere, a prevenirii unei pagube iminente și care nu s‑ar putea repara ori înlăturarea piedicilor ce s‑ar ivi cu prilejul unei executări impun abaterea de la regula citării. Rațiunile care au stat la baza edictării acestei norme nu se regăsesc în cazul acțiunii de stabilire pe cale judiciară a termenului, care este o veritabilă acțiune de fond. Întrucât soluționarea ei implică administrarea probelor din care să rezulte existența unui contract valabil încheiat și existența unei obligații ce reclamă un termen, ea impune contradictorialitate, adică aplicarea regulii pre­văzute de art. 14 alin. (1) C.proc.civ. referitoare la citarea părților.

Dintre dispozițiile art. 999 alin. (3) C.proc.civ., o vom reține ca fiind aplicabilă exclu­siv pe cea care prevede că judecata se face de urgență și cu precădere. În ipo­teza stabilirii pe cale judiciară a termenului, nu vor primi aplicare dispozițiile care pre­văd că nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat și că nu sunt aplicabile dispozițiile privind cercetarea procesului, întrucât aceste nor­me sunt edictate în considerarea caracterului provizoriu al măsurilor dispuse pe calea ordonanței președințiale și a posibilității administrării acestor categorii de probe, ce implică timp, în cadrul litigiului asupra fondului dreptului^[56].

Or, această rațiune nu se regăsește în ipoteza analizată, din moment ce măsura dispusă, stabilirea scadenței obligației, are caracter definitiv și nu va exista un alt liti­giu asupra fondului dreptului în cadrul căruia părțile să aibă posibilitatea admi­nistrării acestor probe^[57].

Prin urmare, deși această normă este situată în cadrul art. 999 alin. (3) C.proc.civ., text ce reglementează procedura de soluționare a ordonanței președințiale (având, de altfel, chiar această denumire marginală), apreciem că ea nu va fi aplicabilă în ipoteza soluționării cererii de stabilire judiciară a termenului, fiind incompatibilă cu verificările jurisdicționale ce au loc în cadrul acestei proceduri și cu efectele hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța, care se va bucura pe deplin de autoritate de lucru judecat. 

Prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, instanța va menționa dispoziția de stabilire a termenului suspensiv, măsură ce nu este provizorie și executorie, ci defi­­nitivă și nesusceptibilă a fi pusă în executare. Prin urmare, apreciem că sunt incom­patibile cu particularitățile acestui litigiu și dispozițiile art. 1000 alin. (2) și (5) C.proc.civ., referitoare la posibilitatea suspendării executării până la judecarea ape­lului și la posibilitatea formulării contestației la executare împotriva executării ordo­nanței președințiale.

De asemenea, întrucât cererea de stabilire a termenului de restituire a împru­mutului este de competența judecătoriei sau a tribunalului, conform art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 C.proc.civ., nu este de conceput incidența art. 1000 alin. (4) C.proc.civ.

Hotărârea judecătorească pronunțată la finalul procedurii se va bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, fiind neîndoielnic că dispozițiile art. 1002 C.proc.civ., ce se referă la autoritatea de lucru judecat a ordonanței președințiale, nu sunt apli­ca­bile. Nu există o trimitere la aceste dispoziții și, independent de acest argument, ele sunt incompatibile per se cu natura procedurii, din moment ce nu va exista o altă hotărâre dată asupra fondului dreptului.

Apreciem că, de lege ferenda,pentru a evita divergențele de jurisprudență, ar fi de preferat, din perspectiva tehnicii legislative, să se folosească procedeul de trimi­tere la anumite dispoziții din procedura ordonanței președințiale, în mod punctual, similar dispozițiilor referitoare la măsurile asigurătorii^[58].

Din perspectiva normelor de drept substanțial, consecința calificării litigiului analizat ca fiind unul asupra fondului dreptului este aceea că instanța, analizând con­­dițiile de fond specifice acțiunii de stabilire a termenului de restituire a împru­mutului, va verifica dacă între părți s‑a încheiat un contract de împrumut valabil^[59], fără să fi fost stipulat termenul de restituire, iar după o durată rezonabilă de timp termenul de restituire nu a fost stabilit, condiții deduse din art. 1415 alin. (1) și art. 2162 alin. (1), (2) C.civ.

§6. Hotărârea judecătorească pronunțată de instanță de stabilire a terme­nului obligației de restituire a împrumutului furnizează creditorului un titlu executoriu pentru obligația de restituire a împrumutului la acel termen?

O altă problemă disputată în doctrină, atât anterior, cât și ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, vizează necesitatea introducerii unei acțiuni unice de stabilire a termenului, pentru a obține un titlu executoriu privind obligația de resti­tuire a împrumutului^[60], sau, după caz, necesitatea introducerii a două acțiuni distincte, una finalizată cu stabilirea scadenței obligației, iar cealaltă cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești de obligare a debitorului la plată^[61].

În ipoteza învestirii instanței cu cererea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului, dispozitivul hotărârii judecătorești va cuprinde soluția pronunțată asupra cererii formulate, în acord cu art. 9 alin. (2) C.proc.civ., care prevede că obiec­tul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, și art. 425 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., din care rezultă că dispozitivul cuprinde soluția dată asupra cererilor deduse judecății. Prin urmare, obiectul cererii constând în stabilirea termenului de restituire a împrumutului^[62], în ipoteza admiterii cererii, în dispozitiv se va regăsi dispoziția prin care instanța stabilește termenul de restituire pentru o anumită dată, dispoziție care nu este susceptibilă a fi adusă la îndeplinire prin executare silită. Ca atare, instanța nu va dispune obligarea pârâtului la resti­tuirea împrumutului. 

Apreciem că, din perspectivă procedurală, lipsa unui capăt de cerere în acest sens face ca o dispoziție a instanței de obligare a pârâtului la plată să constituie extra petita, instanța statuând asupra unei cereri ce nu a fost formulată în cauză. 

Soluția nu poate fi primită nici din perspectiva normelor de drept substanțial.

Pe de o parte, din moment ce obligația nu este exigibilă, creditorul nu poate pre­tinde plata, întrucât dreptul de creanță afirmat nu este actual, ci afectat de termen suspensiv, iar ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, potrivit art. 1414 C.civ. Prin urmare, cererea este prematur formulată^[63]. O rezervă ar putea fi formulată pentru ipoteza prevăzută de art. 34 alin. (3) C.proc.civ., care prevede, în mod excepțional, încuviințarea executării la termen a obligației, dacă prin aceasta se poate preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca‑o dacă ar aștepta împlinirea termenului.

Pe de altă parte, în ipoteza în care la scadență debitorul nu execută fără justifi­care obligația de restituire a împrumutului și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa, să opteze pentru oricare dintre remediile prevăzute de art. 1516 alin. (2) C.civ. Ca atare, stabilind termenul de restituire, instanța nu poate anticipa și prezuma opțiunea creditorului pentru remediul executării silite în natură a obli­gației, creditorul având posibilitatea de a opta pentru rezoluțiunea contractului^[64], dacă interesele sale o dictează. Mai mult decât atât, în lipsă de stipulație contrară, debitorul va beneficia de un termen suplimentar de executare ulterior scadenței obligației, abia după împlinirea acestuia născându‑se drepturile prevăzute de art. 1516 alin. (2) C.civ.^[65]

Nu în ultimul rând, soluțiile menționate sunt de neconciliat cu incompatibilitatea de norme procedurale care guvernează acțiunea în stabilirea termenului de resti­tuire, pe de o parte, și eventuala acțiune în executare silită a obligației de restituire, pe de altă parte. Astfel, dacă în privința acțiunii în stabilirea termenului de restituire legiuitorul a înțeles să facă trimite la regulile de procedură aplicabile ordonanței pre­ședințiale, în scop de celeritate, acțiunea în executare silită a obligației de resti­tuire va fi guvernată de dispozițiile de drept comun privind procedura contencioasă. Din acest motiv, apreciem că, în ipoteza în care reclamantul ar alătura acțiunii în sta­bilirea termenului de restituire un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâ­tului la restituirea împrumutului, soluția ce s‑ar impune din perspectiva nor­melor de procedură ar fi aceea de disjungere a acestui capăt de cerere, urmând ca el să formeze obiectul unui alt dosar, ce se va soluționa potrivit procedurii conten­cioase de drept comun^[66]. Prin urmare, chiar dacă ar fi incidentă dispoziția cuprinsă la art. 34 alin. (3) C.proc.civ., cererea pentru executarea la termen a obligației de restituire a împrumutului nu ar putea fi soluționată de instanță împreună cu cea referitoare la stabilirea judiciară a termenului. 

Pornind de la premisa că trimiterea la regulile ordonanței președințiale are sco­pul de a imprima celeritate procedurii, în vederea întregirii urgente a contrac­tului, trebuie să admitem că urgența este prevăzută în favoarea tuturor părților implicate, iar nu exclusiv în beneficiul reclamantului. Prin urmare, nu s‑ar putea susține că re­cla­mantul ar beneficia de dreptul de a opta pentru soluționarea cererii de stabilire a scadenței potrivit procedurii contencioase de drept comun. Este adevărat că în Co­dul de procedură civilă nu regăsim dispoziții care să prevadă în mod explicit un caz de disjungere pentru ipoteza analizată, însă rațiunea care stă la baza unor cazuri de disjungere reglementate, aceea de întârziere a soluționării unor cereri, se regă­sește și în această situație (judecarea cererii de stabilire a termenului ar fi întârziată prin soluționarea celuilalt capăt de cerere), iar doctrina și practica judiciară au iden­ti­ficat și alte ipoteze de disjungere a unor capete de cerere neprevăzute expres de lege^[67].

Având în vedere că nu există nicio dispoziție legală care să limiteze sau să îngră­dească dreptul la acțiunea în executarea obligației de restituire la termen a împru­mutului^[68], tindem să considerăm că nu poate fi primită soluția de inadmisibilitate a acestei cereri în cadrul procesului având ca obiect stabilirea pe cale judiciară a ter­menului. Soluția se impune prin prisma faptului că litigiul analizat este unul asupra fondului dreptului, iar nu o ordonanță președințială veritabilă. Deși admisi­bilă, întru­cât dreptul la acțiune în sens procesual nu este îngrădit, ea nu poate fi solu­ționată în cadrul acestui proces, ca efect al incompatibilității normelor proce­durale ce guvernează acest litigiu cu cele care îi sunt proprii. 

În ceea ce privește necesitatea formulării a două acțiuni distincte în vederea executării obligației de restituire a împrumutului, credem că răspunsul trebuie să fie nuanțat, în funcție de forma contractului de împrumut.

O primă ipoteză ar fi aceea în care contractul de împrumut este încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată cu dată certă, ipoteză în care, potri­vit art. 2165 și art. 2157 C.civ., contractul constituie titlu executoriu prin expirarea termenului judiciar, stabilit prin hotărârea judecătorească^[69]. Rezultă că, în această situație, stabilirea termenului de restituire pe cale judiciară creează premisele exis­tenței titlului executoriu la expirarea termenului, astfel încât, într‑adevăr, nu ar mai fi necesară declanșarea unui alt proces pentru obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare a debitorului la plată. Titlul executoriu în ipoteza analizată este con­tractul de împrumut constatat prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată cu dată certă, iar nu hotărârea judecătorească, ce cuprinde o dispoziție nesuscep­tibilă de executare silită, de stabilire a termenului de executare a obligației. În aceas­tă situație, la împlinirea termenului fixat prin hotărâre judecătorească, va începe să curgă termenul de prescripție a executării silite, potrivit art. 706 alin. (2) C.proc.civ. 

În acest context, este posibil ca în litigiul având ca obiect stabilirea termenului de executare a obligației, prin depunerea contractului de împrumut constatat prin înscris sub semnătură privată la dosarul cauzei, acesta să dobândească dată certă, potrivit art. 278 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., din care rezultă că data devine certă din ziua când înscrisul a fost înfățișat la o autoritate sau instituție publică, făcându‑se despre aceasta mențiune pe înscris^[70].

Ipoteza cea mai frecventă în practică este însă aceea în care contractul de împru­mut nu întrunește condițiile pentru a fi titlu executoriu, întrucât, într‑o majoritate covârșitoare a situațiilor, contractul de împrumut fără termen este încheiat între persoane apropiate, între care există relații de rudenie^[71], de prietenie sau alte ase­menea raporturi ce pot fi subsumate imposibilității morale de preconstituire a probei scrise vizate de art. 309 alin. (4) pct. 1. C.proc.civ.^[72]

Într‑o asemenea ipoteză, ulterior stabilirii termenului de restituire a împru­mu­tului prin hotărâre judecătorească, în măsura în care debitorul nu execută obliga­ția de restituire la scadență, va fi necesară declanșarea unui alt litigiu în vederea obți­nerii unui titlu executoriu de obligare a debitorului la restituirea împrumu­tului^[73]. La împlinirea termenului fixat prin hotărâre judecătorească, va începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea de executare silită în natură a obligației de restituire a împrumutului, potrivit art. 2524 alin. (2) C.civ.^[74]

În acest caz, analiza condițiilor executării silite în natură a obligației de restituire a împrumutului va fi partajată, segmentată în cele două litigii succesive. În cadrul acțiunii de stabilire a termenului de restituire, în mod inevitabil, se va analiza exis­tența unui contract de împrumut valabil din care izvorăște obligația de restituire, stabilirea termenului de restituire fiind de neconceput în absența îndeplinirii acestei condiții. Ulterior, învestită fiind cu acțiunea în executare silită în natură a obligației de restituire a împrumutului, instanța va reține ca fiind îndeplinite condiția unui con­tract de împrumut valabil încheiat și cea a scadenței obligației de restituire, valo­rificând efectul pozitiv al lucrului judecat în primul litigiu. În mod suplimentar, instan­ța va analiza îndeplinirea cerinței neexecutării obligației, a caracterului nejus­tificat al neexecutării și al întârzierii debitorului.

Din această perspectivă, este adevărat că instanța învestită cu acțiunea de sta­bilire a termenului de executare a obligației, în ipoteza unui împrumut neconstatat prin înscris, verificând existența contractului de împrumut, tranșează cu autoritate de lucru judecat asupra condiției de executare silită în natură a obligației cu cea mai mare miză în raporturile între părți, verificările efectuate de instanța învestită ulte­rior fiind reduse la analiza neexecutării nejustificate și a întârzierii debitorului.

§7. Termenul de restituire stabilit de instanță poate fi anterior pronunțării hotărârii judecătorești?

O altă problemă care s‑a ridicat în legătură cu acțiunea de stabilire pe cale judi­ciară a termenului de restituire a împrumutului (a cărei modalitate de soluționare poate fi extrapolată pentru orice ipoteză de stabilire pe cale judiciară a termenului) vizează posibilitatea instanței de a stabili termenul de executare a obligației pentru un moment anterior sau, după caz, exclusiv pentru un moment ulterior pronunțării hotărârii judecătorești. 

La o primă vedere, prin aplicarea criteriilor prevăzute de art. 2162 alin. (1) teza ultimă C.civ., ar putea rezulta o exigibilitate a obligației anterioară pronunțării hotă­rârii judecătorești. 

Deși ar putea exista tentația de a îmbrățișa această teză, credem că rezolvarea problemei în discuție nu poate avea loc exclusiv prin raportare la criteriile mențio­nate anterior, ci prin aplicarea metodelor de interpretare literală, istorico‑teleo­logică, logică și sistematică a dispozițiilor Codului civil.

Din perspectiva interpretării gramaticale, observăm că modalitatea de redactare a textelor sugerează stabilirea unui termen al obligației ulterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive.

Spre exemplu, analizând art. 1415 alin. (1) C.civ., constatăm că legiuitorul, refe­rindu‑se la operațiunea de determinare a scadenței obligației, folosește doi termeni: în cuprinsul denumirii marginale, se face referire la „stabilirea judiciară a terme­nului”, iar în corpul articolului, la alin. (1) și (2) se reține că instanța „poate (…) să fixeze termenul”. În mod similar, art. 2162 C.civ., atât în cuprinsul denumirii margi­nale, cât și în cuprinsul alin. (1), face referire la termenul de restituire „stabilit de instanță”. Legiuitorul a optat pentru o terminologie diferită în cuprinsul art. 2162 alin. (2) C.civ., reținând că, în ipoteza descrisă în text, instanța „nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni”.

Procedând la analiza acestor termeni, prin raportare la sensul lor obișnuit din vorbirea curentă, constatăm căverbul „a stabili”, susceptibil de mai multe înțele­suri^[75], are în contextul analizat semnificația de „a institui”, „a înființa”, „a întemeia”, „a fixa”, ci nu pe aceea de „a preciza”, „a constata”, „a statua” asupra unei situații pre­existente. Nu putem să nu observăm că același verb a fost folosit de legiuitor în cuprinsul art. 1415 alin. (1) C.civ., atunci când s‑a referit la conduita părților, premisa textului fiind că „părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a‑l stabili”, iar „după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit”. Or, nu este de așteptat ca stabilirea termenului să aibă semnificații di­fe­rite, după cum se raportează la părți sau la instanță, la fel cum nu se poate sus­ține că părțile ar fi convenit să stabilească ulterior un termen retroactiv, adică un termen situat pe axa timpului la un moment anterior convenției lor asupra terme­nului.

Apoi, termenii „a stabili”, „a fixa” și „a acorda” trebuie interpretați a avea unul și același sens, alternanța lor impunându‑se în context pentru a evita repetiția unuia și aceluiași verb, însă intenția legiuitorului a fost ca ei să aibă același înțeles. Or, dacă în privința termenului „a stabili”, privit independent de contextul său, s‑ar fi putut susține că acesta ar fi susceptibil a primi alt înțeles, ca urmare a caracterului său polisemantic, verbele „a fixa” și „a acorda” nu prezintă un asemenea inconvenient, ele având caracter univoc, referindu‑se în mod vădit la un termen situat în timp după pronunțarea hotărârii judecătorești. 

Argumentului de interpretare literală i se adaugă cel de interpretare istorico‑te­leologică. 

Astfel cum s‑a menționat anterior, art. 1415 C.civ. este expresia intenției legiui­torului de a extrapola soluțiile prevăzute în Codul civil din 1864 în materia împru­mutului de consumație, iar legiuitorul român a optat pentru menținerea unei dispo­ziții speciale în materia acestui contract în ceea ce privește stabilirea pe cale judiciară a termenului, fără a exista elemente de diferențiere semnificative la nivelul reglementării din perspectiva reperului temporal relevant pentru stabilirea scaden­ței obligației. Or, în acest context, nu putem să nu observăm că din conținutul nor­ma­tiv al dispozițiilor cuprinse în art. 1582 și art. 1583 C.civ. 1864 putem extrage aceeași idee a stabilirii unui termen ulterior hotărârii judecătorești: „judecătorul poate să dea împrumutatului un termen”, „judecătorul va prescrie un termen de plată, după împrejurări”. 

De asemenea, astfel cum s‑a menționat anterior, sursa de inspirație a art. 1415 C.civ. este dată de art. 1512 C.civ. Q., iar jurisprudența dezvoltată în baza acestui text relevă că „această dispoziție nu poate fi utilizată pentru a fixa împlinirea ter­me­nului retroactiv, adică la o dată anterioară hotărârii judecătorești”^[76]. Or, în con­textul în care art. 1415 alin. (1) și (2) C.civ. român constituie traducerea art. 1512 C.civ. Q., sigur că soluțiile adoptate în aplicarea acestei dispoziții preluate textual în Codul civil român nu pot fi ignorate, mai mult decât atât, furnizează repere impor­tante de interpretare.

De altfel, din perspectiva reperelor de drept comparat relevante, observăm că aceeași interpretare o regăsim în jurisprudența franceză, reținându‑se că, „în ipo­teza în care s‑a încheiat un împrumut al unei sume de bani, fără să fi fost fixat un termen, rămâne la latitudinea judecătorului sesizat cu cererea de rambursare să stabilească, ținând seama de împrejurări și, în special, de intenția comună a părților, termenul de executare a obligației, care trebuie să fie situat la o dată ulterioară acțiunii în justiție”^[77].

În jurisprudența dezvoltată în aplicarea art. 2162 C.civ., am regăsit aceeași interpretare, termenul de executare a obligației fiind fixat pentru o dată ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești^[78].

Nu în ultimul rând, spre aceeași concluzie converg argumente de interpretare logică și sistematică, întrucât adoptarea soluției contrare conduce la consecințe greu de acceptat din perspectiva aplicării altor dispoziții legale.

Scadența obligației de a plăti o sumă de bani determină curgerea daunelor moratorii, în folosul creditorului, fără a trebui să dovedească un prejudiciu și fără ca debitorul să aibă dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic, potrivit art. 1535 alin. (1) C.civ., text ce reglemen­tează un caz de întârziere de drept, în sensul art. 1523 alin. (2) C.civ. Or, dacă s‑ar admite stabilirea retroactivă a termenului de restituire a împrumutului, adică a unei scadențe anterioare, ar trebui să considerăm că debitorul este în mod retroactiv în întârziere, ceea ce este de neconceput^[79].

O altă dispoziție a cărei aplicare se distorsionează ca efect al adoptării opiniei contrare este cea referitoare la prescripție.

Art. 2524 alin. (2) C.civ. prevede că, în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea credi­torului.

Or, aplicând dispoziția menționată, constatăm că s‑ar putea produce efecte ne­faste pentru creditor, împotriva căruia prescripția ar fi început să curgă anterior, de la scadența stabilită retroactiv, deși nu i se poate imputa vreo pasivitate, iar ipoteza analizată nu se circumscrie vreuneia dintre ipotezele de suspendare sau întrerupere a prescripției.

Nu s‑ar putea susține că introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect stabilirea judiciară a termenului ar produce efect întreruptiv în privința prescripției dreptului la acțiunea în executare silită în natură a obligației, în aplicarea art. 2537 pct. 2 C.proc.civ., textul vizând prescripția acțiunii ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu atât mai puțin s‑ar putea susține că ar fi întreruptă prescripția prin punerea în întârziere a debitorului, aceasta fiind ca premisă ulterioară stabilirii scadenței și impunând cerința identității între prescripția al cărei curs este în discuție și actul prin care s‑a realizat punerea în întârziere^[80].

Chestiunea analizată este, de altfel, strâns legată de calificarea acțiunii ca fiind una în executare, în realizare, iar nu în constatare. Până la momentul parcurgerii operațiunii de stabilire pe cale judiciară a termenului, acesta este nedeterminat, astfel că fixarea lui de către instanță impune, ca efect al succesiunii firești a timpului, ca termenul să fie ulterior operațiunii menite să îl determine. Altfel, acțiunea nu ar fi una în realizare, ci în constatarea unui termen preexistent, ceea ce contravine premisei, și anume existența unui contract de împrumut fără termen determinat. 

Lucrând pe un exemplu care prezintă elemente de similitudine cu cel analizat, cel al promisiunii de contract, constatăm că, pronunțând o hotărâre care ține loc de contract, instanța nu substituie contractului o hotărâre judecătorească cu efect retroactiv, care să producă efecte de la scadența prevăzută convențional pentru în­cheierea contractului, moment când s‑ar fi perfectat contractul în ipoteza executării conforme a obligației asumate prin promisiune. 

Executarea cu întârziere a obligației de a face, fie că este în discuție obligația de stabilire a termenului sau cea de încheiere a contractului promis, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile acordării daunelor‑interese, potrivit art. 1530 C.civ., inclu­siv din perspectiva caracterul nejustificat sau culpabil al executării, dă întot­deauna debitorului dreptul la daune‑interese moratorii egale cu dobânda legală calculată asupra echivalentului bănesc al obligației, de la data când debitorul este în întâr­ziere^[81], potrivit art. 1536 C.civ., cu excepția cazului în care s‑a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întâr­zierea în executarea obligației.

Prin urmare, instanța va stabili termenul de restituire a împrumutului pentru un moment ulterior pronunțării hotărârii judecătorești, aplicând criteriile prevăzute de art. 2162 alin. (1) C.civ., urmând ca repararea prejudiciului produs prin întârzierea în executarea obligației de a face să se realizeze prin activarea mecanismului daune­lor‑interese, în componenta sa ce vizează daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face, potrivit art. 1536 C.civ., dacă neexecutarea este nejustificată sau cul­pa­bilă^[82].

Operațiunea de determinare a echivalentului în bani al obligației de a face tre­buie să pornească de la rațiunea adoptării unei reglementări privind evaluarea le­ga­lă a daunelor moratorii în ceea ce privește obligațiile de a face, alături de obli­gați­ile pecuniare. Dacă, în cazul acestora din urmă, daunele moratorii sunt menite a com­pen­sa prejudiciul produs de lipsa de folosință a unei sume de bani^[83], în cazul obliga­țiilor de a face, beneficiul de care a fost lipsit creditorul este reprezentat de privarea sa de valoarea patrimonială a obligației de a face executate cu întârziere^[84].

Spre exemplu, dacă debitorul obligației de restituire a împrumutului întârzie în mod nejustificat sau culpabil stabilirea termenului de restituire a împrumutului, baza de calcul al dobânzii legale penalizatoare va fi determinată de valoarea obli­gației de restituire a împrumutului, aceasta furnizând echivalentul în bani al obli­gației de a face. 

Dacă însă cel culpabil este creditorul obligației de restituire, în ipoteza unui împrumut cu dobândă, interesul debitorului obligației de restituire ar putea fi acela de a se stabili scadența obligației, pentru a nu datora dobândă remuneratorie (fruct civil) pentru o perioadă mai îndelungată, având în vedere că suma împrumutată este purtătoare de dobânzi din ziua în care a fost remisă împrumutatului (art. 2169 C.civ.). Credem că și în această situație echivalentul în bani al obligației de a face va fi determinat de valoarea împrumutului, ce va constitui bază de calcul pentru do­bânda legală penalizatoare, iar în măsura în care s‑ar dovedi un prejudiciu supli­mentar (spre exemplu, ipoteza în care părțile ar fi convenit o dobândă remunera­to­rie superioară), s‑ar putea acorda daune‑moratorii suplimentare, potrivit art. 1536 teza finală C.civ.

În primul exemplu, daunele‑moratorii acoperă prejudiciul constând în privarea creditorului de contravaloarea lipsei de folosință a sumei împrumutate, ca efect al omisiunii de stabilire a termenului de restituire a împrumutului; în mod simetric, în exemplul secund, întrucât, ca urmare a conduitei creditorului, debitorul obligației de restituire a împrumutului cu dobândă, dimpotrivă, se află în situația în care, în mod nejustificat, plătește contravaloarea lipsei de folosință (dobândă remune­ra­torie stabilită convențional sau legal, având natura juridică a fructului civil), preju­diciul acoperit prin daunele moratorii este determinat de lipsa de folosință a sumei împrumutate. 

Daunele moratorii vor fi datorate pentru intervalul de timp de la data când debitorul este în întârziere și până la data pronunțării hotărârii judecătorești de stabilire a termenului judiciar, dată echivalentă executării în natură a obligației de stabilire a termenului. 

Observăm că, în această situație, debitorul ar urma să suporte daune moratorii de la momentul întârzierii debitorului și până la împlinirea termenului de executare a obligației (a cărui durată este cea a termenului judiciar stabilit de instanță), calculat din acest moment, al întârzierii debitorului, deși chiar în ipoteza executării conforme a obligației, în intervalul de timp anterior împlinirii termenului suspensiv, împrumutătorul nu ar fi beneficiat de suma împrumutată. Mecanismul daunelor moratorii în cazul obligațiilor de a face este, însă, pe deplin funcțional, dacă avem în vedere împrejurarea că ele sunt datorate până la pronunțarea hotărârii de stabilire a termenului, împrumutătorul fiind oricum lipsit de valoarea sumei împrumutate până la împlinirea scadenței judiciare. 

§8. Concluzii

La finalul demersului nostru, remarcăm încă o dată diversitatea și complexitatea problemelor pe care le ridică instituția analizată, atât din perspectiva componentei de drept substanțial, dar și a celei de drept procesual. Totodată, constatăm că solu­țiile propuse în prezentul material pentru stabilirea judiciară a termenului în materia împrumutului de consumație sunt susceptibile a fi valorificate și în alte ipoteze de stabilire judiciară a termenului, având în vedere similitudinea dispozițiilor legale incidente.

Note de subsol

^[1] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2017, p. 339.

^[2] În același sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte spe­ciale, vol. III, ed. a 5‑a actualizată de R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 125.

^[3] În același sens, a se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 269: „Soluția rezultă din interpretarea sistematică a art. 2.162 C.civ., în care plasamentul alin. (2) sugerează că legiuitorul a considerat ipoteza textului ca un caz special în raport cu alin. (1), astfel încât pentru acea parte din ipoteza alin. (2) în legătură cu care acest alineat nu dispune, se poate aplica dispoziția prevăzută la alin. (1) ca drept comun”.

^[4] Art. 1582 C.civ. 1864: „Nefiind defipt termenul restituțiunii, judecătorul poate să dea împru­mutatului un termen, potrivit cu împrejurările”.

Art. 1583 C.civ. 1864: „Dacă însă s‑a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii (mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată, după împre­jurări”.

^[5] A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ed. a 4‑a actualizată de L. Mihai, R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 35.

^[6] Sub imperiul Codului civil din 1864, s‑a considerat că o asemenea clauză nu are natura juridică a unei condiții și că va fi aplicabil art. 1583 C.civ. 1864, însă nu a existat un punct de vedere unanim cu privire la calificarea ei, apreciindu‑se, pe de o parte, că este vorba despre un termen incert, ce urmează a fi convertit de instanță într‑un termen cert (în acest sens, a se vedea A. Sitaru, D.A. Sitaru, Considerații referitoare la termenul incert într‑o situație specială,în R.R.D. nr. 7/1983, p. 29‑30), iar, pe de altă parte, că părțile au încheiat un împrumut fără termen, instanța urmând a proceda efectiv la stabilirea termenului (în acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., 2007, p. 35). 

Având în vedere că termenul incert este un termen determinat al cărui moment de împlinire nu este sigur, ne raliem la această din urmă opinie, întrucât în ipoteza analizată părțile nu au sta­bilit un termen, astfel încât să se pună problema analizei certitudinii datei împlinirii lui, în conse­cință, s‑a încheiat un contract de împrumut fără termen de restituire.

^[7] În ceea ce privește calificarea termenului prevăzut de art. 1420 C.civ. ca fiind un termen judiciar și cu privire la raportul acestui text cu art. 1415 C.civ., în doctrină s‑au formulat mai multe opinii. 

În sensul că art. 1415 C.civ. nu poate fi aplicat în ipoteza reglementată la art. 1420 C.civ., „întrucât condiția‑termen este privită de părți ca un termen deja stabilit, într‑o manieră în care ele nu iau în calcul că ar mai trebui stabilit ceva în viitor”, aspect care „vine în contradicție cu ambele ipoteze‑premisă posibile ale art. 1.415 C.civ.”, a se vedea B. Dumitrache, Între condiție și termen: art. 1.420 C.civ., în R.R.D.A. nr. 5/2019, consultat pe sintact.ro la data de 11 august 2022.

În sensul că art. 1420 C.civ. ar viza o situație de stabilire judiciară a termenului, iar procedura de fixare a termenului ar fi cea reglementată de art. 1415 alin. (3) C.civ., a se vedea S.I. Vidu, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 459‑460, cu trimitere, în ceea ce privește art. 1510 C.civ. Q, text care a inspirat reglementarea art. 1420 C.civ., la J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, Les obligations, 6^e éd., Éditions Yvon Blais, 2005, p. 592. 

În ceea ce ne privește, apreciem că art. 1420 C.civ. nu reglementează o situație de stabilire judiciară a termenului, întrucât, prin opoziție cu art. 1415 C.civ., construit pe ipoteza unui termen nedeterminat, acest text vizează un termen determinat, al cărui moment de împlinire este fie data când evenimentul pe care părțile îl consideră un termen se realizează, fie ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. Pentru această din ultimă ipoteză, în măsura în care există dezacord între părți cu privire la data când evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă, identificarea momentului de împlinire a termenului se va realiza de către instanța învestită, spre exemplu, cu acțiunea în executare silită în natură a obligației devenite exigibilă, nefiind necesară formularea în precedent a unei acțiuni în vederea stabilirii pe cale judiciară a ter­menului de executare a obligației. Prin urmare, operațiunea desfășurată de instanță de iden­tificare a unui termen determinat, fixat a priori de lege la momentul când evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă, nu se va realiza în cadrul acțiunii de stabilire a termenului regle­mentate de art. 1415 C.civ. și potrivit procedurii reglementate de acest text de lege. 

Într‑adevăr, art. 1420 are drept sursă de inspirație art. 1510 C.civ. Q, care prevede: „Si l’événement qui était tenu pour certain n’arrive pas, l’obligation déviant exigible au jour où l’événement aurait dû normalement arriver”.

Deși doctrina quebecoază citată tratează termenul vizat de art. 1510 C.civ. Q. ca fiind unul judiciar, este posibil ca tocmai această verificare jurisdicțională anevoioasă, dificilă a momentului împlinirii termenului să fi determinat această calificare, fără însă a fi negată exigibilitatea obligației de la momentul când termenul s‑a împlinit, cu consecința posibilității valorificării pretenției de către creditor fără a parcurge în mod suplimentar o procedură în scopul identificării terme­nului. De asemenea, observăm că în Codul civil din Québec nu există o dispoziție similară art. 2162 alin. (2) C.civ. român, astfel că, în ipoteza asumării obligației de restituire când împrumutatul va avea mijloace, în doctrina quebecoază se consideră că se aplică art. 1510 C.civ. Q., corespondentul art. 1420 C.civ. 2009 (în acest sens, a se vedea J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 592). În contextul existenței unor diferențe de reglementare, este posibilă adoptarea unor soluții diferite în aplicarea Codului civil din Québec și a Codului civil din 2009. 

În sensul că nu trebuie confundate regulile prevăzute de art. 1510 și art. 1512 C.civ. Q., fiecare aplicându‑se în situații complet diferite, întrucât art. 1510 permite declararea obligației ca fiind exigibilă atunci când există împrejurări care fac imposibilă realizarea evenimentului avut în vedere de părți, în timp ce art. 1512 vizează ipoteza în care părțile nu au stabilit scadența obligației, a se vedea V. Karim, Les obligations,vol. 2, 5^e éd., Wilson & Lafleur, Montréal, 2020, parag. 336‑338, consultată pe link https://edoctrine.caij.qc.ca/wilson‑et‑lafleur‑livres/162/547646152 în data de 18 noiembrie 2022.

Prin urmare, exigibilitatea obligației contractate sub termen suspensiv în ziua în care eveni­mentul ar fi trebuit în mod normal să se producă, necondiționat de formularea anterioară a unei acțiuni de stabilire a termenului suspensiv, nu este pusă la îndoială în doctrina și jurisprudența provinciei Québec: „L’arrivée du terme, ou du jour où l’événement qui définissait le terme aurait normalement dû se produire dans l’hypothèse où il ne s’est pas produit, met fin à l’inexigibilité de l’obligation contractée sous terme suspensif. Celle‑ci devient alors une obligation pure et simple”, 9165‑5662 Québec inc. c. 4459181 Canada inc. (C.A., 2015‑06‑02), 2015 QCCA 969, SOQUIJ AZ‑51182357, 2015EXP‑1861, J.E. 2015‑1021, EYB 2015‑252865, a se vedea adnotarea art. 1510 C.civ. Q., în J.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté,24^e éd., Wilson & Lafleur, Montréal, 2021, consultată pe link https://edoctrine.caij.qc.ca/wilson‑et‑lafleur‑ccq-annote/ ccqa-2021/ccqa‑2021‑loi‑article‑1512, la data de 22 august 2022.

^[8] Art. 1415 este situat în Capitolul III „Termenul” din Titlul III „Modalitățile obligațiilor”, Cartea a V‑a, „Despre obligații” a Codului civil din 2009.

^[9] Cu privire la introducerea textului privind stabilirea judiciară a termenului (art. 1152² din Proiectul Codului civil), s‑au realizat următoarele mențiuni în tabelul cu amendamente și comen­tarii la Proiectul Codului civil:
„Se propune introducerea acestui articol pentru următoarele mo­tive: 1) Art. 1152² este o aplicație a puterii de adaptare a contractului recunoscută în anumite cazuri instanțelor și, în același timp, o generalizare a soluțiilor prevăzute deja de Codul civil român în materia împrumutului de consumație (art. 1582 și 1583 C.civ).
2) Art. 1152² se va aplica, spre exemplu, atunci când debitorul se angajează să plătească atunci «când va putea». Creditorul nu poate cere stabilirea unui termen decât după expirarea unui termen rezonabil, care, în caz de litigiu, se va aprecia de instanță în funcție de natura contractului, de practicile stabilite între părți ori de alte împrejurări relevante.
3) A se vedea și art. 1512 CCQ”.

^[10] Pe parcursul acestei lucrări, pentru Codul civil al provinciei Québec, urmează să folosim abrevierea C.civ. Q.

Redăm mai jos art. 1512 C.civ. Q.:
„Lorsque les parties ont convenu de retarder la détermination du terme ou de laisser à l’une d’elles le soin de le déterminer et qu’à l’expiration d’un délai raisonnable, elles n’y ont point encore procédé, le tribunal peut, à la demande de l’une d’elles, fixer ce terme en tenant compte de la nature de l’obligation, de la situation des parties et de toute circonstance appropriée.
Le tribunal peut aussi fixer ce terme lorsqu’il est de la nature de l’obligation qu’elle soit à terme et qu’il n’y a pas de convention par laquelle on puisse le déterminer”.

Prin art. 1512 C.civ. Q., legiuitorul canadian a generalizat regula prevăzută anterior în vechiul cod la art. 1783 în materia contractului de împrumut. În acest sens, a se vedea J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 594.

Menționăm că atât legiuitorul român, cât și cel din Québec au înțeles să generalizeze soluțiile menționate în reglementările anterioare de stabilire judiciară a termenului în materia contractului de împrumut. Cu toate acestea, spre deosebire de sursa de inspirație, Codul civil din Québec, care în prezent cuprinde doar o dispoziție în partea generală privind stabilirea judiciară a termenului, fără a menține soluția normativă anterioară a unei reglementări speciale în materia contractului de împrumut, legiuitorul român a menținut soluția reglementării determinării judiciare a ter­menului în această materie.

O reglementare similară există în Codul civil francez, care cuprinde dispoziții privind stabilirea judiciară a termenului atât în partea generală, în secțiunea dedicată termenului suspensiv [art. 1305‑1 alin. (2) C.civ. francez, text similar art. 1415 C.civ. român], cât și în cadrul reglemen­tării dedicate contractului de împrumut (art. 1900‑1901 C.civ. francez).

^[11] Menționăm că, la momentul elaborării prezentului studiu, tabelele cu amendamente și observații sunt încă disponibile pe site‑ul https://www.avocatnet.ro/articles/download/0713952 180d032006521100023444689, accesat în data de 14 august 2022.

^[12] Un alt exemplu de obligație, care prin natura sa presupune un termen, este cel al obligației de a încheia un contract ce izvorăște din promisiunea de contract. 

Potrivit art. 110² din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), dispozițiile art. 1415 C.civ. sunt aplicabile ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop.

^[13] În același sens, a se vedea S.I. Vidu, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 459. 

^[14] O altă aplicație a regulii generale în materie de stabilire judiciară a termenului cuprinse la art. 1415 C.civ. este dată de art. 1495 alin. (2) C.civ., care prevede că instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune. În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 460.

De altfel, observăm că art. 1495 C.civ. nu furnizează criterii pentru determinarea termenului de plată, aspect firesc, având în vedere că va primi aplicare art. 1415 C.civ., ca drept comun în materie de stabilire judiciară a termenului.

O altă aplicație a art. 1415 C.civ. regăsim în materia pactului de opțiune, art. 1278 alin. (2) C.civ. menționând că, dacă părțile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanță prin ordonanță președințială, cu citarea părților. În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 460.

^[15] A se vedea supra, nota de subsol nr. 10.

^[16] De fapt, art. 1415 alin. (1) și (2) C.civ. român constituie traducerea fidelă a art. 1512 C.civ. Q.

^[17] În sensul că art. 1415 și art. 2162 C.civ. constituie dispoziții de favor contractus, urmărind menținerea contractului, a se vedea I.F. Cofaru, Existența principiului favor contractus în dreptul civil român, Rezumatul tezei de doctorat, 2020, p. 2, 7, 14, accesibil pe link https://drept. unibuc.ro/documente/dyn_doc/oferta‑educationala/scoala‑doctorala/2020‑2021/rezumat%20teza%20Ionut%20Cofaru.docx.pdf, accesat în data de 16 noiembrie 2022.

^[18] Reglementarea specială din materia împrumutului de consumație menționează în mod suplimentar criteriul scopului împrumutului. 

^[19] În acest sens, a se vedea V. Karim, op. cit., consultată pe link https://edoctrine.caij.qc.ca/ wilson-et‑lafleur-livres/162/547646152 în data de 18 noiembrie 2022.

^[20] Pentru clasificarea obligațiilor accesorii în naturale și accidentale, a se vedea J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3^e éd. L.G.D.J., Paris, 2001, p. 77, apud I. Cofaru, C. Cealera, Calificarea contractului. O propunere de metodologie, în R.R.D.P. nr. 1/2021, consultat pe aplicația Sintact în data de 25 octombrie 2022: obligațiile accesorii naturale sunt prezumate, ființând chiar dacă părțile le menționează ori nu, în timp ce obligațiile accesorii accidentale sunt cele ce trebuie asumate expres de părți pentru a produce efecte. 

^[21] În sensul că obligațiile accesorii naturale își găsesc fundamentul în art. 1272 C.civ., a se vedea I. Cofaru, C. Cealera, op. cit., consultată pe aplicația Sintact în data de 25 octombrie 2022.

^[22] Ibidem.

^[23] Spre exemplu, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani, până la proba contrară, se prezumă a fi cu titlu oneros, potrivit art. 2159 alin. (2) C.civ., suma de bani fiind purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului, potrivit art. 2169 C.civ. 

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar‑fiscale în domeniul bancar (M. Of. nr. 607 din 29 august 2011), în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau preve­derilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

^[24] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5‑a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 68.

^[25] Ibidem, p. 61.

^[26] Ibidem.

^[27] În ceea ce privește acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare a unui imobil, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013 (M. Of. nr. 581 din 12 septembrie 2013), a statuat că „acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare‑cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare”.

^[28] În ceea ce privește calificarea pronunțării unei hotărâri care ține loc de contract ca fiind o formă de executare atipică, a se vedea C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 291.

^[29] A se vedea V. Diaconiță, Definiția executării silite în natură, în Revista Universul Juridic Premium nr. 12/2017, consultat în aplicația Sintact în data de 1 noiembrie 2022.

^[30] În sensul că art. 1415 și art. 2162 C.civ. constituie dispoziții de favor contractus, urmărind menținerea contractului, a se vedea I.F. Cofaru, op. cit., p. 2, 7, 14.

^[31] A se vedea J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, J. Ghestin, J. Morel‑Maroger, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, L.G.D.J., Paris, 2012, p. 893: „En fait, par dérogation au droit commun, on admet qu’ils écrivent le contrat à la place de parties”. 

^[32] B. Dumitrache, op. cit., consultată în aplicația Sintact în data de 12 august 2022. 

^[33] Menționăm că soluțiile jurisprudențiale identificate vizează acțiuni de stabilire a terme­nului de restituire a împrumutului, însă analiza ce urmează se impune, mutatis mutandis, și pentru acțiunile formulate în temeiul art. 1415 C.civ.

Pe parcursul prezentului studiu, hotărârile judecătorești evidențiate în material au fost preluate prin accesarea site‑ului www.rolii.ro, până în data de 12 august 2022, prin intermediul aplicației Sintact.

^[34] A se vedea, spre exemplu, C.A. București, sent. civ. nr. 40/2014, sent. civ. nr. 53/2019. 

^[35] A se vedea, spre exemplu, Trib. Com. Cluj, sent. civ. nr. 259/2017, C.A. Cluj, sent. civ. nr. 573/2014.

^[36] M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008. Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Jus­ti­ție, Secțiile Unite, a statuat: „Dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282¹ alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, consta­tarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patri­moniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”.

^[37] Este adevărat că decizia menționată a fost pronunțată în interpretarea dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282¹ alin. (1) C.proc.civ. 1865, însă soluția pronunțată și considerentele care o susțin își păstrează pe deplin valabilitatea și în ceea ce privește interpretarea Codului de procedură civilă din 2010. 

^[38] Stabilirea termenului suspensiv constituie, în regulă generală, un demers obligatoriu în vederea încheierii contractului, pentru că, în anumite situații, acest demers nu va fi parcurs. Avem în vedere, spre exemplu, ipoteza renunțării debitorului la beneficiul termenului, fie el nedeter­minat, termen prevăzut exclusiv în favoarea lui, inclusiv pe cea a executării voluntare a obligației anterior stabilirii termenului.

^[39] Calificarea menționată este valabilă indiferent că autorul cererii este creditorul sau debitorul obligației de restituire, întrucât ambii acționează în vederea executării contractului.

^[40] O dispoziție similară reglementării din materia împrumutului de consumație este cea menționată de art. 1415 alin. (3) C.civ., care prevede că cererea este supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

^[41] În cazul împrumutului cu dobândă, în situația în care însuși împrumutătorul ar refuza sta­bilirea termenului de restituire a împrumutului, împlinirea termenului de prescripție extinctivă este greu de imaginat, în cazul în care acesta ar primi plata dobânzii aferente împrumutului, întru­cât, încasând contravaloarea lipsei folosinței capitalului, admite existența obligației de restituire ce este afectată în mod inevitabil de termen, astfel că, implicit, recunoaște dreptul celeilalte părți de a solicita stabilirea termenului, potrivit art. 2537 pct. 1 teza a II‑a C.civ. 

^[42] S.I. Vidu, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 459, nota de subsol nr. 6. În această optică, cele două termene de prescripție ar fi curs în paralel, iar în termen de 3 ani de la încheierea contractului s‑ar prescrie atât dreptul de a cere stabilirea termenului, cât și dreptul la acțiunea ce tinde la executarea obligației, interpretare determinată de aplicarea art. 1495 alin. (1) C.civ.

^[43] În sensul că restituirea imediată contravine intenției părților, a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român,vol. IV, București, 1926, p. 452, apud Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 124: „În lipsa unui termen de restituire (…) împrumutătorul nu poate cere imediat resti­tuirea (…)” sau, mai exact spus, nu poate angaja răspunderea împrumutatului pentru neresti­tuirea la prima cerere.

În același sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., 2007, p. 35. Ideea este expusă în contextul analizei ipotezei în care împrumutatul se obligă să restituie lucrurile când va voi (cum voluero),apre­ciindu‑se că în această situație contractul trebuie să fie calificat drept împrumut fără termen. „Într‑adevăr, în situația în care contractul s‑ar considera nul în baza art. 1.010 C.civ. (condiție pur potestativă din partea debitorului), împrumutatul ar fi obligat la restituire imediată, ceea ce contravine intenției părților”.

^[44] În acest sens, a se vedea V. Karim, op. cit., parag. 333, consultată pe link https://edoctrine. caij.qc.ca/wilson‑et‑lafleur‑livres/162/547646152 în data de 18 noiembrie 2022.

^[45] Deși termenul este un element esențial al contractului de împrumut, lipsa lui nu este sanc­ționată cu nulitatea (a se vedea J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, J. Ghestin, J. Morel‑Maroger, op. cit., p. 892). 

^[46] În sens contrar, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 124‑125, nota de subsol nr. 3: „instanța nu este în drept să considere creanța neexigibilă și, ca atare, să respingă acțiunea, ci este obligată să stabilească termenul restituirii (TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 732/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 58) chiar imediat (D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. IV, București, 1926, p. 452)”.

Menționăm că decizia civilă nr. 732/1977 a Tribunalului județean Hunedoara a fost publicată în extras în R.R.D. nr. 5/1978 sub titlul „Împrumut. Lipsa unei scadențe contractuale. Dreptul instan­ței de a o fixa”: „contractul de împrumut implică, potrivit art. 1576 C.civ. (din 1864 – n.n.), obligația de restituire, care este subînțeleasă, dacă nu a fost prevăzută în mod expres. În lipsa unui termen con­vențional de restituire, instanța este autorizată de art. 1582 C.civ. să dea împrumuta­tului un termen, ținând seama de împrejurări. Ea nu este însă în drept să considere creanța neexi­gi­bilă și ca atare, să respingă acțiunea, deoarece o asemenea soluție ar însemna că niciodată credi­torul nu ar putea obține restituirea decât la data la care pârâtul ar accepta să facă plata, ceea ce este inadmisibil”.

Apreciem că soluția menționată nu mai poate constitui un reper în contextul dispozițiilor legale actuale.

^[47] Asupra acestor aspecte vom reveni în secțiunea §6 din prezentul studiu.

^[48] Prin urmare, considerațiile expuse în prezenta secțiune sunt valabile mutatis mutandis și pentru alte ipoteze de stabilire judiciară a termenului, care nu vizează împrumutul de consumație.

^[49] J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, J. Ghestin, J. Morel‑Maroger, op. cit., p. 892.

^[50] „En fait, par dérogation au droit commun, on admet qu’ils écrivent le contrat à la place de parties”. A se vedea J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, J. Ghestin, J. Morel‑Maroger, op. cit., p. 893. 

^[51] În același sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 126.

^[52] În sensul că, atunci când măsura care se solicită a fi dispusă pe cale de ordonanță pre­ședințială nu are caracter provizoriu, însă, întrucât legea face trimitere expresă la regulile acestei proceduri speciale, instanța nu mai trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1017‑1018.

^[53] În ceea ce privește necesitatea analizei condițiilor de admisibilitate ale ordonanței preșe­dințiale, în practica judiciară s‑au exprimat soluții diferite. În sensul că instanța va analiza aparența de drept, iar nu însăși existența contractului de împrumut, a se vedea, spre exemplu, Jud. Baia Mare, sent. civ. nr. 10148 din 11 noiembrie 2014.

În sensul că instanța nu va analiza condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, a se vedea Trib. Galați, dec. civ. nr. 688 din 25 septembrie 2020, Trib. Ilfov, dec. civ. nr. 3810 din 18 noiembrie 2021, Jud. Timișoara, sentința civilă citată în cuprinsul deciziei nr. 155 din 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara.

^[54] Ideea suprimării condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale în ipoteze în care dispoziții din Codul civil din 2009 fac trimitere la procedura ordonanței președințiale a fost exprimată în doctrină, în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, Impactul noului Cod civil asupra unor instituții de drept procesual civil, în R.R.D.P. nr. 1/2012, consultat pe aplicația Sintact în data de 5 noiembrie 2022.

^[55] În același sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 126.

^[56] Edictarea acestei norme în strânsă legătură cu caracterul provizoriu, vremelnic al măsurii dispuse pe calea ordonanței președințiale este admisă, în mod constant, în doctrină: în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. III. Căile de atac. Procedurile speciale, ed. a 2‑a,Ed. Solomon, București, 2017, p. 529‑530, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1008.

^[57] În practica judiciară au existat soluții de respingere a probelor solicitate de părți care vizau contractul de împrumut, pe considerentul că „procedura nu permite administrarea unui proba­toriu complex, îndelungat în timp”. În acest sens, a se vedea Trib. Brașov, încheierea menționată în decizia civilă nr. 1537 din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Brașov.

^[58] În acest sens este art. 954 alin. (4) C.proc.civ., în materia soluționării cererii de sechestru asigurător, care prevede că dispozițiile art. 999 alin. (4) se aplică atât la soluționarea cererii, cât și la judecarea apelului. De asemenea, trimiteri la art. 954 și implicit la art. 999 alin. (4) C.proc.civ. regăsim și la art. 957 alin. (1) și art. 959 C.proc.civ. în materia ridicării sechestrului asigurător și la art. 971 alin. (1) C.proc.civ. în materia popririi asigurătorii.

^[59] În sensul că instanța învestită cu acțiunea de stabilire a termenului de restituire va analiza existența unui contract de împrumut valabil, a se vedea Trib. Galați, dec. civ. nr. 688 din 25 sep­tem­brie 2020, Trib. Ilfov, dec. civ. nr. 3810 din 18 noiembrie 2021, Jud. Timișoara, sentința civilă citată în cuprinsul deciziei nr. 155 din 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara.

O altă soluție jurisprudențială a reținut că, nefiind evidentă încheierea contractului de împru­mut între părți și în lipsa unei solicitări de constatare a existenței acestui contract încheiat între părți, cererea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului întemeiată pe prevederile art. 2162 C.civ. nu este admisibilă, întrucât acest text de lege presupune existența necontestată a unui contract de împrumut sau stabilită anterior ori concomitent cu stabilirea termenului (a se vedea Trib. Brașov, sent. civ. nr. 192 din 17 septembrie 2021, menționată în decizia civilă nr. 1537 din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Brașov).

^[60] În doctrină, a fost pusă sub semnul întrebării utilitatea introducerii a două acțiuni distincte, una pentru stabilirea termenului de restituire, iar alta pentru restituire, întrucât, „stabilind ter­me­nul de restituire, practic instanța va obliga și la restituirea la acel termen” [a se vedea D. Ungureanu, Comentariul art. 2162 C.civ., în F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 2138]. 

S‑a apreciat că, „atunci când stabilește termenul obligației de restituire, instanța – constatând existența contractului de împrumut, faptul că nu a fost convenit un termen de restituire și că împrumutatul nu și‑a executat obligația de restituire a bunului – obligă de fapt pe împrumutat la restituire, chiar dacă împrumutătorul nu a formulat un capăt de cerere distinct prin care să solicite obligarea împrumutatului la restituire” (a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 128).

^[61] Într‑o altă optică, s‑a apreciat că stabilirea de către instanță a termenului „deschide credi­torului posibilitatea de a solicita restituirea împrumutului pe calea acțiunii în pretenții” (a se vedea A. Sitaru, D.A. Sitaru, op. cit., p. 30. În același sens, a se vedea I. Urs, Obligația de restituire a împru­mutului de consumație oglindită în doctrină și în practica judecătorească, în Dreptul nr. 3/2005, p. 134).

În sensul că art. 1415 nu lasă vreun dubiu asupra existenței „unor acțiuni succesive: prima, având ca obiect distinct stabilirea termenului de plată și o a doua, dacă acel termen, stabilit judiciar, nu este respectat, acțiunea în pretenții”, a se vedea B. Dumitrache, op. cit., consultată în aplicația Sintact în data de 12 august 2022. 

^[62] Deși problema a fost ridicată în contextul analizei contractului de împrumut fără termen, raționamentul este pe deplin valabil și în ceea ce privește cererea de stabilire a termenului de executare a obligației întemeiată pe art. 1415 C.civ.

^[63] În sensul că cererea de executare a obligației înainte de scadență va fi respinsă ca fiind prematur introdusă, a se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Tome 2. Les biens. Les obligations, Presses Universitaires de France, 2^e éd., 2017, p. 2154.

Menționăm că este unanim admis în doctrină că lipsa caracterului actual al dreptului poate fi invocată prin intermediul excepției prematurității [în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 246, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 42, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1‑526, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 165].

Este însă controversată calificarea excepției menționate ca fiind absolută (în acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 246, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 42) sau, după caz, relativă [în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 165]. 

În această din urmă optică, „acțiunea nu ar putea fi respinsă dacă pârâtul nu a invocat excepția prematurității, în cazul în care dreptul era afectat de termen și a acceptat discuții asupra fondului” [E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, 1932, p. 150, apud V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 165].

^[64] Desigur, argumentul se menține în măsura în care se admite că este posibilă rezoluțiunea, chestiunea fiind controversată.

În sensul că din dispozițiile Codului civil din 2009 nu rezultă intenția legiuitorului de a extinde sfera de aplicare a rezoluțiunii la contractele unilaterale cu titlu oneros, așa‑numitele contracte sinalagmatice imperfecte, a se vedea I.F. Popa, în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 229‑230. 

În sensul că sfera de aplicare a rezoluțiunii nu mai este limitată în noul Cod civil la contractele sinalagmatice, ci include și contractele unilaterale cărora li se poate aplica dacă sunt îndeplinite condițiile sale de operare și dacă creditorul are interesul de a o obține, a se vedea R. Dincă, op. cit., p. 269‑270. În același sens, a se vedea V. Diaconiță, Condițiile substanțiale ale rezoluțiunii în noul Cod civil, în R.R.D.P. nr. 6/2012, consultat pe aplicația Sintact în data de 1 noiembrie 2022.

Tindem a ne însuși cea din urmă opinie, având în vedere că art. 1516 alin. (2) pct. 2 C.civ. prevede dreptul la rezoluțiune dacă obligația este contractuală, fără a distinge în funcție de natura contractului, urmând însă a se analiza în ce măsură creditorul justifică într‑adevăr un interes pentru a formula acțiunea în rezoluțiune.

^[65] În sensul că accesul creditorului la remedii este condiționat de întârzierea debitorului, a se vedea V. Diaconiță, Executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în sistemul Codului civil român. Noțiunea și condițiile de drept comun,Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 226. Auto­rul reține că întârzierea debitorului se produce cu necesitate ulterior exigibilității obligației și face referire la Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (M. Of. nr. 272 din 23 aprilie 2015), prin care s‑a reținut că, în situația obligațiilor cu termen, punerea în întârziere (prin notificare sau prin cererea de chemare în judecată) nu este posibilă înainte de împlinirea acestuia. Întârzierea debitorului nu poate opera decât după exigibilitate, astfel că nu este posibil pentru creditor să înceapă exercițiul remediilor anterior aflării în întârziere. Altfel spus, creditorul nu poate, chiar înainte de scadență, să treacă la pregătirea terenului astfel încât, imediat ce intervine exigibilitatea și debitorul nu execută, să poată trece la constrângerea efectivă a acestuia.

În sensul că, în ipotezele vizate de art. 1415 C.civ., „singura certitudine este că scadența este una viitoare”, iar „hotărârea judecătorească este actul care creează termenul, făcând de necon­ceput plasarea debitorului, înainte de soluționarea cererii de stabilire a termenului de plată, ca un debitor pus în întârziere ori de drept în întârziere”, a se vedea B. Dumitrache, op. cit., consultată în aplicația Sintact în data de 12 august 2022. 

^[66] Soluția se impune având în vedere că, potrivit procedurii aplicabile ordonanței președin­țiale, ordonanța va fi executorie, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, întâmpinarea nu este obligatorie, judecata se face de urgență și cu precădere, pronun­țarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, motivarea hotărârii se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare, hotărârea este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, apelul judecându‑se de urgență și cu precădere, potrivit art. 999 alin. (1), alin. (3) prima teză, alin. (4), art. 1000 alin. (1), (3) C.proc.civ. 

^[67] Spre exemplu, disjungerea de petit a fost acceptată în ipoteza formulării prin aceeași cerere de chemare în judecată a mai multor capete principale de cerere împotriva aceleiași persoane, fără ca acestea să fie întemeiate pe un titlu comun, să aibă aceeași cauză sau cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, condiții prevăzute de art. 99 alin. (2) C.proc.civ. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, Comentariul art. 198 C.proc.civ., în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1‑455, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 556.

^[68] În sensul că inadmisibilitatea, ca excepție de fond, are ca obiect invocarea unor dispoziții legale care limitează sau îngrădesc dreptul la acțiune în ceea ce privește unele componente ale sale, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 492.

^[69] În același sens, a se vedea D. Ungureanu, Comentariul art. 2162 C.civ., în F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2282; R. Dincă, op. cit., p. 269; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 127.

^[70] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., 2018, p. 128.

^[71] Și în doctrina franceză se menționează frecvența împrumutului de consumație fără termen în relațiile de familie, în acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel‑Munck, Droit des obligations, 11^e éd., L.G.D.J., Paris, 2020, p. 720.

^[72] În practica judiciară au existat soluții în sensul că, pentru a exista posibilitatea stabilirii pe cale judiciară a termenului, contractul de împrumut trebuie să fie constatat prin înscris. În acest sens, a se vedea C.A. Brașov, dec. civ. nr. 1537 din 25 noiembrie 2021.

^[73] Menționăm că, din perspectiva legislației taxelor de timbru, debitorul obligației de plată a taxei nu va fi supus unei duble taxări. 

Pentru acțiunea în stabilirea termenului de restituire, taxa judiciară de timbru se va stabili prin raportare la art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013), ca efect al normei de trimitere la procedura ordonanței președințiale cuprinse la art. 2162 alin. (3) C.civ. Prin urmare, fiind o cerere evaluabilă în bani, aceasta se taxează cu 50 lei, dacă valoarea acesteia nu depășește 2.000 lei, și cu 200 lei, dacă valoarea ei depășește 2.000 lei.

Acțiunea în executare silită în natură a obligației de restituire a împrumutului va fi supusă taxei de timbru la valoarea prevăzută în acțiune sau în cerere, potrivit art. 3 alin. (1) și art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

^[74] În sensul că termenul fixat de tribunal reprezintă momentul de început al termenului de prescripție, a se vedea adnotarea art. 1512 C.civ. Q., în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., consultată pe link https://edoctrine.caij.qc.ca/wilson‑et‑lafleur‑ccq‑annote/ccqa-2021/ccqa‑2021-loi‑article-1512, în data de 22 august 2022.

^[75] Verbul a stabili este definit în Dicționarul explicativ al limbii române, disponibil online pe site‑ul web https://dexonline.ro, după cum urmează: 1. a determina, a fixa, a hotărî, a preciza; 2. a aduce dovezi; 3. a institui, a obține, a realiza, a înființa, a înfăptui, a întemeia; 4. a (se) așeza (definitiv) într‑un loc; a (se) statornici, a (se) instala. 

^[76] „Cette disposition ne peut être utilisée pour fixer l’échéance du terme rétroactivement, c’est‑à‑dire à une date antérieure au jugement”, Verret c. Boisvert (C.S., 2016‑04‑29), 2016 QCCS 2298, SOQUIJ AZ‑51288597, 2016EXP‑1906, J.E. 2016‑1058, EYB 2016‑265916, a se vedea adno­tarea art. 1512 C.civ. Q., în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., consultată pe link https://edoctrine. caij.qc.ca/wilson-et‑lafleur‑ccq‑annote/ccqa‑2021/ccqa‑2021‑loi‑article‑1512, în data de 22 august 2022.

^[77] „Lorsqu’un prêt d’argent a été consenti sans qu’un terme n’ait été fixé, il appartient au juge saisi d’une demande de remboursement de fixer, eu égard aux circonstances, et notamment à la commune intention des parties, la date du terme de l’engagement, qui doit se situer à une date postérieure à la demande en justice”, Cour d’appel de Douai, RG n° 20/03039, Chambre 8 Section 1, 7 juillet 2022, disponibilă pe https://www.courdecassation.fr, consultată în data de 5 noiembrie 2022. 

Menționăm că, în Codul civil francez, dispozițiile relevante pentru stabilirea judiciară a termenului în materia împrumutului de consumație sunt art. 1900‑1901 C.civ., care cuprind dispoziții similare art. 1582 și art. 1583 C.civ. 1864:
„Article 1900. S’il n’a pas été fixé de terme pour la restitution, le juge peut accorder à l’emprunteur un délai suivant les circonstances.
Article 1901. S’il a été seulement convenu que l’emprunteur payerait quand il le pourrait, ou quand il en aurait les moyens, le juge lui fixera un terme de paiement suivant les circonstances”.

^[78] A se vedea, de exemplu, Jud. Sect. 2 București, sent. civ. nr. 3781 din 6 aprilie 2015, Jud. Curtea de Argeș, sent. civ. nr. 75 din 20 ianuarie 2016, Trib. Argeș, sent. civ. nr. 122 din 3 martie 2021, Jud. Sect. 2 București, sent. civ. nr. 656 din 5 februarie 2020, Trib. București, s. a III‑a civ., sent. civ. nr. 1802 din 25 noiembrie 2021 menționată în decizia civilă nr. 63 din 21 ianuarie 2022 a Curții de Apel București.

^[79] În același sens, a se vedea B. Dumitrache, op. cit., consultată în aplicația Sintact în data de 12 august 2022: „hotărârea judecătorească este actul care creează termenul, făcând de ne­conceput plasarea debitorului, înainte de soluționarea cererii de stabilire a termenului de plată, ca un debitor pus în întârziere ori de drept în întârziere”.

^[80] În sensul că scadența obligației va fi stabilită de instanță pentru un moment ulterior pronunțării hotărârii judecătorești, hotărârea fiind actul care creează termenul, a se vedea B. Dumitrache, op. cit., consultată pe Sintact în data de 12 august 2022. 

^[81] În sensul că daunele‑moratorii egale cu dobânda legală, în cazul obligațiilor de a face, curg de la data la care debitorul este în întârziere, adică, dacă nu este incident un caz de întârziere de drept în executarea obligației, de la data împlinirii termenului suplimentar de executare, iar sin­tagma „asupra echivalentului în bani a obligației” este menită să determine baza de calcul al dobânzii legale, a se vedea C.M. Solomon, Momentul de la care curg daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face, în R.R.D.P. nr. 2/2022, p. 346‑366.

^[82] Dobânda legală la care face referire art. 1536 C.civ. este dobânda penalizatoare. În acest sens, a se vedea S.I. Vidu, Câteva aspecte privind evaluarea legală a daunelor‑interese moratorii, în revista „Themis” nr. 1/2016, articol publicat și în R.R.D.J. nr. 5/2016, p. 76.

^[83] Concluzia rezultă din alin. (4) și (5) ale art. 1 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești. În același sens, a se vedea Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 411 din 3 iunie 2014), prin care, admițându‑se recursul în interesul legii, s‑a statuat că, „în aplicarea dispozițiilor art. 1.082 și 1.088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune‑interese moratorii sub for­ma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, apro­bată cu modificări prin Legea nr. 230/2011”. 

Prin considerente decizorii, Înalta Curte a reținut că „principiul reparării integrale a prejudi­ciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și reme­dierea celui de‑al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune‑interese moratorii, sub forma dobânzii legale”. 

Pentru o analiză amplă a naturii prejudiciului acoperit prin dobânda legală, a se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 311.

^[84] Determinarea echivalentului în bani al obligației de a face se impune independent de existența unui litigiu care să ridice problema determinării instanței competente să soluționeze cere­rea de stabilire a termenului, întrucât mecanismul daunelor moratorii este susceptibil a fi aplicat extrajudiciar.