Uzufructul atipic

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 660-673.

Prolegomene

Contemplând limitele regimului juridic fondat pe proprietatea absolută, uzufructul apare ca un mecanism fundamental util. În mod tradiţional, uzufructul este o tehnică destinată asigurării subzistenţei beneficiarului său. Astăzi, uzufructul constituit atât în cadrul raporturilor juridice cu titlu gratuit, cât şi al celor cu titlu oneros, joacă rolul unui instrument de gestiune a patrimoniului şi de optimizare fiscală, permiţând maximizarea utilităţilor bunului şi repartizarea judicioasă a sarcinii fiscale^[1]. Calificarea obişnuită a dreptului de uzufruct, definit ca un drept real dezmembrământ al dreptului de proprietate ce conferă titularului său folosirea bunului, scapă însă aplicării exacte asupra uzufructului succesiv, quasi-uzufructului, uzufructului părţilor sociale sau uzufructului creanţelor.

§1. Uzufructul, drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate

Uzufructul este acel drept real (art. 551 pct. 3 C. civ.), dezmembrământ al dreptului de proprietateprivată, care conferă titularului său dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa (art. 703 C. civ.)^[2].

Viziunea asupra uzufructului^[3] ca drept real provine în mod direct din prevederile Codului Civil din 1864, de inspiraţie napoleoniană^[4], redactarea nefiind diferită de aceea a vechiului art. 517 C. civ. 1864, cu excepţia renunţării la expresia „a se bucura”, traducerea verbului „jouir” din franceză, care se referea la prerogativele de folosinţă a bunului (usus) şi de culegere a fructelor (fructus)^[5]. Definiţia din vechiul Cod civil este criticabilă prin aceea că nu pune în evidenţă în mod direct natura juridică a uzufructului (aceea de drept real) şi caracterul său temporar, viager, care este de esenţa uzufructului^[6]. În cadrul unui contract de locaţiune şi locatarul este îndreptăţit să se bucure de un bun aparţinând locatorului, fără ca el să beneficieze de un drept real^[7]. Pe de altă parte, atributul posesiei asupra bunului obiect al dreptului real este şi el divizat, astfel încât uzufructuarul beneficiază şi el de posesia corespunzătoare uzufructului^[8].

Din calitatea sa de drept real derivă opozabilitatea acestuia erga omnes precum şi mecanismele de apărare contra ingerinţelor terţilor sau chiar a proprietarului în exercitarea dreptului de uzufruct^[9]. 

Dreptul de uzufruct, fiind un drept real principal, este opozabil tuturor^[10]. De aceea, nu poate fi confundat cu dreptul locatarului asupra bunului ce i-a fost închiriat. În aparenţă, dreptul uzufructuarului este asemănător dreptului unui chiriaş, dar deosebirile sunt majore^[11]. Uzufructuarul, la fel ca şi chiriaşul, deţine precar şi temporar bunul în raport cu proprietatea, astfel încât nu îl va putea dobândi prin intermediul prescripţiei achizitive [art. 911 alin. (1) lit. b) C. civ.]. Diferenţa principală însă este dată de calificarea ca drept real a uzufructului şi ca drept personal a dreptului derivat din locaţiune. Pe de altă parte, deşi uzufructul ia naştere prin contract la fel ca şi locaţiunea, raporturile dintre nudul-proprietar şi uzufructuar sunt guvernate de lege, obligaţiile lor reciproce fiind obligaţii reale propter rem^[12]. Obligaţia propter rem a nudului-proprietar este aceea de a nu întreprinde nimic pentru a tulbura dreptul uzufructuarului (obligaţie negativă) în timp ce locatorul este ţinut de o obligaţia personală de a procura încontinuu folosinţa bunului închiriat pe perioada locaţiunii (obligaţie pozitivă)^[13]. Altă deosebire dintre uzufruct şi dreptul locatarului este că uzufructul este un drept imobiliar, iar dreptul chiriaşului este unul mobiliar^[14]. În ceea ce priveşte constituirea uzufructului, uzufructuarul preia bunul în starea în care se află, în timp ce locatorul trebuie să predea lucrul într-o stare care să îl facă apt a fi întrebuinţat^[15].

La fel ca în vechiul Cod civil, caracterul temporar al uzufructului nu transpare din prevederile art. 703 C. civ., ci în art. 708 C. civ., care stipulează că uzufructul constituit în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager, în timp ce uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea cel mult o durată de treizeci de ani^[16].

O nuanţare ce se poate aduce definiţiei date de noul Cod civil, supravieţuitoare din vechea legiuire, este aceea a utilizării sintagmei „întocmai ca proprietarul” care, la o citire superficială, ar putea duce la concluzia că uzufructuarul are aceleaşi drepturi ca şi proprietarul, ceea ce este fals, deoarece dreptul real atribuit prin dezmembrare uzufructuarului îl obligă pe acesta să conserve substanţa bunului (art. 703 teză finală C. civ.)^[17]. În realitate, uzufructuarul este obligat să menţină destinaţia pe care proprietarul o dăduse bunului şi să îl utilizeze numai în conformitate cu „menirea şi orânduiala date de proprietar”^[18]. Pe de altă parte, faptul că uzufructuarul nu se poate folosi decât conform destinaţiei date de proprietar, referindu-se la materia drepturilor şi obligaţiilor uzufructuarului, nu constituie decât o modalitate a atributului folosinţei care nu îşi avea neapărat locul în simpla definiţie a uzufructului^[19].

Uzufructul este rezultatul separării elementelor dreptului de proprietate şi atribuirii lor pe o perioadă limitată temporal către două persoane diferite, creându-se astfel două drepturi reale distincte^[20]: dreptul de uzufruct şi dreptul de proprietate în forma sa nudă. Dreptul de uzufruct este compus din atributele de posesie şi folosinţă, uzufructuarul având şi dreptul de a culege sau percepe, în proprietate, fructele bunului respectiv. Proprietarul rămâne doar cu atributul de dispoziţie juridică pe care îl poate exercita liber, fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct. În doctrina clasică se consideră că, pe durata uzufructului, „proprietatea este astfel golită de o bună parte a conţinutului său juridic, păstrând doar atributul de dispoziţie juridică^[21]. De aceea se numeşte nudă proprietate iar proprietarul se spune că este un nud proprietar. Prin urmare, din unirea uzufructului cu nuda proprietate se poate obţine deplina proprietate”^[22]. Nuda proprietate nu este însă un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci doar una dintre formele în care acest drept poate să existe^[23].

Ca o definiţie acceptată de marea parte a doctrinei, dreptul de uzufruct este un drept asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, jus in re aliena, un drept real principal, esenţialmente temporar, care conferă titularului său, denumit uzufructuar, dreptul de a exercita o parte din atributele dreptului de proprietate dezmembrat, în speţă atributul posesiei şi folosinţei, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului când perioada de existenţă a dezmembrământului a încetat^[24].

Plecând de la teoria clasică, uzufructul are, printre altele, două caracteristici: un caracter temporar, respectiv o limitare a întinderii drepturilor uzufructuarului la conservarea substanţei bunului, respectiv la obligaţia sa de a restitui bunul proprietarului la stingerea dreptului său. Deşi aceste trăsături se verifică pe deplin în cazul majorităţii formelor de uzufruct, anumite tipuri ale acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate scapă unei ancorări facile în tiparele creionate de doctrină şi jurisprudenţă. Acestor forme ale uzufructului, atipice prin existenţa şi funcţionarea lor, le consacrăm câteva scurte idei în studiul de faţă.

§2. Uzufructul, drept real cu caracter temporar. Temporalitatea, de esenţa uzufructului

După cum rezultă din construcţia juridică oferită de Cod, dreptul de uzufruct este un drept esenţialmente temporar. Când uzufructul este constituit în favoarea unei persoane fizice, durata maximă este durata vieţii uzufructuarului, după cum prevede art. 708 alin. (1) C. civ., care dispune în mod expres acest aspect. Textul legal nu exclude posibilitatea ca uzufructul să fie constituit pe o perioadă mai mică decât aceea a vieţii uzufructuarului, dar stabileşte că durata maximă a uzufructuarului este durata vieţii titularului dreptului real dezmembrământ al proprietăţii. Prin urmare, în cazul persoanelor fizice, caracterul temporar al uzufructului îmbracă forma caracterului viager^[25].  

În ipoteza prevăzută de art. 708 alin. (4) C. civ., uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înaintea împlinirii vârstei stabilite. Norma juridică nu instituie o excepţie de la regula caracterului viager al uzufructului, deoarece, chiar dacă s-a utilizat această metodă de stabilire a duratei sale, dreptul va înceta în momentul decesului uzufructuarului, în situaţia în care acest fapt intervine anterior împlinirii duratei uzufructului calculate potrivit acestei metode, sau la data la care terţa persoană împlineşte vârsta stabilită^[26].

Dacă dreptul de uzufruct este constituit în favoarea unei persoane juridice, el va putea avea o durată de cel mult 30 de ani, aşa cum precizează explicit art. 708 alin. (2) C. civ. Dacă nu a fost prevăzută durata uzufructului, cel constituit în favoarea unei persoane juridice se prezumă că este viager, iar cel care are beneficiar o persoană juridică este prezumat că este constituit pe durata de treizeci de ani. Dacă uzufructul în favoarea unei persoane juridice ar fi instituit cu depăşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani [art. 708 alin. (2) teza II C. civ.], această normă fiind imperativă, de ordine publică^[27].

§3. Uzufructul succesiv^[28]

Figura uzufructului succesiv se verifică în situaţia în care constituentul atribuie dreptul de uzufruct unei persoane şi, în mod succesiv, la decesul acesteia, alteia. Această construcţie, dacă nu ar fi limitată legislativ, ar produce inconvenientul major de privare a dreptului de proprietate de conţinutul său economic: este evident că un drept destinat să rămână despuiat de atributele sale pe parcursul mai multor generaţii nu va aduce nicio utilitate titularului său^[29].

În analiza modernă a dreptului de proprietate şi ale celorlalte drepturi reale^[30] se consideră că este necesară o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte perceperea uzufructului ca un mijloc de distribuire al atributelor dreptului de proprietate^[31]. Astfel, uzufructul este înţeles nu ca un dezmembrământ, ci ca o limitare a proprietăţii în atributele sale şi în durata sa: o proprietate temporară limitată la fructe^[32].

Indiferent de calificarea aleasă, de dezmembrământ sau de tip al proprietăţii limitate, uzufructul succesiv nu este un drept perpetuu, ci este în realitate o mulţime a unor drepturi de uzufruct născute distinct, preconstituite de la origine. Seria persoanelor care se succed beneficiază de drepturi de uzufruct diferite, constituite de proprietar şi care nu implică o transmitere a dreptului de uzufruct direct de la beneficiar la altul^[33].

Spre deosebire de cesiunea dreptului de uzufruct, care operează la iniţiativa uzufructuarului şi care, potrivit art. 714 alin. (4) C. civ, nu permite continuarea dreptului real după expirarea termenului stabilit iniţial cu primul uzufructuar cedent sau ulterior decesului acestuia, uzufructul succesiv poate, prin mecanismele sale, să continue în mod de sine stătător după decesul titularului iniţial sau încetarea uzufructului constituit cel dintâi. Mai mult, potrivit art. 704 alin. (2), uzufructul se poate constitui doar în favoarea unei persoane existente.

Prin urmare, universul juridic al uzufructului succesiv se circumscrie limitelor de nedepăşit date de temporalitatea sa şi de necesitatea existenţei persoanei în favoarea căreia se constituie în chiar momentul instituirii^[34].

Uzufructul succesiv apare ca un drept real, deoarece constituirea lui duce la dezmembrarea proprietăţii, dar un drept real particular care este afectat de un termen suspensiv care interzice uzufructuarului succesiv folosinţa efectivă a bunului cât timp uzufructuarul actual este în viaţă^[35].

Uzufructul succesiv este un drept temporar. Dacă există în mod efectiv o prelungire a dezmembrării proprietăţii în detrimentul nudului-proprietar, nu este vorba despre un drept de uzufruct transmis pe cale succesorală, ci de uzufruct distinct constituit direct de nudul proprietar către fiecare beneficiar^[36].

§4. Cvasi-uzufructul. O sfidare a limitelor dreptului de uzufruct

Chiar dacă, tradiţional, conţinutul uzufructului este mai comprehensibil doar raportat la imobile, obiect al dreptului de uzufruct pot să îl aibă orice bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din aceasta (art. 706 C. civ.), uzufructul purtând asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta (art. 707 C. civ.). Însă, anumite forme de uzufruct atipice atribuie uzufructuarului puterea de a dispune de bun.

În perioada actuală, odată cu creşterea importanţei bunurilor mobile, mai ales a celor incorporale, din ce în ce mai multe drepturi de uzufruct se constituie asupra drepturilor sociale^[37], sumelor de bani^[38], proprietăţilor incorporale^[39] etc. În aceste situaţii, puterile uzufructuarului devin în mod sensibil mai importante, deoarece dacă bunurile care formează obiectul dreptului său sunt consumptibile, dreptul este calificat ca un cvasi-uzufruct, iar titularul său devine un „proprietar temporar”, putând dispune în mod liber de bun cu obligaţia de a-l restitui^[40].

În această paradigmă art. 712 C. civ. statuează că „Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului”.

Din interpretarea literală a textului mai sus amintit rezultă că este posibilă constituirea unui uzufruct asupra unor bunuri consumptibile doar în ipoteza în care acestea fac parte dintr-o universalitate sau o parte dintr-o universalitate ce conţine, bineînţeles, şi bunuri neconsumptibile, având astfel un caracter accesoriu^[41]. Enumerarea legală – bani, grâne, băuturi – provenită din art. 562 C. civ. 1864, este exemplificativă, nu enumerativă. Evident, nimic nu împiedică constituirea unui cvasi-uzufruct de sine stătător, din moment ce normele legale care stabilesc asupra căror bunuri dezmembrământul poate să poarte sunt supletive, iar aria obiectului este foarte largă (bunuri imobile, mobile, corporale, incorporale, păduri, turme de animale, creanţe, fonduri de comerţ, portofolii de valori mobiliare, rentă viageră ş.a.m.d.). 

Cu toate acestea, după părerea noastră, includerea de către noul Cod civil a cvasi-uzufructului în cadrul unui uzufruct mai extins are o logică foarte precisă, asupra căreia vom creiona o scurtă analiză în cele ce succed.

În doctrina majoritară, se consideră că dreptul de cvasi-uzufruct se deosebeşte de uzufructul obişnuit pentru că nu presupune o dezmembrare, ci o transmitere temporară a dreptului de proprietate. Cvasi-uzufructuarul are nu numai dreptul de a consuma bunurile primite în uzufruct, ci şi de a le înstrăina, deoarece cvasi-uzufructuarul devine proprietarul bunurilor care face obiectul uzufructului său^[42]. Spre deosebire de cesiunea uzufructului, în cazul cvasi-uzufructului cvasi-uzufructuarul trebuie să restituie bunurile sau contravaloarea acestora la data restituirii, iar nu cesionarul. În sfera bunurilor consumptibile sunt incluse nu numai bunurile consumptibile prin natura lor, ci şi bunurile devenite consumptibile prin voinţa părţilor. 

Dacă bunurile obiect ale cvasi-uzufructului pier fortuit, cvasi-uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar în virtutea principiului genera non pereunt bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare.

Prin urmare, nudul proprietar are în realitate, potrivit teoriei clasice, calitatea de creditor al obligaţiei cvasi-uzufructuarului de a restitui bunurile consumptibile^[43].

Uzufructuarul asupra unei universalităţi de fapt beneficiază de o putere de dispoziţie asupra anumitor elemente care o compun. Doctrina consideră, de asemenea, că uzufructuarul unei turme de animale are dreptul să dispună de animalele bolnave sau devenite improprii reproducerii, cu obligaţia de a le înlocui^[44]. Similar funcţionează uzufructul şi în ipoteza unui fond de comerţ, titularul dezmembrământului putând înstrăina mărfurile şi, într-o oarecare măsură, activele devenite vetuste şi inutilizabile^[45]. Prin urmare, uzufructuarul unei universalităţi de fapt dispune de puteri lărgite faţă de un uzufructuar ordinar.

Mutatis mutandis, regula funcţionează întrucâtva similar şi la cvasi-uzufruct. Potrivit art. 712 C. civ., cvasi-uzufructuarul este în efect autorizat se dispună de obiectul însuşi al dreptului său, cu obligaţia de a înlocui bunurile consumate prin elemente echivalente sau prin echivalentul lor pecuniar la data stingerii uzufructului în virtutea mecanismului datoriei de valoare.

Or, considerăm că dreptul uzufructuarului de a dispune de bunuri este un fals etalon al dreptului de proprietate (4.1.), respectiv că dreptul de cvasi-uzufruct se justifică prin înseşi natura bunurilor asupra cărora poartă (4.2.).

4.1. De manieră generală, facultatea de a dispune de bunuri nu este caracteristică doar proprietăţii^[46]. După cum s-a arătat recent în doctrină, atenuarea atributului de dispoziţie sau chiar aneantizarea lui pentru o perioadă determinată de timp nu semnifică însăşi stingerea dreptului de proprietate^[47], la fel şi în cazul în care un bun este scos din circuitul civil. Astfel, proprietarii unui bun monument istoric sau bun din patrimoniul cultural naţional mobil nu pot să îl înstrăineze, cel puţin fără acordul autorităţii centrale sau locale răspunzătoare^[48]. În alte situaţii, părţile pot stabili clauze de inalienabilitate convenţionale, dacă aceste clauze sunt temporare şi au la bază un interes serios şi legitim, în condiţiile prevăzute de art. 626-629 C. civ. La fel, au existat limitări aduse prin lege puterii de a înstrăina un bun dobândit în anumite condiţii (interdicţia de înstrăinare a terenurilor asupra cărora s-a constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, de exemplu).

În niciuna dintre aceste situaţii nu se poate susţine că dreptul de proprietate a dispărut, deşi, iar aici suntem de acord cu toţi autorii de drept civil, dreptul proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său este un atribut esenţial a dreptului de proprietate^[49]. După părerea noastră, în niciuna dintre aceste ipoteze dreptul de proprietate nu este lovit în esenţa sa. După cum s-a arătat de către un reputat autor interbelic, „facultatea de a înstrăina e un atribut care nu este specific dreptului real de proprietate, ci un atribut inerent al noţiunii de patrimoniu (…) comun tuturor elementelor active ale patrimoniului, atât acelora care derivă dintr-un raport de obligaţii (…), cât şi acelora care constau în drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate”^[50].

Dreptul de proprietate este privit ca o sumă a atributelor sale, însă, conform unor opinii exprimate la începutul secolului trecut, poate fi înţeles şi dacă adăugăm vocaţia titularului său de a beneficia de exercitarea tuturor acestor prerogative^[51]. După cum arăta faimosul doctrinar, pornind de la filozofia dreptului, „proprietatea incompletă, la fel ca proprietatea completă, este proprietatea întreagă”^[52] şi că „proprietatea unui bun inalienabil este proprietate”^[53]. Mai mult, rezultă că niciunul dintre atributele dreptului de proprietate nu este susceptibil prin sine să caracterizeze dreptul privit în integralitatea sa, ceea ce exclude astfel atributul de dispoziţie din a fi contemplat ca un element central^[54].

Prin urmare, prin constituirea unui cvasi-uzufruct, proprietarul nu îşi pierde proprietatea (chiar textul art. 712 C. civ. utilizează această denumire) şi cu atât mai puţin devine doar un creditor al obligaţiei de uzufructuarului de a preda bunul. Mai mult, autorii care susţin că se produce un transfer al dreptului de proprietate nu explică natura juridică a obligaţiei uzufructuarului (proprietar prin transferul bunurilor consumptibile) în ceea ce priveşte restituirea bunurilor generice sau a contravalorii acestora: este o obligaţie personală sau reală?

4.2. Arealul natural al cvasi-uzufructului este constituit de bunurile consumptibile, deşi actualmente domeniul său pare să se lărgească^[55]. Fără a analiza în detaliu care sunt bunurile consumptibile, ne mărginim să arătăm că sunt acelea care nu pot fi utilizate fără a le consuma sau a le distruge din punct de vedere material. Prin urmare, este imposibil din punct de vedere tehnic ca o persoană să folosească aceste tipuri de bunuri fără să dispună de ele. Din această perspectivă, atributul dispoziţiei care îi este concedat cvasi-uzufructuarului apare ca fiind necesar în folosirea bunurilor mai sus menţionate. Altfel spus, dacă titularul dreptului de cvasi-uzufruct nu ar avea facultatea să dispună de bunurilor consumptibile, exercitarea dreptului ar fi iluzorie.

Contrar bunurilor consumptibile, uzufructul asupra unei universalităţi de fapt nu solicită, cât timp este posibilă folosinţa bunurilor, ca toate componentele sale să fie înstrăinate sau distruse. În acest caz, nu există nicio umbră de îndoială că, deşi o parte din bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot fi alienate, dreptul uzufructuarului nu este transformat în drept de proprietate.

Este subiectiv să considerăm că bunurile consumptibile sunt în egală măsură şi întotdeauna fungibile şi că reciproca este întotdeauna adevărată. Deşi Codul stabileşte că la încetarea uzufructului titularul acestuia va restitui bunurile consumptibile în aceeaşi cantitate şi calitate sau valoare, textul legal introduce şi o uşoară nuanţă de fungibilitate prin recurgerea la obligarea uzufructuarului, la solicitarea proprietarului, de a-i restitui acestuia contravaloarea bunurilor consumptibile în momentul stingerii uzufructului, indiferent dacă au fost consumate sau nu.

O teorie modernă neagă cvasi-uzufructului o existenţă proprie şi consideră că nu se transmite proprietatea către titularul dezmembrământului arătând că, în fapt, bunurile obiect al pretinsului cvasi-uzufruct sunt în aceeaşi măsură consumptibile şi fungibile, iar cvasi-uzufructuarul, deşi considerat de doctrină proprietar, este obligat să restituie bunuri de acelaşi gen^[56]. Conform opiniei autorului citat, noţiunea de uzufruct este perfect compatibilă şi adecvată domeniului bunurilor consumptibile sau fungibile, iar mecanismul a ceea ce se numeşte cvasi-uzufruct împrumută tehnica subrogării bunurilor (genera non pereunt). Pe cale de consecinţă, se creează în sarcina uzufructuarului o obligaţie pozitivă de a înlocui bunul dispărut prin altul de aceeaşi specie, evitându-se astfel stingerea nudei proprietăţi prin dispariţia obiectului său, deoarece bunul consumptibil se perenizează prin fungibilitate^[57].

Această teorie, deşi seducătoare, are câteva părţi care pot fi analizate critic. Astfel, consumptibilitatea şi fungibilitatea constituie două noţiuni distincte, deoarece prima este calitatea unui bun ut singuli de a fi distrus sau alienat la prima folosire, în timp ce a două noţiune se referă la bunuri care apar interschimbabile în cadrul unui raport juridic (fungibilitate naturală sau convenţională). În logica acestei opinii, domeniul cvasi-uzufructului se lărgeşte considerabil, incluzând atât bunurile consumptibile, cât şi bunurile fungibile^[58]. Deşi bunurile consumptibile sunt de cele mai multe ori fungibile (în sens contrar, i.e. o ultimă sticlă dintr-o producţie renumită de vin) reciproca nu este întotdeauna adevărată. Spre exemplu, există numeroase bunuri care sunt fungibile fără a fi consumptibile în mod natural (i.e. un autoturism de serie)^[59] sau bunuri care sunt în mod natural diferite şi nefungibile, însă, prin voinţa părţilor, pot fi considerate fungibile. De aici rezultă că fungibilitatea depăşeşte cu mult ca frecvenţă şi domeniu de acţiune consumptibilitatea^[60].

Considerăm că opinia mai trebuie nuanţată şi privită cu un ochi critic sub un alt aspect. Deşi prin redactarea Codului civil şi prin cercetările doctrinei rezultă că bunurile consumptibile trebuie restituite la stingerea cvasi-uzufructului în aceeaşi cantitate, calitate sau valoare, fungibilitatea este permisă prin recurgerea la mecanismul datoriei de valoare. Însă, obiect derivat al cvasi-uzufructului ar trebui să fie, pe lângă bunurile consumptibile, doar bunurile ce beneficiază de o fungibilitate legală sau naturală, în sensul art. 543 alin. (2) C. civ.

Bunurile care devin fungibile prin intermediul unei convenţii, aşa cum prevede art. 543 alin. (3) C. civ., nu intră, după părerea noastră, în obiectul cvasi-uzufructului, deoarece aplicarea ipotezei contrare ar da posibilitatea părţilor să îşi să golească de conţinut dreptul de uzufruct însuşi, permiţându-se ca, prin simpla lor voinţă, să considere fungibile, şi implicit consumptibile în sensul art. 712 C. civ., orice categorie de bunuri. Într-o atare situaţie, cvasi-uzufructuarul ar putea dispune de bun şi ar restitui doar contravaloarea sa bănească, ceea ce ar submina limitele pe care le fixează legea faţă de uzufruct: salva rerum substantia şi obligaţia de restituire a bunului.

În analiza noastră trebuie să ţinem cont de obligaţiile perene ale uzufructuarului: îndatorirea de a conserva bunul şi sarcina de a restitui bunul la încetarea dreptului de uzufruct. La o privire atentă, aceste obligaţii se regăsesc şi în structura uzufructului asupra bunurilor consumptibile.

Atributul de dispoziţie nu îl dispensează pe uzufructuar de o anumită obligaţie de respectare a destinaţiei bunului^[61]. Uzufructuarul unei universalităţi de fapt este ţinut să o conserve în limitele valorii iniţiale, mai precis uzufructuarul care a înstrăinat anumite bunuri componente ale universalităţii este obligat să utilizeze sumele obţinute pentru a înlocui bunurile alienate (i.e. obligaţia de a înlocui animalele din turmă sau obligaţia uzufructuarului unui fond de comerţ să întreţină stocurile şi să înlocuiască în mod constant mărfurile vândute cu altele). La fel, Codul civil şi jurisprudenţa^[62] impun o obligaţie de utilizare a uzufructuarului a unui portofoliu de valori mobiliare în aşa manieră încât acţiunile nu pot fi cedate decât cu îndatorirea de a fi înlocuite.

La fel, dacă poate dispune de obiectul însuşi al dreptului său, cvasi-uzufructuarul este ţinut de o obligaţie de respectare a destinaţiei bunului. Textul art. 712 C. civ. coroborat cu art. 726 C. civ. nu dispensează pe cvasi-uzufructuar să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, iar dacă nu poate să depună o garanţie, bunurile consumptibile asupra cărora s-a constituit cvasi-uzufructul pot fi vândute la cererea nudului proprietar, iar sumele să fie depuse într-o bancă aleasă de părţi [art. 727 alin. (2) C. civ.].

Chiar dacă bunurile sunt consumptibile, cvasi-uzufructuarului îi este interzis să delapideze sumele obiect al uzufructului şi cu siguranţă că titularul unui asemenea drept nu poată să ardă, să spargă sau să aneantizeze bunurile de o manieră discreţionară fiind supus prevederilor art. 747 C. civ. (stingerea uzufructului ca urmare a unui abuz de folosinţă).

În aceeaşi ordine de idei, dacă cvasi-uzufructuarul ar fi proprietar, „el nu ar fi ţinut de a asigura administrarea bunului. El ar putea întreprinde orice ar dori cu bunul, după simplul său capriciu, sa îl distrugă, să îl abandoneze, să îl înstrăineze. Acesta este atributul de dispoziţie ce ţine de dreptul de proprietate, iar acest din urmă drept nu poate fi altfel conceput decât într-o libertate absolută^[63]”.

Şi din această opinie trebuie eliminate tuşele groase legate de deplina libertate şi de caracterul neîngrădit şi absolut al dreptului de proprietate, care este absolut doar în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă şi nu este absolut faţă de el însuşi, însă ideea de bază rezidă, şi anume că prevederile referitoare la cvasi-uzufruct fac din el un uzufruct atipic, nu îl scot din sfera dezmembrării proprietăţii.

În loc de concluzie: „Il est des questions irritantes que l’on peut considérer comme des apories du droit. L’inconfort qu’elles occasionnent suscite souvent la résignation et l’accommodement, plus rarement la remise en cause et la curiosité”^[64].

Note de subsol

^[1] De exemplu, art. 84 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal actualizat cu O.U.G. nr. 59 din 24 iunie 2021, dispune că stabilirea venitului net anual din cedarea folosinţei asupra bunului poate cădea în sarcina uzufructuarului. La fel, în Normele de aplicare, Capitolul IV, Secţiunea 1, se arată că Reprezintă venit brut şi valoarea investiţiilor la bunurile mobile şi imobile ale proprietarului, uzufructuarului sau ale altui deţinător legal, care fac obiectul unor contracte de cedare a folosinţei bunurilor, inclusiv al contractelor de comodat, şi care sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. În termen de 30 de zile de la finalizarea investiţiilor, partea care a efectuat investiţia este obligată să comunice proprietarului, uzufructuarului sau altui deţinător legal valoarea investiţiei. Proprietarul, uzufructuarul sau alt deţinător legal are obligaţia să declare la organul fiscal competent valoarea investiţiei, în declaraţia privind venitul realizat. Mai mult, potrivit art. 151⁵ alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, „La transmiterea nudei proprietăţi, impozitul se determină la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 80% din valoarea orientativă stabilită prin expertiza întocmită de camera notarilor publici”.

^[2] Pentru discuţii asupra dreptului de uzufruct în noul Cod civil, a se vedea V .Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 229-230; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 538-539; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, ed. a 2-a, Bucureşti, 2015, pp. 266 şi urm.; E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil,ed. a 4-a,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 350-352; C. Jora, Drept civil. Drepturile reale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 208 şi urm; I. Popa, Despre uzufructul valorilor mobiliare în viziunea noului Cod civil, în R.R.D.P. nr. 4/2015, pp. 107-110.

^[3] Pentru discuţii asupra uzufructului în vechiul Cod civil, a se vedea L. Pop, L.-M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp. 227 şi urm., V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 475; O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 468 şi urm., M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 159.

^[4] Identic cu art. 578 C. civ. fr., preluare la rândul lui a formulei din Institutele lui Iustinian (Inst.2,4) (usus fructus est jus alienibus utendi, fruendi, salva rerum substantia). A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 191 şi urm.; G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, f.ed. Bucureşti, 1947, p. 484; I. Sferdian, op. cit., p. 539 nota 1; iar pentru codurile civile francez şi italian, G. Musolino, L’usufrutto, Zanichelli Editore, Torino, 2011, pp. 4-5; D. Minussi, Proprietà. Possesso. Diritti Reali, Ed. Simone, Napoli, 2012, p. 468 şi urm.; W. Dross, Droit des biens, LGDJ, Paris, 2014, pp. 76-77; J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traité de droit civil. Les biens, LDGJ, Paris, 2000, pp. 256-258.

^[5] Pentru detalii, a se vedea L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., p. 227.

^[6] A se vedea I. Sferdian, op. cit., p. 539; G.N. Luţescu, op. cit., p. 484; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 468-469; L. Pop, L-M. Harosa, op. cit., pp. 227-230; E. Chelaru, op. cit.

^[7] A se vedea Ch. Larroumet, Droit civil. Les Biens. Droits réels principaux, Ed. Economica, Paris, 2006, p. 251; L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., pp. 227-228; G. Musolino, Potteri di disposizione dell’usufruttuario e locazione del bene concesso in usufrutto,în Rivista di Diritto Civile nr. 1/2005, pp. 53-86; a se vedea pentru o expunere detaliată, M. Fabre, L’Usufruit atypique. Étude critique de la notion de démembrement de la propriété, LGDJ, Paris, 2020, pp. 6-7.

^[8] A se vedea V. Stoica, op. cit.(vol. I, 2004), p. 474; L.-M. Harosa, Uzufructul succesiv în volumul In honorem Dan Chirică. Între Dogmatica dreptului şi raţiunea practică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, pp. 405-430.

^[9] L.-M.Harosa, lucr. cit., p. 405, nota 10. Un asemenea exemplu se regăseşte în Omini Nostri Sacratissimi Principis Iustinani iuris enucleati ex omni vetere iure collecti Digestorum seu Pandectarum (Digestele lui Iustinian): „Uti frui ius sibi esse solus potest intendere, qui habet usum fructum, dominius autem fundi non potest, quia qui habet proprietarem, utendi fruendi ius separatum non habet: nec enim potest ei suus fundus servire: de suo enim, non de aliendo iure quemque agere oportet, quamquam enim actio negativa domino competat adversus fructuarium, magis tamen de suo iure agere videtur quam aliendo, cum invito se negat ius esse utendi fructuario vel sibi ius esse prohibendi, quod si forte qui agit dominus proprietatis non sit, quamvis fructuarius ius utendi non habet, vincet tamen iure, quo possessionis sunt potiores, licet nullum ius habent”(D. 7, 6, 5pr), http://www.thelatinlibrary.com/justinian/digest7.shtml (consultat la 23.08.2018). Pentru uzufruct, considerat o servitute personală în dreptul roman, a se vedea M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 158-159. Pe vechea filieră romană, M. Cantacuzino, op. cit., p. 159, a considerat că uzufructul a rămas şi sub vechiul cod civil o servitute personală, opinie combătută însă argumentat de către doctrina vremii. A se vedea în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept civil român, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 191.

^[10] A se vedea C. Grimaldi, Droit des biens, 2^e ed., LGDJ Paris, 2019, pp. 342-343.

^[11] Deşi graniţa dintre dreptul de uzufruct şi dreptul locatarului este, la o analiză aprofundată, greu de stabilit. A se vedea în acest sens, Ch. Larroumet, op. cit., pp. 252-253, Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Dalloz, 1992, Paris, pp. 512-513; L.-M. Harosa, op. cit., pp. 408-409.

^[12] A se vedea, cu referire la drepturile corelative obligaţiilor reale în cadrul dezmembrămintelor proprietăţii; Fr. Zenati, La nature juridique du quasi-usufruit (ou la métempsycose de la valeur), în Mélanges Offertes à Pierre Catala, Le droit privé à la fin du XX^e siècle, Ed. Litec, Paris, 2001, passim;W. Dross, op. cit.,pp. 77-78;L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., p. 228; Ch. Larroumet, op. cit.,p. 256.

^[13] Idem, p. 255. Pentru dezvoltarea ideii de obligaţie reală corelativă drepturilor reale, altele decât dreptul de proprietate, a se vedea S. Ginossar, Droit réel, Propriété et créance. Elaboration d’un système rationnel des droits patrimoniaux, LDGJ, Paris, 1960, pp. 121-132. Contra, J. Dabin, Une nouvelle définition du droit réel, în R.T.D.Civ, 1962, p. I, pp. 35 şi urm. A se vedea J. Scapel, op. cit., p. 163 şi urm.

^[14] G. Musolino, op. cit., pp. 56-57.

^[15] A se vedea, L.-M. Harosa, op. cit., p. 408; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., pp. 512-513; L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., p. 228; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 193; C. Jora, op. cit.,p. 210.

^[16] În vechiul Cod civil, caracterul temporar putea fi decelat din prevederile art. 557 (pentru persoane fizice uzufructul putea să fie cel mult viager), art. 559 (durata de treizeci de ani pentru persoane juridice), respectiv art. 560 („Uzufructul constituit până ce o altă persoană va ajunge la o vârstă hotărâtă până la acea epocă, chiar de ar muri zisa persoană înaintea vârstei înaintate). A se vedea L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., pp. 227-228; I. Sferdian, op. cit., p. 539; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 471.

^[17] L.-M. Harosa, op. cit., p. 409. Pentru concluzii similare legate de vechiul Cod civil, C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 193, nr. 438. 

^[18] Ibidem.

^[19] Ibidem.

^[20] L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., pp. 227-228; E. Chelaru, op. cit., p. 350.

^[21] A se vedea E. Chelaru, op. cit., pp. 350-351. În sens contrar, a se vedea V. Stoica, op. cit. (2009), p. 208, care susţine că prin dezmembrarea proprietăţii rezultă două drepturi distincte şi autonome, nuda proprietate şi uzufructul. În acelaşi sens, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 708.

^[22] M. Cantacuzino, op. cit., p. 159. Pentru critica calificării clasice a dreptului de uzufruct, a se vedea infra, §4.

^[23] În acelaşi sens, E. Chelaru, op. cit., p. 351.

^[24] I. Sferdian, op. cit.,p. 539; L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., p. 227; V. Stoica, op. cit.,p. 229, C. Bîrsan, op. cit.,pp. 267-268; C. Jora, op. cit.,p. 209.

^[25] A se vedea V. Stoica, op. cit. (2013),p. 230.

^[26] Idem, p. 230; C. Bîrsan, op. cit., p. 268; E. Chelaru, op. cit., p. 350.

^[27] C. Bîrsan, op. cit.,p. 268.

^[28] Pentru o analiză detaliată a uzufructului succesiv, a se vedea L.-M. Harosa, lucr. cit., pp. 404-430, din care am preluat şi dezvoltat anumite idei în lucrarea de faţă.

^[29] A se vedea D. Minussi, op. cit., p. 487; în jurisprudenţa italiană este interzisă utilizarea substituţiei fideicomisare (a se vedea Cass Civ. Sez. II, 243/1945); G. Musolino, op. cit., p. 122.

^[30] Propusă de J. Carbonnier, Droit Civil. Les biens, P.U.F., 1995, nr. 104, apud. A.-M. Toledo-Wolfsohn, Le trust et le droit civil français, în Revue Lamy Droit civil, sept. 2004, p. 30 şi urm; S. Durand, op. cit., p. 2; W. Dross, op. cit., pp. 77-79.

^[31] După cum arată W. Dross, op. cit., p. 77 nota 177, dacă se ţine cont de tripticul tradiţional al proprietăţii, nudului-proprietar îi va rămâne doar atributul dispoziţiei, abusus. De aici, ar rezulta o singură soluţie din cele două ipoteze: fie înţelegem abusus ca facultatea de a dispune de bun prin acte juridice şi atunci atât uzufructuarul, cât şi nudul-proprietar ar trebui să fie investiţi, atât unul cât şi altul putând dispune de propriul lor drept (mai ales în reglementările ce permit cesiunea uzufructului). Sau vedem în abusus puterea de a distruge materialmente bunul sau de a-l consuma, însă în acest din urmă caz, deşi uzufructuarul nu are această putere, trebuie admis că nici nudul proprietar nu poate, cel puţin pe perioada existenţei uzufructului, fără consimţământul titularului dreptului real asupra bunului altuia. De aici apare tentaţia de a căuta prerogative care nu relevă nici usus nici fructus şi care să poată fi concedate nudului-proprietar, fără a releva totuşi atributul de abusus. La fel, continua autorul citat, chestiunea productelor ar trebui să fie înlăturată, deoarece nici uzufructuarul nici nudul-proprietar nu le pot exploata. Considerăm că teoria prezentată, deşi seducătoare, este criticabilă în ceea ce priveşte dificultatea sistemică a repartiţiei atributelor dreptului de proprietate, productele cuvenindu-se doar nudului proprietar (dacă nu există prevedere contrară în actul de constituire al uzufructului, iar atributul de dispoziţie este înţeles ca înstrăinarea dreptului de proprietate în sine (chiar redus la nuda proprietate pe perioada uzufructului), şi nu a uzufructului în sine.

^[32] A.-M. Toledo-Wolfsohn, Le trust et le droit civil français, în Revue Lamy Droit civil, sept. 2004, p. 30 şi urm.; S. Durand, op. cit., p. 2; W. Dross, op. cit., pp. 7 8-79.

^[33] S. Durand, op. cit., pp. 54-55.

^[34] W. Dross, op. cit., p. 79.

^[35] S. Durand, op. cit., p. 77.

^[36] Idem, p. 78.

^[37] C. Grimaldi, op. cit., p. 343; nota 398, citând o speţă a Casaţiei Franceze despre un litigiu asupra constituirii unui uzufruct având ca obiect acţiuni (Cass.com., 31 mai, 2004, Bull. civ. IV, nr. 70).

^[38] Portofolii de valori mobiliare, privite ca universalităţi de fapt.

^[39] A se vedea B. Laronze, L’usufruit des droits de propriété intellectuelle, PUAM, Paris, 2006, passim. 

^[40] C. Grimaldi, op. cit., p. 344.

^[41] Opinia a fost susţinută şi în literatura care trata vechiul Cod civil. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 196; I. Sferdian, op. cit., p. 551.

^[42] C. Grimaldi, op. cit., pp. 381-384; M. Fabre, op. cit., pp. 78-80; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 705; Ch . Larroumet, B. Mallet-Bricourt, Traité de droit civil. Les biens, droit réels principaux, Ed. Economica, Paris, 2019, pp. 280-281; V. Stoica, op. cit., pp. 233-234; E. Chelaru, op. cit., p. 352; C. Bîrsan, op. cit., p. 308; S. Cercel, Dezmembrămintele dreptului de proprietate, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, (coord), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 771; I. Sferdian, op. cit., pp. 550-552; L. Pop, L.-M. Harosa, op. cit., pp. 231-232.

^[43] V. Stoica, op. cit., p. 234.

^[44] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 196.

^[45] Ch. Larroumet, B. Mallet-Bricourt, op. cit., p. 281; M. Fabre, op. cit., p. 78. La sfârşitul secolului XX, jurisprudenţa franceză a statuat că uzufructuarul unui portofoliu de valori mobiliare este autorizat să cedeze titluri, în măsura în care acestea sunt înlocuite, aplicându-i-se regulile de la universalitate (Cass. Civ, secţia 1, 12 nov. 1998, Bull. civ. I, nr. 315, apud M. Fabre, op. cit., p. 78, nota 111.

^[46] A se vedea pentru detalii, M. Fabre, op. cit., p. 80, cu autorii acolo citaţi.

^[47] Idem, p. 81.

^[48] Legea nr. 182/2000 prevede că vânzarea publică a bunurilor culturale mobile aflate în proprietate privată sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin operatori economici autorizaţi. Mai mult, Bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune de către Statul Român, prin Ministerul Culturii (art. 35 şi 36 din Legea nr. 182/2000).

^[49] C. Bîrsan, op. cit., pp. 51-52.

^[50] M. Cantacuzino, op. cit., p. 138. Citatul a fost preluat ca atare din C. Bîrsan, op. cit., p. 51.

^[51] A se vedea, pentru o analiză extensivă, rămasă celebră, Gabriel de La Brouë, marchiz de Vareilles-Sommieres, La définition et la notion juridique de la propriété, în R.T.D.Civ., 1905, p. 443 şi urm.; pentru comentarii asupra teoriei lui Vareilles-Sommieres aplicate cvasi-uzufructului, a se vedea Fr. Zenati, La nature juridique du quasi-usufruit…,p. 605 şi urm; adde Fr. Zenati, notă Cass 1 civ, 4 aprilie 1991, R.T.D.Civ. 1994, p. 381; B. Lotti, Le droit de disposer du bien d’autrui pour son propre compte,teză, Paris XI, 1991, nr. 356, p. 267, apud M. Fabre, op. cit., p. 80; M. Fabre, op. cit., pp. 80-82.

^[52] Vareilles-Sommieres, op. cit., p. 446, nr. 7.

^[53] Idem,p. 455, nr. 20.

^[54] Ibidem. „J’accorde que la faculté d’aliéner n’est pas caractéristique du droit de propriété, pour cette bonne raison qu’aucune faculté particulière n’est caractéristique de ce droit”.

^[55] A se vedea M. Fabre, op. cit., pp. 310-311.

^[56] Fr. Zenati, op. cit., pp. 610-611, nr. 16.

^[57] Idem, nr. 17.

^[58] Idem,nr. 17.

^[59] Ibidem.

^[60] M. Fabre, op. cit., pp. 82-83.

^[61] M. Fabre, op. cit., p. 86.

^[62] Ibidem, cu jurisprudenţa acolo citată.

^[63] Fr. Zenati, op. cit., nr. 18.

^[64] „Există chestiuni iritante care pot fi considerate aporii ale dreptului. Inconfortul pe care ele îl ocazionează suscită adesea resemnare şi acomodare, mult mai rar o contestare şi curiozitate” (Fr. Zenati-Castaing, op. cit., p. 605, nr. 1).