Călăuza rătăciților – competența internațională exclusivă a instanțelor române

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 3-26.

Introducere

Orice stat are norme de competență internațională exclusivă. În temeiul lor, anumite litigii cu element de extraneitate vor fi judecate doar de instanțele judecătorești proprii, în scopul protejării suveranității sau al bunei administrări a justiției.

Competența internațională exclusivă a instanțelor unui stat reprezintă una dintre cele mai importante concepte ale Dreptului internațional privat. Încălcarea ei de către instanțele altui stat sau de către un tribunal arbitral are consecințe catastrofale pentru justițiabili. Ea viciază atât autoritatea de lucru judecat, cât și forța executorie a hotărârii judecătorești sau arbitrale. A se vedea în acest sens, prevederile art. 45 alin. (1) lit. e) ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012^[1], ale art. 5 alin. (1) lit. m) și 6 ale Convenției nr. 41 de la Haga din 2 iulie 2019 privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine în materie civilă și comercială^[2], ale art. 1096 și 1097 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 1104 C. proc. civ. Iată de ce învățarea normelor de competență exclusivă a instanțelor române reprezintă una din premisele succesului înțelegerii și practicării corecte a dreptului internațional privat românesc de către studenții anului al IV-lea al facultăților juridice și de către profesioniștii dreptului.

Prezenta lucrare își are rădăcinile în provocările întâmpinate, în calitate de cadru didactic, atunci când predau studenților competența internațională a instanțelor române. Această sarcină a devenit tot mai dificilă pe măsura trecerii timpului pentru motive dezvăluite în paginile următoare. Scopul acestui expozeu este obținerea unei fotografii clare a competenței internaționale exclusive contemporane a instanțelor judecătorești din România, în ciuda alterărilor și distorsiunilor induse de pluralitatea izvoarelor juridice.

Țelul de mai sus explică alegerea titlului acestei lucrări, care evocă celebrul tratat filosofic Moreh Nevukim, redactat în arabă, în 1195, de Moise ben Maimon (mai cunoscut sub numele de Maimonide)^[3]. Prin acest tratat, vestitul rabin, medic și filosof (născut la Cordoba în 1135 și decedat la Cairo, în 1204) relevă legătura dintre Biblie și filosofie, care, deși sunt experiențe separate, derivă din aceleași rădăcini, tinzând către același scop. Filosofia lui Aristotel este, pentru Maimonide, drumul pe care omul înaintează spre desăvârșirea inteligenței sale, călăuzit fiind, pe acest drum periculos, de Biblie. Numai după ce a atins deplina moralitate (prin respectarea strictă a Bibliei), omul poate îndrăzni să caute nemurirea, care apare doar prin înțelegerea filosofică, metafizică. Studierea aprofundată a metafizicii nu este obligatorie pentru toți credincioșii, dar pentru toți, păzirea Torei trebuie însoțită de reflecția filosofică^[4]. Maimonide încerca, astfel, să concilieze teologia rabinică cu filosofia aristotelică și neoplatonică. Păstrând proporțiile, și studiul de față încearcă să concilieze diversele norme de competență internațională, risipite în diverse izvoare juridice formale.

Demersul nostru intelectual cuprinde șase etape. Introducerea conturează tema studiată, planul lucrării, metodele de studiu și sursele de documentare. Cea de-a doua etapă este dedicată preocupărilor anterioare privind competența exclusivă internațională a instanțelor române. Al treilea pas al cercetării noastre clarifică anumite afirmații din introducere, insistând asupra proliferării izvoarelor juridice formale în materie și asupra dificultăților întâmpinate de jurist în descifrarea competenței exclusive internaționale a instanțelor române contemporane. Cea de-a patra etapă se concentrează pe enunțarea unor principii menite a ne călăuzi, precum firul Ariadnei pe viteazul Tezeu, prin labirintul reglementărilor ades contradictorii. În cel de-al cincilea stadiu al cercetării noastre, îl voi transforma pe cititor în Dedal. Folosind ca aripi principiile enunțate în secțiunea a patra, cititorul se va înălța deasupra reglementărilor labirintice și va putea să vadă de sus o imagine limpede a competenței internaționale exclusive a instanțelor române. În cea de-a șasea etapă, cititorul, revenit cu bine din zborul de vultur, va memora câteva concluzii utile, menite să-i înlesnească și în viitor descifrarea hățișului de norme de competență exclusivă din dreptul internațional privat românesc.

În demersul nostru științific vom utiliza, ca resurse, normele juridice relevante din regulamente europene, tratate internaționale și din Codul de procedură civilă, completate cu interpretarea lor din doctrina românească. Metodele de cercetare utilizate sunt analiza (pentru dispozițiile legale relevante și pentru comentariile doctrinare) și sinteza (pentru organizarea ierarhică a normelor și a interpretărilor, cât și pentru cristalizarea unor principii de prioritate între reglementări concurente).

§1. Preocupări anterioare legate de sistematizarea competenței exclusive a instanțelor române

Fiind o etapă esențială a algoritmului de soluționare a unui litigiu civil cu element de extraneitate, chestiunea competenței exclusive a instanțelor a fost tratată în toate lucrările de drept internațional privat, publicate după 2012, cu trei excepții notabile^[5]. În modul de abordare a acestei probleme, în doctrina românească se conturează trei tendințe. Prima dintre ele constă în enunțarea (eventual comentarea) normelor de competență internațională exclusivă prevăzute de Codul de procedură civilă și de regulamentele Uniunii Europene^[6], în mod separat, fără a stabili o corelație între cele două seturi de norme (chiar dacă, uneori, se enunță ideea priorității de aplicare a normelor de competență edictate prin dreptul UE)^[7]. A doua manieră de abordare a competenței exclusive internaționale a instanțelor române este cea armonizatoare (incluzivă). Autorii stabilesc corelații și reguli de prioritate între normele de competență internațională de sorginte europeană ori internațională și cele din Codul de procedură civilă, încercând să delimiteze pentru fiecare categorie domeniul de aplicare (demers dificil mai ales în contextul intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1215/2012 și a Regulamentului nr. 650/2012, la aproximativ trei ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă)^[8]. Există și a treia tendință de tratare a subiectului, care câștigă adepți. Aceasta derivă din abordarea incluzivă, dar spre deosebire de aceasta propune simplificarea sistemului foarte complex de stabilire a competenței internaționale a instanțelor române prin constatarea abrogării implicite ori a imposibilității practice de aplicare a unor norme din Codul de procedură civilă, în actualul context legislativ european și internațional^[9].

§2. Haosul indus de sediile juridice multiple ale competenței exclusive a instanțelor române

Pe 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare actualul Cod de procedură civilă român^[10], reglementarea competenței internaționale exclusive a instanțelor române era mult mai clară din trei motive: Regulamentul (CE) nr. 44/2001 interfera doar cu actualul art. 1080 alin. (1) C. proc. civ., normele de competență din tratatele multilaterale sau bilaterale se aplicau doar între statele-părți și pentru că majoritatea prevederilor de competență internațională propuse în proiectele de regulamente ale UE la data respectivă fuseseră avute în vedere de redactorii români ai codului. Cu toate acestea, doctrina atrăgea atenția asupra existenței unor suprapuneri ori necorelări cu diverse norme de sorginte internațională care necesitau atenție suplimentară în scopul delimitării domeniului lor de aplicare^[11]. Din 2015 până în prezent, reglementarea competenței internaționale a instanțelor române s-a complicat considerabil în contextul intrării în vigoare a trei regulamente noi: Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 [ce extinde, prin art. 6 alin. (1), sfera normelor lui de competență obligatorii în materia consumatorilor, a contractelor individuale de muncă și în materia convenției de alegere a forului], Regulamentul (UE) nr. 650/2012, care erodează competența internațională exclusivă și preferențială a instanțelor române în materie de succesiuni și Regulamentul (UE) 2019/1111, care modifică competența exclusivă și preferențială a instanțelor române în materie de divorț și de răspundere părintească. În aceeași perioadă, a devenit aplicabilă Convenția nr. 37 de la Haga din 2005 (încheiată și ratificată de UE în numele statelor membre), care introduce reguli noi în materia convenției de alegere a forului (aplicabile între statele părți la convenție). În viitor, sediul juridic al competenței internaționale a instanțelor românești va cunoaște noi prefaceri, odată cu ratificarea de către țara noastră a Convenției nr. 35 de la Haga din 13 ianuarie 2000 privind protecția internațională a adulților [care va restrânge și mai mult sfera de reglementare a normelor de competență din art. 1079 pct. 3 și 4 și art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.]^[12] și cu intrarea în vigoare, începând cu 1 septembrie 2023, a Convenției nr. 41 de la Haga din 2 iulie 2019 privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine în materie civilă sau comercială^[13] (care conține norme de competență alternativă și exclusivă ale instanțelor statului de origine, transformate în fundamente ale recunoașterii și ale exequatur-ului). Așadar, atunci când trebuie să stabilească competența internațională a instanțelor românești, implicit pe cea exclusivă, juristul român trebuie să cerceteze reglementări din trei categorii de izvoare juridice: regulamentele Uniunii Europene, tratate multilaterale (în special convenții încheiate sub egida Conferinței de Drept International Privat de la Haga) sau bilaterale (de asistență juridică în materie civilă, încheiate de România cu alte state, mai cu seamă cu cele care nu sunt membre ale UE) și legile românești (Codul de procedură civilă și Codul insolvenței). Confruntat cu o astfel de reglementare în straturi, juristul român va declama ca Dante: „Pe când e omu-n miezul vieții lui/m-aflam într-o pădure-ntunecată, /căci dreapta mea cărare mi-o pierdui./Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată /pădure-a fost, încât de-a ei cumplire /gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!”^[14].

§3. Principii de soluționare a conflictelor între normele de competență internațională exclusivă a instanțelor române

Precum poetul toscan a fost ajutat să depășească starea de rătăcire și buimăceala cu ajutorul duhului lui Publius Vergilius Maro, în cele ce urmează vom sistematiza câteva reguli menite a-i arăta juristului român ce norme de competență internațională trebuie să aplice în situația concurenței dintre izvoare juridice diferite. Punctul de plecare îl reprezintă art. 1065 C. proc. civ., potrivit căruia dispozițiile Cărții a VII-a a codului („Procesul civil internațional”) se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altceva. Acest articol trebuie coroborat și cu art. 11, art. 20 și art. 148 din Constituție, care implementează în dreptul românesc concepția monistă asupra relației Drept internațional public-Drept intern. Prin urmare, în situația existenței mai multor norme de competență internațională edictate prin izvoare de categorii diferite, juristul român va trebui să respecte următoarea ordine de aplicare: întâi, va aplica regulile de competență internațională edictate prin tratatele multilaterale sau bilaterale încheiate de țara noastră sau prin regulamente ale Uniunii Europene (mai cu seamă atunci când, din economia regulamentelor, rezultă vocația universală a normelor de competență respective^[15]). Dacă nu există astfel de norme de sorginte internațională, atunci juristul va cerceta dreptul românesc în căutarea unor norme de competență internațională edictate prin legi speciale. Dacă și aceste căutări rămân fără rezultat, specialistul va apela la normele de competență prevăzute de Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, care se vor aplica în calitate de drept comun internațional privat. Aceste principii de prioritate a reglementărilor privind competența internațională a instanțelor române (aplicabile, implicit și determinării competenței exclusive) sunt confirmate de literatura de specialitate^[16]. Așadar, atunci când trebuie să stabilească competența internațională a instanțelor românești (inclusiv competența internațională exclusivă), se va proceda ca în cazul curățirii unei cepe roșii (adică se va porni de la reglementările internaționale-foile exterioare ale cepei, mergând către miezul ei cel dulce-normele de competență din legile interne ori din Codul de procedură civilă).

§4. Schiță actuală a competenței internaționale exclusive a instanțelor românești

Aplicând regulile de prioritate de mai sus, vom contura, în paginile următoare, o hartă cuprinzătoare a competenței internaționale exclusive contemporane a instanțelor românești. Deși va fi o imagine panoramică, surprinsă din punctul de vedere al unei păsări, zburând peste încâlcite reglementări, ea va fi limitată, întrucât constrângerile temporale, tipografice și umane m-au împiedicat să construiesc o perspectivă omniscientă. Și poate că ar fi un semn de prea multă trufie să încerc a-mi depăși condiția de muritor, limitat în trup și minte, încercând să simulez divinitatea!

Potrivit Codului de procedură civilă, competența exclusivă a instanțelor române este reglementată în articolele 1.079 și 1.080. Dar, în cele ce urmează, vom demonstra că art. 1.080 C. proc. civ. este abrogat implicit, în temeiul art. 6 și art. 24 ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 (Brussels I a) și art. 4-10 ale Regulamentului (UE) nr. 650/2012. Litigiile patrimoniale cu element străin de competență internațională exclusivă a instanțelor române sunt cele prevăzute de art. 24 al regulamentului Brussels I a, începând cu anul 2015 (mai precis, începând cu 10 ianuarie pentru punctele 1 și 3 ale art. 1080 C. proc. civ. și 17 august, pentru punctul 2 al art. 1080 C. proc. civ.).

Articolul 1.079 C. proc. civ. prevede competența exclusivă a instanțelor române în litigii cu element de extraneitate în materia statutului personal (în sensul stării civile, capacității și relațiilor de familie^[17]). Astfel, instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii referitoare la:

1) actele de stare civilă (în sens de instrument de probațiune) privitoare la persoane fizice domiciliate în România, cetățeni români sau apatrizi. Majoritatea statelor lumii și-au rezervat competența exclusivă în materia actelor de stare civilă referitoare la proprii cetățeni. Este, de asemenea, util să amintim aici despre dreptul cetățenilor români de a solicita serviciilor publice românești de evidență a persoanelor, eliberarea unor extrase multilingve ale actelor de stare civilă în temeiul prevederilor Convenției nr. 16 a Comisiei Internaționale de Stare Civilă, semnată la Viena în 8 septembrie 1976 și ratificată de țara noastră prin Legea nr. 65/2012^[18]. Temeiul acesta de competență exclusivă este rezonant cu cel privind înscrierile din registrele publice, altele decât cele de stare civilă, enunțat în art. 24 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012;

2) încuviințarea adopției minorului cetățean român sau apatrid și domiciliat în România; în practica judecătorească, s-a decis că reședința din Irlanda, existentă la data formulării cererii de adopție a unui minor cetățean român de către petenți cetățeni irlandezi, nu este de natură să schimbe statutul adoptatului de cetățean român cu domiciliul în România, atât timp cât statul irlandez nu îi asigură adoptatului un statut legal similar conceptului de domiciliu din dreptul românesc^[19]. Această dispoziție este înlocuită de prevederile corespunzătoare din tratatele de asistență juridică în materie civilă încheiate de România cu diverse state precum Albania, Bosnia-Herțegovina, Cehia, Republica Democratică Populară Coreea, Croația, Republica Moldova etc.^[20];

3) tutela și curatela în scopul protejării unui cetățean român sau apatrid, domiciliat în România. Doctrina consideră că relevanța practică a acestei dispoziții de competență exclusivă este redusă din cauza convergenței cu instrumente internaționale și europene care prevalează (spre exemplu, art. 7-11 ale Regulamentul UE 2019/1111 sau tratatele de asistență juridică în materie civilă sau Convenția nr. 34 de la Haga din 19 octombrie 1996^[21]). În curând, acestora li se va adăuga și Convenția nr. 35 de la Haga din 13 ianuarie 2000 asupra protecției internaționale a adulților^[22], în momentul în care acest tratat, recomandat spre aderare de Parlamentul European^[23], va fi ratificat de România^[24];

4) instituirea consilierii judiciare sau a tutelei speciale cu privire la o persoană fizică domiciliată în România. Și domeniul de reglementare al acestui temei de competență exclusivă va fi restrâns considerabil, odată cu ratificarea de către țara noastră a Convenției nr. 35 de la Haga din 13 ianuarie 2000;

5) desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei și alte litigii dintre soți, cu excepția celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soți sunt domiciliați în România, iar cel puțin unul dintre ei este cetățean român sau apatrid. Dacă soții sunt cetățeni ai Uniunii Europene, sau locuiesc pe teritoriul ei, în locul acestei norme se vor aplica prevederile art. 3-6 ale Regulamentului (UE) 2019/1111. În legislația de drept internațional privat a altor state s-a renunțat la competența exclusivă în această materie. Literatura de specialitate recomandă ca înainte de sesizarea instanțelor române cu astfel de litigii, să se verifice posibilitatea recunoașterii divorțului românesc în statul unde s-a încheiat căsătoria. Aceasta, deoarece textul legal românesc nu limitează competența exclusivă a desfacerii doar la căsătoriile încheiate în țara noastră^[25]. Instanțele române au competență exclusivă internațională și pentru litigiile personale sau patrimoniale dintre foștii soți, izvorâte din căsătorie^[26].

Se remarcă, în cuprinsul art. 1.079 C. proc. civ., utilizarea constantă a noțiunii de domiciliu, în vreme ce normele de drept internațional privat din Codul civil au înlocuit noțiunea de domiciliu prin cea de reședință obișnuită. Acest contrast a apărut din cauza sensului diferit pe care redactorii Codului de procedură civilă l-au acordat noțiunii de reședință obișnuită (a se compara art. 1.066 C. proc. civ. cu art. 2570 C. civ.). Considerăm necesară modificarea art. 1.079 C. proc. civ. în sensul înlocuirii noțiunii de domiciliu cu cea de reședință obișnuită, din rațiuni de consistență și de armonie a dreptului internațional privat românesc contemporan.

Articolul 1.080 C. proc. civ. reprezintă, în viziunea noastră, o fantomă, asemeni celor văzute de Dante în călătoria sa prin Infern. Articolul menționat instituia competența exclusivă a instanțelor române în litigii cu element de extraneitate pentru care, la nivelul UE, s-au adoptat, între timp, norme de aplicare imediată prioritare. În consecință, el a fost abrogat implicit în temeiul Regulamentelor (UE) nr. 1215/2012 (art. 6 și 24) și nr. 650/2012 (art. 4-10). Astfel, indiferent de situarea domiciliului pârâtului, instanțele române au competență jurisdicțională exclusivă în următoarele materii evaluabile în bani:

1. litigii privind drepturi reale imobiliare sau închirierea de imobile situate în România. Această competență devine alternativă în materia închirierii unor imobile situate în România, în vederea utilizării personale și temporare pe o perioadă de maximum șase luni consecutive, atunci când atât locatarul (persoană fizică), cât și proprietarul domiciliază pe teritoriul altui stat. Temeiul de competență exclusivă studiat coincide cu fundamentul exclusiv al recunoașterii și executării prevăzut în art. 6 al Convenției nr. 41 de la Haga din 2 iulie 2019, care se va aplica începând cu 1 septembrie 2023. Potrivit articolului menționat, în pofida articolului 5 (Fundamentele recunoașterii și executării), o hotărâre judecătorească privind drepturi reale imobiliare se recunoaște și se execută (în statele contractante) dacă și numai dacă bunul este situat în statul de origine^[27]. Se observă că acest fundament exclusiv reprezintă, de fapt, o normă de competență exclusivă a instanței de origine a hotărârii judecătorești de executat. În ceea ce privește raportul dintre fundamentul exclusiv al recunoașterii și executării stabilit de Convenția nr. 41 de la Haga din 2019 și norma de competență exclusivă din art. 24 pct. 1 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, relevant este art. 23 alin. (4) din tratat, potrivit căruia între statele membre ale UE, parte la Convenție, prioritate de aplicare va avea norma de competență exclusivă stabilită în art. 24 pct. 1 din regulament. Doar în raporturile dintre state membre ale UE și alte state părți la Convenția nr. 41 de la Haga din 2019, se va aplica fundamentul exclusiv al recunoașterii și executării prevăzut de art. 6 din tratat;

2. litigii privind constituirea, nulitatea, dizolvarea persoanelor juridice cu sediul în România sau privind validitatea deciziilor luate de organele acestor persoane juridice. Sediul persoanei juridice se determină potrivit dreptului internațional privat român;

3. litigii privind validitatea înregistrărilor făcute în registrele publice ținute în România;

4. litigii în materia brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale precum și a altor drepturi similare (pe cale directă sau de excepție) pentru care depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau se consideră că a avut loc în România (în temeiul unui instrument comunitar sau internațional) și pentru acțiunile privind înregistrarea sau validitatea unui brevet european acordat României. Excepție: competența Oficiului European pentru Brevete (reglementată de Convenția privind acordarea brevetelor europene – München, 5 octombrie 1973). Timp de șapte ani după intrarea în vigoare, pentru țara noastră^[28], a Acordului privind Curtea Unică în Materie de Brevete („Acordul U.P.C.”)^[29], semnat la 19 februarie 2013, instanțele române vor avea o competență preferențială asupra acestor litigii. La împlinirea celor șapte ani, competența alternativă a instanțelor române în materia brevetelor europene va fi pierdută în favoarea instanței unice;

5. Executarea silită a unei hotărâri străine în România.

Competența exclusivă a instanțelor române în litigiile privind contractele încheiate cu consumatorii (art. 1.080 pct. 3 C. proc. civ.) a fost abrogată prin articolele 6 și 18 ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012. Astfel, instanțele române sunt exclusiv competente să judece acțiunile introduse împotriva consumatorului cu reședința obișnuită în România. În cazul acțiunilor introduse de consumatorul cu reședința obișnuită în România împotriva profesionistului, competența este alternativă: fie instanțele de la reședința obișnuită a consumatorului (indiferent de statul unde este situat sediul profesionistului sau reședința lui obișnuită), fie cele de la sediul profesionistului (de la reședința lui obișnuită). În materia litigiilor succesorale cu element de extraneitate, competența exclusivă a instanțelor române prevăzută de art. 1.080 pct. 2 C. proc. civ. a fost abrogată prin art. 4-10 ale Regulamentului (UE) nr. 650/2012. Este vorba de o competență alternativă care devine exclusivă doar în ipoteza prevăzută de art. 5 al regulamentului: defunctul a ales ca lege aplicabilă succesiunii legea română, iar părțile interesate au încheiat o convenție de alegere a forului în favoarea instanțelor (unei instanțe) românești^[30].

Ce este convenția de alegere a forului (sau de prorogare de competență)?

Prin prorogare de competență în procesul civil internațional se înțelege extinderea sau prelungirea competenței unei instanțe judecătorești române în detrimentul alteia străine precum și situația inversă când o instanță străină își extinde competența în detrimentul unei instanțe românești^[31]. Prorogarea de competență poate fi voluntară expresă (se încheie o convenție de alegere a forului) și voluntară tacită (pârâtul se prezintă în fața forului sesizat și formulează apărări pe fond, fără să-i invoce necompetența).

Sediul juridic al prorogării de competență a înregistrat în dreptul românesc o evoluție subtilă. Astfel, instituția a fost reglementată de:

•   art. 1.067 și 1.068 C. proc. civ. (între 15 februarie 2013 și 10 ianuarie 2015);

•   art. 1.067 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și art. 6 și 25 ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 (între 10 ianuarie 2015-1 octombrie 2015);

•   art. 1.067 alin. (2) și (3) C. proc. civ., art. 6 și 25 ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, la care s-a adăugat Convenția de la Haga din 2005 (din 1 octombrie 2015 până azi). Acestor dispoziții cu caracter general li se adaugă dispoziții cu caracter special, edictate de diverse regulamente europene precum: articolele 15, 19 și 23 ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 (convențiile de alegere a forului în litigii privind asigurările, contractele încheiate de consumatori și contractele individuale de muncă), art. 4 al Regulamentului (CE) nr. 4/2009 (în materia obligațiilor de întreținere)^[32], art. 5 al Regulamentului (UE) nr. 650/2012 (în materie succesorală) și art. 10 al Regulamentului (UE) 2019/1111 (în materia răspunderii părintești^[33]).

Întrucât singurele prevederi românești rămase în vigoare, în prezent, sunt cele din art. 1.067 alin. (2) și (3) C. proc. civ. (privind prorogarea voluntară tacită), vom începe prezentarea instituției cu ele, pentru ca apoi să ne concentrăm pe prevederile regulamentului european (1215/2012) și ale tratatului internațional în materia convenției de alegere a forului.

Conform art. 1.067 alin. (2) și (3) C. proc. civ., dacă pârâtul se prezintă în fața instanței române ce l-a citat (deși aceasta nu era competentă internațional) și formulează apărări pe fond, fără a invoca excepția de necompetență până la terminarea cercetării procesului, atunci instanța română devine singura competentă să judece cauza respectivă, cu excepția situațiilor în care legea română prevede altceva. Însă, prorogarea de competență poate fi respinsă de instanțele române (împreună cu cererea), dacă litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă cu România (fapt apreciat din ansamblul circumstanțelor). În doctrină, s-au exprimat îndoieli asupra relevanței practice a prorogării tacite^[34].

Odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, în 10 ianuarie 2015, prin efectul articolelor 6 și 25 din actul normativ european, a fost abrogată reglementarea românească a convenției voluntare de alegere a forului din art. 1.067 alin. (1) și 1.068 C. proc. civ.

Potrivit art. 6 alin. (1) al regulamentului, dacă pârâtul nu domiciliază pe teritoriul unui stat membru al UE, competența instanțelor unui stat membru sesizate cu judecarea litigiului va fi stabilită conform legislației interne a forului, sub rezerva aplicării normelor din regulament privind dreptul consumatorului de a opta în materia unei acțiuni contra furnizorului între instanțele statului unde domiciliază consumatorul și cele ale statului unde domiciliază furnizorul [art. 18 alin. (1)], competența jurisdicțională alternativă privind un angajator care nu e domiciliat pe teritoriul unui stat membru (art. 21), competența exclusivă (art. 24) și prorogarea de competență convențională (art. 25).

Competența unor instanțe sau a unei instanțe dintr-un anumit stat poate deveni exclusivă prin convenția părților (în temeiul art. 25 al regulamentului). Astfel, părțile (indiferent de domiciliul lor) pot conveni, printr-o convenție, competența unei instanțe sau a instanțelor dintr-un stat membru asupra unui litigiu ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic patrimonial determinat. Această competență jurisdicțională internațională este exclusivă, cu excepția convenției contrare a părților^[35].

Pentru a fi validă, convenția atributivă de competență jurisdicțională internațională trebuie să îndeplinească condițiile de fond impuse de legea statului membru ale cărui instanțe devin competente. Condițiile de fond avute în vedere pentru validitatea convenției sunt cele reglementate de legea forului ales la momentul încheierii convenției sau la momentul sesizării instanței^[36]. În privința condițiilor de formă, convenția este validă dacă îndeplinește una din următoarele cerințe:

a) formă scrisă (se asimilează acestei forme și comunicarea electronică ce permite consemnarea durabilă a convenției);

b) forma verbală cu confirmare scrisă;

c) forma conformă cu obiceiurile statornicite între părți;

d) forma conformă cu uzanța din comerțul internațional pe care părțile o cunosc sau ar trebui să o cunoască și care este notorie și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul respectiv.

Instanța sau instanțele dintr-un stat membru cărora printr-un act constitutiv de trust (un fel de fiducie) li s-a atribuit competență dobândesc jurisdicție exclusivă asupra oricărei acțiuni introduse împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust, acțiune legată de relațiile dintre aceste persoane sau de drepturile ori obligațiile acestora în cadrul trustului.

Convențiile atributive de competență (sau stipulațiile similare din actele constitutive ale unui trust) sunt lipsite de efecte juridice în următoarele cazuri:

a) contravin dispozițiilor următoarelor articole din regulament: art. 15 (convenții atributive de competență în materie de asigurări), art. 19 (convenții atributive de competență în materia contractelor încheiate cu consumatorii), art. 23 (convenții atributive de competență în materia contractelor individuale de muncă). Aceste dispoziții speciale limitează, în temeiul art. 6 din regulament, prevederile art. 126 C. proc. civ.^[37] doar la litigiile patrimoniale fără element de extraneitate judecate în România;

b) când aceste convenții sau stipulații derogă de la competența exclusivă a instanțelor, stabilită potrivit art. 24 din regulament (deci și de la competența exclusivă a instanțelor române, așa cum a fost prezentată mai sus).

Clauza atributivă de competență internațională jurisdicțională este autonomă față de contractul în care este inserată, ceea ce face ca valabilitatea ei să nu fie influențată de validitatea contractului [art. 25 alin. (5)].

În prezent, pe lângă textele de lege deja amintite, o reglementare specială a convenției de alegere a forului se găsește în Convenția nr. 37 de la Haga asupra acordurilor de alegere a forului^[38], încheiată pe 30 iunie 2005, sub auspiciile Conferinței de Drept Internațional Privat. Acest tratat a fost ratificat, până în prezent, de către Statele Unite Mexicane (pe 26 septembrie 2007), de Uniunea Europeană (implicit și de țara noastră, pe 4 decembrie 2014, prin Decizia Consiliului nr. 2014/887/EU^[39]), de Singapore (2 iunie 2016), de Muntenegru (18 aprilie 2018), de Danemarca (30 mai 2018), de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord (prin accesiune, începând cu 28 septembrie 2020 și cu rezerve în materia asigurărilor) și de Ucraina (28 aprilie 2023). Tratatul a intrat în vigoare pe 1 octombrie 2015^[40].

Când vom aplica unei convenții de alegere voluntară a forului art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 și când îi vom aplica Convenția nr. 37 de la Haga din 2005?

Răspunsul este oferit de art. 26 alin. (6) al Convenției. Astfel, art. 25 din regulament se va aplica atunci când ambele părți sunt domiciliate (își au reședința obișnuită) într-un stat membru al Uniunii Europene. Dacă una sau toate părțile sunt domiciliate într-un stat din afara UE, dar care este parte la tratat, atunci recurgem la prevederile Convenției nr. 37 de la Haga. Dacă părțile își au reședința obișnuită într-un stat care nu este nici parte la Convenție și nici membru al Uniunii Europene, dar instanța aleasă este pe teritoriul UE, atunci art. 25 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 are prioritate^[41].

După ce am lămurit modul de întrebuințare al tratatului internațional, îi vom studia prevederile esențiale.

Conform art. 1, convenția are ca obiect acordurile de alegere exclusivă a forului încheiate în litigii cu element de extraneitate, în materie civilă și comercială. Sfera noțiunii de „materie civilă și comercială” utilizată de art. 1 al convenției este extrem de cuprinzătoare, chiar vagă. De aceea, precizările art. 2 ale tratatului internațional, unde sunt enumerate litigiile cu element de extraneitate excluse din domeniul de reglementare al tratatului, sunt binevenite. Comparând cazurile enumerate în art. 2 al tratatului cu cele din art. 25 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatăm că tratatul internațional exclude din domeniul său de reglementare, convențiile de alegere a forului în materia raporturilor juridice cu element de extraneitate stabilite cu consumatorii [art. 2 alin. (1) lit. a)], convenții supuse unei reglementări speciale în dreptul Uniunii Europene prin art. 19 din regulament. De asemenea, tratatul internațional exclude din domeniul său de reglementare convențiile de alegere exclusivă a forului în raporturi internaționale de dreptul muncii [art. 2 alin. (1) lit. b)]. Cu alte cuvinte, tratatul acceptă că și în aceste litigii cu element de extraneitate se poate încheia o astfel de convenție, dar nu o reglementează. Aceste convenții sunt însă reglementate de art. 23 al regulamentului. În alin. (2) al art. 2 al tratatului sunt descrise materiile în care nu este posibilă încheierea unei convenții de alegere exclusivă a forului (aici intră atât litigii civile cu element de extraneitate privind drepturi neevaluabile în bani, dar și cauze cu un obiect evaluabil în bani: succesiunile, insolvența și concordatul, transportul de pasageri, îngrădirea concurenței, încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală etc.). Menționăm că în materia insolvenței transfrontaliere, convenția de alegere exclusivă a forului nu este acceptată nici de reglementările ce trebuie aplicate de autoritățile române, respectiv Legea nr. 85/2014 (pentru proceduri ce au legătură cu state non-UE) și Regulamentul (UE) 2015/848 (pentru proceduri ce au legătură cu state UE). În materia succesiunii, convenția de alegere a forului este guvernată de prevederile art. 5 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012.

Articolul 3 al convenției conține o definiție a acordului de alegere exclusivă a forului. Comparând textul acestui articol cu dispozițiile din art. 25 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatăm că și în textul tratatului și în regulament, instituția juridică are aceleași trăsături. Astfel, princonvenție de alegere a forului se înțelege un acord privind stabilirea competenței jurisdicționale a instanțelor unui stat sau a unei instanțe determinate dintr-un stat asupra litigiilor actuale sau viitoare, încheiat în formă scrisă sau prin alte mijloace de comunicare care permit accesarea ulterioară a informațiilor (telex, E-mail, telegramă, telecopiator, Whatsapp^[42] etc.) și care reprezintă un temei de competență jurisdicțională exclusivă, cu excepția unei stipulații contrare. Atât tratatul internațional, cât și regulamentul, precizează autonomia validității clauzei de alegere a forului de validitatea contractului din care face parte.

Potrivit art. 5 al tratatului internațional, instanțele sau instanța desemnate prin acordul de alegere a forului dobândesc competența de a soluționa litigiul respectiv (reamintim că este vorba de o competență internațională exclusivă) cu excepția cazului în care acordul respectiv este nul potrivit legislației forului ales. Alineatul (2) precizează că forul ales în baza acordului nu poate respinge soluționarea litigiului pe motiv că acesta este de competența instanțelor dintr-un alt stat parte. Alineatul (3) prevede că dispozițiile din alineatele precedente nu pot afecta (a se citi „nu pot contraveni”) normele privind competența în funcție de tipul litigiului și valoarea cererii (aici intrând, în opinia noastră, și dispozițiile de competență internațională exclusivă^[43]) sau cele privind repartizarea internă a competențelor între instanțele unui stat contractant. Utilizarea atributului „internă” este o dovadă a faptului că normele de competență în funcție de tipul litigiului sau valoarea cererii au, în intenția redactorilor, sensul de norme de competență internațională exclusivă. Numai competența internațională exclusivă nu este negociabilă din punctul de vedere al statelor, cea preferențială dând posibilitatea părților litigiului să aleagă forul unde își vor tranșa neînțelegerea cu element de extraneitate. Coroborând dispozițiile alineatelor doi și trei, concluzionăm că forul ales poate respinge cererea de soluționare a litigiului civil internațional doar dacă prin acordul de desemnare a forului s-a încălcat competența internațională exclusivă a altui stat sau dacă acordul încalcă normele de competență internă materială și teritorială ale statului de care aparține instanța aleasă.

Comparând situațiile în care forul ales poate refuza competența jurisdicțională internațională exclusivă conform art. 5 al Convenției nr. 37 de la Haga din 2005 cu cele prevăzute în art. 25 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatăm că, potrivit regulamentului, instanțele române se bucură de mai multe temeiuri de a refuza competența internațională exclusivă conferită lor de către părți, decât potrivit Convenției nr. 37 de la Haga. Conform regulamentului, convențiile de alegere contrare dispozițiilor speciale privind alegerea forului în materie de asigurări, consumatori și contract individual de muncă nu produc efecte. Prin urmare, actuala reglementare a acordului de alegere a forului în Dreptul internațional privat românesc creează o discriminare între părțile unui litigiu civil internațional care aleg instanțele românești, după cum părțile își au reședința obișnuită sau sediul principal în state ce au ratificat Convenția nr. 37 de la Haga sau în state membre ale UE. Șansa părților de a li se respecta manifestarea de voință în favoarea instanțelor române crește dacă acordul lor intră sub incidența Convenției nr. 37 de la Haga din 2005.

Articolul 6 al tratatului reglementează obligațiile instanțelor nealese. O instanța a unui stat contractant care nu a fost desemnată este obligată să suspende judecata sau să respingă cererea, dând astfel efect acordului de alegere a forului. Acest acord va fi încălcat de către o instanță ce nu a fost aleasă în următoarele cazuri:

a) acordul este nul potrivit legii statului forului ales [este o condiție menționată și în alin. (1) al art. 5 al tratatului];

b) una dintre părți nu a avut capacitatea de a încheia un astfel de acord potrivit legii statului instanței sesizate dar nealese;

c) aplicarea acordului creează o nedreptate evidentă sau contravine flagrant ordinii publice a statului instanței sesizate;

d) din motive excepționale, independente de părți, acordul nu poate fi executat sau

e) dacă instanța aleasă a refuzat judecarea cauzei.

Dintre cazurile enumerate, se observă că cele de la punctele c) și b) asigură respectarea normelor de competență internațională exclusivă ale statului instanței sesizate, dar nedesemnate de către părți. Motivul de la punctul b) a fost inclus, deoarece se poate afirma că părțile nu au capacitatea juridică de a încheia convenții ce lezează ordinea publică a statului instanței nealese, prin încălcarea normelor de competență exclusivă ale acestuia.

Articolul 6 lit. c) al tratatului este în armonie cu art. 1.082 C. proc. civ. care lipsește de efecte juridice convențiile de alegere a forului care desemnează o instanță străină pentru a soluționa litigiile aflate în competența personală sau patrimonială exclusivă a instanțelor române.

Articolul 31 al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 dispune că, atunci când este sesizată o instanță dintr-un stat membru căreia o convenție de prorogare de competență îi conferă competență exclusivă asupra litigiului, orice instanță dintr-un alt stat membru, indiferent de momentul sesizării ei, suspendă acțiunea până când instanța sesizată în temeiul convenției stabilește că nu este competentă. Dacă instanța desemnată prin convenție își declară competența asupra litigiului, orice altă instanță dintr-un stat membru, indiferent de momentul sesizării ei, își declină competența în favoarea acesteia. Prin această dispoziție, legiuitorul european conferă o forță juridică deosebită convenției părților privind instanța sau instanțele competente să soluționeze cauza. Aceste prevederi nu se aplică litigiilor privind asigurările, contractele încheiate de consumatori și contractele individuale de muncă, dacă:

• reclamantul este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul și

• convenția de prorogare de competență nu este validă potrivit dispozițiilor speciale privind convențiile atributive de competență din aceste materii.

O contribuție majoră a Convenției nr. 37 de la Haga din 2005 la dezvoltarea dreptului internațional privat constă în aceea că oferă soluții uniforme clare și detaliate conflictelor de legi privind condițiile de validitate ale înțelegerii de alegere a forului. Condițiile de formă ale convenției de alegere a forului sunt supuse normei materiale din art. 3 lit. c) din tratat și au fost descrise mai sus. Condițiile de fond sunt guvernate de legea statului forului ales (art. 5), cu excepția capacității părților de încheia acordul. În doctrina spaniolă, s-a afirmat opinia potrivit căreia capacitatea juridică ar fi singura condiție de fond a acordului de alegere a forului care ar fi guvernată nu de legea forului ales, ci de legea forului derogat, în temeiul art. 6 lit. b) din tratat^[44]. Această opinie este doar parțial adevărată. Capacitatea juridică este guvernată atât de legea forului ales, cât și de legea statului forului derogat, deoarece, pe de-o parte, capacitatea juridică este una din condițiile de fond ale înțelegerii de alegere a forului, deci va fi supusă legii statului forului ales și, pe de altă parte, legea statului instanței derogate trebuie să confirme capacitatea părților de a desemna o instanță străină [art. 6 lit. a) și b) din tratat]. O aplicare cumulativă asemănătoare a două sisteme de drept capacității juridice de a încheia un act juridic se întâlnește în dreptul internațional privat român în materia condițiilor de fond ale adopției (art. 2.607 C. civ.). Convenția nr. 37 de la Haga nu conține vreo prevedere care să excludă retrimiterea, de aceea, legea forului ales sau cea a forului sesizat vor cuprinde și normele lor conflictuale [art. 2.559 alin. (3) C. civ. nu se aplică în acest caz]^[45].

În dreptul Uniunii Europene, art. 25 alin. (1) al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 supune toate condițiile de fond ale convenției de alegere a forului legii instanței alese (inclusiv capacitatea părților).

În acest moment, trebuie să ne întrebăm cât de utilă este păstrarea, în Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, a unor norme de competență exclusivă internațională care fie au o aplicabilitate practică marginală (din cauza normelor de sorginte internațională, fiind la un pas de a cădea în desuetudine), fie sunt abrogate implicit de izvoarele juridice formale internaționale. În opinia mea, legiuitorul, asemeni unui grădinar iscusit (care plivește buruienile), trebuie să se îngrijească, constant, de relevanța practică a normelor juridice din legile românești. Tot legiuitorul, asemeni unui arhitect ce consideră funcționalitatea fiecărui element de construcție pe care îl adaugă proiectului, trebuie să se îngrijească ca legile sale să conțină doar reguli utile, unice și esențiale. Toate aceste considerente funcționaliste pledează pentru o revizuire a normelor de competență internațională exclusivă din Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă. În locul unor reguli de competență care să reia normele din izvoarele internaționale, este mai utilă folosirea unor norme de trimitere către regulamentele sau tratatele multilaterale sau bilaterale aplicabile.

Concluzii

În prezent, competența exclusivă a instanțelor române prevăzută de Codul de procedură civilă a suferit următoarele modificări: din articolul 1079 (competența personală exclusivă) numai punctele 1 și 2 își mențin domeniul de reglementare și vigoarea legală nealterată. Punctul 3 (tutela și curatela unui cetățean român sau apatrid cu domiciliul în România) a fost considerabil diminuat ca sferă de aplicare, prin norme de competență de sorginte europeană sau internațională. Punctul 4 (consilierea judiciară sau tutela specială a unei persoane domiciliate în România) va suferi o soartă similară normei de la punctul 3 odată cu ratificarea de către România a Convenției nr. 35 de la Haga din 13 ianuarie 2000. Temeiul de competență exclusivă personală de la punctul 5 (desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei și alte litigii dintre soții domiciliați în țara noastră, dintre care unul cetățean român sau apatrid) a fost și el considerabil limitat, geografic și ca importanță, prin norme de competență alternative de origine internațională. Articolul 1080 C. proc. civ. a fost abrogat implicit prin Regulamentele (UE) nr. 1215/2012 și nr. 650/2012. Articolele 1067 și 1068 C. proc. civ. au fost abrogate implicit prin articolele relevante ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 și ale altor regulamente europene și prin ratificarea de către UE a Convenției de la Haga nr. 37 din 2005.

Mai are rost să păstrăm în Codul de procedură civilă norme de competență exclusivă internațională care sunt fie abrogate implicit, fie căzute în desuetudine? Personal, considerăm că trebuie înlocuite cu norme de trimitere către actele normative relevante în actualul peisaj juridic internațional.

Note de subsol

^[1] Publicat în J.O. L 351 din 20 decembrie 2012. Textul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare) se găsește la următoarea adresă web: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32012R1215&qid=1687456772005 (22 iunie 2023).

^[2] Publicată în J.O. L 187 din 14 iulie 2022. Textul în limba română al convenției se găsește la următoarea adresă web: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:22022A0714(01) (22 iunie 2023).

^[3] Tratatul poate fi consultat în limba engleză la următoarea adresă web: https://www.ccel.org/ccel/m/maimonides/guide/cache/guide.pdf (accesat pe 3 iulie 2023). A fost tradus în limba română și publicat ca M. Maimonide, Călăuza rătăciților, Ed. Hasefer, București, 2000.

^[4] M. Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, III. De la Mahomed la epoca Reformelor, Ed. Științifică, București, 1991, p. 159-162.

^[5] D.-A. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013; S. Deleanu, Drept internațional privat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013 și E. Ungureanu, A.C. Tatar, Drept internațional privat. Partea generală actualizată, Ed. Lumen, Iași, 2014.

^[6] Este vorba mai ales de Regulamentul (CE) nr. 44/2001, înlocuit, după 2015, de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. Dar și alte regulamente europene exercită influențe asupra normelor de competență exclusivă a instanțelor române din Codul de procedură civilă (exemple: Regulamentul nr. 650/2012, Regulamentul 2019/1111, înlocuitorul Regulamentului nr. 2201/2003 etc.).

^[7] D. Lupașcu, D. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 300, 303-304 (interesantă este nota de subsol nr. 5 de la p. 303, unde se amintește de respingerea unei excepții de neconstituționalitate care viza primatul regulamentelor europene asupra normelor de competență exclusivă din Legea nr. 105/1992), 330, 353, 357 și 358; N. Diaconu, Drept internațional privat, ed. a 6-a, Ed. Universitară, București, 2013, p. 337, 339, 341-342, 348-351; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 388-392, 411-412, C. Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, ed. a 5-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 50-65, 86-89; C. Jugastru, în I. Leș, C. Jugastru (coord.), T. Bodoașcă, A. Circa, E. Hurubă, V. Lozneanu, A. Tabacu (autori), Tratat de drept procesual civil, Vol. II, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 705-708, 725-731, 739-752, 768-770; N. Diaconu, D.A. Crăciunescu, Procesul civil internațional în contextul exigențelor juridice contemporane, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 52-53, 72, 74-76, 83-89, 95, 105-108; C.P. Buglea, Dreptul internațional privat român, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 179-181, 184, 186-187, 199 și A.L. Chelaru, I. Chelaru, Drept internațional privat român. Curs elementar, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 370-371, 373-375.

^[8] F.G. Păncescu, Drept procesual civil internațional, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 40-41, 120-12, 138, 142, 143, 145, 148, 150-152, 158-159, 160-161, 163, 164-166; A.-L. Codreanu, Legea aplicabilă în procesul civil internațional și competența internațională a instanțelor, Ed. Universitară, București, 2019, p. 71, 72, 78-79, 82, 83, 85-86, 96-97, 99-100, 103, 112 și Ș.A. Stănescu, Procesul civil internațional, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 32, 37, 50-51, 53, 54-66, 74-76, 78-79.

^[9] S. Popovici, Drept internațional privat,Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 37, 39, 42, 45-47, 49-57 și C. Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, ed. a 6-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 51-75 (se remarcă radicala schimbare de opinie, față de ediția precedentă, cu privire la competența internațională exclusivă a instanțelor române).

^[10] Conform prevederilor art. 81 al Legii nr. 76/2012.

^[11] F.G. Păncescu, op. cit., p. 120-166 și Ș.A. Stănescu, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București, 2017.

^[12] Pentru detalii, a se vedea C. Dariescu, Imperative ale modernizării protecției internaționale a adulților vulnerabili în România, în Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Drept, nr. 1/2023, p. 105-124.

^[13] Conform Status Table. 41: Convention of 2 July 2019 on the Recognition and Enforcement of Foreign Judgments in Civil or Commercial Matters, la: https://www.hcch.net/en/instruments/conventions/status-table/?cid=137 (31 iulie 2023). Tratatul a fost ratificat de Uniunea Europeană pe 29 august 2022, în numele statelor-membre.

^[14] Dante Aligheri, Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul. Paradisul, traducere George Coșbuc, prefață, note și comentarii Alexandru Balaci, Ed. Gramar, București, 2010, p. 7.

^[15] O astfel de vocație universală a unor norme de competență din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 este asigurată prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din respectivul regulament.

^[16] N. Diaconu, Drept internațional privat, ed. a 6-a, Ed. Universitară, București, 2013, p. 337; F.G. Păncescu, op. cit.,p. 138-143, 145, 148, 150-152, 154, 158-159; A.-L. Codreanu, op. cit., p. 71, 72, 83; S. Popovici, op. cit., p. 37; C. Jugastru, în I. Leș, C. Jugastru (coord.), T. Bodoașcă, A. Circa, E. Hurubă, V. Lozneanu, A. Tabacu (autori), op. cit.,p. 705-706; N. Diaconu, D.A. Crăciunescu, Procesul civil internațional în contextul exigențelor juridice contemporane, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 79, 95, 105; A.L. Chelaru, I. Chelaru, op. cit., p. 370; Ș.A. Stănescu, op. cit.,p. 32 etc.

^[17] I. Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, op. cit., p. 772.

^[18] F.G. Păncescu, op. cit., p. 140-141. Pentru detalii asupra extraselor multilingve, a se consulta, spre exemplu: https://www.evpcv.ro/ro/eliberarea-extraselor-multilingve-de-stare-civila (accesat pe 8 august 2023).

^[19] I. Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, op. cit., p. 773-774 unde se menționeazăDecizia nr. 328 din 7 martie 2005 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru critica menținerii domiciliului ca temei al competenței exclusive în materia adopției în defavoarea reședinței obișnuite și pentru omiterea din textul legal a competenței în materia încetării adopțiilor internaționale și a recunoașterii adopțiilor încuviințate în străinătate, a se vedea F.G. Păncescu, op. cit., p. 143.

^[20] Pentru lista completă a statelor, a se consulta F.G. Păncescu, op. cit., p. 143, nota de subsol 2.

^[21] Ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, publicată în M. Of. nr. 895 din 28 decembrie 2007.

^[22] Pentru detalii privind influența normelor de competență internațională din articolele 5-11 ale Convenției nr. 35 de la Haga din 13 ianuarie 2000 asupra art. 1079 și art. 1081 C. proc. civ., a se vedea C. Dariescu, Imperative ale modernizării protecției internaționale a adulților vulnerabili în România în Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Drept, nr. 1/2023, p. 105-124.

^[23] A se consulta documentul European Parliament, Direcția Generală Politici Interne, Departamentul Tematic C: Drepturile Cetățenilor și Afaceri Constituționale, Afaceri Juridice, Convenția de la Haga din 13 ianuarie 2000, Notă, PE 462.496, Ro, disponibil la adresa: http://www.europarl.europa.eu/document/activities/cont/201301/20130110ATT58889/20130110ATT58889RO.pdf (accesată pe 25 martie 2016).

^[24] Pentru proiectul legii românești de ratificare a se consulta: https://www.just.ro/proiectul-legii-pentru-aderarea-romaniei-la-conventia-privind-protectia-internationala-a-adultilor-adoptata-la-haga-la-13-ianuarie-2000/ (accesată pe 1 august 2023).

^[25] F.G. Păncescu, op. cit., p. 150.

^[26] Ibidem.

^[27] Traducerea românească a Convenției nr. 41 de la Haga din 2 iulie 2019 se găsește la: https://assets.hcch.net/docs/b2b33896-05c2-426e-8ea5-f0f4c51c3b7b.pdf (2 august 2023).

^[28] Pentru a determina data exactă a aplicării acordului pentru România trebuie să coroborăm dispozițiile conținute în art. 84 alin. (2) și (3) cu cele din art. 89 alin.(2). Textul acordului în limba română se găsește la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=OJ:C:2013:175:FULL (2 august 2023).

^[29] Acest acord a intrat în vigoare, din punctul de vedere al UE, pe 1 iunie 2023, conform informațiilor de la Agreement on a Unified Patent Court (UPC), disponibile la: https://www.consilium.europa.eu/en/documents-publications/treaties-agreements/agreement/?id=2013001 (2 august 2023).

^[30] Pentru detalii asupra determinării competenței internaționale a instanțelor române în materie succesorală, potrivit Regulamentului (UE) nr. 650/2012, a se consulta Ș.A. Stănescu, op. cit.,p. 76-79.

^[31] În acest sens, a se vedea I. Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, op. cit., p. 788.

^[32] În cazul obligației de întreținere a minorilor (persoane fizice sub 18 ani), regulamentul nu îngăduie convenția de alegere a forului. În acest regulament, convenția are efectul ei obișnuit: izvor de competență exclusivă.

^[33] O particularitate a acestei convenții de alegere a forului este aceea că oferă competență exclusivă doar dacă părțile au acceptat competența instanței expres în timpul procedurii, iar instanța s-a asigurat că părțile au fost informate asupra dreptului lor de a contesta competența. În rest, convenția în materia răspunderii părintești este izvor de competență alternativă.

^[34] C. Dariescu, When Forum Non-conveniens Can be Invoked before Romanian Courts?, lucrare prezentată pe 12 septembrie 2013 la a Cincea Conferință a Jurnalului de Drept Internațional Privat (Madrid, 12-13 septembrie 2013), organizat de Journal of Private International Law și Universidad Autonoma de Madrid.

^[35] Pentru precizări privind necesitatea ca forul ales să fie situat pe teritoriul UE, a se vedea T.-M. Bantaș-Văduva, Norme de drept internațional privat în materie civilă și comercială în dreptul european. Competența de soluționare și efectele hotărârilor străine. Legea aplicabilă contractelor, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 90. Obligativitatea ca cel puțin una dintre părți să fie domiciliată pe teritoriul Uniunii Europene nu mai poate fi susținută în lumina art. 26 alin. (6) al Convenției de la Haga din 2005 (ratificată de UE).

^[36] I. Rebeca, Drept internațional privat european, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 402.

^[37] F.G. Păncescu, op. cit., p. 126.

^[38] Textul autentic poate fi consultat la următoarea adresă web: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A22022A0714%2801%29 (accesată pe 5 august 2023).

^[39] Publicată în J.O. L 353 din 10 decembrie 2014.

^[40] Conform statului convenției disponibil la următoarea adresă web: https://www.hcch.net/en/instruments/conventions/status-table/?cid=98 (5 august 2023).

^[41] A. Codón Alameda, A. Fluvià Fajula, M. Torrent Moreno, Choice-of-court agreements under Brussels I recast Regulation. A check-list for European judges, p. 5, la: https://dokumen.tips/documents/choice-of-court-agreements-under-brussels-i-recast-luxembourgwrittenpaper.html?page=5 (5 august 2023).

^[42] R. Arenas, La aprobación por la UE del Convenio de la Haya sobre acuerdos de elección de foro: un cruce de caminos,p. 8, articol disponibil la următoarea adresă web: https://www.academia.edu/10368527/La_aprobaci%C3%B3n_por_la_UE_del_Convenio_de_La_Haya_sobre_acuerdos_de_elecci%C3%B3n_de_foro_un_cruce_de_caminos (5 august 2023) și publicat în revista La Ley-Unión Europea no. 22 din ianuarie 2015.

^[43] Traducerea românească „competență materială” poate fi înșelătoare, ducându-l cu gândul pe jurist doar la normele de competență materială internă, ignorându-le pe cele de competență internațională exclusivă.

^[44] R. Arenas, op. cit., p. 9.

^[45] R. Arenas, op. cit., p. 9.