Unele reflecţii cu privire la efectele admiterii petiţiei de ereditate între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 634-639.

Ar trebui să pornim incursiunea noastră juridică în aflarea efectelor pe care le produce petiţia de ereditate de la reglementarea dată de art. 1131 C. civ.^[1], care face distincţie între raporturile ce se stabilesc între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent. Prin dispoziţiile sale privitoare la efectele petiţiei de ereditate, redactorii Codului civil, având în vedere problemele apărute în jurisprudenţă, au încercat să reglementeze de o manieră cât mai justă şi completă problematica aceasta şi, totodată, să dea răspuns la varietatea aspectelor ivite în practică.

În ceea ce priveşte efectele admiterii petiţiei de ereditate între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent, acesta din urmă are obligaţie să-i restituie celui dintâi bunurile care au fost deţinute fără titlu şi care făceau parte din masa succesorală^[2].

Obligaţia de restituire, ca şi în situaţia revendicării, este guvernată de anumite reguli care se aplică după cum moştenitorul aparent a fost de bună-credinţă (spre pildă, s-a stabilit filiaţia unui copil din afara căsătoriei) sau a fost de rea-credinţă.

Astfel, moştenitorului aparent de bună-credinţă îi revin următoarele drepturi şi obligaţii:

– obligaţia restituirii în natură a bunurilor moştenirii (art. 1639 C. civ). Aşadar, funcţionează principiul executării în natură a obligaţiei, consacrat de art. 1527 alin. (1) C. civ., care este preluat de art. 1639 C. civ., prin care se instituie regula restituirii în natură a bunurilor primite, recte a bunurilor care au făcut parte din masa succesorală a defunctului.

Dacă bunul a fost înstrăinat (cu titlu gratuit, prezentând relevanţă buna sau reaua-credinţă a terţului beneficiar, sau cu titlu oneros unui terţ de rea-credinţă) sau a pierit în totalitate, atunci moştenitorul aparent are obligaţia de a restitui echivalentul bunului, dar la valoarea cea mai mică dintre cele pe care le-a avut la data primirii înstrăinării sau, după caz, a pierii (art. 1641 C. civ).

Astfel, legiuitorul a dorit să arate că moştenitorul de bună-credinţă nu este sancţionat atât de aspru, atât timp cât el va datora valoarea cea mai mică înregistrată de bun la momentul înstrăinării, independent de preţul primit (care poate fi mai mare);

– obligaţia de a achita contravaloarea folosinţei bunului din masa succesorală, dacă ea constituie obiectul principal al prestaţiei sau, când, prin natura lui, bunul este susceptibil de degradare rapidă [art. 1640 alin. (3) C. civ.];

– obligaţia de a ceda adevăratului moştenitor indemnizaţia de asigurare sau, după caz, dreptul de a beneficia de această indemnizaţiei în cazul în care bunul care a făcut parte din moştenire a pierit fără a exista vreo culpă a moştenitorului aparent [art. 1641 alin. (2) C. civ.].

Dispoziţiile Codului civil sunt de apreciat, având în vedere că un aspect, în evoluţia omului îl constituie grija faţă de viitor şi faptul că nu putem controla tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, exemplul cel mai bun fiind natura, care ne afectează şi produce pagube (dar nu numai natura este factorul producător de prejudiciu, ci şi accidentele, jafurile, furturile, tâlhăriile – care ţin de natura umană). Având în vedere aceste lucruri este bine-venită reglementarea din art. 1641 alin. (2) C. civ. prin care legiuitorul încearcă să realizeze o adaptare legislativă la realităţile sociale cu care ne confruntăm, într-o societate modernă, în evoluţie, motiv pentru care trebuie să ne îngrijim de asigurarea bunurile de valoare împotriva pierii;

– obligaţia de a-l despăgubi pe adevăratul moştenitor în cazul în care are loc o pierire parţială a bunului ce face parte din succesiune sau dacă bunul este deteriorat ori îi scade valoarea. În această situaţie, trebuie să facem distincţie între situaţia în care pierderea de valoare este cauza folosinţei normale a bunului sau dacă aceasta este imputabilă adevăratului moştenitor. În prima situaţie, moştenitorul aparent nu mai este ţinut de obligaţia de a-l despăgubi pe adevăratul moştenitor [art. 1643 alin. (1) C. civ.], iar în cea de-a doua situaţie (când pieirea parţială, scăderea valorii bunului sau deteriorarea lui este imputabilă adevăratului moştenitor), moştenitorul aparent este ţinut numai de obligaţia de a restitui bunul în starea în care acesta se află la momentul introducerii acţiunii, dar numai dacă această stare nu este cauzată din culpa moştenitorului aparent [art. 1643 alin. (2) C. civ.].

Ca atare, regula constă în despăgubirea creditorului restituirii pentru pieirea parţială a bunului succesoral ce se adaugă restituirii a bunului în starea în care se află la acel moment sau al introducerii acţiunii;

– în conformitate cu art. 1644 C. civ., moştenitorul aparent de bună-credinţă are dreptul de a-i fi rambursate cheltuielile pe care le-a făcut cu bunul succesoral restituit^[3];

– de asemenea, moştenitorul aparent de bună-credinţă păstrează fructele produse de bunul succesoral supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor.

Astfel, dacă bunul supus restituirii este producător de fructe, iar moştenitorul aparent este de bună-credinţă, în conformitate cu principiul consacrat de art. 948 alin. (1) C. civ., acesta are dreptul la fructele percepute până în momentul restituirii bunului^[4];

– cu privire la cheltuielile făcute cu ocazia restituirii, acestea vor fi suportate proporţional cu valoarea prestaţiilor ce se restituie de către moştenitorul aparent de bună-credinţă şi de adevăratul moştenitor [art. 1646 alin. (1) C. civ.];

– moştenitorul aparent de bună-credinţă, care nu are capacitate deplină de exerciţiu, va fi ţinut la restituirea bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral numai în măsura îmbogăţirii sale care se apreciază la momentul cererii de restituire [art. 1647 alin. (1) C. civ.].

Aşadar, moştenitorul aparent este ţinut la restituirea integrală atunci când din culpă gravă sau cu intenţie a făcut ca restituirea să fie imposibilă.

În ipoteza în care moştenitorul aparent este de rea-credinţă, ce, trebuie să fie dovedită, atunci lui îi incumbă următoarele obligaţii:

– restituirea în natură a bunurilor ce au făcut parte din masa succesorală în starea în care se găsesc la momentul restituirii (art. 1639 C. civ.);

– plata valorii bunurilor, considerată fie la momentul în care le-a primit adevăratul moştenitor, fie la momentul pieirii, în funcţie de valoarea cea mai mare (art. 1641 C. civ.). 

Se constată că legiuitorul acordă o mai mare exigenţă în cazul moştenitorului aparent de rea-credinţă faţă de cel de bună-credinţă;

– plata indemnizaţiei de către moştenitorul aparent, în ipoteza în care bunurile din masa succesorală au pierit parţial, ca urmare a unei scăderi de valoare sau a unei deteriorări, degradări, cu excepţia situaţiei în care pieirea este determinată de folosinţa normală a bunului sau rezultă dintr-o împrejurare care nu-i este imputabilă moştenitorului aparent (art. 1643 C. civ.);

– rambursarea cheltuielilor care au fost făcute de moştenitorul aparent de rea-credinţă cu bunurile succesorale (art. 1644 C. civ.)^[5]. 

Astfel, dacă bunul supus restituirii este un bun imobil, se vor aplica regulile cunoscute din materia accesiunii (art. 577 şi urm. C. civ.), iar pentru cheltuielile făcute cu un bun mobil care este supus restituirii se vor aplica regulile imobiliare (art. 598-601 C. civ.)^[6];

– suportarea în integralitate a cheltuielilor restituirii de moştenitorul aparent [art. 1646 alin. (2) C. civ.];

– restituirea fructelor (naturale, industriale sau civile) de către moştenitorul aparent care le-a dobândit sau putea să le dobândească, după compensarea cheltuielilor care au fost angajate cu producerea lor, precum şi indemnizarea adevăratului moştenitor pentru folosinţa pe care bunurile i-au putut-o provoca [art. 1645 alin. (2) C. civ.]. Ca atare, principiul consacrat de art. 948 C. civ. este reluat şi în materia obligaţiei de restituire a fructelor bunului supus restituiri;

– dacă bunurile din masa succesorală au pierit fortuit, moştenitorul aparent este liberat de obligaţia de restituire, dacă face dovada că aceste bunuri ar fi pierit şi atunci când, la data pieirii, se aflau în mâna adevăratului moştenitor ca urmare a predării de către moştenitorul aparent.

Într-o astfel de situaţie, moştenitorul aparent are obligaţia de a ceda moştenitorului adevărat fie indemnizaţia pe care a încasat-o, ca urmare a pieirii care a avut loc, fie, dacă nu a încasat o astfel de indemnizaţie, dreptul de a o primi (art. 1642 C. civ.). Avem în vedere principiul exonerării de răspundere a debitorului (moştenitorului aparent) ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau forţă majoră, consacrat de art. 1351 C. civ.;

– în situaţia în care moştenitorul aparent este lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, atunci nu este ţinut să restituie bunurile decât în limita folosului realizat, care se apreciază la momentul cererii de restituire (art. 1647 C. civ.). Art. 1647 alin. (1) C. civ. reia dispoziţiile art. 47 C. civ. în temeiul cărora persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat.

Moştenitorul aparent poate fi ţinut la restituirea integrală a bunului, atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă [art. 1647 alin. (2) C. civ.]. Pentru evitarea oricăror confuzii de interpretare a art. 1647 alin. (2) C. civ., este evident ca acesta are în vedere restituirea integrală prin echivalent, atunci când, în mod culpabil, restituirea bunului în natură este imposibilă.

Trebuie să facem precizarea că moştenitorul aparent, indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă, trebuie să restituite moştenitorului adevărat sumele de bani pe care le-a primit de la debitorii succesiunii. Având în vedere dispoziţiile art. 1478 C. civ.^[7], creditorul aparent este ţinut să restituie creditorului adevărat plata primită, dacă aceasta a fost făcută cu bună-credinţă, chiar dacă, după aceea, se stabileşte că nu era creditorul adevărat. Din aceste dispoziţii reiese că, dacă un debitor al moştenitorii face plata moştenitorului aparent, care face dovada cu un certificat de moştenitor în care se menţionează că el este moştenitorul defunctului, debitorul este liberat; apoi moştenitorul aparent este ţinut să restituie adevăratului moştenitor plata primită potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor^[8].

Ca o concluzie, după analiza efectelor care se produc între moştenitorul aparent, de bună-credinţă sau de rea-credinţă, şi adevăratul moştenitor, putem spune că drepturile şi obligaţiile moştenitorului aparent renasc, moştenitorul aparent fiind străin de moştenire cu efect retroactiv (art. 1624 şi 1628 C. civ.).

Aşadar, asistăm la o îmbunătăţire a reglementărilor juridice în materie de petiţie de ereditate, în contextul actual al evoluţiei relaţiilor sociale prin consacrarea unor elemente de noutate. În acelaşi timp, reglementările existente lasă posibilitatea doctrinei să dea soluţii de interpretare, dar şi jurisprudenţei să aibă prilejul să se pronunţe.

Astfel, demersul nostru a urmărit, pe de o parte, să surprindă o analiză a reglementării din Codul civil, a efectelor petiţiei de ereditate dintre adevăratul şi aparentul moştenitor prin semnalarea elemen­telor de continuitate, dar şi pe cele de noutate din Codul civil, iar, pe de altă parte, să aprofundeze anumite probleme care sigur vor mai da naştere încă unor numeroase dezbateri.

Note de subsol

^[1] Art. 1131 C. civ. prevede că: „(1) Recunoaşterea calităţii de moştenitor îl obligă pe deţinătorul fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1635-1649. (2) În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

^[2] Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. III. Transmisiunea şi partajul moştenirii, ed. a III-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 157 şi urm.; I. Genoiu, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 421 şi urm.; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 427 şi urm.; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013. 

^[3] V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 339 şi urm.; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 337 şi urm.

De menţionat că aici îşi găsesc aplicabilitate şi dispoziţiile prevăzute în art. 581, art. 583 alin. (1), art. 584 alin. (1) şi (3), art. 585 alin. (2), art. 586 alin.(1) şi (3), art. 590 alin. (1) C. civ.

^[4] D. Trăilă, Caracterele şi efectele petiţiei de ereditate, în C.J. nr. 11/2014, p. 627.

^[5] V. Stoica, op. cit., p. 339; C. Bîrsan, op. cit., p. 373.

^[6] Codul civil consacră regula potrivit căreia proprietarul lucrului principal devine, prin accesiune, proprietarul noului obiect format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului accesoriu (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 3, Bucureşti, 1929, p. 147).

^[7] Art. 1478 C. civ. prevede că: „(1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor” (L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 544 şi urm.).

^[8] Raporturile dintre creditorul aparent şi cel adevărat nu au fost reglementate în Codul civil din 1864, lacună ce a fost acoperită de Codul civil din 2009, prin intermediul normei de trimitere la reglementările privind restituirea prestaţiilor, în general (art. 1635 C. civ. şi urm.). În reglementarea din 1864, raporturile dintre creditorul aparent şi cel adevărat erau soluţionate, în temeiul unor reguli generale, tot prin intermediul restituirii prestaţiei primite cu titlu de plată, restituire care avea o fundamentare diferită, după cum creditorul era de bună sau rea-credinţă.