Competenţa jurisdicţională şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială la nivelul Uniunii Europene
Şerban-Alexandru Stănescu, în cartea Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudență CJUE, Ed. Hamangiu, 2020, p. VI-X.
1. Evoluţia reglementării privind competenţa jurisdicţională şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială la nivelul Uniunii Europene
Astfel cum reţinea Curtea de Justiţie într‑o cauză contemporană intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială[1], „Convenţia (de la Bruxelles din 1968 – n.n.) are la bază încrederea pe care statele contractante o acordă în mod reciproc sistemelor lor juridice şi instituţiilor lor judiciare. Această încredere a permis crearea unui sistem obligatoriu de competenţe, pe care toate jurisdicţiile aflate sub incidenţa Convenţiei sunt ţinute să îl respecte şi renunţarea corelativă de către aceleaşi state la regulile lor interne de recunoaştere şi executare a hotărârilor străine în favoarea unui mecanism simplificat de recunoaştere şi de executare a hotărârilor judecătoreşti (…). Este inerent acestui principiu de încredere reciprocă (…) faptul ca regulile de competenţă prevăzute de Convenţie, comune jurisdicţiilor din toate statele contractante, să poată fi interpretate şi aplicate cu aceeaşi autoritate de fiecare dintre acestea”[2].
Cele patru decenii de cooperare judiciară între statele membre, sub incidenţa Convenţiei de la Bruxelles, respectiv a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, au demonstrat cu prisosinţă că încrederea pe care şi‑o acordă în mod reciproc sistemele juridice şi instituţiile judiciare ale statelor membre nu reprezintă un simplu deziderat, ci un principiu consistent, a cărui efectivă aplicare nu permite (cu minime excepţii expres reglementate de actele normative menţionate) cenzurarea competenţei instanţei unui alt stat membru sau refuzul recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într‑un asemenea stat.
Consolidarea acestei încrederi reciproce a făcut posibilă, odată cu aplicarea noului Regulament (UE) nr. 1215/2012 [ce a înlocuit, între statele membre, Regulamentul (CE) nr. 44/2001], înlăturarea unui alt obstacol al cooperării judiciare internaţionale în materie – procedura de exequatur. Reminiscenţă a unei concepţii clasice, potrivit căreia conferirea forţei executorii este o prerogativă suverană a statului pe al cărui teritoriu forţa executorie urmează să se manifeste, procedura de exequatura fost conservată atât de Convenţia de la Bruxelles, cât şi de Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Aplicând încă o dată principiul încrederii reciproce, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 este cel care postulează efectul executoriu al hotărârilor străine, necondiţionat de existenţa vreunei hotărâri de încuviinţare a executării.
În acest context, cel puţin următoarele întrebări devin legitime:
- care au fost etapele dezvoltării cooperării judiciare în materie civilă şi comercială, din perspectiva determinării competenţei jurisdicţionale, a recunoaşterii şi executării hotărârilor, până în stadiul evidenţiat deja, respectiv
- fizionomia actuală a cooperării judiciare în materie civilă şi comercială, din perspectiva determinării competenţei jurisdicţionale, a recunoaşterii şi executării hotărârilor, constituie o radiografie a unui proces aflat la apogeu sau este doar o etapă a unui proces în derulare, în căutarea unor noi valenţe ale principiului încrederii reciproce?
Cu privire la prima întrebare formulată, trebuie menţionat faptul că procesul de uniformizare a legislaţiilor statelor membre în domeniul determinării competenţei jurisdicţionale şi al recunoaşterii şi încuviinţării executării hotărârilor judecătoreşti îşi găseşte originile în Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968[3] şi intrată în vigoare la data de 1 februarie 1973. Adoptată în temeiul art. 220 a patra liniuţă din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene semnat la Roma, la 25 martie 1957 (TCEE)[4], potrivit căruia „atunci când este cazul, statele membre vor angaja negocieri între ele pentru a asigura resortisanţilor lor (…) simplificarea formalităţilor de care depinde recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a sentinţelor arbitrale”, Convenţia de la Bruxelles a fost completată prin Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, semnat la Luxemburg la 3 iunie 1971[5]. Ambele instrumente au fost modificate în mod succesiv prin actele de aderare la acestea a statelor care au devenit ulterior membre ale Uniunii Europene.
La 16 septembrie 1988, la Lugano, statele membre ale Comunităţilor Europene şi statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb[6] au încheiat Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială[7], convenţie paralelă celei de la Bruxelles şi care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1992.
Intrarea în vigoare la data de 1 mai 1999 a Tratatului de la Amsterdam a condus la comunitarizarea unei părţi din cel de‑al treilea pilon (JAI), ce a devenit noul Titlu IV „Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor”[8] din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE)[9]. În temeiul art. 65 din Titlul IV al TCE[10], a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială[11], care a înlocuit, în raportul dintre statele membre, Convenţia de la Bruxelles (1968). Neaplicarea cu privire la Danemarca a Titlului IV din TCE[12] a determinat încheierea, la data de 19 octombrie 2005, la Bruxelles, a Acordului dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei cu privire la competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială[13], acord care încorporează, în principiu, prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001.
În vederea extinderii aplicării principiilor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 pe teritoriul statelor membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, prevederile regulamentului au fost încorporate în Convenţia privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, încheiată la Lugano, la data de 30 octombrie 2007[14].
Aşa cum arătam mai sus, la data de 10 ianuarie 2015 a devenit aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, înlocuind, între statele membre, prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Extinderea aplicării Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 cu privire la Danemarca a fost notificată de aceasta din urmă Comisiei la data de 20 decembrie 2012[15].
În fine, la data de 31 ianuarie 2020, Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, dar dreptul acesteia urmează să îi fie în continuare aplicabil, în mod tranzitoriu, până la data de 31 decembrie 2020[16].
Cu privire la cea de‑a doua întrebare formulată, apreciez că o direcţie viitoare de aplicare a principiului încrederii reciproce [ocazionată de o revizuire ulterioară a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012] o va reprezenta configurarea unui mecanism eficient de soluţionare a excepţiei de necompetenţă – declinarea de competenţă. În acest sens, apreciez soluţia actuală a respingerii acţiunii ca nefiind de competenţa instanţei naţionale sesizate drept anacronică şi ancorată în mod exagerat şi inutil în principiul suveranităţii naţionale, în condiţiile în care dispoziţiile referitoare la determinarea competenţei, avute în vedere de instanţa ce soluţionează excepţia, sunt conţinute într‑o reglementare uniformă [Regulamentul (UE) nr. 1215/2012].
În afara acestei direcţii potenţiale de dezvoltare a cooperării judiciare în materia competenţei jurisdicţionale, a recunoaşterii şi executării hotărârilor, apreciez ca fiind inevitabilă amendarea Convenţiei de la Lugano (2007) în concordanţă cu noile prevederi în materie conţinute de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.
2. Interpretarea Convenţiei de la Bruxelles, a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 şi a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Astfel cum rezultă din Preambulul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, „Uniunea şi‑a stabilit ca obiectiv să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, care să faciliteze, printre altele, accesul la justiţie” (considerentul 1).
Atingerea acestui obiectiv a impus adoptarea, prin intermediul regulamentului menţionat [şi în continuarea rezultatelor obţinute sub incidenţa Convenţiei de la Bruxelles şi a Regulamentului (CE) nr. 44/2001], a unor măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne, respectiv:
- unificarea normelor referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi comercială. Aceste norme trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Excepţiile trebuie să vizeze situaţii bine definite justificate de materia litigiului sau de voinţa părţilor. De asemenea, instituirea unor criterii suplimentare de competenţă (în afara domiciliului pârâtului) se impune în temeiul unei legături strânse între instanţă şi litigiu sau în scopul bunei administrări a justiţiei (considerentele 4, 15 şi 16);
- simplificarea formalităţilor în vederea recunoaşterii şi executării rapide şi simple a hotărârilor provenind din statele membre. În acest sens şi în considerarea încrederii reciproce în administrarea justiţiei la nivelul Uniunii Europene, recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate într‑un alt stat membru trebuie să opereze de plin drept, fără parcurgerea unor proceduri speciale, dar, în acelaşi timp, fără a pune în pericol respectarea dreptului la apărare în condiţiile prevăzute de regulament (considerentele 26 şi 29).
Eficienţa măsurilor instituite prin regulament este condiţionată de aplicarea uniformă a prevederilor acestuia, iar aplicarea uniformă presupune în mod esenţial o interpretare unitară. Două pârghii slujesc acestui din urmă deziderat: 1) existenţa unor criterii autonome de interpretare a textelor regulamentului (care să nu trimită la sistemul de drept al unui stat membru) şi 2) existenţa unui for, distinct de instanţa naţională sesizată cu soluţionarea litigiului ce face necesară interpretarea, căruia să îi fie încredinţată interpretarea autonomă şi la care instanţa naţională să poată/să fie ţinută să recurgă în vederea efectuării unei asemenea interpretări.
Necesitatea unei interpretări autonome a fost postulată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene atât sub incidenţa Convenţiei de la Bruxelles, cât şi sub incidenţa Regulamentului (CE) nr. 44/2001. O asemenea interpretare trebuie să aibă în vedere nu sistemul de drept al unuia dintre statele membre, ci, pe de‑o parte, obiectivele şi sistemul Convenţiei de la Bruxelles [respectiv ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001 – n.n.], iar, pe de altă parte, principiile generale care se desprind din ansamblul sistemelor de drept naţionale ale statelor membre[17].
Cât priveşte forul abilitat să efectueze interpretarea autonomă a noţiunilor cuprinse în prevederile Convenţiei de la Bruxelles, respectiv ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001, iar, în prezent, ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, acesta nu putea fi altul decât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Temeiul competenţei Curţii nu este, însă, de fiecare dată acelaşi, întrucât nici natura juridică a actelor normative susceptibile de interpretare nu este aceeaşi. Astfel, în prima situaţie, fiind vorba despre o convenţie internaţională, iar nu despre un act adoptat de către instituţiile Uniunii Europene, competenţa Curţii de a interpreta noţiunile cuprinse în Convenţia de la Bruxelles nu putea izvorî din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (în prezent, Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene), fiind necesară consacrarea expresă a acestei competenţe într‑un instrument juridic distinct, respectiv Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, semnat la Luxemburg la 3 iunie 1971[18]. În schimb, în cea de‑a doua situaţie, temeiul interpretării Regulamentului (CE) nr. 44/2001 l‑au constituit dispoziţiile art. 68 TCE (abrogat de Tratatul de la Lisabona), ale art. 234 TCE (art. 267 TFUE). Textele menţionate prevăd facultatea instanţei naţionale, sesizate cu soluţionarea litigiului, de a solicita Curţii să se pronunţe, cu titlu preliminar, asupra interpretării unei dispoziţii din Convenţia de la Bruxelles, din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, respectiv din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, în cazul în care apreciază că este necesar pentru hotărârea ce urmează a fi pronunţată[19]. Aceleaşi texte stabilesc, însă, obligaţia instanţei naţionale de a sesiza Curtea în următoarele situaţii: instanţa naţională este instanţa supremă şi aceasta apreciază că interpretarea este necesară pentru hotărârea ce urmează a fi pronunţată (art. 3 din Protocol), respectiv instanţa naţională urmează a pronunţa o hotărâre ce nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern (art. 267 TFUE).
În fine, trebuie semnalată necesitatea continuităţii între Convenţia de la Bruxelles, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 şi Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, inclusiv sub aspectul interpretării celor două reglementări[20]. În acest sens, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene:
„(…) Regulamentul (CE) nr. 44/2001 urmăreşte, desigur, actualizarea Convenţiei de la Bruxelles, dar şi menţinerea structurii şi a principiilor fundamentale ale acesteia şi asigurarea continuităţii sale (…).Dispoziţiile Convenţiei de la Bruxelles care au fost preluate fără a fi modificate în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie, prin urmare, să primească în continuare aceeaşi interpretare în cadrul regulamentului menţionat, şi aceasta cu atât mai mult cu cât regulamentul a înlocuit Convenţia de la Bruxelles în relaţiile dintre statele membre.
Această continuitate interpretativă este, de altfel, conformă cu cerinţele securităţii juridice care impun ca jurisprudenţa tradiţională a Curţii asupra căreia legiuitorul comunitar nu a dorit să revină să nu fie readusă în discuţie (…)”[21].
Note de subsol
[1] Publicat în JO L 12 din 16 ianuarie 2001, ediţie specială în limba română: capitol 19, volum 03, p. 74‑96; Regulamentul (CE) nr. 44/2001 a intrat în vigoare la data de 1 martie 2002.
[2] Hotărârea din 27 aprilie 2004, C‑159/02, Gregory Paul Turner împotriva Felix Fareed Ismail Grovit, Harada Ltd şi Changepoint SA, Repertoriul jurisprudenţei, 2004, p. I‑03565, considerentele 24‑25.
[3] Publicată în JO L 299 din 31 decembrie 1972.
[4] Devenit art. 293 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), în renumerotarea dispusă prin Tratatul de la Amsterdam (adoptat la 2 octombrie 1997) şi abrogat apoi prin Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007.
[5] Publicat în JO L nr. 204 din 2 august 1975.
[6] În prezent, din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.) fac parte: Liechtenstein, Elveţia, Norvegia şi Islanda. Liechtenstein nu este parte la Convenţia de la Lugano (1988).
[7] Publicată în JO L nr. 319 din 25 noiembrie 1988.
[8] Cel de‑al treilea pilon al Uniunii Europene s‑a restrâns, astfel, la cooperarea poliţiei şi a organelor judiciare în materie penală.
[9] Potrivit art. G din Tratatul de la Maastricht, noţiunea „Comunitatea Economică Europeană” este înlocuită cu aceea de „Comunitatea Europeană”.
[10] În prezent, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, art. 81 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
[11] Publicat în JO L 12 din 16 ianuarie 2001, ediţie specială în limba română: capitol 19, volum 03, p. 74‑96.
[12] Neaplicarea cu privire la Danemarca a Titlului IV din TCE a fost prevăzută prin Protocolul nr. 5 cu privire la poziţia Danemarcei (1997), anexat Tratatului asupra Uniunii Europene (Maastricht) şi Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Titlul IV din TCE a devenit Titlul V „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” din TFUE, neaplicarea acestuia cu privire la Danemarca fiind menţinută (Protocolul nr. 22 privind poziţia Danemarcei).
[13] Publicat în JO L 299 din 16 noiembrie 2005, Acordul a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.
[14] Convenţia (JO L 339 din 12 decembrie 2007) a fost semnată de către reprezentaţii Comunităţii Europene, ai Danemarcei şi ai statelor membre A.E.L.S., cu excepţia Liechtenstein. Convenţia a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2010 pentru statele membre ale Uniunii Europene (inclusiv Danemarca) şi pentru Norvegia (a se vedea, în acest sens, informarea publicată în JO L 140 din 8 iunie 2010), la data de 1 ianuarie 2011 pentru Elveţia, iar la data de 1 mai 2011 pentru Islanda (a se vedea, în acest sens, informarea publicată în JO L 138 din 26 mai 2011).
[15] JO L 79 din 21 martie 2013. Temeiul notificării îl constituie Acordul din 2005 dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei, care permitea acestuia din urmă să notifice decizia sa de a pune în aplicare modificările aduse Regulamentului (CE) nr. 44/2001 [iar Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 a fost calificat drept o asemenea modificare].
[16] Conform art. 126 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană şi din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (publicat în JO L 29 din 31 ianuarie 2020).
[17] Hotărârea din 14 octombrie 1976, 29/76, LTU Lufttransportunternehmen GmbH & Co. KG împotriva Eurocontrol, Culegere, 1976, p. 01541, dispozitiv şi considerentul 3; Hotărârea din 5 februarie 2004, C‑265/02, Frahuil SA împotriva Assitalia SpA, Culegere, 2004, p. I‑01543, considerentele 22‑24; Hotărârea din 16 februarie 2006, C‑3/05, Gaetano Verdoliva împotriva J. M. Van der Hoeven BV, Banco di Sardegna şi San Paolo IMI SpA, Culegere, 2006, p. I‑01579, considerentele 22 şi 25; Hotărârea din 2 octombrie 2008, C‑372/07, Nicole Hassett împotriva South Eastern Health Board şi Cheryl Doherty împotriva North Western Health Board, Culegere, 2008, p. I‑07403, considerentele 28‑30; Hotărârea din 17 septembrie 2009, C‑347/08, Vorarlberger Gebietskrankenkasse împotriva WGV‑Schwäbische Allgemeine Versicherungs AG, Culegere, 2009, p. I‑08661, considerentele 35 şi 36 etc.
[18] Publicat în JO L 204 din 2 august 1975.
[19] Art. 3 din Protocol (spre deosebire de art. 267 TFUE) limitează sfera instanţelor naţionale având o asemenea facultate la acelea care soluţionează litigiul în apel şi la acelea care soluţionează calea de atac împotriva hotărârii de încuviinţare a executării unei hotărâri străine.
[20] Considerentul 19 din Preambulul Regulamentului (CE) nr. 44/2001, respectiv considerentul 34 din Preambulul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012.
[21] Hotărârea din 23 aprilie 2009, C‑533/07, Falco Privatstiftung şi Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller‑Lindhorst, Culegere, 2009, p. I‑03327, considerentele 50‑53. A se vedea, în acelaşi sens: Hotărârea din 2 iulie 2009, C‑111/08, SCT Industri AB i likvidation împotriva Alpenblume AB, Culegere, 2009, p. I‑05655, considerentul 22; Hotărârea din 23 aprilie 2009, C‑167/08, Draka NK Cables Ltd, AB Sandvik international, VO Sembodja BV şi Parc Healthcare International Limited împotriva Omnipol Ltd, Culegere, 2009, p. I‑03477, considerentul 20; Hotărârea din 16 iulie 2009, C‑189/08, Zuid‑Chemie BV împotriva Philippo’s Mineralenfabriek NV/SA, Culegere, 2009, p. I‑06917, considerentul 18; Hotărârea din 10 septembrie 2009, C‑292/08, German Graphics Graphische Maschinen GmbH împotriva Alice van der Schee, în calitate de lichidator al societăţii Holland Binding BV, aflată în stare de faliment, Culegere, 2009, p. I‑08421, considerentul 27 etc.