Un caz istoric de interdicţie a simulaţiei: Sobornicescul Hrisov din 1785

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 803-810.

Introducere

Pe parcursul evoluţiei, dreptul s-a aflat într-un continuu proces de creştere a importanţei sale pentru societăţi. Cunoscut în formule diverse în care a fost practicat, acesta tot mai mult şi-a făcut loc în viaţa privată şi cea socială. Concomitent modului în care şi-a onorat funcţiile asumate, acesta a fost apreciat atât din punctul de vedere al utilităţii practice, cât şi din cel al moralităţii, iar mutaţiile cărora au fost supuse societăţile au marcat relaţia dintre indivizi, dintre individ şi societate, dar şi relaţia dintre drept şi morală, în condiţiile preferinţei date principiului guvernării prin lege. În calitate de construcţie raţională ce răspunde necesităţilor societăţii, dreptul şi legiferarea sunt „invenţia umană cu cele mai profunde consecinţe, efectele sale depăşind pe cele ale invenţiei focului sau ale prafului de puşcă”^[1].

Prioritara funcţie de reglementare a relaţiilor sociale are ca finalitate ultimă instaurarea unei cooperări sociale paşnice şi eficiente. Prin funcţia de reglementare a relaţiilor sociale, dreptul urmăreşte atenuarea conflictelor apărute între membrii societăţii, iar acel minimum de morală care se conţine în drept tinde să disciplineze comportamentul subiecţilor raporturilor juridice astfel încât ei să nu abuzeze de drept, folosindu-l în defavoarea altor persoane. Astfel, conştientizarea relevanţei eficienţei dreptului în societate are, la origini, nu doar temeiuri pragmatice, ci şi morale.

Angajat în căutarea reperelor de organizare în care toţi ar beneficia de condiţii egale de dezvoltare, de drepturi şi libertăţi, de legi comune şi accesibile, dreptul a urmat şi calea identificării unor principii ale justiţiei „asupra cărora ar putea cădea de acord locuitorii unor cetăţi (…) cu condiţia că aceştea să fie de bună credinţă are sorţi de mare izbândă”^[2]. Parcursul istoric al dreptului mai indică atât căutarea, cât şi identificarea mecanismelor şi a procedurilor menite a descuraja comportamentul abuziv al persoanelor, printre acestea numărându-se şi normele ce sancţionau simulaţia.

Codul Civil al României (art. 1289-1294) şi Codul Civil al Republicii Moldova (art. 720¹²-720¹⁸) conţin prevederi referitoare la simulaţie, dar nu definesc simulaţia.

Doctrina juridică a stabilit că simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent, menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală, şi a unui alt contract, secret, conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate. Scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi. Simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care, în realitate, nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să mascheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele. În istoria dreptului nostru nu au lipsit reglementări juridice ce aveau scopul de a proteja împotriva abuzurilor. Abordarea istorică a simulaţiei o consolidăm prin trimiterea la autorul Eugene Lerminier, citat de prof. univ. Bogdan-Liviu Ciucă, care îndemna, încă în anii `30 ai secolului al XIX-lea, la studierea istorică a dreptului, menţionând că, „fără cunoaşterea istoriei, a ceea ce a fost şi a durat înainte de noi, am rămâne întotdeauna incompleţi, ignoranţi şi nedrepţi; dacă am încerca să dispreţuim trecutul, am pierde înţelegerea prezentului”.^[3]

§1. Particularităţi social-politice şi juridice anterioare adoptării Hrisovului din 1785

În trecutul nostru îndepărtat nu au lipsit încercările de a menţine raporturile juridice dintre părţi în arealul reglementat de legi, obiceiuri juridice, impunând subiecţilor acelor raporturi să se conformeze prevederilor izvoarelor dreptului pentru a nu prejudicia interesele terţilor sau/şi a unui subiect al raportului juridic aflat într-o situaţie mai dezavantajată. Un caz interesant în acest sens este Sobornicescul Hrisov din 1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat, zis şi Firaris (domnie: 1 ianuarie 1785 – 3 decembrie 1786). Pentru a înţelege motivele apariţiei acestui act normativ-juridic şi a lămuri nevoile sociale care au dus la adoptarea lui, trebuie să evidenţiem trăsăturile şi particularităţile evoluţiei social-statale ale Moldovei medievale din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Aflarea Moldovei (ca, de altfel, şi a Valahiei) sub dominaţie otomană a avut o influenţă indirectă asupra instituţiilor juridice deoarece Imperiul otoman nu a impus propriile sale izvoare de drept, în Principatele Române continuând să se aplice vechile izvoare ale dreptului, care, treptat, erau suplimentate cu altele noi, tot autohtone. Situaţia Principatelor Române, dependente de Imperiul Otoman, era diferită, comparativ cu a statelor care nimeriseră în dependenţă otomană mai devreme (Bulgaria, Serbia) şi acest fapt se datora mai multor factori: rezistenţa îndelungată în faţa invadatorilor, aşezarea lor geografică mai îndepărtată de centrul Imperiului, dar şi, principalului factor, posibilitatea pe care o aveau Principatele Române de a plăti sume importante şi produse, obiecte de preţ către Poartă. Se pare că acest lucru îl realizaseră otomanii chiar de la începutul relaţiilor cu Principatele. Un autor turc menţiona faptul că atunci când, în 1538, după retragerea din capitală a domnitorului Petru Rareş, turcii au intrat în visteria ţării, au rămas uimiţi de bogăţia acesteia. Această stare de lucruri, alături cu cele indicate mai sus, au condus la hotărârea Porţii de a exploata economic Moldova, sprijinindu-se pe instituţiile statului moldav, fără a se preocupa de o administrare proprie, care, între timp, în unele paşalâcuri, devenise ineficientă, costisitoare şi, uneori, rebelă.

Principala bogăţie în evul mediu o constituia pământul, de aceea proprietatea asupra pământului era râvnită de reprezentanţii tuturor grupurilor sociale. Această proprietate, chiar şi după stabilirea dominaţiei otomane, nu a fost confiscată de otomani, cum s-a întâmplat în cazul Bulgariei şi al Serbiei, ci a rămas în mâinile proprietarilor funciari locali. Dar, pentru a satisface cererile economice permanent crescânde ale Imperiului, domnitorii au introdus noi dări şi prestaţii, impuse mai întâi majorităţii populaţiei – ţăranilor, iar apoi şi altor grupuri sociale. Dările şi prestaţiile faţă de stat – impozitele în sensul contemporan al cuvântului – trebuiau plătite prioritar, înaintea celor faţă de proprietarul funciar, oricine ar fi fost – boier sau mănăstire. Acest model de fiscalitate, prezent în Moldova încă înainte de instaurarea dominaţiei otomane, s-a agravat în proporţii greu de imaginat după instaurarea dominaţiei otomane. Astfel, se crease situaţia când, din punct de vedere juridic, proprietarii funciari erau băştinaşii, dar aceştia erau limitaţi drastic în realizarea economică a proprietăţilor lor. Principalele venituri ale boierilor veneau pe linia slujbei – a serviciului în folosul domnitorului sau/şi al ţării, în special, din marile dregătorii. Dar, fiindcă slujbele erau un mijloc nesigur, căci în fiecare an avea loc împărţirea dregătoriilor aducătoare de venituri şi diferiţi factori obiectivi şi subiectivi făceau ca aceste numiri să fie efemere, boierii se orientau spre cumpărarea satelor, din care să-şi asigure o existenţă de un nivel mai înalt ca a ţăranilor, astfel încât un autor a observat că, atunci când boierii deţineau dregătorii, cumpărau sate, pe care le vindeau în caz de pierdere a dregătoriei^[4]. În această situaţie, unele neamuri boiereşti se ruinau şi vindeau satele pe care le-au moştenit ori le-au cumpărat în timpul când aveau venituri, deţinând dregătorii. În aşa mod s-au ruinat multe din vechile familii boiereşti, către secolul al XVIII-lea numai 6 familii boiereşti din 28 fiind urmaşii vechilor generaţii de proprietari, celelalte familii s-au ruinat, iar locul lor l-au ocupat boieri greci bogaţi care veneau în ţară odată cu domnitorul numit de către sultan. Domnitorul, pentru a-i răsplăti pe cei care veneau odată cu dânsul de la Stambul, le oferea dregătorii aducătoare de venituri considerabile şi ei cumpărau sate de la cei care se ruinau^[5].

Trebuie menţionat un obicei, referitor la regimul juridic al moşiilor de neam, adică cele moştenite. Asupra lor se răsfrângea dreptul de protimisis (de preemţiune), adică de cumpărare privilegiată şi de răscumpărare de către anumiţi beneficiari (la început doar de către rude, iar apoi şi de coproprietari, numiţi răzeşi, în Moldova, şi moşneni, în Valahia, care erau titularii dreptului de preemţiune). Persoana care dorea să înstrăineze moşia de neam urma să înştiinţeze pe titularii dreptului de protimisis, iar, în caz că aceasta nu înşiinţa, protimitarii aveau dreptul de răscumpărare. Trebuie adăugat că protimisisul opera numai în cazul vânzării moşiei, nu şi al donaţiei sau al schimbului. Explicaţia este simplă şi logică: astfel, era respectată autonomia de voinţă a vânzătorului, căci, în caz de donaţie, donatorul urmărea să gratifice o anume persoană şi rudele nu aveau cum să împiedice aceasta, iar, în cazul schimbului, proprietarul moşiei de neam urmărea să obţină o moşie concret determinată şi rudele de asemenea nu aveau nici un cuvânt de spus în acest sens, pe când, în cazul vânzării, vânzătorul urmărea să primească un echivalent bănesc al moşiei înstrăinate, preţ care putea fi plătit de oricine, dar, în primul rând, de beneficiarii dreptului de preemţiune.

Existau reguli pentru valabilitatea vânzării unei moşii de neam: în primul rând, trebuiau înştiinţaţi titularii dreptului de protimisis care aveau acces la cumpărarea acelei moşii (fie că era constituită dintr-un sat ori o parte din sat), în ordinea proximităţii genealogice a acestora: rudele mai apropiate, apoi rudele mai îndepărtate. Dintre rude erau privilegiaţi acei care erau şi răzeşi, adică cei care coproprietari cu vânzătorul. Un alt obicei juridic secular viza stabilitatea hotarului, astfel încât, în caz că erau mai mulţi proprietari ai unui sat, ei deţineau părţi din sate în devălmăşie, satul nu era împărţit între proprietari, hotarul fiind stabilit din veacuri (cum se arăta în hrisoavele domneşti). În acest caz, coproprietarii aveau dreptul de a fi preferaţi printre posibilii cumpărători, când o parte din sat era scoasă la vânzare. La origine, obiceiul de a moşteni fiecare sat de toţi moştenitorii avea scopul de a echivala cota fiecărui moştenitor din aceeaşi clasă de moştenitori, fiindcă fiecare sat, conform vechiului obicei, având hotarul strict delimitat, nici valoarea satelor care erau proprietatea persoanei care lăsa ca moştenire nu era egală. Aceasta, la rândul său, a avut ca rezultat faptul că rudele moştenitoare deveneau coproprietari; treptat, în rândul acestora, prin cumpărarea unor părţi de sat, s-au încadrat şi coproprietari străini de neamul respectiv. Către secolul al XVIII-lea, tot fondul funciar al Principatului Moldovei era în proprietatea boierilor, a mănăstirilor şi a răzeşilor, care, pe atunci, nu erau o categorie socială, ci doar coproprietari în devălmăşie a părţilor de sate. Domeniul domnesc se epuizase în urma donaţiilor operate de diferiţi domnitori, iar proprietăţile mici răzeşeşti (mai mici de un sat) ocupau 36,6% din fondul funciar al Moldovei din secolul al XVIII-lea.^[6]

În condiţiile regimului turco-fanariot, fiscalitatea excesivă impunea oamenilor disperaţi să recurgă la împrumuturi pe care nu le puteau restitui la scadenţă, în astfel de situaţii creditorii (oameni bogaţi, mulţi dintre ei greci) impuneau răzeşilor să le cedeze, în schimbul iertării datoriei, cota lor parte din sat. Dar aceasta s-ar fi putut face prin vânzarea cotei doar cu respectarea dreptului de protimisis, pe care creditorii bogaţi, care nu erau coproprietari, ar fi dorit să-l ocolească. Pentru aceasta ei propuneau ca, în scopul plătirii datoriei, debitorul proprietar să încheie un contract de donaţie a părţii de sat, căci donaţia era liberă de protimisis. În acest caz, contractul de donaţie era unul aparent, pe când contractul real era cel de vânzare, deci, prin simulaţie, erau lezate drepturile terţilor – ale coproprietarilor. Mai mult decât atât, partea slabă – debitorul – era în inferioritate faţă de creditor, căci de creditor depindea iertarea datoriei debitorului, el, creditorul, abuzând de dreptul de a încheia contracte, era posibil să constrângă moral debitorul să accepte oferta, valoarea căreia, nu-i exclus, că era mai mică, decât dacă s-ar fi încheiat un contract de vânzare cu respectarea dreptului de protimisis. Astfel, pătimea partea mai slabă din contractul simulat, cel de donaţie. De asemenea, terţii, fie că erau rude sau doar coproprietari, având dreptul de preemţiune la înstrăinarea pământului, se considerau lezaţi în drepturile şi interesele lor legitime şi aceste nemulţumiri au ajuns şi până la curtea domnească pe timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat. 

Domnitorul, menţionând că există „necontenite pricini de judecată ce sunt pe toată ziua la Divan”, le-a cerut boierilor să formuleze o opinie bazată pe cunoaşterea legilor şi a obiceiurilor româneşti şi să i-o prezinte.

§2. Soluţia Sobornicescului Hrisov

Mesajul domnitorului viza obiceiurile cele vechi şi bune ce urmau să fie „întărite şi la mai bună stare să le aducem, pe cât va fi cu putinţă, iar cele pricinuitoare de neodihnă şi strâmbătate să lipsească cu totul” ca „să nu se păgubească cel cu dreptate”^[7].

În rezultat boierii au prezentat o anafora^[8] cu privire la încălcarea dreptului de protimisis şi o propunere de ameliorare a situaţiei descrise mai sus. Boierii au prezentat o astfel de anafora prin care recunoşteau că, prin donaţiile simulate, se încalcă dreptul de preemţiune al titularilor acestui drept, fie că erau rude, rude-coproprietari ori simpli coproprietari. Soluţia pe care o propuneau boierii pentru a înlătura aceste încălcări era interdicţia donaţiei pământului de la oamenii săraci către cei bogaţi, pentru că acolo se afla posibilitatea simulaţiei. În schimb, donaţia de la bogaţi la săraci era permisă deoarece, în astfel de cazuri, simulaţia îşi pierdea rostul şi, în situaţia unor astfel de donaţii, donatorul chiar urmărea gratificarea donatarului. Donaţia pământului nu a fost interzisă în general, urmând să fie valabilă în caz de donaţie între rude, căci rudele oricum aveau dreptul de protimisis şi, deci, în astfel de situaţii, donaţia era un act liber consimţit de donator şi simulaţia nu ar fi avut nici un sens. Donaţia pământului nu era interzisă nici în cazul când donatarul era o instituţie duhovnicească, în principal, mănăstirile, probabil dată fiind, pe de o parte, necesitatea acestora în a avea mijloace de subzistenţă şi dând curs voinţei enoriaşilor de a dona pământ pentru pomenirea lor şi a familiilor de către duhovnici, iar, pe de altă parte, ţinând cont de moralitatea clerului care, în general, nu ar fi apelat la subterfugii de tipul simulaţiei. Anaforaua boierilor a fost aprobată şi inclusă în Hrisov la 28 decembrie 1785, la un Sfat de obşte, numit şi Sobor, de aici denumirea de Sobornicesc a Hrisovului. Sfatul de obşte (Soborul) era compus din marii boieri şi înalte feţe bisericeşti: mitropolitul, episcopii, arhimandriţii, egumenii şi se întrunea la sediul mitropoliei. În Hrisov se stipula suplimentar că, şi în caz de ipotecare a pământului, creditorul nu devine deodată proprietar, ci trebuie să anunţe Divanul ce urma să publice despre vânzarea pământului ipotecat. Dacă, timp de 6 luni, nici rude, nici răzeşi nu consimţeau să plătească pentru răscumpărarea proprietăţii ipotecate, se anunţa licitaţie şi, pentru cel mai mare preţ, creditorul se putea adresa domnitorului să-i elibereze un act, devenind proprietar şi nimeni nu mai avea dreptul de a cere răscumpărarea. Excepţie o constituia situaţia în care un titular al dreptului de protimisis se afla peste hotare şi nu a avut informaţii despre vânzare, termenul de răscumpărare în acest caz fiind de 5 ani.

Acest Hrisov, cu unele modificări, a fost respectat de următorii domnitori şi aplicat în practica judecătorească. Andronachi Donici l-a folosit în a sa „Adunare cuprinzătoare în scurt din cărţile împărăteştilor pravile, spre înlesnirea celor ce se îndeletnicesc întru învăţătura lor, cu trimiterea către cartea, titlul, capul şi paragraful împărăteştilor pravile” (Manualul Donici) din 1814, iar Codul Calimach din 1817 nu l-a abrogat. Hrisovul a fost modificat şi republicat în 1835 şi 1839 şi a fost aplicat în continuare în Moldova până la intrarea în vigoare a Codului Civil român din 1865.

Hrisovul de Sobor a fost unul din cele 3 izvoare juridice recunoscute de ţarism după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812 ca fiind lege locală a Basarabiei. După un timp însă, prevederile Hrisovului au fost modificate. Astfel, în 1840, prin Opinia Consiliului de Stat al Imperiului Rus, aprobată de împărat, a fost prevăzut să se extindă termenul rusesc unic de răscumpărare de 3 ani, reglementat de art. 1363, partea I, vol. X a Culegerii de legi a Imperiului Rus^[9]. În Basarabia, viaţa Sobornicescului Hrisov a fost mai lungă, el fiind folosit în toată perioada aflării sub dominaţie ţaristă. Aşa, de exemplu, în 1893, Departamentul civil al Senatului Guvernant al Imperiului Rus soluţiona o cauză, aplicând şi făcând referire directă la Sobornicescul Hrisov al lui Alexandru Mavrocordat^[10].

Concluzii

Actul normativ-juridic din Moldova medievală, adoptat la 1785, încerca să rezolve o situaţie ce apărea ca deviantă de la obiceiurile juridice româneşti, ca o lezare în drepturi a micilor proprietari funciari, găsind soluţia în interdicţia donaţiei proprietăţii funciare ce aparţinea oamenilor săraci către bogaţi. Prin aceasta, legiuitorul secolului al XVIII-lea (Divanul, Soborul şi domnitorul) a dat dovada unor preocupări de a respecta şi a consolida vechile obiceiuri care, la rândul lor, protejau drepturile terţilor şi autonomia de voinţă a părţii mai slabe în contract, urmărind, prin aceasta, instaurarea dreptăţii. Hrisovul din 1785 reprezintă un exemplu clar al unei politici legislative conforme adagiului roman Lex bona imponit ne furmior omnia possit, adică „Legea bună impune ca unul puternic să nu poată face orice”.

Astfel, dezvoltarea şi metamorfozele dreptului au excelat prin diverse instrumente intelectuale spre garantarea dreptului de proprietate, ocrotirea juridică a proprietăţii şi a persoanei şi spre căutarea mecanismelor juridice de evitare a abuzului. Opinia lui J.-J. Rousseau^[11], după care dreptul de proprietate, prin garanţiile stipulate, va conferi statutul firesc dezvoltării tuturor comunităţilor umane şi fiecăruia dintre membrii lor, a accentuat, odată în plus, importanţa dreptului de proprietate atât pentru individ, cât şi pentru societate. În rezultat, persoana, în raporturile sale juridice cu alte persoane, dar şi cu instituţiile statale, pretinde un tratament juridic bazat pe egalitate, dreptate şi justiţie, iar evitarea abuzului constituie substanţa morală a dreptului şi poate fi catalogată ca reprezentând minimul de moralitate necesar a servi oricărui legiuitor drept obiectiv perpetuu în timp.

Note de subsol

^[1] F.A. Hayek, Drept, legislaţie şi libertate, Ed. Universităţii „A.I. Cuza”, Iaşi, 2013, p. 99.

^[2] F. Nemo, Ce este occidentul?, Ed. Cartier, Chişinău, 2008, p. 25.

^[3] B.L. Ciucă, Profesia de notar în contextul evoluţiei dreptului românesc la 100 de ani de la Marea Unire, în Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 318.

^[4] N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVIII), Bucureşti, 1965, p. 134.

^[5] П.В. Советов, Исследования по истории феодализма в Молдавии, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1972, p. 424-425.

^[6] Idem, p. 118.

^[7] Sobornicescul Hrisov, ediţie critică, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, p. 6.

^[8] Din multiplele sensuri pe care îl avea cuvântul „anafora”, utilizat în Principatele Române, în cazul dat avea sensul unui răspuns autorizat al Divanului domnesc la întrebările cu caracter juridic adresate de domnitor.

^[9] А.Н. Егунов, Местные гражданские законы Бессарабии, Второе издание. С-Петербург: Тип. М. Эттингера, уг. Невск. и Лит. Пр., д. 66-78, 1881, c. 108.

^[10] M.G. Savenco, Legile locale ale Basarabiei şi jurisprudenţa Imperiului Rus, ed. îngrijită, traducere şi note de Elena Aramă şi Mihai Taşcă, Cartea Juridică, Chişinău, 2012, p. 97.

^[11] J.-J. Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 24 şi urm.