Unele aspecte privind obligativitatea şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 157-176.

§1. Noţiune. Delimitări

Hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii între părţi şi succesorii acestora. Acest efect al actului jurisdicţional, consacrat expressis verbis în art. 435 alin. (1) C. proc. civ., face ca părţile lato sensu să nu poată combate în vreun fel cele decise în mod definitiv, trebuind să se supună acestora.

Aşa cum se poate observa, obligativitatea, ca efect al hotărârilor judecătoreşti, este strâns legată de relativitate. Obligativitatea se manifestă numai între părţi şi succesorii acestora. Este firesc să fie aşa deoarece actul jurisdicţional, ca de altfel şi actul juridic civil, în principiu, nu poate profita sau dăuna unor persoane din afara cercului celor care au participat la încheierea lui sau după caz, la procedura finalizată prin emiterea lui (res inter alios acta aliis neque nocere prodesse potest; res inter alios iudicata aliis neque nocet neque prodest).

Obligativitatea are o legătură indisolubilă cu alte efecte ale hotărârii judecătoreşti, respectiv puterea executorie şi autoritatea de lucru judecat, fără însă a se confunda cu acestea.

Fiind obligatorie pentru părţi şi succesorii acestora, hotărârea judecătorească trebuie adusă la îndeplinire de bună voie, iar în măsura în care se refuză aceasta, se face uz de puterea executorie. Aceasta asigură aducerea la îndeplinire pe calea executării silite a obligaţiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. Iată deci că puterea executorie vine să dea certitudine şi efectivitate obligativităţii. Cu toate acestea, cele două efecte nu se confundă. Toate hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii, dar nu toate sunt înzestrate cu putere executorie, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul celor prin care se soluţionează cererile în constatare, în ceea ce priveşte capătul principal al cererii (art. 35 C. proc. civ.).

Obligativitatea se află în strânsă legătură şi cu autoritatea de lucru judecat. De obicei, cele două efecte ale hotărârii judecătoreşti sunt tratate împreună deoarece ambele se manifestă numai între părţi şi succesorii acestora, aceasta fiind o trăsătură comună.

Autoritatea de lucru judecat asigură imutabilitatea litigiului, astfel încât reluarea dezbaterilor asupra aspectelor statuate în mod definitiv să nu aibă loc. Această imutabilitate a materiei litigioase dezlegate se manifestă sub un aspectul efectului negativ (interzicând rejudecarea unei cauze deja soluţionate) şi sub aspectul efectului pozitiv (permiţând celui care a dobândit câştig de cauză să se prevaleze de o manieră incontestabilă de dreptul recunoscut într-o cauză ulterioară împotriva adversului iniţial sau succesorilor acestuia)^[1].

Autoritatea de lucru judecat şi îşi are fundamentul în necesitatea de ordine şi pace socială, stabilitate şi predictibilitate în raporturile sociale, iar nicidecum în prezumţia „absolută irefragabilă” de adevăr ce ar fi exprimată de hotărârea judecătorească (res iudicata pro veritate habetur), aşa cum în mod idilic, dar nerealist, era prezentată în vechiul Cod civil^[2].

Cu toate că între obligativitatea hotărârii judecătoreşti şi autoritatea de lucru judecat există o indiscutabilă legătură, ambele implicând identitatea de părţi lato sensu, acestea nu se confundă şi nici nu se suprapun în totalitate. În primul rând, caracterul obligatoriu însoţeşte toate hotărârile judecătoreşti, dar unele dintre acestea nu sunt purtătoare ale autorităţii de lucru judecat, fiind de menţionat cu titlu exemplificativ încheierile pronunţate în materie necontencioasă, hotărârile de expedient şi hotărârile date în baza unor acte de dispoziţie ale părţilor^[3]. În al doilea rând, obligativitatea stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor, producând efecte în planul dreptului substanţial prin clarificarea raporturilor juridice aflate în dispută, în timp ce autoritatea de lucru judecat asigură intangibilitatea şi perenitatea obligativităţii, prin aceea că exclude posibilitatea ca o altă hotărâre judecătorească să stabilească o altă „obligativitate”, prin reevaluarea judiciară a disputei.

Opozabilitatea presupune că terţii de proces, adică cei care nu au calitate de părţi sau succesori ai părţilor, cu toate că nu sunt obligaţi prin hotărârea judecătorească, nu pot face abstracţie de situaţia juridică consacrată, modificată sau constituită prin aceasta. Aceşti terţi vor suporta efectele hotărârii judecătoreşti în măsura în care în planul dreptului substanţial au interese legate de situaţia juridică stabilită prin respectiva hotărâre. Spre deosebire de obligativitate, care produce efecte numai între părţi, opozabilitatea faţă de terţi permite acestora din urmă să combată cele stabilite prin hotărârea judecătorească, făcând proba contrară celor reţinute în aceasta^[4]. Terţul căruia i se opune o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu alte persoane nu se poate plasa pe poziţia invocării inopozabilităţii acesteia, ascunzându-se în spatele relativităţii, ci va trebui să combată cele reţinute în respectiva hotărâre, dovedind contrariul^[5].

Fundamentul opozabilităţii nu îl reprezintă nici caracterul absolut al autorităţii de lucru judecat şi nici extinderea acestui efect sau atribut al hotărârii judecătoreşti, deoarece, aşa cum am arătat, spre deosebire de autoritatea de lucru judecat, care implică imutabilitatea materiei litigioase dezlegate, opozabilitatea permite terţului să provoace o dezbatere asupra celor deja statuate definitiv, cu posibilitatea înlăturării în ceea ce îl priveşte a efectelor hotărârii judecătoreşti (adică obţinerea inopozabilităţii). Fundamentul opozabilităţii îl găsim, la fel ca şi la obligativitate, în planul efectivităţii substanţiale a hotărârii judecătoreşti, dar spre deosebire de obligativitate, opozabilitatea nu este apărată sub aspectul intangibilităţii de autoritatea de lucru judecat. Drept urmare, în lipsa unei acestui efect/atribut, opozabilitatea rămâne o „obligativitate” precară, susceptibilă de a fi schimbată^[6].

Între obligativitate şi opozabilitate există asemănări şi deosebiri. Ambele sunt efecte ale hotărârii judecătoreşti şi îşi găsesc sursa, aşa cum spuneam, în eficacitatea hotărârii în planul dreptului substanţial. Cu toate acestea, obligativitatea se manifestă între părţi, fiind un efect supus relativităţii, în timp ce opozabilitatea este un efect rezervat celor care sunt terţi faţă de procesul finalizat prin hotărârea judecătorească. Obligativitatea implică, atunci când este cazul, şi executorialitatea hotărârii, în timp ce opozabilitatea nu conferă hotărârii posibilitatea de a fi pusă în executare faţă de terţi, dar în baza ei se poate obţine contra terţului o hotărâre judecătorească care să fie obligatorie şi executorie în ce îl priveşte, dacă terţul nu reuşeşte să facă proba contrară celor stabilite în respective hotărâre. În fine, aici intervine şi deosebirea esenţială, pentru că opunându-i-se hotărârea pronunţată într-un proces în care nu a avut calitatea de parte, terţul nu va fi captivul autorităţii de lucru judecat, putând să reia dezbaterile asupra celor deja statuate şi dovedind contrariul, să facă inopozabile efectele hotărârii. Desigur, terţul mai are şi posibilitatea să invoce inopozabilitatea, întemeindu-se şi pe inexistenţa unei publicităţi a hotărârii care i se opune, atunci când această cerinţă este prevăzută de lege^[7]. Aceasta nu este o excepţie procedurală, ci o veritabilă apărare de fond.

Opozabilitatea se deosebeşte şi de forţa probantă a hotărârii judecătoreşti, acesta fiind un efect distinct şi diferit^[8]. Opozabilitatea are în vedere resimţirea de către terţ a efectelor pe care hotărârea judecătorească le produce în planul dreptului substanţial, cu rezerva că terţul poate face proba contrară. Forţa probantă a hotărârii judecătoreşti se referă în principal la calitatea acesteia de înscris autentic cu privire la aspectele constatate în mod nemijlocit de instanţă, iar în secundar, la aptitudinea de a fi mijloc de probă a clarificărilor aduse în planul drepturilor substanţiale.

În pofida caracterului explicit şi general acceptat la nivel teoretic al diferenţelor dintre obligativitatea şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, la nivel practic există situaţii în care linia de demarcare între cele două efecte ale actului jurisdicţional se arată dificil de realizat. Orice greşeală în această privinţă are consecinţe directe asupra dreptului la apărare. Mai mulţi factori contribuie la dificultatea unor soluţii: consacrarea expresă relativ nouă a efectelor hotărârii judecătoreşti; utilizarea de către legiuitor a unei terminologii ezitante în privinţa opozabilităţii; dificultatea de a cântări între fireasca dorinţă de consecvenţa în actul judiciar şi dreptul la apărare al terţului care nu a participat la judecată; caracterul flexibil şi instabil al noţiunii de terţ.

§2. Evoluţie istorică

2.1. Inexistenţa unei reglementări exprese a regimului efectelor hotărârii judecătoreşti

În vechiul Cod de procedură civilă nu exista o consacrare expresă şi exhaustivă a efectelor hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat era reglementată din perspectiva invocării acesteia pe cale de excepţie (art. 166 C. proc. civ. 1865). În schimb, în vechiul Cod civil (art. 1201 C. civ. 1864) exista o reglementare a autorităţii de lucru judecat care era concepută ca o prezumţie absolută şi irefragabilă de adevăr (res iudicata pro veritate habetur), concepţie care, în pofida caracterului practic nesustenabil şi ştiinţific greşit, se reflecta totuşi în Codul civil napoleonean. Cum autoritatea de lucru judecat era, chiar şi în felul acesta defectuos prezentat, singurul efect hotărârii judecătoreşti reglementat expres, iar aceasta era în mod indiscutabil legată de identitatea de părţi, este de înţeles că atunci când hotărârea era opusă unui terţ, acesta era tentat să invoce „inopozabilitatea” faţă de cel a efectelor hotărârii. O astfel de apărare tindea la înlăturarea imediată şi fără analiză pe fond a hotărârii judecătoreşti, impunând beneficiarului acesteia sarcina probei dreptului său, recunoscut deja prin respectiva hotărâre. Această tendinţă a fost estompată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, dezvoltându-se conceptul de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti, în sensul că efectele pe care hotărârea judecătorească le produce în planul dreptului substanţial nu pot fi ignorate de terţi, dar aceştia din urmă pot înlătura în ce îi priveşte respectivele efecte, având deschisă posibilitatea de a combate în fapt şi în drept cele deja statuate^[9].

Doctrina şi jurisprudenţa anterioară noului Cod de procedură civilă, pornind de la tendinţele moderne în teoria procesului civil cultivată în spaţiul european, a sistematizat şi impus trăsăturile opozabilităţii ca efect al hotărârii judecătoreşti faţă de terţi. Numai că opozabilitatea este intim legată de noţiunea de terţ, iar aceasta din urmă este suficient de flexibilă prin raportare la diferite realităţi juridice, dar şi la planul substanţial sau procesual din care este privită. În esenţă, în materia actului jurisdicţional, categoria terţilor se relevă prin delimitarea exactă a noţiunii antinomice de parte în proces.

În privinţa noţiunii de părţi, pe lângă reclamant şi pârât (sau litisconsorţii procesuale), înscriem şi succesorii cei universali, cei cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari ai părţilor^[10].

În privinţa noţiunii de terţi au fost avansate mai multe clasificări, precum cea care deosebeşte după cum au aceştia au intervenit sau nu în proces (intervenienţi voluntari sau forţaţi) ori după calitatea pe care au avut-o în proces (cei care dobândesc calitatea de parte şi cei care au alte calităţi precum avocatul, martorul, expertul etc.) sau după gradul în care efectul de opozabilitate se produce în privinţa lor (terţii desăvârşiţi, care nu au nicio legătură juridică cu părţile, iar efectul hotărârii nu va interfera vreodată cu situaţia lor juridică, şi terţii interesaţi, care se află sau se vor afla într-un raport juridic cu părţile, hotărârea producând în mod indirect efecte asupra situaţiei lor juridice)^[11]. După cum se vede, clasificările existente în privinţa conceptului de terţ traversează dreptul substanţial şi cel procesual. Este firesc deoarece în cele din urmă, procesul trebuie să se dispute între părţile din raportul juridic dedus judecăţii. Calitatea procesuală nu este altceva decât răsfrângerea în plan procesual a calităţii de părţi în raportul de drept substanţial. Mai toate clasificările, atunci când vorbesc de terţi îi desemnează pe cei care dintr-un motiv sau altul nu au participat la proces în calitate de părţi lato sensu, iar în planul dreptului substanţial au drepturi decurgând din raporturi conexe celui dedus judecăţii, situaţia lor juridică fiind influenţată în mod indirect, printr-un efect de ricoşeu de hotărârea pronunţată. Fără a contrazice cu nimic clasificările deja realizate, apreciem util a face câteva circumstanţieri apte să pună într-o lumină aparte o anumită categorie de persoane. Este vorba de cei care au calitatea de părţi în raportul juridic dedus judecăţii sau de cei în privinţa cărora legea stabileşte în mod expres obligaţia de a fi citaţi în cauză (litisconsorţiu procesual necesar). Cu toate acestea, din variate motive, nu sunt citaţi în cauză şi sub aspect strict procesual şi sunt terţi de proces. Aceştia se disting în mod clar de categoria aşa-numiţilor terţi interesaţi. În timp ce terţii interesaţi au drepturi conexe celor deduse judecăţii, situaţia lor juridică putând fi afectată în mod indirect de efectele substanţiale ale hotărârii judecătoreşti, cei despre care vorbim sunt veritabile părţi sub aspectul dreptului substanţial, deoarece procesul vizează chiar raportul juridic în care au această calitate, discutându-se chiar dreptul lor, iar nu unul conex. Totuşi, nefiind chemaţi în judecată şi nici introduşi în cauză, sub aspect procesual rămân terţi^[12]. Tot aşa, şi cei care neavând neapărat calitatea de părţi în raportul juridic dedus judecăţii, legea stabileşte în mod expres şi imperativ că trebuie să figureze în cauză, stabilind totodată calitatea lor procesuală şi litisconsorţiul procesual obligatoriu (necesar) care să îi cuprindă^[13]. Este însă corect ca acestor categorii să li se aplice efectul opozabilităţii? Oare art. 435 alin. (2) C. proc. civ. se referă şi la aceştia sau numai la categoria terţilor desăvârşiţi şi a terţilor interesaţi, aşa cum aceste noţiuni au fost definite anterior? Sub aspectul fundamentelor logice ale reglementării procesual civile, acestor persoane le era destinată obligativitatea şi autoritatea de lucru judecat, dar însoţite de garanţia contradictorialităţii în procedura jurisdicţională. Acest lucru nu se realizează, în concret, dintr-o eroare oarecare sau mai bine spus un cumul de erori de ordin procesual (crearea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet, dublată de lipsa de rol activ din partea instanţei). Rămaşi sub aspect procesual, terţi, fără voia lor, ar fi firesc ca aceştia să pornească într-un nou proces cu handicapul răsturnării celor deja statuate prin hotărârea judecătorească pronunţată într-o procedură care a ignorat poziţia lor din planul dreptului substanţial?

2.2. Reglementarea efectelor hotărârii judecătoreşti în noul Cod de procedură civilă

Noul Cod de procedură civilă a reglementat efectele hotărârii judecătoreşti în concordanţă cu doctrina şi jurisprudenţa dominantă.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, noul Cod de procedură civilă a înlăturat orice referire care amintea de fundamentul prezumţiei absolute şi irefragabile de adevăr (res iudicata pro veritate habetur), care în pofida caracterului seducător prin idealismul pe care îl emana, nu îşi avea susţinere nici în realitate şi nici în logică. În schimb, a aşezat instituţia pe baze mult mai realiste, fiind fundamentată, aşa cum arătam anterior, pe nevoia de ordine şi pace socială, stabilitate şi predictibilitate în raporturile sociale (pro utilitate publica rebus iudicatis stare conveniat)^[14].

În ceea ce priveşte obligativitatea hotărârii, aceasta a fost reglementată distinct de autoritatea de lucru judecat^[15], dar ea se aplică, la fel ca şi autoritatea de lucru judecat, numai între părţi şi succesorii acestora.

În ceea ce priveşte opozabilitatea, se arată că hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Cu alte cuvinte, terţul nu se poate ascunde în spatele unei inopozabilităţi a hotărârii judecătoreşti. Aceasta va produce efecte faţă de el, dar materia litigioasă dezlegată nu este imutabilă, operând dimpotrivă, mutabilitatea acesteia în raport cu cel care este terţ de proces.

Ar trebui ca după un atât de vast spaţiu dedicat de doctrină efectelor hotărârii judecătoreşti, să nu existe loc de practică neunitară. Totuşi, problemele ridicate în următoarele părţi ale articolului dovedesc că încă există nevoia de cristalizare a unei opinii unitare în ceea ce priveşte aplicarea concretă, în cazuri particulare, a efectelor hotărârii judecătoreşti.

§3. Terminologie ezitantă în dreptul pozitiv

În art. 39 alin. (3) C. proc. civ., referindu-se la efectele pe care hotărârea judecătorească le produce asupra succesorului cu titlu particular al uneia dintre părţi, se prevede că hotărârea produce de drept efecte şi contra acestuia şi va fi întotdeauna opozabilă, cu excepţia cazurile prevăzute acolo.

În art. 70 C. proc. civ., referindu-se la efectele pe care hotărârea judecătorească le produce asupra celui chemat în judecată, se prevede că aceasta va produce efecte asupra sa, nestabilind dacă este vorba de toate efectele sau numai de opozabilitate.

Codul civil foloseşte o terminologie uşor diferită. Există o antonimie între termenul de „hotărârea profită” de cel de „hotărâre nu este opozabilă” atunci când se referă la efectele pe care le produce hotărârea obţinută de unii coproprietari faţă de ceilalţi, care nu au participat la proces (art. 643 C. civ.).

O terminologice şi mai derutantă este utilizată în art. 1436 alin. (3) şi (4) C. civ., prevede că hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditorii solidari împotriva debitorului comun „profită” şi celorlalţi, în timp ce una pronunţată în favoarea debitorului comun „nu poate fi invocată” împotriva creditorilor care nu au luat parte la proces.

Totuşi, atunci când se referă la efectele hotărârii judecătoreşti în privinţa codebitorilor solidari, art. 1455 C. civ. părăseşte antonimia „profită” – „nu poate fi opusă” pentru a opune „hotărârea profită” celei de „nu are autoritate de lucru judecat”.

Indiferent de terminologia folosită, realităţile juridice ce stau la baza acestor reglementări prezintă identitate de raţiune (aedem ratio).

Legislaţia specială oferă alte exemple care derogă cel puţin în aparenţă de la regulile generale. Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, consacrând o acţiune de tip class action^[16], prevede că „instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale”. În aparenţă, aceasta implică mai mult decât o simplă opozabilitate faţă de terţi a hotărârii judecătoreşti. În principiu, terţii pot invoca hotărârea judecătorească pentru a solicita comerciantului, direct şi fără vreun demers judiciar, punerea în aplicare a hotărârii în ceea ce îi priveşte.

§4. Concretizări practice ale distincţiei dintre obligativitatea şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti

4.1. Efectele hotărârii asupra dobânditorului cu titlu particular al drepturilor litigioase, care nu a participat la proces (art. 39 C. proc. civ.)

În legătură cu efectele hotărârii asupra dobânditorului cu titlu particular al drepturilor litigioase dispoziţiile art. 39 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că hotărârea va produce de drept efecte şi contra acestuia şi îi va fi întotdeauna opozabilă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună – credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de adevăratul titular.

Se pune problema dacă faţă de acesta există o simplă opozabilitate a hotărârii sau sub rezerva cazului de excepţie menţionat în finalul textului legal, se vor aplica toate efectele hotărârii judecătoreşti. Ne referim la obligativitate, autoritate de lucru judecat şi executorialitate.

Chestiunea trebuie dezlegată plecând de la calificarea dobânditorului ca terţ interesat sau succesor al părţii.

Mai întâi, se observă că art. 435 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Sub acest aspect nu se face distincţie între succesorii universali şi cei cu titlu universal pe de o parte şi cei cu titlu particular pe de altă parte. În plus, potrivit art. 39 alin. (2) C. proc. civ., succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în proces, cu drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceasta. Preluând un drept supus unei dispute, succesorul cu titlu particular îşi asumă toate efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu autorul lui. Nu este vorba de o simplă opozabilitate, ci chiar de obligativitate, autoritate de lucru judecat şi executorialitate, adică toate efectele care implică relativitatea hotărârii. Pentru el hotărârea judecătorească nu reprezintă un fapt care l-ar putea afecta (res inter alios acta). De altfel, dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd pe de o parte că hotărârea produce de drept efecte contra succesorului cu titlu particular, iar pe de altă parte că este întotdeauna opozabilă acestuia, nu este deloc contradictoriu. Este drept că în aparenţă, opozabilitatea reprezintă un efect destinat terţilor, în timp ce celelalte efecte ale hotărârii privesc părţile, ceea ce la o primă analiză ar părea delicat de asociat în mod cumulativ. Cu toate acestea, textul nu spune pur şi simplu că hotărârea este opozabilă, ci că este întotdeauna opozabilă, adică o opozabilitate perpetuă şi imposibil de înlăturat prin proba contrară. Or, esenţa opozabilităţii hotărârii faţă de terţi este tocmai posibilitatea acestora din urmă de a o înlătura, făcând proba contrară a ceea s-a reţinut în respectiva hotărâre [art. 435 alin. (2) NCPC]. Introducând precizarea că opozabilitatea se va manifesta întotdeauna, în realitate, legiuitorul nu confirmă opozabilitatea reglementată la art. 435 alin. (2), ci dimpotrivă, o neagă, accentul interpretării căzând pe „întotdeauna”, care indică imposibilitatea succesorului cu titlu particular de a se sustrage acesteia. Aceasta înseamnă că dobânditorul cu titlu particular ar putea fi executat silit direct în baza hotărârii judecătoreşti, fără a mai fi necesară obţinerea unui titlu împotriva sa. Astfel, spre exemplu, dacă în cursul unui proces privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de vânzare, promitentul vânzător înstrăinează imobilul ce face obiectul promisiunii şi implicit al procesului, hotărârea va putea fi executată faţă de dobânditor, în sensul că i se va putea cere predarea imobilului (desigur, dacă are posesia), dreptul va fi radiat din cartea funciară şi înscris pe numele cumpărătorului care a triumfat în proces.

În acest caz, dobânditorul cu titlu particular va putea ieşi din poziţia asimilată părţii dovedind că a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul proprietar. Chiar şi în cazul existenţei bunei-credinţe este esenţial să existe o normă potrivit căreia dobânditorul nu ar putea fi evins, deoarece textul cuprinde două condiţii cumulative (de exemplu, întrunirea condiţiilor pentru invocarea publicităţii materiale a cărţilor funciare). În exemplul ales, dacă promisiunea de vânzare ori procesul a fost notat în cartea funciară, dobânditorul nu mai poate invoca buna-credinţă. În schimb, dacă la data dobândirii nu era înscrisă în cartea funciară promisiunea de vânzare şi nici existenţa procesului, atunci dobânditorul cu titlu particular va putea să se sustragă de la aplicarea efectelor hotărârii. El va putea realiza acest lucru pe cale principală, printr-o acţiune de constatare a dreptului dobândit ori pe cale incidentală, într-o cerere de radiere a dreptului său din cartea funciară sau chiar pe calea unei contestaţii la executare la o executare începută în baza hotărârii judecătoreşti.

De remarcat că dispoziţiile art. 39 alin. (3) C. proc. civ. sunt aplicabile numai transmiterii dreptului în timpul procesului. În cazul în care transmiterea a intervenit anterior începerii procesului, poziţia succesorului cu titlu particular este cu totul alta. Revine reclamantului obligaţia de a stabili identitatea între persoana pârâtului şi cel care are calitate în raportul de drept dedus judecăţii. Reclamantul care nu îşi îndeplineşte această obligaţie nu poate folosi ulterior hotărârea obţinută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva celui care avea cu adevărat calitate, dar nu a fost introdus în proces.

Este determinant faptul că, din perspectiva efectelor hotărârii, fundamentul atragerii succesorului cu titlu particular în sfera efectelor pe care hotărârea le produce faţă de parte îl reprezintă principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris transfere ad alium potest quam ipse habet), în sensul că preluarea dreptului se face aşa cum el a fost clarificat prin respectiva hotărâre. Or, dacă dreptul a fost transmis anterior hotărârii şi începerii procesului, atunci regula amintită se aplică în ceea ce priveşte dreptul substanţial, dar nu şi în ceea ce priveşte hotărârea pronunţată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă, deoarece fundamentul aplicării acesteia faţă de dobânditor ar fi numai contradictorialitatea procedurii.

Dar ar putea oare, în acest caz, succesorului cu titlu particular care a dobândit dreptul (cu respectarea eventualelor cerinţe de publicitate) anterior declanşării procesului, să îi fie opusă cu titlu de opozabilitate [în sensul art. 435 alin. (2)] hotărârea pronunţată într-un cadru procedural care l-a ignorat complet?

A permite ca o constatare judiciară să fie opusă cu titlu de opozabilitate unei persoane care în realitate trebuia să participe la procedură, deoarece avea calitate procesuală din perspectiva poziţiei pe care o ocupă în raportul de drept dedus judecăţii, este o eroare majoră şi o încălcare a principiilor procesului civil. Trebuie făcută o cuvenită distincţie între persoanele care au calitate în raportul juridic dedus judecăţii şi care implicit ar trebui să aibă calitate procesuală şi cei care nu sunt implicaţi în raportul de drept substanţial dedus judecăţii, fiind terţi (în sensul de terţi interesaţi) sub aspectul dreptului material. În privinţa celor dintâi, ne aflăm în faţa unor veritabile „părţi omise” din cadrul procesual. În acest caz, lipsa de diligenţă a reclamantului, care nu a format un cadru procesual corect, unită cu lipsa de rol activ a judecătorului, care nu a observat acest viciu de fond, nu trebuie să determine răsturnarea ordinii procesuale şi să îl pună pe cel care în mod nelegal a fost omis din cadrul procesual, în ipostaza de a porni cu un handicap deloc de neglijat sub aspect substanţial şi procesual într-un viitor proces. Ar reprezenta o eludare a regulilor imperative de stabilire a cadrului procesual din perspectiva calităţii părţilor, dacă celui care nu a fost chemat în judecată, deşi acest lucru se impunea cu necesitate, i s-ar opune hotărârea obţinută prin nesocotirea drepturilor sale, fiind pus în ingrata şi cu nimic meritata situaţie de a răsturna prezumţia desprinsă din statuările cuprinse în hotărârea care i se opune. Prin urmare, ori de câte ori fie ca urmare a unei dispoziţii imperative a legii, fie ca urmare a naturii raportului juridic dedus judecăţii, o anumită persoană trebuia să figureze în calitate de parte şi nu a fost introdusă în cauză, hotărârea este inopozabilă acesteia, fiind total ineficientă în ceea ce o priveşte, adică res ignota. Regula de la art. 435 alin. (2) C. proc. civ. este destinată numai terţilor desăvârşiţi şi terţilor interesaţi. Ea nu este destinată veritabilelor „părţi omise”, adică celor care au calitate în planul raportului de drept substanţial dedus judecăţii fără însă a dobândi această calitate în plan procesual. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât sistemul nostru nu cunoaşte instituţia „opoziţiei”, cale de atac specială care ar permite terţului ale cărui drepturi au făcut obiectul unei judecăţi să atace hotărârea, provocând o nouă judecată pe fond cu respectarea contradictorialităţii^[17].

4.2. Efectele hotărârii judecătoreşti asupra celor care au fost/nu au fost introduşi în cauză potrivit art. 78 C. proc. civ.

În legătură cu persoanele care au fost introduse în cauză din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege, acestea au o veritabilă calitate de parte sub aspectul drepturilor conferite de lege. Faptul că nu sunt citaţi reprezintă un viciu procedural care nu poate să schimbe natura poziţiei lor procesuale. Din moment ce legea stabileşte în mod imperativ participarea la proces a acestora, în măsura în care sunt introduşi în cauză, hotărârea judecătorească produce asupra lor toate efectele, în limita drepturilor ce li se opun. Aceeaşi este situaţia celor introduşi în cauză la cererea părţilor, ca urmare a punerii în discuţie de către judecător, potrivit art. 78 alin. (2) C. proc. civ. În general, noţiunea de terţi în privinţa lor are conotaţii exclusiv procesuale. Sub aspectul dreptului substanţial nu sunt terţi de raportul juridic dedus judecăţii, având drepturi şi obligaţii proprii în cadrul acestuia. Cei la care se referă art. 78 alin. (2) sunt persoane care, prin raportare la poziţia lor în raportul juridic dedus judecăţii, ar fi trebui să figureze în proces în calitate de „părţi”. Prin urmare, pot fi obligaţi sau pot dobândi drepturi la fel ca şi părţile iniţiale, cu care de altfel se şi confundă sub aspect substanţial^[18].

În cazul în care însă persoanele despre care face vorbire art. 78 C. proc. civ. nu sunt introduse în proces, din oficiu sau la cererea părţilor, ca urmare a punerii în discuţia acestora, se pune problema dacă faţă de acestea hotărârea pronunţată produce efectul opozabilităţii, în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Apreciem că faţă de aceştia hotărârea nu produce niciun efect, fiind res ignota. Pentru a înţelege şi a accepta această soluţie trebuie să facem distincţia între noţiunea de terţ sub aspectul substanţial şi procesual. Aceste persoane nu sunt terţi (în sensul de terţi desăvârşiţi sau terţi interesaţi) sub aspect substanţial deoarece, legea le conferă calitate procesuală şi chiar, mai mult, le plasează într-un litisconsorţiu procesual obligatoriu^[19]. Dacă calitatea conferită de dreptul substanţial nu se reflectă în cadrul procesual concret sub care s-a desfăşurat procesul, această stare de lucruri nu ar trebui să conducă la o diminuare a drepturilor persoanei căreia legea îi conferă şi îi impune poziţia de „parte”, iar nu de „terţ”. Dacă s-ar proceda altfel, ar însemna ca această persoană să se găsească în situaţia de a răsturna proba celor decise anterior, în condiţiile în care legea îi stabilea în mod imperativ o cu totul altă poziţie, respectiv aceea de a discuta în mod direct şi primordial drepturile aflate în dispută.

4.3. Poziţia procesuală a celui chemat în judecată potrivit art. 68 C. proc. civ.

În cele ce urmează, vom examina poziţia procesuală a celui chemat în judecată potrivit art. 68 C. proc. civ. Această chestiune, care este controversată în doctrină, va fi examinată din perspectiva temei centrale a studiului nostru, respectiv obligativitatea şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Textul reia prevederile art. 57 C. proc. civ. anterior, însă cu o importantă precizare, de natură să faciliteze verificarea practică a condiţiei specifice de admisibilitate a acestei forme de intervenţie forţată.

După cum s-a arătat constant în doctrină^[20], intervenţia forţată la care ne referim nu poate duce la introducerea în cauză a unui nou pârât, ci doar a unui nou reclamant. Noul Cod clarifică această chestiune, arătând că trebuie verificat dacă terţul ar fi în măsură să pretindă acelaşi drept precum reclamantul prin cererea de chemare în judecată, pe calea unei cereri separate. Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, respectiv dacă terţul ar fi în măsură să formuleze pe cale separată o atare cerere de chemare în judecată, atunci intervenţia forţată este admisibilă^[21], iar dacă răspunsul este negativ, condiţiile art. 68 alin. (1) nu sunt îndeplinite, urmând ca cererea să fie respinsă ca inadmisibilă, în etapa verificării admisibilităţii în principiu.

Urmărind exemplele oferite în doctrină^[22], vom observa că, în ipoteza în care debitorul chemat în judecată de creditorul iniţial îl cheamă în judecată, potrivit art. 68 alin. (1), pe pretinsul cesionar care i-a notificat cesiunea, cesionarul ar putea formula, ipotetic, o pretenţie identică cu cea formulată de reclamant, iar pârâtul este interesat să evite o dublă obligare la plată şi să obţină rezolvarea unitară a pretenţiilor decurgând din raportul juridic obligaţional. De asemenea, în cazul unei acţiuni în revendicare ori altei acţiuni reale similare (precum cea confesorie), pârâtul chemat în judecată de unul dintre coproprietari are interesul să-i cheme în judecată şi pe ceilalţi, evitând astfel riscul ca aceştia să invoce inopozabilitatea hotărârii faţă de ei, în condiţiile art. 643 alin. (2) teza a II-a C. civ. În mod similar, debitorul chemat în judecată de către un creditor solidar are interesul să-i cheme în judecată, în condiţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., pe ceilalţi creditori solidari, pentru ca hotărârea favorabilă obţinută să le fie opozabilă şi acestora, evitând astfel riscul de a fi chemat în judecată ulterior de către aceştia şi să cadă în pretenţii în noua cerere [art. 1436 alin. (4) C. civ.].

În mod similar, coproprietarul reclamant îi poate atrage în proces şi pe ceilalţi coproprietari, prin acelaşi instrument procesual [chiar dacă art. 643 alin. (3) C. civ. se referă doar la ipoteza particulară a pârâtului, reclamantul nu este exclus de la beneficiul formulării unei cereri de introducere forţată în proces a coproprietarilor rămaşi inactivi; redactarea normei se explică prin împrejurarea că, de regulă, pârâtul va fi cel interesat să evite pericolul unor pretenţii succesive îndreptate împotriva sa^[23]], iar cocreditorul solidar îi poate atrage în proces pe ceilalţi creditori, în temeiul aceluiaşi raţionament.

Remarcăm că art. 643 alin. (3) C. civ. este doar o aplicaţie particulară a art. 68 alin. (1) C. proc. civ. Chiar dacă ceilalţi coproprietari sunt titularii unor cote-părţi diferite, în cele din urmă este vorba despre acelaşi drept dedus judecăţii în ambele cereri.

În toate aceste cazuri, se observă că chemarea în judecată a altei persoane este o cerere incidentală menită să asigure o extindere a efectelor hotărârii faţă de un terţ care nu este încă parte în litigiu, dar cu privire la care există interesul de a fi atras în proces, pentru ca o ipotetică pretenţie concurentă din partea sa să fie judecată în acelaşi cadru procesual, prevenind astfel soluţii contradictorii, date în procese succesive^[24].

La o analiză mai atentă, observăm că nu este vorba despre o simplă extindere a opozabilităţii, în sensul dat acestei noţiuni de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., ci despre o veritabilă extindere a înseşi obligativităţii hotărârii, întrucât toate efectele hotărârii judecătoreşti (îndeosebi autoritatea lucrului judecat, obligativitatea şi executorialitatea) se vor produce şi faţă de terţul introdus în proces, întocmai ca şi faţă de reclamantul iniţial.

Este adevărat, într-o opinie mai restrictivă s-a susţinut că terţul are doar poziţia procesuală a unui reclamant, noţiune care nu se identifică cu cea de calitate procesuală, consecinţa acestei opinii fiind că terţul („reclamant-chemat în judecată) nu este un veritabil reclamant^[25]şi nu poate primi prestaţia la care ar urma să fie obligat pârâtul, chiar dacă instanţa ar constata că aceasta i se cuvine terţului, ipoteză în care terţul ar fi nevoit fie să deducă judecăţii o intervenţie voluntară principală^[26], fie să formuleze o cerere de chemare în judecată pe cale separată, prin care să invoce efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat al hotărârii iniţiale. În această optică, pe care nu o împărtăşim, am fi mai degrabă în prezenţa opozabilităţii în sens larg, iar nu în cazul unei extinderi a obligativităţii propriu-zise (decât, cel mult, a uneia parţiale, imperfecte, lipsite de corolarul executorialităţii).

În ce ne priveşte, pornind de la dispoziţiile ferme ale art. 70 C. proc. civ. („cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa”), observăm că legiuitorul a ales expres să inoveze sub două aspecte: În primul rând, a specificat poziţia terţului, aceea de reclamant, iar nu de intervenient principal, precum vechiul Cod. În al doilea rând, în aceeaşi ordine de idei, a arătat că hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa. Or, ambele modificări sunt univoce în sensul că legiuitorul a intenţionat ca hotărârea să nu-şi extindă doar opozabilitatea, ci şi obligativitatea, sub toate aspectele. Modificarea trebuie aşadar interpretată într-un sens în care să producă un efect, iar nu în sensul în care n-ar avea nicio semnificaţie reală. Împărtăşim astfel întrutotul punctul de vedere exprimat de regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu, care a arătat expres că „ni se pare că distincţia dintre «poziţia procesuală» şi «calitatea procesuală» nu se justifică (…) dacă cererea se admite, pârâtul va fi obligat fie faţă de reclamantul iniţial, fie faţă de reclamantul survenit, ori, dacă este cazul, în parte faţă de amândoi”^[27]. De altfel, ne îndoim că legiuitorul a încercat să testeze vigilenţa destinatarilor legii printr-o prea subtilă şi destul de specioasă distincţie între poziţie şi calitate procesuală; o asemenea variantă de interpretare aduce atingere cerinţei calitative potrivit căreia legea trebuie să fie clară şi previzibilă.

Totodată, doctrina majoritară a reţinut în mod justificat că hotărârea va produce efecte faţă de reclamantul survenit^[28], fără a dezvolta însă în concret aceste efecte decât sub aspectul soluţiilor care vor fi pronunţate asupra cererii de chemare în judecată, respectiv asupra cererii de intervenţie forţată. Achiesăm la opinia potrivit căreia reclamantul survenit nu poate renunţa la cererea pe care de altfel nici n-a formulat-o, dar poate renunţa la dreptul subiectiv în raport de care a fost atras în proces^[29].

Credem că analogia cu ipoteza intervenţiei voluntare principale [mai exact, situaţia în care intervenientul principal pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii, iar nu doar un drept conex, în raport de condiţia expresă prevăzută de art. 68 alin. (1) C. proc. civ.] are valoare explicativă, în sensul că, în măsura în care pârâtul cade în pretenţii, instanţa îl va obliga fie către reclamantul iniţial, fie către cel survenit, dacă cele două ipoteze se exclud reciproc, fie chiar către ambii, dacă aceştia sunt deopotrivă titularii dreptului pretins (spre exemplu, sunt coproprietarii bunului revendicat ori cocreditori solidari, ori fiecăruia dintre ei i se cuvine o parte din creanţa dedusă judecăţii, spre exemplu în cazul cesiunii unei părţi din creanţă).

Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi precum reclamantul nu îmbracă, în opinia noastră, forma propriu-zisă a unei cereri de chemare în judecată, care ar presupune ca titularul cererii să formuleze o pretenţie împotriva terţului introdus în cauză. Or, lucrurile se petrec exact invers, terţul este asociat – în mod forţat – unei pretenţii deja formulate, dobândind calitatea de reclamant şi vocaţia de a i se atribui, prin hotărârea finală, însuşi obiectul litigiului, în tot sau în parte, după caz. De aceea este importantă condiţia potrivit căreia terţul trebuie să fie în măsură să formuleze exact aceeaşi pretenţie ca reclamantul iniţial pentru ca cererea de intervenţie să fie admisibilă.

Pentru a explica acest mecanism, credem că nu este necesară soluţia potrivit căreia cererea de intervenţie forţată ar trebui să îmbrace forma unei cereri de chemare în judecată, astfel cum se susţine uneori. De altfel, ipoteza formulării unei cereri de chemare în judecată este nesustenabilă cel puţin în ipoteza în care pârâtul cere extinderea cadrului procesual activ prin atragerea în proces a unui terţ care ar putea formula o pretenţie concurentă cu cea a reclamantului iniţial (de exemplu, alt coproprietar, alt creditor, pretinsul cesionar ori cedentul care invocă nevalabilitatea cesiunii), fiind ilogic a se spune că pârâtul formulează o cerere de chemare în judecată împotriva lui însuşi. De aceea, preferăm interpretarea potrivit căreia cererea reglementată de art. 68 C. proc. civ. este un instrument de atragere a altui reclamant în proces, aşadar de extindere a obligativităţii hotărârii cu privire la un terţ, care devine parte în proces, preluând calitatea de reclamant, cu unele nuanţări care decurg din calitatea sa de atras forţat în proces şi care se referă, în esenţă, la imposibilitatea sa de a renunţa la judecată.

Aşadar, în cuprinsul cererii prevăzute de art. 68 C. proc. civ., titularul cererii ar urma să indice persoana a cărei introducere în cauză o solicită şi să argumenteze în concret îndeplinirea condiţiei de admisibilitate, respectiv ca terţul să fie în măsură ca, pe calea unei cereri separate, să formuleze aceeaşi pretenţie ca şi reclamantul; va rezulta astfel şi interesul introducerii în cauză, acela de al tranşării aceloraşi pretenţii concurente printr-o hotărâre de natură a limpezi ansamblul situaţiei juridice. Consecvenţi cu cele ce preced, apreciem că cererea de chemare în judecată a altei persoane se timbrează cu sumă fixă, respectiv cu 20 lei, potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Timbrajul la valoare este exclus, căci autorul cererii nu formulează o pretenţie împotriva terţului, ci urmăreşte lămurirea într-un cadru procesual complet a pretenţiei concurente (şi potenţiale) a respectivului terţ^[30].

Odată admisă în principiu această cerere, ea şi-a produs efectul de extindere a cadrului procesual, aşa încât nu s-ar mai putea susţine decât într-o optică formală că instanţa ar trebui să se pronunţe asupra ei prin dispozitivul hotărârii finale, arătând că o admite ori o respinge. Din acest punct de vedere, chemarea în judecată a altei persoane se deosebeşte esenţial de chemarea în garanţie ori de intervenţia voluntară principală, care sunt veritabile pretenţii proprii, respectiv veritabile cereri de chemare în judecată şi care trebuie soluţionate explicit şi separat prin dispozitiv, întrucât în caz contrar ar exista minus petita. Desigur, şi în cazul chemării în judecată a altei persoane instanţa trebuie să arate în dispozitiv dacă dreptul litigios se cuvine, în caz de admitere a acţiunii, reclamantului iniţial ori celui survenit (în caz de pretenţii care se exclud reciproc) ori, după caz, amândurora (în caz de pretenţii concurente). Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să soluţioneze pretenţia concurentă a reclamantului survenit, care va fi tratat din punctul de vedere al soluţionării acţiunii întocmai ca reclamantul iniţial^[31].

Independent de această chestiune de ordin formal, accentuăm faptul că terţului chemat în judecată, potrivit art. 68 C. proc. civ., îi vor reveni drepturile, respectiv obligaţiile stabilite prin hotărârea pronunţată, hotărârea fiind aşadar obligatorie faţă de acesta, iar nu doar opozabilă. Totodată, faţă de acest terţ, devenit reclamant survenit, se vor produce şi efectele autorităţii de lucru judecat şi, dacă este cazul, al executorialităţii.

În măsura în care terţul nu a fost atras în proces, va trebui, în consecvenţă logică cu aspectele discutate deja, să facem distincţia după cum este vorba (doar) despre un terţ interesat sau despre un terţ care de fapt este parte în raportul juridic de drept substanţial şi acesta trebuia, în realitate, atras în proces, indiferent dacă neîndeplinirea obligaţiei de a-l introduce în cauză atrage sau nu sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii prin raportare la cadrul procesual conturat prin cererea introductivă de instanţă.

În prima situaţie, a terţului interesat (spre exemplu, cel care se pretinde cesionarul creanţei deduse judecăţii de cedent în primul proces), hotărârea pronunţată în primul proces îi va fi opozabilă, în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., dar terţul va fi în măsură să facă dovada contrară şi să prezinte argumente juridice şi factuale noi^[32], înlăturând astfel opozabilitatea celor statuate în primul proces (spre exemplu, în cel de-al doilea proces se stabileşte că terţul, în calitate de cesionar, este adevăratul titular al creanţei, iar nu cedentul care s-a prezentat astfel în primul proces şi a obţinut acolo câştig de cauză în contradictoriu cu debitorul).

În cea de-a doua situaţie, a părţii din raportul juridic dedus judecăţii care a fost omisă în primul proces, hotărârea nu-i este nici măcar opozabilă, pentru considerentele deja expuse (supra, pct. §4., 4.2.), întrucât această parte trebuia în mod firesc să fie parte în proces şi să discute acolo, în mod primordial, drepturile şi obligaţiile deduse judecăţii, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.

Este cazul coproprietarilor sau cocreditorilor solidari care nu au fost atraşi în primul proces şi cărora prima hotărâre le-ar fi defavorabilă, astfel cum se prevede în art. 643 alin. (2) teza a II-a C. civ., respectiv în art. 1436 alin. (4) C. civ. În toate aceste cazuri, hotărârea (prin ipoteză defavorabilă) nu le poate fi opusă nici măcar cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada şi argumentarea contrară, în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ. În noul proces, terţul porneşte de pe o poziţie neutră, ca şi cum primul proces nu ar fi existat, căci în mod normal el ar fi trebuit atras în primul proces. Faptul că legea nu a sancţionat omisiunea introducerii tuturor coproprietarilor sau al cocreditorilor solidari în proces cu inadmisibilitatea, conferind un veritabil mandat unuia sau unora (dar nu toţi) dintre coproprietari sau cocreditori solidari de a acţiona pentru ceilalţi nu înlătură împrejurarea că cei omişi, nefiind parte în proces, nu pot fi în niciun fel prejudiciaţi de procesul desfăşurat fără participarea lor, indiferent de intensitatea acestui prejudiciu (mai intens, prin obligativitate şi autoritate de lucru judecat, sau mai puţin intens, prin opozabilitate).

În acest caz, legea alocă riscul procesual al unui cadru procesual incomplet pârâtului care, sesizând că este chemat în judecată de o parte din coproprietari sau cocreditori, ar trebui să formuleze cerere de chemare în judecată a altor persoane, potrivit art. 68 C. proc. civ., şi împotriva celor care nu au introdus acţiune. În caz contrar, pârâtul care a triumfat în primul proces poate fi chemat din nou în judecată de coproprietarii sau cocreditorii solidari omişi în primul proces şi nu le poate opune hotărârea anterioară nici măcar cu valoarea unui mijloc de probă (ci, cel mult, cu o valoare persuasivă lipsită însă de efecte juridice concrete).

Această soluţie a fost adoptată, în privinţa coproprietarilor, prin decizia nr. 18/17.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care, examinând efectele hotărârii judecătoreşti potrivnice pronunţate în acţiunea în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi (coproprietate), introdusă de un coproprietar sau împotriva unui alt coproprietar, faţă de coproprietarul care nu a fost parte în proces, a statuat că hotărârea judecătorească pronunţată în aceste condiţii nu este opozabilă acestuia din urmă; cu alte cuvinte, respectiva hotărâre nu doar că este lipsită de autoritate de lucru judecat, ci nu-i poate fi opusă nici ca mijloc de probă coproprietarului care nu a participat la primul proces. Această hotărâre a fost pronunţată în considerarea dispoziţiilor art. 643 alin. (2) C. civ., pe care Înalta Curte le-a interpretat gramatical ca instituind o derogare de la regula opozabilităţii, instituită de art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Apreciem că soluţia este corectă nu doar în considerarea interpretării gramaticale rezultate din considerente, ci şi pentru raţiunile deja expuse pe larg, aceeaşi soluţie aplicându-se şi în situaţia cocreditorilor şi a codebitorilor solidari.

A fortiori, într-un caz de coparticipare procesuală obligatorie sau necesară (de exemplu, partajul între 3 sau mai mulţi coproprietari; anularea unui act plurilateral etc.), în măsura în care părţile originare nu formulează cerere de introducere în cauză potrivit art. 68 C. proc. civ., iar terţul nu este introdus în cauză nici din oficiu, potrivit art. 78 C. proc. civ., terţului îi va fi inopozabilă hotărârea pronunţată.

Concluzii

Autoritatea de lucru judecat, obligativitatea şi executorialitatea sunt efecte ale hotărârii judecătoreşti care implică condiţia relativităţii. Obligativitatea hotărârii este garantată sub aspectul imutabilităţii de autoritatea lucrului judecat. În mod cu totul excepţional acestea se extind, în virtutea unei prevederi expres a legii, faţă de terţi (de exemplu, efectul erga omnes al declarării nulităţii actelor administrative normative sau hotărârile în eliminarea clauzelor abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

Opozabilitatea este un efect al hotărârii judecătoreşti care se produce faţă de terţii de proces. Ea îşi are resortul în efectele pe care hotărârea le are asupra clarificării drepturilor părţilor în plan substanţial, în măsura în care situaţia juridică a acestor terţi este influenţată de drepturile părţilor.

Succesorii cu titlu particular care au dobândit dreptul litigios în cursul procesului suferă toate efectele hotărârii judecătoreşti, la fel ca şi părţile, indiferent dacă au fost sau nu introduşi în proces, sub rezerva excepţiei prevăzute în finalul art. 39 alin. (3) C. proc. civ.

Cei introduşi în cauză în temeiul art. 78 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. au calitatea de părţi şi prin urmare suferă toate efectele hotărârii, iar nu simpla opozabilitate a acesteia.

Celui chemat în judecată potrivit art. 68 C. proc. civ. îi revin drepturile, respectiv obligaţiile stabilite prin hotărârea pronunţată, hotărârea fiind aşadar obligatorie faţă de acesta, iar nu doar opozabilă.

În fine, hotărârea nu poate fi opusă nici măcar cu titlu de opozabilitate celor care prin natura raportului juridic dedus judecăţii sau în baza unei dispoziţii exprese a legii ar trebui să fie părţi în proces, dar nu sunt introduşi în cadrul procesual prin mijloacele de procedură prevăzute de lege.

Note de subsol

^[1]Pentru dezvoltarea şi exemplificarea efectului negativ şi pozitiv al autorităţii de lucru judecat, recomandăm A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 92-95 (pentru regimul vechiului Cod de procedură civilă), şi A. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă (coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae), ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, vol. I, p. 1190-1194.

^[2]Despre critica întemeierii autorităţii de lucru judecat pe prezumţia absolută de adevăr şi totodată despre temeiurile reale şi realiste ale acestui efect/atribut al hotărârii judecătoreşti, a se vedea H. Motulsky, Droit processuel, Montchrestien, 1973, p. 262; D. Tomasin, Essai sur l’autorité de la chose jugée en matière civile, apud N. Kanayama, Vérités, droits substantiels et autorité de la chose jugée, în Justices et droit du procès (mélanges en l’honneur de S. Guichard), Dalloz, 2010, p. 579; Jq. Héron, Droite judiciaires privé, LGDJ-Montchrestien, 2006, p. 265; P. Mayer, Réflexions sur l’autorité négative de chose jugée, în Liber amicorum, Jq. Héron, LGDJ, 2008, p. 332-340, în dreptul francez, precum şi în dreptul nostru I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 265.

^[3]A se vedea analiza hotărârilor judecătoreşti care nu se bucură de autoritate de lucru judecat, A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, p. 263-278.

^[4]A. Nicolae, în Noul Cod (coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae), vol. I, p. 1216.

^[5]Cu titlu de exemplu, arătăm că atunci când A. obţine o hotărâre judecătorească de constatare a uzucapiunii asupra unui imobil în contradictoriu cu un anumit B., se pune problema ce efecte va avea aceasta asupra unui anumit T., care se pretinde la rândul lui proprietar asupra aceluiaşi imobil. Confruntarea judiciară dintre A. şi T. ar putea avea loc la initiativa oricaruia dintre aceştia, pe cale de realizare sau constatare, după cum unul sau altul exercită posesia la data sesizării instanţei. Dacă A. va opune constatările jurisdicţionale ale hotărârii privind uzucapiunea, T. nu va putea invoca că hotărârea nu a fost pronunţată în contradictoriu cu el şi să pretindă ca A. să dovedească şi faţă de el, prin probe administrate nemijlocit, potrivit regulii actori incubit probatio, posesia utilă, neîntreruptă şi celelalte elemente care conduc la uzucapiune. Deja A. a dovedit aceasta depunând hotărârea pronunţată în contradictoriu cu B. Această hotărâre este opozabilă lui T., chiar dacă el a fost terţ de proces, în virtutea art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Dacă T. doreşte să aibă câştig de cauză, va trebui să administreze un probatoriu care să conducă la concluzia fie că posesia lui A nu a fost utilă, fie că termenul nu a fost suficient pentru a uzucapa, fie absenţa altui element care configurează dobândirea proprietăţii pe cale de uzucapiune. Cât timp T. se află pe tărâmul dovedirii unei alte situaţii de fapt, este destul de clar că succesul lui depinde de capacitatea de a administra probe care să creeze instanţei o convingere diferită de cea la care a ajuns cea dintâi instanţă. Nu ar fi nimic de natură să scadă încrederea în justiţie deoarece oricine ar înţelege că, din moment ce chestiunile statuate pe cale judecătorească se fundamentează pe un anumit instrumentar probator, ar înţelege şi faptul că în cazul schimbării probatoriului şi soluţia ar putea fi diferită, fără ca acest lucru să însemne că una dintre instanţe ar fi avut în mod necesar un raţionament greşit. Lucrurile se pot schimba, cel puţin sub aspectul percepţiei comune asupra justiţiei, dacă T. nu vine cu probe diferite, ci propune fie o readministrare a probelor administrate în primul proces, solicitând interpretarea diferită a acestora, fie mai mult, atunci când fără a administra alte probe, propune o altă calificare în drept a acestora.

^[6]Pentru critica fundamentării opozabilităţii în temeiul autorităţii absolute a hotărârii judecătoreşti ori a prezumţiei de adevăr a acesteia, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, p. 325-332. Se reţine că fundamentul opozabilităţii este utilitatea socială a acestei instituţii şi necesitatea de stabilitate juridică. Pentru distincţia între opozabilitate şi autoritatea absolută a lucrului judecat, a se vedea şi I. Deleanu, op. cit., p. 268-270. A se vedea şi I. Deleanu, op. cit., p. 265 – „opozabilitatea nu este specifică actului jurisdicţional şi ea constă în extinderea indirectă a efectelor elementului juridic inserat prin actul jurisdicţional în cauză în ordinea juridică faţă de alte persoane decât acelea care au fost părţi în judecată” sau „autoritatea lucrului judecat postulează şi realizează imutabilitatea litigiului în raport cu părţile şi instanţa; opozabilitatea este postulată şi realizată în raport cu terţii, consecinţă a faptului că în ordinea juridică a apărut un nou element”.

^[7]Pentru mijloacele de acţiune ale terţului împotriva opozabilităţii, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 267.

^[8]Despre forţa probantă a hotărârii judecătoreşti, a se vedea A. Nicolae, în Noul Cod (coord. V.M.Ciobanu, M. Nicolae), vol. I, p. 1210-1212.

^[9]I. Deleanu, op. cit., p. 254-279; A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, p. 311-332.

^[10]A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 274.

^[11]A se vedea, A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, p. 335-350.

^[12]Spre exemplu, coproprietarul care nu a participat la procesul de partaj, cu toate că legea stabileşte un litisconsorţiu procesual obligatoriu, prevăzând că „partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută” [art. 684 alin. (2) C. civ.] sau acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic exercitată de un terţ care justifică un interes, în care ar trebui să figureze, în calitate de părţi, toate părţile contractante (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 109 şi 177, nota 1).

^[13]Spre exemplu, citarea societăţii de asigurări menţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei în procesele având ca obiect plângerea contravenţională (art. 33 din O.G. nr. 2/2001).

^[14]A se vedea, L. Cadiet, Jq. Normand, S.A. Mekki, Théorie générale du proces, PUF, ed. a 2-a, 2013, p. 893 şi 909.

^[15]Sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, doctrina reţinea obligativitatea ca o caracteristică a autorităţii de lucru judecat – V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 272. Pe de altă parte, profesor I. Deleanu nu reţine pe creditorul chirografar în categoria avânzilor-cauză, ci în categoria terţilor (I. Deleanu, op. cit., p. 277). În ceea ce ne priveşte, creditorul chirografar este asimilat părţilor sub aspectul efectelor hotărârii judecătoreşti, cu particularitatea ce decurge din drepturile privind conservarea drepturilor sale. Vom exemplifica prin raportare la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă (deşi situaţia ar fi trebui să fie aceeaşi şi sub imperiul legii anterioare). Creditorului chirografar care urmăreşte un bun asupra căruia debitorul său avea o cotă-parte din dreptul de proprietate i se opune pe calea contestaţiei la executare faptul că printr-o hotărâre judecătorească de partaj, întregul drept de proprietate asupra bunului urmărit a intrat în patrimoniul coproprietarului nedebitor. Contestaţia poate fi formulată chiar şi de acesta din urmă, invocând că se urmăreşte un bun care îi aparţine lui, iar nu debitorului. Creditorul se poate apăra invocând inopozabilitatea hotărârii de partaj numai în cazul în care somaţia emisă în cadrul procedurii de executare a fost notată în cartea funciară înaintea pronunţării hotărârii, conform art. 827 coroborat cu art. 435 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, independent de momentul notării în cartea funciară a somaţiei, creditorul chirografar are la dispoziţie acţiunea pauliană pentru a obţine inopozabilitatea efectelor hotărârii de partaj sau acţiunea în declararea simulaţiei, pentru a releva inexistenţa unui partaj. Este pe deplin acceptat în doctrină şi jurisprudenţă că aceste acţiuni pot fi exercitate şi atunci când operaţiunea juridică este îmbrăcată în forma unei hotărâri judecătoreşti [Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 257-259; Fl.A. Baias, Cr. Leaua, Unele consideraţii privind simulaţia în procesul civil, în R.R.D.P. nr. 3/2012 (www.sintact.ro), C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 456 R din 16 martie 2010, în R.R.D.J.s nr. 1/2012 (www.sintact.ro)].

^[16]Despre acţiunile colective în eliminarea clauzelor abuzive, a se vedea, L. Bercea, Acţiunile colective în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard de consum. Cui prodest?, în R.R.D.P. nr. 3/2013, p. 24-36.

^[17]„La tierce opposition” reprezintă în dreptul francez o cale de atac extraordinară deschisă terţilor lezaţi sau care sunt ameninţaţi de un prejudiciu prin efectul unei hotărâri judecătoreşti – S.A. Mekki, Y. Strickler, Procédure civile, PUF, 2014, p. 881; pentru conţinutul noţiunii de terţi în cadrul acestei căi de atac, a se vedea I. Nicolle, Le tiers dans tierce opposition, în lucrarea L’autorité de la chose jugée (dir. L. Cadiet, D. Loriferne), IRJS, 2012, p. 137-149.

^[18]S-a susţinut şi că terţului introdus în cauză în temeiul art. 78 C. proc. civ. nu i se vor putea stabili drepturi, decât în măsura în care el înţelege să formuleze o cerere de intervenţie principală în contradictoriu cu părţile iniţiale, după cum nici nu va putea fi obligat la ceva faţă de celelalte părţi, în afară de cazul în care reclamantul nu înţelege să îşi modifice cererea. Potrivit acestei opinii, singurul efect al introducerii în cauză a terţului este că hotărârea îi este opozabilă. A se vedea D.N. Theohari, în Noul Cod de procedură civilă (coord. G. Boroi), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 231. Într-o altă opinie, care corespunde cu a noastră, se arată că terţul introdus în cauză are calitate de „parte” în proces (I. Deleanu, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Disecţia prevederilor art. 78-79 C. proc. civ., în R.R.D.J. nr. 1/2014, p. 19).

^[19]Din punctul nostru de vedere, este evident că art. 78 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere un litisconsorţiu procesual necesar. Participarea terţului la proces nu este numai utilă, ci este obligatorie. Regula prescrisă nu vizează o chestiune de oportunitate, ci una de legalitate imperativă. Mai multe argumente justifică această concluzie: unele se desprind din modul imperativ în care legiuitorul se raportează la rolul judecătorului – „raportul juridic dedus judecăţii o impune”, „judecătorul va pune în discuţia părţilor”, „pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului”; altele se desprind din natura sancţiunii care intervine în cazul în care părţile nu solicită introducerea în cauză a terţului – „va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”. Aşa cum am mai arătat cu altă ocazie (V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea C. proc. civ., p. 94-95) art. 78 alin. (2) are în vedere existenţa unui litisconsorţiu necesar, atunci când valabilitatea hotărârii este condiţionată de participarea la proces a părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii: chemarea în judecată a tuturor vecinilor pe teritoriul cărora se solicită crearea unui drum de servitute către calea publică; acţiunea în anularea unui act prin care s-au constituit drepturi în favoarea unei persoane, trebuie judecată cu participarea titularului dreptului; acţiunea în anularea sau declararea nulităţii absolute a unui contract, presupune participarea la proces a tuturor cocontractanţilor (a se vedea practica citată de M. Tăbârcă, Noul Cod (coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae), vol. I, p. 222-223); în acţiunea formulată de un terţ pentru anularea unui act administrativ emis în favoarea unei alte persoane, precum o autorizaţie de construcţie, se impune în mod obligatoriu participarea terţului beneficiar al actului administrativ. În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Disecţia prevederilor art. 78-79 C.pr.civ., în RRDJ nr. 1/2014, p. 17. Autorul explică faptul că „sugestia” pe care instanţa o face părţilor în legătură cu introducerea în cauza a unei terţe persoane trebuie să intervină numai atunci când participarea terţului reprezintă o necesitate determinată de natura raportului juridic dedus judecăţii astfel cum este configurat prin cererea de chemare în judecată, iar nu şi atunci când este vorba de o simplă oportunitate privind participarea terţului.”

^[20]V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. I, pp. 330; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a II-a, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, vol. I, p. 410; I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, vol. I, pp. 181-182, precum şi doctrina citată de autori.

^[21]A se vedea şi I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, p. 448 (text şi nota 2).

^[22]A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, pp. 330-331; V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a II-a, Ed. Naţional, Bucureşti, 2017, p. 172.

^[23]În sensul – eronat – că cererea creditorului ar fi inadmisibilă, a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), C. proc. civ. comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 236; pentru observaţia că o astfel de ipoteză nu-l va interesa pe reclamant, prin raportare la soluţiile normative cuprinse în art. 643 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a V-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 157. Suntem de acord în măsura în care prin interes se înţelege un element de strategie procesuală. În schimb, apreciem că reclamantul ar avea întotdeauna interes (ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile) să-i atragă în proces pe ceilalţi coproprietari, întrucât aceştia ar putea exhiba probe şi formula apărări noi în proces, iar interesul în cazul unor creditori concurenţi (e.g., pretinsul cesionar ori cedentul care contestă eficacitatea cesiunii) rezidă în clarificarea raporturilor juridice inclusiv în raport cu aceştia, de manieră a exclude pretenţii viitoare ale acestora.

^[24]Pentru avantaje şi neajunsuri, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 448.

^[25]În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), NCPC comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, vol. I, pp. 259-260; M. Tăbârcă, op. cit. (2017), p. 411.

^[26]A se vedea şi D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 237. Apreciem eronată opinia autoarei, faţă de toate aspectele învederate în text şi adăugăm, faţă de argumentul potrivit căruia terţul ar putea avea interesul să-şi valorifice drepturile pe altă cale procesuală, care exclude realizarea judiciară a drepturilor sale, că această chestiune urmează a fi argumentată în faţa instanţei, care va decide de la caz la caz dacă, în mod excepţional, terţul ar fi vătămat de realizarea forţată a drepturilor sale în proces, însă o asemenea ipoteză cu totul particulară nu poate determina de principiu neaplicarea dispoziţiilor art. 70 C. proc. civ. Pe de altă parte, de vreme ce terţul devine parte în proces şi efectul substanţial (obligativitatea) se produce şi în privinţa sa, o altă cale de realizare nejudiciară de realizare a drepturilor sale ar fi greu de întrevăzut.

^[27]A se vedea nota coordonatorului, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., vol. I, p. 260, nota 1; în acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 160

^[28]În acest sens, e.g., I. Leş, op. cit., vol. I, p. 183; I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 450, unde, printr-o vădită analogie cu efectele cererii de chemare în judecată, se face referire la întreruperea prescripţiei, prorogarea competenţei, extinderea autorităţii lucrului judecat (deci a obligativităţii, notăm noi) faţă de terţ, caracterul litigios al dreptului terţului.

^[29]A se vedea, e.g., M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., vol. I, p. 263.

^[30]În acelaşi sens, R. Dan, în O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Comentariu pe articole (coord. Tr.C. Briciu), Ed. Solomon, Bucureşti, 2021, p. 546.

^[31]Pentru acurateţe, precizăm însă că reclamantul survenit nu va putea fi obligat la cheltuieli de judecată decât dacă, printr-o conduită activă, a formulat cereri şi a propus probe a căror combatere a făcut necesare cheltuieli de judecată suplimentare ale părţii care a câştigat în cele din urmă procesul.

^[32]S-a arătat că terţul poate opune şi argumente în drept, nu doar apărări în fapt, prin care să tindă la stabilirea unei situaţii juridice favorabile sieşi, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate în primul proces – la care nu a participat, deci nu se poate admite ca prima hotărâre să aibă vreun aspect indiscutabil în ce-l priveşte. În acest sens, Gh.L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţei şi în căile de atac, Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 384.

Rezumat