Repere jurisprudențiale privind aplicarea excepției de ordine publică în dreptul internațional privat pentru motivul încălcării dreptului la un proces echitabil

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 77-103.

Introducere^[1]

Elementul de extraneitate dă naștere unor situații în care ordinea juridică română este confruntată cu legi și acte jurisdicționale din afara acesteia. Pe de-o parte, este posibil ca judecătorul român să fie desemnat de către norma conflictuală să acționeze aplicând în mod direct o lege străină. Pe de altă parte, judecătorul poate fi sesizat cu recunoașterea unor drepturi dobândite în străinătate.

În anumite cazuri, efectele legii ori hotărârii străine sunt intolerabile pentru ordinea juridică a statului din care face parte instanța sesizată. Pentru a se proteja în astfel de situații, statele au dezvoltat un concept specific care permite refuzarea acelor consecințe indezirabile, desemnat terminologic prin sintagmele ordine publică sau ordine publică de drept internațional privat, instrumentul de protecție a valorilor fundamentale fiind reprezentat de excepția de ordine publică în dreptul internațional privat.

Excepția sau rezerva de ordine publică poate fi definită ca o instituție specifică a dreptului internațional privat, ce permite judecătorului sau autorității publice:

i) să înlăture de la aplicare legea străină la care trimit normele conflictuale sau

ii) să refuze să confere efecte depline unor hotărâri străine ori unor situații juridice create valabil în străinătate, deoarece acestea conduc la rezultate de neconceput pentru ordinea juridică a statului din care face parte instanța sau autoritatea publică^[2].

Din perspectivă istorică, excepția de ordine publică a fost instrumentul prin care s-a gestionat aplicarea drepturilor fundamentale în raporturile juridice cu element de extraneitate^[3]. Așa cum s-a arătat în doctrină, având în vedere ceea ce Convenția europeană a drepturilor omului^[4] reprezintă, anume un compromis cu privire la standardele minime de protecție a drepturilor fundamentale ale omului, această convenție, în integralitatea sa, este parte a ordinii publice de drept internațional privat a statelor membre ale Consiliului Europei^[5].

Curtea de Casație Franceză a pus semnul echivalenței între drepturile fundamentale și ordinea publică de drept internațional privat încă din 1948, când a afirmat că în speță se va aplica o lege străină, sub rezerva principiilor de justiție universală, considerate în ordinea juridică franceză ca beneficiind de o valoare internațională absolută^[6].

În 1971, Curtea Constituțională din Germania a fost chemată să decidă dacă legea spaniolă, care nu recunoștea divorțul anterior al unui cetățean german, încălca dreptul la căsătorie al acestuia^[7]. Cu această ocazie, judecătorul constituțional german a statuat că ordinea publică include și drepturile fundamentale reglementate de Convenția europeană a drepturilor omului^[8].

În dreptul internațional privat român, nu încape nicio îndoială că drepturile fundamentale se regăsesc printre valorile de ordine publică. Articolul 2564 C. civ. prevede în mod expres că ordinea publică de drept internațional privat include „drepturile fundamentale ale omului”^[9].

În mod incontestabil, rezerva de ordine publică trebuie să rămână un mecanism excepțional. Or, pentru a atinge acest rezultat, practica și doctrina au creat o serie de factori de limitare a excepției de ordine publică.

Iar din moment ce drepturile fundamentale sunt integrate în mecanismul excepției de ordine publică, ele însele sunt subsumate acestei limitări.

Altfel spus, absolutismul drepturilor fundamentale, concretizat în vocația lor universală de aplicare, este atenuat în momentul în care ele sunt concepute drept expresii ale valorilor care alcătuiesc ordinea publică de drept internațional privat^[10].

În continuare, vom analiza reperele pe care ni le oferă jurisprudența CEDO și CJUE în privința situațiilor în care o hotărâre poate fi refuzată de la recunoaștere ori executare pe motiv că încalcă una din componentele dreptului la un proces echitabil.

În ordine, vom expune diverse ipoteze de invocare a excepției de ordine publică pentru ocrotirea dreptului de acces la justiție (§1), dreptului la apărare (§2), principiilor contradictorialității și egalității armelor (§3), dreptului la o hotărâre motivată (§4),obligației de a organiza dezbateri orale și caracterului public al ședințelor de judecată (§5), respectiv a dreptului la un tribunal imparțial și independent (§6).

După cum vom detalia, excepția de ordine publică nu va interveni pentru a salvgarda dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil (§7) sau dreptul la executarea hotărârii judecătorești (§8).

§1. Excepția de ordine publică și dreptul de acces la justiție

Dreptul de acces la justiție și principiul încrederii reciproce. În sistemele de drept anglo-saxone, încălcarea unei clauze de alegere a instanței competente permite judecătorului ales de părți să emită un anti-suit injunction, un ordin prin care i se interzice unei persoane să inițieze sau să continue o acțiune într-o altă jurisdicție decât cea aleasă de părți.

Practic, în baza acestui anti-suit injunction, i se refuză accesul la justiție într-un alt for reclamantului care ignoră clauza de jurisdicție. Întrebarea care s-a pus a fost în ce măsură pot fi recunoscute asemenea somații în sistemele de drept continentale.

Cu privire la un anti-suit injunction emis într-un stat membru, CJUE a statuat că un asemenea ordin, care împiedică judecătorul sesizat să se pronunțe asupra propriei competențe, este contrar încrederii pe care statele membre o acordă reciproc sistemelor lor juridice, precum și instituțiilor lor judiciare^[11]. Așadar, atunci când ordinul este emis într-un stat membru, se încalcă principiul încrederii reciproce, care ar trebui să guverneze relația dintre instanțele statelor membre.

Cu privire la un ordin emis într-un stat non-membru UE, soluția instanțelor franceze a fost diferită. Astfel, Curtea de Casație franceză a considerat că un anti-suit injunction emis de o instanță din statul Georgia, SUA, nu încalcă ordinea publică internațională, dat fiind că scopul său este acela de a sancționa încălcarea unei obligații contractuale preexistente^_[12]. Este vorba de clauza prin care părțile au agreat că eventualele litigii vor fi deduse instanțelor dintr-un anumit stat.

Faptul că soluțiile diferă, prin raportare la instanța care a emis somația, nu trebuie să surprindă^[13].

În cazul ordinelor provenind de la instanțe din afara Uniunii Europene, testul de proporționalitate vizează doar încălcarea dreptului de acces la justiție. Or, prin ipoteză, părțile și-au ales jurisdicția în care vor fi soluționate viitoarele litigii, limitându-și, implicit, accesul la celelalte jurisdicții. Anti-suit injunction vine să sancționeze un comportament oportunist^[14] și nu aduce nicio limitare adițională dreptului de acces la justiție, dincolo de cea agreată de însuși contractantul care invocă excepția de ordine publică. Din acest motiv, soluția respingerii excepției de ordine publică și recunoașterii somației este una rațională.

În cazul hotărârilor pronunțate în cadrul UE, recunoașterea anti-suit injunction aduce atingere nu doar dreptului de acces la justiție, ci și principiului încrederii reciproce care trebuie să guverneze relația dintre statele membre UE. Motivul refuzului este acela că recunoașterea unui anti-suit injunction ar fi o atingere disproporționată adusă conceptului de încredere reciprocă^[15].

Vedem astfel cum o instanță a unui stat membru UE poate ajunge la o concluzie diferită în funcție de statul din care provine hotărârea^[16]. Un anti-suit injunction din afara UE ar putea fi recunoscut, în timp ce unul emanând de la o instanță din cadrul UE ar trebui refuzat. Însă cauza refuzului nu este reprezentată de încălcarea dreptului de acces la justiție, ci a unei alte valori fundamentale, respectiv încrederea reciprocă dintre statele membre UE.

Dreptul de acces la justiție și costurile procesului. Taxele de timbru și alte sume cerute pentru a putea iniția și continua un proces într-o anumită jurisdicție (cum ar fi, spre exemplu, cautio iudicatum solvi^[17]), trebuie să nu reprezinte o piedică disproporționată în exercitarea dreptului de acces la justiție. Conform CEDO, cuantumul sumelor cerute de către stat pentru ca acesta să accepte o cauză în fața instanțelor sale trebuie să fie adaptat circumstanțelor speței, luând în considerare și posibilitatea petentului de a plăti suma respectivă^[18].

Totodată, termenele de achitare a cheltuielilor din procedura străină trebuie să fie rezonabile. De exemplu, instanța Supremă din Germania a considerat că o hotărâre din Elveția încalcă ordinea publică atunci când calea de atac a fost refuzată pârâtului pe motiv că acesta nu a achitat cheltuielile de judecată în termenul impus de 2 zile^[19].

Există riscul ca, din cauza cheltuielilor de judecată excesive acordate în procedura străină, hotărârea să fie refuzată, cel puțin parțial, la executare. Spre exemplu, excepția de ordine publică a fost invocată cu succes în Grecia^[20] împotriva unei hotărâri care fixa costurile de judecată la un nivel excesiv și disproporționat față de miza financiară a disputei^[21]. Ulterior, într-o altă speță, Curtea de Apel din Corfu a refuzat să încuviințeze executarea unui ordin emis de instanțele britanice în care costurile de judecată erau de 4 ori mai mari decât pretenția dedusă judecății^[22].

Tot astfel, în Franța, Cour de Cassation a refuzat să pună în executare o hotărâre engleză referitoare la costurile de judecată dintr-o acțiune în pretenții pentru daune aduse reputației, deoarece, a argumentat instanța, efectele acesteia ar fi contrare odinii publice, fiind manifest disproporționate față de pretențiile cauzei^[23].

Vedem astfel cum hotărârile străine ar putea fi refuzate de la executare pentru situații în care, raportat la circumstanțele speței, costurile procesului blochează posibilitatea părții căzute în pretenții de a avea un acces efectiv la justiție.

§2. Excepția de ordine publică și dreptul la apărare

Invocarea excepției de ordine publică pentru a ocroti dreptul la apărare a fost tratată în jurisprudența CJUE, în contextul unor proceduri de recunoaștere și încuviințare a executării guvernate de Regulamentul Bruxelles I și, în continuare, vom expune succint trei cauze cu soluții diferite.

În cauza Krombach v. Bamberski, Krombach, un doctor german era urmărit penal în Franța pentru uciderea fetei dlui Bamberski. De teamă că ar putea fi arestat, acesta nu s-a prezentat în fața instanțelor franceze, dar a mandatat un avocat pentru a îl reprezenta. Judecătorul francez l-a condamnat atât pe latură penală, cât și pe latură civilă (despăgubiri în cuantum de 350.000 de franci)^[24]. Bamberski a încercat să obțină executarea sancțiunii civile în Germania. Cu această ocazie, Krombach a invocat nerespectarea dreptului său la apărare în procedura franceză. CJUE a afirmat că dreptul persoanei de a se apăra este o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel încât instanța nu poate deduce o renunțare la acest drept din simpla absență a persoanei respective la termen^[25]. Ca atare, refuzul de a asculta persoana acuzată, pe motiv că nu a fost prezentă la termen, reprezintă o atingere manifestă și disproporționată a unui drept fundamental^[26].

În cauza Gambazzi^[27], CJUE a fost mai reținută și a lăsat instanței statului membru ultimul cuvânt. În speță, dl Gambazzi, cetățean italian, rezident în Elveția, a fost chemat în fața instanțelor engleze. Judecătorii englezi au emis un freezing order, care îi impunea să se abțină de la anumite activități și un disclosure order, care îl obliga să ofere anumite informații. Ca o sancțiune pentru refuzul de a se conforma acestor ordine, UK High Court of Justice l-a exclus din procedura judiciară. Ulterior, instanța a pronunțat o hotărâre prin care l-a obligat la plata de despăgubiri.

În procedura de recunoaștere a hotărârii în Italia, Gambazzi a invocat excepția de ordine publică, motivată de încălcarea dreptului său la apărare. CJUE nu s-a pronunțat în această privință, ci a lăsat judecătorului național sarcina de a lua o decizie^[28].

În fine, în cauza Meroni^[29], întrebarea care s-a pus a fost dacă o ordonanță de sechestru, pronunțată fără ascultarea terțului ale cărui drepturi pot fi afectate, aduce o atingere flagrantă dreptului acestuia de a se apăra.

Instanța din Luxemburg a observat că ordonanța în litigiu nu produce efecte juridice față de un terț înainte ca acesta să fi fost informat și că reclamantul are obligația de a dovedi că ordonanța a fost notificată corespunzător terțului vizat^[30]. Subsecvent comunicării, terțul poate să introducă o acțiune împotriva ordonanței și să solicite modificarea sau anularea acesteia^[31].

Bazându-se pe aceste trăsături ale procedurii, CJUE a statuat că regimul de protecție jurisdicțională respectă exigențele dreptului la un proces echitabil. Recunoașterea și executarea unei ordonanțe date fără ascultarea unui terț ale cărui drepturi pot fi afectate, sunt conforme exigențelor ordinii publice, în măsura în care terțul are posibilitatea să își invoce drepturile în fața instanței care a emis ordonanța^[32].

Din cele de mai sus, observăm că, în prima cauză, CJUE a constatat o încălcare a dreptului la apărare. În a doua speță, CJUE a lăsat instanței naționale decizia aplicării sau neaplicării excepției de ordine publică. În cea de-a treia speță, instanța din Luxemburg a constatat că dreptul la apărare nu este afectat, într-atât încât să fundamenteze un refuz al executării hotărârii străine.

Soluțiile diferite demonstrează, o dată în plus, necesitatea evaluării rezervei de ordine publică prin spectrul circumstanțelor de fapt ale speței în care este invocată.

Și jurisprudența CEDO ne oferă repere relevante în privința ipotezelor când excepția de ordine publică ar putea să intervină ca o reacție față de încălcarea dreptului la apărare^[33].

În cauza Steel și Moris c. UK^[34], lanțul de restaurante McDonald’s a acuzat doi membri Greenpeace de defăimare și a obținut o despăgubire în valoare de 76.000£ împotriva acestora. CEDO a constatat că, deși au luat cunoștință de existența dosarului, pârâții au fost împiedicați să se apere corespunzător pentru că li s-a refuzat acordarea unui ajutor public judiciar pentru a beneficia de asistență juridică. Dat fiind că nu au avut parte de reprezentare avocațială, pârâții au fost puși într-o situație vădit dezavantajoasă față de oponentul lor. Prin urmare, CEDO a statuat că Marea Britanie a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Ca atare, în cauzele privind recunoașterea în România a unei hotărâri străine în care celui căzut în pretenții i s-a refuzat accesul la ajutor public judiciar, excepția de ordine publică ar putea interveni pentru a refuza executarea unei asemenea decizii, în măsura în care lipsa ajutorului public judiciar conduce la o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, în A.B. c. Slovacia^[35], CEDO a considerat că una din părțile procesului a fost împiedicată să participe în mod efectiv la procedură din cauza refuzului instanței de a îi desemna un avocat, în ciuda cererii acelei părți^[36]. Într-un asemenea caz, judecătorul chemat să decidă recunoașterea ori executarea hotărârii străine poate observa relativ ușor că procedura străină încalcă dreptul la un proces echitabil^[37].

În Lawyer Partners A.S. c. Slovacia^[38], instanțele slovace au refuzat petentului posibilitatea de a trimite înscrisurile necesare în format digital, cerându-i, în schimb, să anexeze documentele la dosar, acestea însumând 43.800.000 de pagini. Instanța de la Strasbourg a decis că trimiterea documentelor în format digital era singura posibilitate reală a reclamantului de a își susține cauza în fața instanței, astfel încât refuzul primirii înscrisurilor pe suport electronic constituie o violare a art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Așadar, dacă s-ar solicita recunoașterea unei hotărâri în care cel căzut în pretenții nu a avut ocazia de a își prezenta corespunzător apărările pentru că nu a putut depune înscrisuri în format electronic, instanțele române ar putea refuza recunoașterea respectivei decizii pe motiv de contrarietate cu ordinea publică internațională^[39].

În acest context, putem menționa și o speță din Germania, în care a fost refuzată punerea în executare a unei hotărâri poloneze ce stabilea o pensie alimentară^[40]. Pretinsul tată fusese obligat la plata unei pensii de întreținere doar pe baza unei mărturii indirecte, pe când susținerile sale fuseseră ignorate în totalitate de către instanță^[41].

În fața instanțelor române, debitorul hotărârii a invocat încălcarea dreptului la apărare pe motiv că legea procedurală străină obliga la angajarea unui avocat^[42].

Curtea de Apel București a refuzat să analizeze dispozițiile din legea austriacă, statuând că nu poate face aprecieri asupra acestora, din moment ce reprezintă o lege procesuală străină^[43].

Totuși, această afirmație tranșantă trebuie nuanțată: judecătorul are prerogativa de a evalua compatibilitatea regulilor procedurale străine cu valorile de ordine publică române.

Întrebarea la care judecătorul ar fi trebuit să ofere un răspuns era dacă obligativitatea angajării unui avocat reprezintă o atingere disproporționată adusă accesului liber la justiție.

Amintim în acest context că în anul 2014, Curtea Constituțională a României a statuat că „obligația reprezentării și asistăriiprin avocat echivalează, pe de o parte, cu transformarea conținutului acestui drept fundamental într-o condiție de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligație, ceea ce afectează substanța dreptului la apărare, astfel cum este configurat în Constituție. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituție valențe care, practic, contravin caracterului său de garanție a dreptului la un proces echitabil”^[44].

Pornind de la motivarea Curții Constituționale, întrebarea care se pune este dacă ar trebui ca instanțele să refuze o hotărâre străină pe motiv că pârâtul a căzut definitiv în pretenții, întrucât nu a putut exercita calea de atac pentru care i se impunea angajarea unui avocat^[45].

În ceea ce ne privește, considerăm că obligația unei părți de a își angaja un apărător nu reprezintă, de plano, o încălcare a dreptului la apărare al unei părți. Dimpotrivă, această măsură are rolul de a contribui la o anumită calitate a apărării celui chemat în judecată. Un avocat poate prezenta apărarea cu respectarea rigorii și disciplinei procesuale impuse în sistemul de drept respectiv. Practica CEDO este constantă în a considera că obligativitatea angajării unui avocat nu contravine, în principiu, dreptului la un proces echitabil^[46]. De altfel, în majoritatea statelor europene există categorii de acțiuni și căi de atac unde reprezentarea prin avocat este obligatorie^[47].

Ca atare, ne raliem și noi celor care consideră că sarcina angajării unui avocat nu reprezintă, în principiu, o încălcare a dreptului la apărare.

Totuși, în situația în care forul nu reglementează un sistem de ajutor public judiciar eficient pentru pârât (spre exemplu, pârâtul este un cetățean străin căruia nu i se recunoaște accesul la ajutor judiciar), iar costurile cu avocații depășesc resursele financiare ale acestuia, ar putea fi admisă excepția de ordine publică în sensul refuzului recunoașterii hotărârii pentru care pârâtul nu a putut, în mod efectiv, să formuleze o cale de atac^[48].

§3. Excepția de ordine publică și exigența respectării principiilor contradictorialității și egalității armelor

Principiul contradictorialității implică posibilitatea părților de a lua cunoștință și de a își exprima punctul de vedere cu privire la probele și argumentele celeilalte părți^[49] ori cu privire la aspectele puse în discuție din oficiu de instanță.

CJUE a statuat că principiul contradictorialității este o parte importantă a dreptului la un proces echitabil, cu toate că poate fi restrâns în funcție de anumite considerații particulare^[50]. Spre exemplu, s-ar putea impune ca anumite informații să rămână confidențiale pentru una din părțile procesului, pentru a proteja un drept fundamental al unei terțe persoane sau pentru a salvgarda un interes public^[51].

În Niderost-Huber c. Elveția^[52], CEDO a constatat o încălcare a regulii contradictorialității, întrucât pârâtului nu i s-a acordat posibilitatea de a formula obiecțiuni cu privire la observațiile trimise de o instanță inferioară celei care urma să soluționeze litigiul. CEDO a apreciat că aceasta reprezintă o violare a dreptului un proces echitabil, deși observațiile instanței inferioare nu au influențat decizia judecătorilor fondului.

Dat fiind că încălcarea contradictorialității nu a avut consecințe în privința rezultatului procesului, avem îndoieli că refuzul recunoașterii hotărârii judecătorești străine astfel pronunțate ar fi o măsură proporțională. În definitiv, refuzul executării nu ar crea posibilitatea remedierii acestei violări^[53].

Principiul egalității armelor implică, în privința litigiilor civile, ca fiecare parte să aibă oportunitatea de a își prezenta susținerile, inclusiv probele sale, sub condiția ca prin aceasta să nu se creeze un dezechilibru substanțial între parte și oponentul acesteia^[54].

Vorbim de un principiu strâns legat de cel al contradictorialității, dar totuși diferit de acesta. În timp ce respectarea principiului egalității armelor necesită ca ambele părți ale procesului să primească un tratament egal, principiul contradictorialității impune accesul uneia din părți la toate informațiile relevante, indiferent dacă cealaltă parte are sau nu acces^[55].

Diferența dintre cele două principii este ilustrată de către jurisprudența CEDO, în cauza Krcmar și alții c. Cehia^[56]. În acest caz, niciuna dintre părți nu a putut aduce observații cu privire la probele administrate de instanța în fața căreia se desfășura procesul. Aceasta a fost considerată o încălcare a regulii contradictorialității. Totuși, deoarece niciuna din părți nu a avut această posibilitate, acestea au fost tratate în mod egal, nefiind, prin urmare, violat principiul egalității armelor.

Un caz de încălcare a principiului egalității armelor regăsim în cauza Feldbrugge c. Olanda^[57], în care CEDO a constatat că petentul nu a avut posibilitatea de a formula obiecțiuni la cele două rapoarte ale experților medicali, rapoarte ce au fost decisive pentru soluția pronunțată.

O astfel de speță, în care pârâtului i s-a refuzat posibilitatea de a se apăra cu privire la probe esențiale, ar putea conduce la refuzul punerii în executare a hotărârii străine.

Totuși, trebuie avut în vedere că judecătorului însărcinat cu recunoașterea sau executarea hotărârii îi va dificil să aprecieze ce probe au fost decisive pentru soluția instanței de origine^[58].

O altă speță relevantă este Dombo Beheer, în care se punea problema dacă un anumit contract a fost într-adevăr încheiat între o bancă și societatea petentă – Dombo Beheer B.V. În cauză, băncii i-a fost permis să înfățișeze ca martor persoana care a reprezentat banca în cursul discuțiilor cu Dombo Beheer, dar societății nu i s-a permis să aducă martor pe cel care a reprezentat compania în cadrul negocierilor^[59]. Altfel spus, doar una din cele două persoane care au negociat contractul, a fost audiată ca martor. Față de această diferență de tratament, CEDO a constatat o încălcare a principiului egalității armelor.

Astfel de dezavantaje flagrante sunt mai facil de observat de către judecătorul din statul solicitat, prin comparație cu situațiile în care trebuie să aprecieze ce probe au fost decisive pentru pronunțarea hotărârii străine.

Și CJUE a statuat importanța respectării principiului egalității armelor. În cauza Eurofood^[60], în contextul unei insolvențe transfrontaliere, judecătorul italian a adresat mai multe întrebări CJUE, printre care și aceea dacă încălcarea unor reguli fundamentale de procedură poate reprezenta un motiv de refuz al recunoașterii procedurii de reorganizare străine^[61].

CJUE a statuat că, în contextul insolvenței, este esențial pentru toți cei interesați să poată participa la procedură și să beneficieze de principiul egalității de arme^[62]. Pe cale de consecință, un stat membru ar putea refuza recunoașterea unei proceduri de reorganizare străine, dacă aceasta a fost luată cu încălcarea dreptului unuia dintre participanții la procedură (creditor, reprezentant al debitorului etc.) de a fi ascultat^[63].

§4. Excepția de ordine publică și dreptul la o hotărâre motivată

Cât privește pronunțarea unei hotărâri nemotivate, CJUE a statuat în cauza Trade Agency^[64] că respectarea dreptului la un proces echitabil impune ca toate hotărârile judecătorești să fie motivate, pentru a permite pârâtului să înțeleagă motivele pentru care a căzut în pretenții și să exercite în mod util și efectiv o cale de atac împotriva unei astfel de hotărâri.

Totuși, instanța europeană admite că pronunțarea unei decizii neargumentate poate avea ca obiectiv garantarea unei desfășurări rapide, eficace și mai puțin costisitoare a procedurilor inițiate în vederea recuperării creanțelor necontestate, pentru a asigura o bună administrare a justiției^[65].

Așadar, CJUE statuează că, de plano, o hotărâre nemotivată nu încalcă dreptul la un proces echitabil. Trebuie să vedem, in concreto, dacă nemotivarea este proporțională cu obiectivul urmărit prin această măsură. Întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii judecătorești și trebuie analizată „având în vedere procedura respectivă în ansamblul său și luând în considerare toate circumstanțele relevante, ținând seama de garanțiile procedurale de care este însoțită această hotărâre, pentru a verifica dacă acestea din urmă asigură persoanelor în cauză posibilitatea de a exercita în mod util și efectiv o cale de atac împotriva hotărârii menționate”^[66].

Față de această jurisprudență europeană, doctrina consideră că o hotărâre pronunțată în lipsă, ce nu conține o motivare (default judgment), însă care își are bazele într-o normă care prevede că acțiunea va fi admisă în cazul în care pârâtul nu formulează apărări, nu reprezintă o limitare disproporționată a dreptului la o hotărâre motivată^[67].

Totuși, în Franța, Cour de Cassation a refuzat, în mai multe rânduri^[68], să recunoască un default judgment provenind dintr-un stat membru UE, întrucât nu i s-a pus la dispoziție o motivare a hotărârii străine ori documente adiționale din care să reiasă motivele avute în vedere de către judecătorii străini în luarea deciziei^[69].

În legătură cu obligația de motivare, un autor afirmă că este posibil scenariul în care, deși din perspectiva CEDO suntem în prezența unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, judecătorul însărcinat cu recunoașterea să nu poată refuza hotărârea respectivă față de Interdicția de a revizui fondul, care îi este impusă judecătorului sesizat cu cererea de recunoaștere ori încuviințare a executării.

Spre exemplu, în Tatishvili c. Rusia^[70], CEDO a constatat că instanța națională nu a luat în considerare probele administrate în cadrul procesului și nu a verificat dacă tratatul, pe care și-a fundamentat considerentele, exista sau nu în realitate. Deși aceste omisiuni ale instanței reprezintă în mod clar o violare a dreptului la un proces echitabil, doctrina afirmă că pentru instanța de recunoaștere ar fi dificilă o concluzie similară, față d interdicția de a revizui fondul cauzei^[71].

Nu suntem de acord cu această interpretare care înseamnă că instanța de recunoaștere ar putea permite în ordinea sa juridică hotărâri ce contravin Convenției.

Evocăm în acest context cauza Pellegrini c. Italia^[72]. Dna Pellegrini a invocat în fața instanțelor italiene că hotărârea pronunțată împotriva sa în statul Vatican, a cărei recunoaștere era solicitată în Italia, a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Instanțele italiene au respins argumentele sale și au recunoscut hotărârea.

Subsecvent, dna Pellegrini s-a adresat CEDO, invocând încălcarea Convenției de către statul italian. Instanța de la Strasbourg a apreciat că sarcina sa nu este de a examina procedura de la Vatican, stat care nu este parte la Convenția europeană a drepturilor omului. În schimb, trebuie să determine dacă instanțele italiene au stabilit, în mod corespunzător, că hotărârea străină respectă exigențele art. 6 din Convenție^[73].

După ce a examinat raționamentul instanțelor italiene, CEDO a statuat că acestea și-au încălcat obligația de a verifica, înainte de a autoriza recunoașterea hotărârii, dacă procedura în baza căreia aceasta a fost pronunțată, respectă art. 6 din Convenție, astfel că au găsit statul italian responsabil pentru violarea Convenției.

Prin urmare, instanțele au obligația de a nu recunoaște în ordinea lor juridică acele hotărâri care nu respectă drepturile fundamentale reglementate de Convenție. Iar standardul de exigență arătat de judecătorul național ar trebui să fie același, chiar și în situația în care hotărârea provine dintr-un stat care nu este parte la Convenție.

Interdicția de a revizui fondul trebuie interpretată într-un sens care să permită sancționarea hotărârilor ce încalcă drepturi fundamentale.

Mai concret, judecătorul nu poate repune în discuție fondul dreptului, nu poate reanaliza susținerile părților, nu poate pronunța o soluție nouă, dar poate să evalueze atât în fapt, cât și în drept, conformitatea procedurii și normelor străine cu valorile fundamentale ale forului^[74].

Dacă judecătorul român nu ar reacționa față de nerespectarea unui drept fundamental și ar recunoaște hotărârea străină, debitorul hotărârii ar putea să se adreseze ulterior CEDO, care, în mod normal, va constata încălcarea Convenției. Subsecvent deciziei de sancționare a statului român, hotărârea de recunoaștere va fi supusă unei acțiuni în revizuire^[75], care va conduce, subsecvent, la refuzul recunoașterii pe motivul incompatibilității cu ordinea publică internațională. Ca atare, debitorul hotărârii ar obține cu concursul CEDO ceea ce instanța de recunoaștere ar fi trebuit să îi ofere de la bun început, dar nu a făcut-o, în baza unei interpretări eronate a interdicției de a reexamina fondul hotărârii^[76].

§5. Excepția de ordine publică și obligația de a organiza dezbateri orale sau caracterul public al ședințelor de judecată

Dreptul la un proces echitabil nu impune ca, în toate dosarele, să existe și dezbateri orale, dar ar putea exista cazuri în care audierile să fie esențiale pentru echitatea procedurii.

Conform jurisprudenței CEDO, refuzul ținerii unei ședințe de judecată poate constitui o violare a Convenției dacă circumstanțele cazului pot fi lămurite numai printr-o astfel de ședință.

Audierea unei persoane ar putea fi necesară în spețe în care stilul de viață sau caracterul unei persoane constituie elemente esențiale pentru luarea unei decizii^[77] ori dacă litigiul implică o analiză a comportamentului petentului^[78]. Spre exemplu, în Helmers c. Suedia^[79], CEDO a considerat că ar fi trebuit ținută o ședință de judecată dată fiind natura procesului, referitor la defăimarea uneia dintre părți, în joc fiind reputația profesională și cariera acesteia.

Totuși, instanța de origine are o marjă considerabilă de discreție cu privire la decizia de organiza dezbateri orale. Ca atare, refuzul organizării unei ședințe de judecată nu poate reprezenta, decât în circumstanțe cu totul aparte, motiv de refuz al recunoașterii ori punerii în executare a hotărârii străine.

Spre exemplu, hotărârea străină ar putea fi refuzată dacă ședința de judecată nu a fost ținută din cauza unei prevederi legale ce nu permitea o astfel de procedură pentru o categorie întreagă de litigii, iar celui interesat nu i-ar fi fost permis să solicite o derogare, pentru circumstanțe excepționale^[80].

Cât privește caracterul public al ședințelor de judecată, nerespectarea acestei reguli de procedură nu poate justifica, în principiu, un refuz al recunoașterii hotărârii străine.

Totuși, dacă ar exista o normă care să prevadă că toate ședințele de judecată trebuie ținute în privat, fără a da posibilitatea părții de a solicita, în anumite circumstanțe, o ședință publică, hotărârea luată în dosarul respectiv s-ar putea lovi de refuzul recunoașterii sau punerii în executare^[81]. În Martinie c. Franța, CEDO a statuat că în afara unor circumstanțe absolut excepționale, părțile procesului trebuie să aibă cel puțin posibilitatea de a cere organizarea unei ședințe publice. Evident, instanța poate refuza această solicitare, având însă obligația de a își motiva decizia^[82].

§6. Excepția de ordine publică și dreptul la un tribunal imparțial și independent

O altă componentă a procesului echitabil constă în dreptul de a avea cauza soluționată de un tribunal imparțial și independent.

Cerința de imparțialitate privește două aspecte. Pe de o parte, imparțialitatea ține de forul interior al judecătorului. Instanța trebuie să fie în mod subiectiv imparțială, și anume niciunul din membrii completului nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți. Imparțialitatea personală este prezumată până la proba contrară. Pe de altă parte, instanța trebuie să fie în mod obiectiv imparțială, și anume trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă^[83].

Lipsa imparțialității ori a independenței instanței care a pronunțat hotărârea străină ar putea duce la refuzul recunoașterii ori executării deciziei.

În procedurile de exequatur, principala dificultate constă în a proba în fața instanței solicitate lipsa de imparțialitate ori de independență din jurisdicția străină. Totuși, am identificat câteva situații în care proba nu este atât de dificilă, astfel că instanțele ar putea refuza recunoașterea ori executarea hotărârii străine.

Spre pildă, în Micallef c. Malta^[84], părtinirea era evidentă, dat fiind că judecătorul era un membru al familiei uneia din părțile procesului.

Tot astfel, absența unor mecanisme procedurale care să permită recuzarea judecătorilor suspectați ca fiind părtinitori, poate reprezenta un factor obiectiv care să afecteze aparența de imparțialitate a judecătorilor^[85].

Totodată, absența independenței poate fi determinată de deficiențele organizatorice ale sistemului judiciar, precum inexistența unor garanții ale atribuirii aleatorii a dosarelor^[86] sau inexistența unor mecanisme de protecție împotriva interferențelor puterii executive în derularea procesului civil^[87].

Un exemplu în care gradul de independență al judecătorului este ușor de evaluat este oferit de speța Brudnicka c. Polonia^[88]. Aici, o violare a drepturilor prevăzute de Convenție a fost constatată într-un litigiu maritim în care judecătorii erau direct responsabili în fața executivului, care, de asemenea, decidea asupra învestirii ori retragerii lor din funcție. Această scară ierarhică putea fi în mod facil observată prin analiza rapidă a legii ce guverna mecanismul procedural. De unde rezultă că judecătorul din statul solicitat ar trebui doar să aibă în vedere legile străine ce impun un asemenea mecanism, pentru a determina lipsa independenței celor ce au judecat litigiul în statul de origine^[89].

Și CJUE a statuat asupra dreptului la un tribunal imparțial, chiar dacă nu în contextul unei proceduri de recunoaștere. În Chronopost și La Post c. UFEX și alții, litigiu privitor la ajutorul de stat, reclamantul, Chronopost a susținut că instanța a fost părtinitoare, deoarece doi dintre judecători au fost implicați și într-o cauză conexă, ce implica o sucursală a Chronopost. CJUE a statuat că dreptul la un tribunal imparțial reprezintă „piatra de temelie” a dreptului la un proces echitabil^[90]. Cu toate acestea, instanța a decis că implicarea acelorași judecători în mai multe stadii ale procesului nu reprezintă în sine o incompatibilitate cu obiectivul imparțialității^[91]. CJUE a constatat că nu există o obligație generală ca trimiterea spre rejudecare să fie făcută către un complet compus într-un mod total diferit de cel care a judecat prima dată cauza^[92].

Mutatis mutandis, o cauză în care procedura străină permite rejudecarea cauzei de către unul din judecătorii care au soluționat dosarul și în primul ciclu procesual, nu reprezintă, de plano, un motiv de aplicare a excepției de ordine publică. Trebuie arătat în concret, raportat la circumstanțele cauzei, că prin soluționarea speței de două ori, de același judecător, exigența imparțialității judecătorilor a fost atât de grav afectată încât se impune refuzul hotărârii străin.

§7. Excepția de ordine publică și dreptul la un proces soluționat într-un termen rezonabil

Dacă o instanță nu soluționează cauza într-un interval rezonabil de timp, aceasta constituie o violare a art. 6 alin. (1) din Convenție.

Totuși, refuzul recunoașterii unei astfel de hotărâri, pronunțate cu încălcarea termenului rezonabil, nu este o măsură proporțională, deoarece atât cel căzut în pretenții, cât și cel care a obținut o decizie favorabilă au fost afectați de această violare^[93].

Excepția de ordine publică ar trebui să își găsească aplicarea doar față de acele nerespectări ale procesului echitabil ce ar putea fi remediate prin refuzul recunoașterii ori executării. Or, încălcarea termenului rezonabil nu ar fi atenuată în niciun fel prin incidența rezervei de ordine publică. Dimpotrivă, creditorul hotărârii ar fi de două ori prejudiciat, o dată pentru nerespectarea efectivă a exigenței termenului rezonabil, a doua oară pentru refuzul acordării exequaturului din acest motiv.

Refuzul executării unei hotărâri străine pe motivul încălcării termenului rezonabil ar fi o măsură disproporționată din perspectiva dreptului creditorului de o obține executarea hotărârii judecătorești străine. În concluzie, dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil este una din componentele dreptului la un proces echitabil ce nu vor fi ocrotite prin intermediul rezervei de ordine publică.

§8. Excepția de ordine publică și dreptul de a obține executarea hotărârii judecătorești

O altă componentă a dreptului la un proces echitabil este dreptul de a obține executarea hotărârii judecătorești. Acest drept nu este însă adus în discuție de cel căzut în pretenții în fața instanțelor străine.

Dimpotrivă, dreptul la satisfacție efectivă poate fi invocat în discuție de către creditorul hotărârii străine pentru a contrabalansa limitarea adusă unei valori de ordine publică. De fiecare dată când recunoașterea hotărârii străine se solicită în vederea executării sale în statul solicitat, creditorul hotărârii se poate prevala de acest drept fundamental. În testul de proporționalitate, dreptul la satisfacție efectivă reprezintă un element ce cântărește în favoarea recunoașterii și în defavoarea excepției de ordine publică.

În cazul în care obligațiile impuse debitorului prin hotărârea străină au fost deja executate, acesta nu poate invoca excepția de ordine publică pentru a se opune exequaturului^[94]. Problema dublei executări se poate soluționa în procedura de exequatur prin intermediul excepției lipsei de interes. Iar în faza de executare silită, debitorul are la îndemână mecanismul contestației la executare.

Nici problema imposibilității de executare în cadrul statului de origine nu poate fi abordată în procedura de exequatur. Partea interesată nu poate invoca imposibilitatea de executare efectivă în cadrul statului unde decizia a fost pronunțată, pentru a bloca încuviințarea executării hotărârii străine. Această idee este consacrată în jurisprudența CJUE, în cauza Apostolides c. Orams^[95].

În speță, un cuplu britanic a cumpărat un teren situat în nordul Ciprului de la un cipriot de etnie turcă. Terenul fusese deținut în trecut de către domnul Apostolides, ce a fost forțat să-l părăsească în timpul invaziei din 1974^[96]. Domnul Apostolides a introdus o acțiune în revendicare împotriva soților Orams în Cipru. În procedura din Cipru, soților Orams li s-a ordonat să demoleze casa și piscina, să îi permită accesul dlui Apostolides și să îi plătească acestuia diverse despăgubiri și cheltuieli de judecată^[97].

În momentul în care instanța engleză a fost învestită cu recunoașterea și punerea în executare a hotărârii, aceasta a adresat o întrebare preliminară CJUE. Judecătorul britanic a cerut opinia asupra posibilității de refuz al recunoașterii și executării pe motiv că hotărârea încalcă ordinea publică, deoarece zona în care este situat terenul în cauză nu este sub controlul efectiv al guvernului cipriot, iar punerea în aplicare a hotărârii în Cipru ar fi, în mod practic, imposibilă^[98].

CJUE a decis că excepția de ordine publică nu poate fi aplicată, deoarece instanța engleză nu a menționat niciun principiu fundamental al ordinii juridice a Regatului Unit căruia recunoașterea sau executarea hotărârii i-ar putea aduce atingere^[99].

Nu vedem cum valorile fundamentale ale statului solicitat ar fi afectate prin încuviințarea executării unei hotărâri străine care nu are nicio miză practică în statul de origine, în sensul unei reale puneri în executare, atât timp cât aceasta reprezintă, din perspectiva statului de origine, o decizie validă^[100].

Dificultățile de executare în statul în care a fost pronunțată decizia nu au vreo relevanță pentru excepția de ordine publică, însă ar putea fi valorificate în cadrul unei contestații la executare.

Spre exemplu, în jurisprudența națională, am identificat o cauză în carepârâtul a invocat ordinea publică, arătând că prin hotărârea a cărei încuviințare se cere, este obligat să predea acțiuni pe care nu le deține^[101]. Chiar dacă o astfel de susținere ar fi adevărată, ea nu vizează o valoare fundamentală, fiind o referire la imposibilitatea de a executa în natură hotărârea.

Concluzii

În termeni generali, excepția de ordine publică ar trebui să își găsească aplicarea doar față de acele încălcări ale dreptului la un proces echitabil care s-ar propaga și în statul solicitat, prin recunoașterea ori încuviințarea executării hotărârii judecătorești străine.

În lectura acestui articol, trebuie avut în vedere că jurisprudența pe care o prezentăm are valoare de reper pentru alte situații asemănătoare care vor fi înfățișate pe viitor instanțelor judecătorești.

Soluțiile pe care le propunem în situațiile particulare analizate nu au aplicabilitate universală. Orice modificare a circumstanțelor de fapt poate influența soluția admiterii sau respingerii excepției de ordine publică. Aprecierea in concreto a încălcării aduse ordinii publice este și trebuie să rămână de esența rezervei de ordine publică.

Astfel, în orice situație de aplicare a ordinii publice de drept internațional privat, ar trebui luată în considerare legătura dintre cauză și for: „Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri: a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român; această incompatibilitate se apreciază ținându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și de gravitatea efectului astfel produs”^[102].

Intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română este un element în funcție de care instanța trebuie să stabilească dacă a fost încălcată sau nu ordinea publică. Cu cât legăturile sunt mai strânse, cu atât este mai ușor de afirmat că recunoașterea va conduce la o încălcare intolerabilă a unor valori esențiale^[103]. Aceasta nu înseamnă neapărat că proximitatea joacă rolul unei condiții, ci rămâne un argument, unul din „talerele” ce apar în punerea în balanță făcută cu ocazia aplicării excepției de ordine publică.

Subsecvent, instanța va evalua gravitatea încălcării dreptului la un proces echitabil pentru a determina dacă, în circumstanțele particulare ale speței, utilizarea unui instrument de ocrotire a ordinii publice reprezintă o măsură proporțională.

Pentru aplicarea rezervei de ordine publică, balanța trebuie să încline dincolo de orice dubiu în favoarea refuzului hotărârii străine. Excepția de ordine publică reprezintă un instrument de excepție, ceea ce înseamnă că, în caz de îndoială, soluția urmează a fi de recunoaștere ori de încuviințare a executării hotărârii străine.

Note de subsol

^[1] Prezentul articol reprezintă o versiune revizuită a cercetării doctorale a autorului, publicată pentru prima dată în D. Petrache, Ordinea publică de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 142-145, 286-306.

^[2] S. Othenin-Girard, La réserve d’ordre public en droit international privé suisse. Personnes-Famille-Successions, Schulthess, 2001, p. 7.

^[3] Pentru alte studii privind relația dintre excepția de ordine publică și drepturile omului, a se vedea B. Goldman, La protection des droits de l’homme et l’ordre public international dans le fonctionnement de la règle de conflit des lois, în René Cassin. Amicorum discipulorumque Liber. Problèmes de protection internationale des Droits de l’Homme, 1969, p. 449-466; E. Fohrer, L’incidence de la Convention européenne des droits de l’homme sur l’ordre public international français, Bruylant, 1999; B. Docquir, Le droit international privé à l’épreuve de la Convention européenne des droits de l’homme, Annales de Droit de Louvain, 1999/1-2, p. 473-522; A. Oprea, Convenția europeană a drepturilor omului și aplicarea normelor străine în dreptul international privat, în Revista de drept internaţional privat și drept privat comparat, nr. 1/2006, p. 341-374; V. Van Den Eeckhout, Promoting Human Rights within the Union: The Role of European Private International Law, European Law Journal, Vol. 14, 2008, p. 105; P. Kinsch, La non-conformité du jugement étranger à l’ordre public international mise au diapason de la Convention européenne des droits de l’homme, Rev. crit. DIP, 2011, p. 817; Y. Lequette, Le droit international privé et les droits fondamentaux, în R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche, T. Revet (coord.), Libertés et droits fondamentaux, 17^e édition, Dalloz, Paris, 2011, p. 109-135.

^[4] Denumită în continuare „ConvEDO”.

^[5] J.K. Skerl, European Public Policy (With An Emphasis on Exequatur Proceedings), JPIL, Vol. 7, No. 3, 2011, p. 463.

^[6] „(…) sous la seule réserve de principes de justice universelle considérés dans l’opinion française comme doués de valeur internationale absolue.” – Cass. fr., Civ. 1^re, 25.05.1948, p. 357.

^[7] Pentru o analiză a acestei spețe, a se vedea L. Kiestra, The Impact of the European Convention on Human Rights on Private International Law, Springer, Haga, 2014 p. 162 și doctrina acolo citată.

^[8] I. Thoma, The ECHR and the ordre public exception in private international law, NIPR, 2011, p. 16.

^[9] Aceeași este soluția și în dreptul german, de la adoptarea reformei dreptului internațional privat din 1986 – N. Joubert, La notion de liens suffisants avec l’ordre juridique (Inlandsbeziehung) en droit international privé, LexisNexis, Paris, 2008, p. 197. În Marea Britanie, în Kuwait Airways Corpn v. Iraqi Airways Co (Nos 4 and 5), instanța a menționat legile străine care violează drepturile fundamentale, printre legile care nu vor fi recunoscute, prin aplicarea excepției de ordine publică (Kuwait Airways Corpn v. Iraqi Airways Co (Nos 4 and 5), [2002] 2 AC 883 HL, § 18).

Unii autori consideră că drepturile fundamentale ar putea eclipsa dreptul internațional privat chiar în funcția principală a acestuia, cea de coordonare a ordinilor juridice în dreptul privat. Altfel spus, în loc să opereze la nivel interstatal, coordonarea s-ar putea realiza la nivel suprastatal, într-o manieră verticală și ierarhizată, prin soluțiile CEDO care determină legiuitorul și judecătorul național să adapteze legislația și hotărârile judecătorești la exigențele Convenției – L. D’Avout, Droits fondamentaux et coordination des ordres juridiques en droit privé, în E. Dubout, S. Touzé (coord.), Les droits fondamentaux: charnières entre ordres et systèmes juridiques, Pédone, Paris, 2010, p. 170-177.

^[10] M. Farge, L’universalité des droits de l’homme au prisme du droit international privé des personnes et de la famille, Revue des Droits et Libertés Fondamentaux, nr. 29, 2017, www.revuedlf.com/droit-international/luniversalite-des-droits-de-lhomme-au-prisme-du-droit-international-prive-despersonnes-et-de-la-famille, p. 7.

^[11] CJUE, cauza C-185/07, Allianz SpA, Generali Assicurazioni General SpA c. West Tankers Inc, Hotărârea din 10 februarie 2009, EU:C:2009:69, § 30; CJUE, cauza C-159/02, G.P. Turner și F.F. Ismail Grovit, Harada Ltd, Changepoint SA, Hotărârea din 27 aprilie 2004, EU:C:2004:228, § 24-25.

^[12] Cass. fr., Civ. 1^re, 14.10.2009.

^[13] Curtea de Casație franceză a pronunțat hotărârea ulterior deciziei CJUE din cauza West Tankers, luând în considerare această din urmă cauză.

^[14] H. Muir-Watt, La procédure d’anti-suit injonction n’est pas contraire à l’ordre public international, Rev. crit. DIP, 2010, p. 158.

^[15] Pentru a atenua consecințele aplicării excepției de ordine publică în procedurile de recunoaștere a unor anti-suit injunction, Regulamentul Bruxelles I Bis nr. 1215/2012 prevede că atunci când sunt sesizate două instanțe din state membre diferite, dintre care una este cea aleasă de părți, celălalt judecător suspendă acțiunea până când instanța aleasă de părți statuează asupra competenței. Dacă aceasta reține cauza spre judecare, judecătorii din alte state membre trebuie să se declare necompetenți: „(2) (…) atunci când este sesizată o instanță dintr-un stat membru căreia o convenție menționată la articolul 25 îi conferă competență exclusivă, orice instanță dintr-un alt stat membru suspendă acțiunea până când instanța sesizată pe baza convenției stabilește că nu este competentă în temeiul convenției. (3) În cazul în care instanța desemnată în convenție și-a stabilit competența în conformitate cu convenția, orice instanță dintr-un alt stat membru își declină competența în favoarea acesteia.”– art. 31 alin. (2) și (3) din Regulamentul Bruxelles I Bis.

^[16] J.K. Skerl, op. cit., p. 480.

^[17] Scopul unei cauțiuni judiciare (cautio judicatum solvi) este de a asigura că reclamantul străin va suporta cheltuielile de judecată, în cazul în care cererea sa va fi respinsă. Rațiunea regulii este de a îi facilita pârâtului recuperarea cheltuielilor de judecată în acele situații în care reclamantul nu are legături cu forul sesizat. CEDO a analizat în cauza Tolstoy Miloslavsky c. Marea Britanie (nr. 18139/91, 13.07.1995) compatibilitatea cauțiunii cu dreptul de acces la justiție. Cauțiunea de aproximativ 125,000£, care trebuia să fie plătită în două săptămâni, a fost considerată compatibilă cu art. 6 alin. (1) din Convenție. Conform celor statuate de CJUE, cauțiunea judiciară nu poate fi pretinsă unui resortisant al unui stat membru UE (CJUE, cauza C-323/95, Hayes and Hayes v. Kronenberger, Hotărârea din 20 martie 1997, EU:C:1997:169).

^[18] CEDO, Wiessman c. România, nr. 63945/00, 24.05.2006, § 37.

^[19] BGH IX ZB, 121/07, 2010, §7, apud S. Francq, în U. Magnus, P. Mankowski (ed.), Brussels Ibis Regulation, Sellier, 2016, p. 897.

^[20] Areios Pagos, nr. 1829/2006, 25.10.2006.

^[21] S. Francq, op. cit., p. 900.

^[22] A. Anthimos¸ Excessive English Costs Orders and Greek Public Policy, disponibil la adresa: http://conflictoflaws.net.

^[23] Cass. fr., Civ. 1^re, nr. 97-17598, 16.03.1999.

^[24] CJUE, cauza C-7/98, Dieter Krombach c. André Bamberski, Hotărârea din 28 martie 2000, EU:C:2000:164, § 15. Pentru un rezumat al acestei cauze, a se vedea Ș.Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudență CJUE, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 275-277, § 15.

^[25] „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri în materie penală că, deși nu este absolut, dreptul oricărui acuzat de a fi efectiv apărat de un avocat, la nevoie numit din oficiu, se numără printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil și că un acuzat nu pierde beneficiul unui astfel de drept doar pentru că nu s-a prezentat la dezbateri.” – Krombach, § 39.

^[26] Ibidem, § 40.

^[27] CJUE, cauza C-394/07, Marco Gambazzi c. Daimler Chrysler Canada Inc. și CIBC Mellon Trust Company, Hotărârea din 2 aprilie 2009, EU:C:2009:219. Pentru un rezumat al acestei cauze, a se vedea Ș.Al. Stănescu, op. cit., p. 274-275.

^[28] Instanța italiană a considerat că, în lumina circumstanțelor cauzei, dl Gambazzi a avut posibilitatea de a fi ascultat, astfel că excluderea sa din proces nu a constituit o încălcare manifestă și disproporționată a dreptului de a se apăra.

^[29] CJUE, cauza C-559/14, Meroni v. Recoletos Limited, Hotărârea din 25 mai 2016, EU:C:2016:349.

^[30] Meroni, § 49.

^[31] Ibidem.

^[32] Ibidem, § 54.

^[33] M. Hazelhorst, Free Movement of Civil Judgments in the European Union and the Right to a Fair Trial, T.M.C Asser Press, Haga, 2017, p. 136.

^[34] CEDO, Steel și Moris c. UK, nr. 68416/01, 15.02.2005.

^[35] CEDO, A.B. c. Slovacia, nr. 41784/98, 04.03.2003.

^[36] În viziunea CEDO, dreptul de a fi asistat de un avocat este atât de important pentru un proces echitabil încât refuzul de a îi permite unei părți să fie asistate, nu poate fi considerat în nicio circumstanță o sancțiune proporțională pentru refuzul de a se prezenta personal la o ședință de judecată. – CEDO, Poitrimol c. Franța, nr. 14032/88, § 34.

^[37] M. Hazelhorst, op. cit., p. 322.

^[38] CEDO, Lawyers Partners c. Slovacia, nr. 54252/07,16.06.2009.

^[39] De altfel, în jurisprudența națională, posibilitatea de a consulta în sistem electronic dosarul a fost considerată ca fiind un element ce arată că pârâtul putea să se informeze corespunzător despre cauză, astfel că dreptul la apărare nu a fost afectat.

^[40] Pentru refuzul recunoașterii unor hotărâri străine pe motivul încălcării dreptului la apărare în Olanda, a se vedea Hoge Raad, nr. 07/10866, 27.06.2008; Hoge Raad, nr. R01/111HR, 05.04.2002, apud B. Hess, Th. Pfeiffer, Interpretation of the Public Policy Exception as referred to in EU Instruments of Private International and Procedural Law, http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2011/453189/IPOL-JURI_ET(2011)453189_EN.pdf, p. 55.

^[41] BGH, XII ZB 169/07, 26.08.2009, apud J.K. Skerl, op. cit., p. 488.

^[42] C.A. București, s. com., dec. nr. 1482/08.11.2002.

^[43] „În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare al recurentei prin aceea că i s-a impus să-și angajeze un apărător, Curtea reţine că aplicarea normelor procedurale proprii sistemului austriac este obligatorie pentru toţi cei care compar în faţa instanţelor austriece, astfel încât Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că tribunalul român nu poate să facă aprecieri cu privire la aplicarea acestor norme” – C.A. București, s. com., dec. nr. 1482/08.11.2002.

^[44] C.C.R., dec. nr. 462/2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

^[45] Subliniem că atingerea adusă dreptului la apărare trebuie să fie una efectivă. Dacă în procedura străină, pârâtul și-a angajat un avocat, aceasta înseamnă că el a depășit piedica procedurală și nu mai poate pretinde că i-a fost violat dreptul la apărare.

^[46] Chiar în motivarea sa, Curtea Constituțională reține soluțiile CEDO conform cărora obligația reclamantului de a fi reprezentat de un avocat calificat în fața Curții de Casație nu poate fi, prin ea însăși, contrară art. 6 din Convenție (CEDO, Staroszczyk c. Polonia, nr. 59519/00, 22.03.2007, § 128; Anghel c. Italia, nr. 5986/09, 25.06.2013, § 54 și jurisprudența acolo citată).

^[47] A se vedea V.M Ciobanu, F.A. Baias (et alii.), Punctul de vedere al Facultății de Drept a Universității din București cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor NCPC privind obligativitatea asistenței juridice în recurs, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/328084/punctul-de-vedere-al-facultatii-de-drept-a-universitatii-din-bucuresti-cu-privire-la-neconstitutionalitatea-dispozitiilor-ncpc-privind-obligativitatea-asistentei-juridice-in-recurs.html.

^[48] Faptul că hotărârea străină nu este supusă niciunei căi de atac nu înseamnă că aceasta ar încălca ordinea publică de drept internațional privat român. – C.S.J., s. com., dec. nr. 461/1998, www.legalis.ro.

^[49] CEDO, Ruiz Mateos c. Spania, nr. 12952/87, 23.06.1993.

^[50] CJUE, cauza C- 450/06, Varec SA c. Belgia, 14.02.2008, EU:C:2008:91.

^[51] Ibidem, § 47.

^[52] CEDO, Niderost-Huber c. Elveția, nr. 18990/91, 27.01.1997.

^[53] M. Hazelhorst, op. cit., p. 321.

^[54] CEDO, Dombo Beheer B.V. c. Olanda, nr. 14448/88, 27.10.1993, § 88.

^[55] M. Hazelhorst, op. cit.,p. 147.

^[56] CEDO, Krcmar și alții c. Cehia, nr. 69190/01, 30.03.2004.

^[57] CEDO, Feldbrugge c. Olanda, nr. 8562/79, 29.05.1986.

^[58] Un autor propune ca refuzul de a recunoaște hotărâri străine să fie restrâns la acele situații în care pârâtul a fost exclus integral și inechitabil din proces – M. Hazelhorst, op. cit., p. 322. Nu putem fi de acord cu această abordare întrucât ar putea conduce la încălcări ale exigențelor Convenției și, implicit, la sancțiuni impuse statului de recunoaștere. Or, subsecvent unei sancțiuni din partea CEDO, pârâtul ar putea obține revizuirea hotărârii de recunoaștere ori încuviințare a executării hotărârii, în sensul unui refuz al recunoașterii ori executării hotărârii străine.

^[59] CEDO, Dombo Beheer B.V. c. Olanda, nr. 14448/88, 27.10.1993, § 37.

^[60] CJUE, cauza C-341/04, Eurofood IFSC Ltd, 2.05.2006. Pentru o analiză detaliată a Cauzei Eurofood, a se vedea Hon. S. Bufford, The Eurofood Decision of the European Court of Justice, 2005, https://www.iiiglobal.org/sites/default/files/sambuffordeurofood.pdf; J.-L. Vallens, Première application du Règlement européen sur les procédures collectives: premières atteintes à l’ordre public, p. 2352, Recueil Dalloz, 2003.

^[61] Eurofood, § 60.

^[62] Ibidem, § 66.

^[63] Ibidem, § 67. În deplină consonanță cu cele statuate de CJUE, Curtea de Casație franceză a reținut, în cauza Eurotunnel (Cass. fr., C. Com., Eurotunnel,nr. 08-11902, 30.06.2009), că imposibilitatea creditorilor englezi de a contesta competența judecătorului-sindic în fața instanțelor franceze constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil ce face parte din valorile de ordine publică internațională franceză. Corelativ, o hotărâre de deschidere a procedurii insolvenței, ce nu poate fi contestată sub aspectul competenței internaționale, poate fi refuzată de la recunoaștere în Franța (Cass. fr., C. Com., nr. 09-71436, 15.02.2011). A se vedea și Cass. fr., Rapport 2013, Livre 3: Ordre public, Partea 1, Titlul 1, Cap. 2, Secțiunea 1, Subsecțiunea 3, parag. A.2, www.courdecassation.fr.

^[64] Trade Agency, § 53.

^[65] Ibidem, § 57.

^[66] FlyLAL-Lithuanian Airlines, § 52, Trade Agency, § 60.

^[67] M. Hazelhorst, op. cit., p. 324.

^[68] Cass. fr., Civ. 1^re, nr. 04-19031, 28.11.2006; Cass. fr., Civ. 1^re, nr. 06-15577, 22.10.2008; Cass. fr., Civ. 1^re, no. 14-13.641, 09.09.2015. Pentru un comentariu al celei din urmă spețe, a se vedea L. Usunier, Refus d’exequatur d’un jugement étranger non motivé, Rev. crit. DIP, 2016, p. 189. Anterior, Cour de Cassation a statuat în 1991 (Cour de Cassation, Civ. 1^re, 09.10.1991, nr. 90-13.449) că lipsa motivării unei hotărâri nu este contrară ordinii publice și nu constituie un obstacol în procedura de exequatur, decât dacă partea care cere recunoașterea și punerea în executare a hotărârii nu aduce suficiente documente care să permită judecătorului să verifice îndeplinirea condițiilor de punere în executare, în special cele privitoare la ordinea publică materială.

^[69] Pentru o speță în care instanța supremă din Franța a recunoscut o hotărâre nemotivată, întrucât documentele depuse pentru recunoașterea hotărârii permiteau aprecierea conformității cu ordinea publică internațională, a se vedea Cass. fr., Civ. 1^re, nr. 09-15302, 04.11.2010. Pentru o speță în care instanța din Olanda a refuzat recunoașterea din cauza absenței motivării, a se vedea Rotterdam, 339640/HA RK 09-191, 30.12.2009, apud B. Hess, Th. Pfeiffer, op. cit., p. 58.

^[70] CEDO, Tatishvili c. Rusia, nr. 1509/02, 22.02.2007, § 60-61.

^[71] M. Hazelhorst, op. cit., p. 324.

^[72] CEDO, Pellegrini c. Italia, nr. 30882/96, 20.07.2001.

^[73] „The Vatican has not ratified the Convention and, furthermore, the application was lodged against Italy. The Court’s task therefore consists not in examining whether the proceedings before the ecclesiastical courts complied with Article 6 of the Convention, but whether the Italian courts, before authorising enforcement of the decision annulling the marriage, duly satisfied themselves that the relevant proceedings fulfilled the guarantees of Article 6. A review of that kind is required where a decision in respect of which enforcement is requested emanates from the courts of a country which does not apply the Convention. Such a review is especially necessary where the implications of a declaration of enforceability are of capital importance for the parties” – Pellegrini c. Italia, § 40.

^[74] De altfel, în dreptul comun, art. 1098 C. proc. civ. menționează expres că interdicția de a reexamina fondul nu afectează analiza privind conformitatea hotărârii străine cu ordinea publică internațională.

^[75] „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă” [art. 509 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ.]. În ceea ce ne privește, apreciem că hotărârile pronunțate în procedurile de recunoaștere și încuviințare a executării se înscriu în categoria celor care „evocă fondul” întrucât evocă fondul cauzei finalizate cu pronunțarea hotărârii străine pentru care se solicită recunoașterea sau executarea.

^[76] Pentru aceleași considerente, nu putem fi de acord nici cu opinia că nemotivarea hotărârii ar putea conduce la refuzul executării doar dacă ar fi vădită, spre exemplu, prin absența totală a motivării – M. Hazelhorst, op. cit., p. 324.

^[77] CEDO, X. C. Suedia, nr. 434/58, 30.06.1959.

^[78] CEDO, Muyldermans c. Belgia, nr. 12217/86, 23.10.1991.

^[79] CEDO, Helmers c. Suedia, nr. 11826/85, 29.10.1991, § 38-39.

^[80] M. Hazelhorst, op. cit., p. 325.

^[81] Ibidem.

^[82] CEDO, Martinie c. Franța, nr. 58675/00, 12.04.2006, § 41-42.

^[83] CJUE, C-341-06 P și C-342/06, cauza Chronopost și La Post c. UFEX și alții, Hotărârea din1 iulie 2008, EU:C:2008:375, § 54.

^[84] CEDO, Micallef c. Malta, nr. 17056/06, 15.10.2009, § 86.

^[85] CEDO, Piersack c. Belgia, nr. 8692/79, 01.10.1982.

^[86] CEDO, DMD Group c. Slovacia, nr. 19334/03, 05.10.2010.

^[87] CEDO, Agrokompleks c. Ucraina, nr. 23465/03, 06.10.2011.

^[88] CEDO, Brudnicka și alții c. Polonia, nr. 54723/00, 03.06.2005.

^[89] M. Hazelhorst, op. cit., p. 328.

^[90] Chronopost, § 46.

^[91] Ibidem, § 56.

^[92] Ibidem, § 57.

^[93] M. Hazelhorst, op. cit., p. 330.

^[94] Pentru o speță din jurisprudența olandeză în care debitorul hotărârii a invocat excepția de ordine publică, întrucât deja executase cele impuse prin hotărâre, a se vedea Hoge Raad, nr. 08/04424, 12.03.2010, apud B. Hess, Th. Pfeiffer, op. cit., p. 55.

^[95] EWCA, Civ. 9, 2010; ILPr 20, 2010.

^[96] CJUE, cauza C-420/07, Apostolides c. Orams, Hotărârea din28 aprilie 2009, EU:C:2009:271, § 17. Pentru un rezumat al acestei cauze, a se vedea Ș.Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudență CJUE, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 277-280.

^[97] Apostolides, § 26.

^[98] Ibidem, § 53.

^[99] Ibidem, § 61.

^[100] P. Beaumont, E. Johnston, Can Exequatur be Abolished in Brussels I Whilst Retaining a Public Policy Defence?, JPIL, Vol. 6, No. 2, 2010, DOI: 10.5235/174410410792166566, p. 257.

^[101] C.A. Cluj, s. a II-a civ., dec. nr. 295 din 15 mai 2017.

^[102] Art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. Pentru analize ale acestui text de lege, a se vedea S. Popovici, Procesul civil internaţional în reglementarea Noului Cod de procedură civilă – Partea VI: Recunoașterea hotărârilor străine (art. 1093-1099, 1101, 1107, 1108), în R.R.D.A. nr. 8/2014; Ș.Al. Stănescu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. Vol. II,Ed.Universul Juridic, București, 2016, p. 1723-1725; A. Circa, în I. Leș (coord.), Tratat de drept procesual civil, Vol. II,Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 907-911; F. Păncescu, Drept procesual civil internațional, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 213-216.

^[103] S. Francq, op. cit., p. 882; K. Siehr, în U. Magnus, P. Mankowski (ed.), Brussels IIbis Regulation, Sellier, Vol. IV, 2017, p. 293.