Criptomonedele, între valoare economică atribuită și recunoaștere juridică selectivă

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 567-588.

§1. Pe scurt, despre bani

Un șantier neterminat. Ideea principală pe care se bazează textul de față este aceea că banii nu constituie, în esența lor, nimic altceva decât o relație socială, aflată în continuă schimbare și în strânsă legătură cu raporturile economice, permanent evolutive, pe care le fundamentează. Banii nu reprezintă, din acest punct de vedere, un bun „clasic”, a cărui valoare este fixabilă teoretic și determinabilă practic în realitatea economică, ci o instituție în sensul propus și explicat de Douglass C. North: o constrângere concepută de oameni pentru a le structura interacțiunile politice, economice și sociale^[1].

Cu alte cuvinte, analiza economică și juridică a banilor trebuie privită ca o lucrare neterminată, formele monetare (încă) majoritare astăzi nemaiputând reprezenta cheia unică pentru înțelegerea naturii lor teoretice. Conceptul tradițional de monedă este tensionat prin apariția unor figuri cvasi-monetare alternative, denumite criptomonede, iar, pe măsură ce societatea se adaptează la noi realități politice, economice și – mai ales – tehnologice, presiunea acestor instrumente asupra monedelor statale crește.

Poate că o asemenea afirmație nu a fost niciodată mai aproape de adevăr decât în prezent, când peisajul monetar global este supus unor schimbări substanțiale: declinul monopolului statal asupra emisiunii monedei (și, corelativ, diminuarea rolului reglementărilor în acceptarea pe piață a noilor forme monetare), explozia apariției unor forme alternative la banii „tradiționali”, în special în medii virtuale^[2], dezvoltarea unor tehnologii inovative, care, chiar dacă nu schimbă decisiv modul în care „se plătesc” bunurile și serviciile^[3], deschid noi posibilități de utilizare a instrumentelor care îndeplinesc (cel puțin o parte din) funcțiile banilor și repun în discuție teoria valorii monetare, respectiv relația dintre valoarea atribuită unor instrumente care tind să se substituie banilor și consolidarea acestei valori prin intermediul juridicului.

În cele ce urmează, vom sintetiza, mai întâi, câteva teorii economice și juridice despre bani, explorând posibilitățile de definire a acestora, pentru a analiza, în continuare, economia și dreptul criptomonedelor, ca „reprezentare digitală a valorii”^[4]. De asemenea, vom expune principalele probleme legate de recunoașterea lor juridică și de rolul pe care aceasta îl are în consolidarea valorii economice pe care relațiile de piață au atribuit-o criptomonedelor.

În măsura în care criptomonedele au fost puse în circulație, indiferent de motivațiile de ordin practic ale creatorilor și de explicațiile teoretice subsecvente, existența valorii lor economice este (sau ar trebui să fie) dincolo de orice dubiu. Ceea ce trebuie, însă, categoric pus sub semnul întrebării este capacitatea acestor instrumente de a fi sau de a deveni monedă, în sens clasic. Dacă recunoașterea juridică are un efect consolidator pentru valoarea economică a criptomonedelor, consecințele unei asemenea evoluții asupra sistemului economic capitalist, a cărui stabilitate este garantată în primul rând de puterea băncilor centrale^[5], rămân deocamdată neclare, depinzând în mare măsură de modalitatea în care diferitele autorități (statale sau supra-statale) vor alege să reglementeze chestiunea, precum și de consensul internațional care va exista (sau nu) în materie.

Funcțiile și formele banilor. Din perspectivă economică, deși banii comportă multiple posibilități de analiză, există, în esență, un consens asupra funcționalității monedei. Potrivit economiștilor, un activ poate să fie calificat drept „bani” sau „monedă”^[6] dacă întrunește două trăsături definitorii și îndeplinește trei funcții^[7].

Activul utilizat ca bani (i) trebuie să fie general acceptat în orice tranzacție și de toți participanții la viața economică dintr-un anumit spațiu geografic și un anumit timp istoric și (ii) trebuie să aibă o lichiditate perfectă sau cvasi-perfectă, implicând costuri de tranzacție zero sau foarte reduse. Funcțional, banii sunt: (i) un mijloc de măsurare sau de evaluare a valorilor economice; (ii) un mijloc de schimb universal și un instrument instantaneu de plată, substituind valoric orice alt bun și stingând orice obligație economică monetară; (iii) un instrument de rezervă de valoare sau de conservare a averilor, care implică, în măsura asigurării stabilității puterii de cumpărare a banilor, costuri reduse și riscuri nesemnificative^[8].

Cu alte cuvinte, dacă unui activ îi pot fi atribuite cele două trăsături și acesta îndeplinește în economie cele trei funcții amintite supra, acesta ar trebui să poată fi calificat drept monedă. Evident, discuția nu se încheie aici. Evoluția istorică a monedei, atât cea de la banii-marfă la banii-simbol, cât și aceea pe care au cunoscut-o formele monetare, de la numerar la moneda de cont și cea electronică, pune în lumină relația organică dintre modul în care activitățile economice s-au transformat în timp și rolul banilor în această evoluție^[9].

Dintr-un anumit punct de vedere, istoria economiilor capitaliste este istoria monedei, respectiv istoria transformării valorice a acesteia, de la valoarea materialului pe care moneda îl încorpora la încrederea pe care deținătorii de bani o au astăzi în puterea lor de cumpărare. Această încredere este, de fapt, o ipostază a încrederii pe care creditorul o are în debitorul său, în voința și în capacitatea acestuia de a plăti, adică de a se achita de obligațiile pe care și le-a asumat, de a-și ține promisiunea făcută creditorului^[10]. Această afirmație explică de ce moneda este o relație socială: utilizarea banilor se conjugă cu limbajul promisiunilor, al obligațiilor asumate contractual. Privită din acest unghi, moneda, devenită simbol al capacității de a ține o promisiune economică, este catalizatorul comerțului, asemenea contractului, care este promisiunea însăși^[11], sau, în termenii lui Keynes, un instrument subtil care leagă prezentul de viitor, calmând neliniștile pe care le cauzează un viitor incert^[12].

În prezent, economiile lumii funcționează prin intermediul banilor-simbol, al monedei fiduciare, a cărei valoare este legată de și egală cu încrederea utilizatorilor în capacitatea ei de a îndeplini funcțiile de mijloc de schimb și de conservare a averilor. Sub aspect formal, masa monetară aflată astăzi în circulație se compune din numerar (adică din bancnote și monede, care, în timp, au fost deconectate de la acoperirea integrală în rezerve cu valoare intrinsecă^[13]), din moneda de cont, denumită și scripturală^[14] (care este dată de disponibilitățile bănești aflate în conturile bancare), precum și din moneda electronică (emisă în schimbul numerarului sau al monedei de cont și stocată pe suporturi electronice)^[15].

Fără a intra în detaliile unei metamorfoze istorice remarcabile, care a preocupat generații de filosofi și a marcat redutabile școli de gândire economică^[16], trebuie să subliniem că reprezentarea lumii în termeni de valoare depinde în mod esențial de bani^[17], proprietatea asupra oricărei valori economice având în monedă numitorul comun de apreciere de către participanții la circuitul civil^[18]. De aceea, elementul central în evoluția istorică a banilor și în orice teorie modernă despre monedă este abandonarea banilor cu valoare intrinsecă și trecerea la moneda fiduciară. Această construcție permite percepția valorii banilor în termeni de încredere a deținătorilor în puterea lor de cumpărare.

Moneda fiduciară face trecerea de la valoarea intrinsecă la valoarea atribuită, pe baza unei convenții, inițial de ordine privată, apoi sancționată de legiuitor și devenită de ordine publică, prin care toți utilizatorii atribuie banilor aflați în circulație o valoare economică independentă de cea a suportului monetar. Generalizarea monedei fiduciare a condus la diversificarea formelor monetare, devenite independente de reprezentarea corporală, și a tehnicilor de transfer monetar, care s-au adaptat la noile medii în care banii sunt creați și circulă.

Deși este adevărat că diversificarea formelor monetare a fost posibilă numai pentru că băncile centrale și-au limitat monopolul de creație monetară la emisiunea de monedă zisă legală (i.e. numerarul și propria monedă de cont), permițând băncilor să creeze monedă scripturală prin activitățile de creditare a economiei, niciuna dintre transformările la care ne-am referit nu a acționat asupra monedei însăși și asupra unității monetare, care rămân, nominal și valoric, aceleași^[19]. Doar formele sub care banii (o monedă națională sau a unei uniuni monetare) sunt creați s-au diversificat: una și aceeași monedă circulă sub mai multe forme, majoritare devenind, în timp, cele dematerializate.

Teorii economice despre originea și valoarea banilor. Economiștii au avansat două mari teorii care explică originea și valoarea banilor^[20], corelate cu evoluția istorică a monedei. Analiza trăsăturilor criptomonedelor prin grila celor două teorii contribuie decisiv la formularea unui răspuns la întrebarea dacă criptomonedele sunt (sau pot fi recunoscute ca) bani.

Prima teorie este cea denumită metalistă sau ortodoxă^[21], potrivit căreia valoarea banilor stă în valoarea materialului din care sunt creați, adică a metalului prețios. Valoarea esențială a aurului sau a argintului este determinată de proprietățile intrinseci ale acestora, atractivitatea, raritatea, durabilitatea și divizibilitatea. În accepțiunea acestei teorii, banii au apărut ca o consecință a modului în care omul rațional, conștient de raritatea resurselor și de utilitatea schimbului, a încercat să rezolve dificultățile trocului, eliminând necesitatea dublei corespondențe între participanții la schimbul arhaic: găsirea partenerului care să aibă bunul de care cel în cauză are nevoie și să fie, în același timp, interesat de bunul pe care acesta îl putea oferi^[22].

A doua teorie, denumită a creditului sau heterodoxă^[23], a explicat originea și valoarea banilor de pe alte poziții, considerând că moneda nu este decât instrumentul care reflectă ceea ce participanții la viața economică își promit unul altuia, valoarea sa fiind dată de gradul de încredere în promisiunea pe care a făcut-o emitentul banilor. Varianta chartalistă^[24] a acestei teorii arată că cel mai important emitent al banilor este statul, care emite monedă pentru a-și atesta propriile obligații și care are, în același timp, capacitatea de a se asigura că impozitele și taxele pe care le percepe cetățenilor săi sunt plătite în exact acea monedă. Această din urmă proprietate face ca promisiunea sa de a-și plăti propriile obligații, atestată prin moneda respectivă, să fie prin excelență credibilă, astfel explicându-se și valoarea banilor.

În această concepție, foarte populară în epoca în care s-a cristalizat, dar combătută, spre exemplu, de nume mari ale economiei, precum Ludwig von Mises, moneda este o creație a legiuitorului, pentru că numai acesta are puterea să decidă care marfă îndeplinește rolul de bani. La întrebarea dacă monedă este ceea ce funcționează ca atare sau ceea ce legea califică drept monedă, adepții teoriei chartaliste au răspuns că monedă nu poate fi decât ceea ce legea desemnează în acest sens, în vreme ce oponenții lor au sugerat contrariul, respectiv că numai agenții economici, utilizând o anumită marfă ca mijloc de schimb, o pot transforma în monedă, statul neputând decât ulterior să sancționeze o asemenea evoluție, acordându-i mărfii respective statutul de mijloc legal de plată.

Teorii juridice despre natura banilor. Cele trei funcții pe care le îndeplinesc banii potrivit economiștilor sunt reflectate cu acuratețe în dreptul pozitiv, care operează cu moneda deopotrivă ca instrument de evaluare, mijloc de plată sau obiect al proprietății^[25]. Formele monetare se bucură de un regim juridic propriu^[26]. Deși, în principiu, acestea pot fi substituite unele cu altele, toate fiind învestite cu puterea de a stinge prin plată obligațiile monetare, în economiile contemporane se manifestă o tendință puternică de privilegiere a formelor monetare incorporale care se bucură de trasabilitate. Utilizarea numerarului este descurajată prin limitarea plăților cu această formă monetară^[27].

În pofida existenței unui anumit nivel de reglementare a monedei – în special a formelor monetare –, ceea ce i s-ar putea reproșa legiuitorului, cel puțin la prima vedere, este faptul că nu a oferit banilor o definiție care să cuprindă elemente generice de calificare monetară. Desigur, anomia a asigurat, de-a lungul timpului, flexibilitatea necesară pentru diversificarea formelor monetare (numerar/monedă de cont/monedă electronică), însă, tocmai pe fondul absenței unor criterii legale de calificare monetară, instrumente echivalente funcțional banilor forțează, în ultimii ani, granița. De la apariția primei criptomonede, bitcoin, a trecut mai bine de un deceniu, iar literatura despre „monedele” emergente și riscurile asociate acestora este amplă. În acest context, explozia formelor cvasi-monetare face cu atât mai necesară repunerea în discuție a problemei conceptualizării juridice a banilor.

Un jurist american din perioada interbelică observa că unul dintre dezavantajele unei monede stabile este acela că dreptul nu este pregătit să facă față unor schimbări neașteptate, revoluționare, în sistemul monetar. Recunoscându-le banilor o poziție vitală în infrastructura sistemului juridic, același autor nota că, atunci când stabilitatea sistemului este de la sine înțeleasă, problemele legate de monedă ajung să preocupe foarte rar jurisprudența, după cum nici doctrina nu are de ce să fie foarte interesată de teoria juridică a banilor^[28].

În orice caz, absența unei definiții legale a banilor are explicațiile ei. Prima ar fi aceea, că, acolo unde știința economică vede, pur și simplu, bani, dreptul este forțat să privească lucrurile mai nuanțat. Depozitele bancare sunt, din perspectivă pur economică, bani, dar juridic ele sunt (și) o datorie, o obligație a băncii de a restitui suma de bani care face obiectul depozitului. Atunci când analizează banii, atenția economistului se concentrează asupra piețelor și politicilor monetare și, în principiu, asupra ofertei și cererii de bani, care, agregate, influențează crucial stabilitatea sistemului economic. Dreptul este mai degrabă interesat de protecția drepturilor patrimoniale ale participanților la circuitul civil, de nașterea, stingerea și executarea obligațiilor bănești. În aceste condiții, definiția economică a banilor și teoriile economice despre bani nu pot fi preluate tale quale în drept, care trebuie să ia în considerare aspectele funcționale ale banilor, dar nu se poate rezuma la capacitatea banilor de a fi utilizați în executarea obligațiilor monetare, contractuale sau extracontractuale^[29].

Doctrina juridică operează, în esență, cu trei teorii care explică natura banilor^[30]. O primă teorie, inspirată din chartalismul lui Knapp, susține că bani sunt numai aceia pe care legea statului emitent îi recunoaște ca atare. Nu numai monopolul statului ca emitent de numerar contează, ci și rolul său de a construi și de a salvgarda un întreg sistem monetar, exercitând prin autorități speciale supravegherea băncilor comerciale, a instituțiilor emitente de monedă electronică, a sistemelor de plăți și a operatorilor acestora. Acceptarea pe scară largă a acestei teorii se reflectă indirect și la nivel constituțional, diverse constituții ale statelor lumii făcând referire la faptul că toate chestiunile legate de sistemul monetar sunt de competența autorităților de specialitate, de regulă băncile centrale. Principalul punct slab al acestei „state theory of money” este faptul că, raportat la definiția pe care o propune, numai o pondere redusă din masa monetară s-ar mai califica astăzi ca bani.

O a doua teorie se leagă de oponenții chartalismului, aceștia susținând, asemenea lui Ludwig von Mises, că banii sunt o creație a particularilor, a societății, care, la un moment dat, recunoaște unui anumit bun calitatea de mijloc de schimb, practicile comerciale stabilind ce bunuri trebuie privite drept monedă. Această teorie nu poate fi reconciliată cu monopolul statelor asupra emisiunii monetare – recunoscut în dreptul internațional public – și cu puterea acestora de a impune, pe teritoriul lor, propria monedă ca mijloc de plată. Cu toate acestea, teoria în discuție reverberează în prezent și poate fi folosită drept argument puternic pentru afirmația că „monedele” emergente sunt o formă de bani, de vreme ce societatea (sau, cel puțin, o parte a ei) le acceptă ca atare, existând cerere pentru ele pe piață^[31]. Trebuie spus, că această teorie, cunoscută ca „societary theory of money”, nu neagă faptul că definirea cadrului legal în care o anumită monedă funcționează rămâne apanajul statului și nu concepe banii ca depinzând exclusiv de comportamentele particularilor.

În fine, teoria instituțională a banilor^[32], care își poate găsi punctul de pornire în instituționalismul lui North, oferă o altă imagine asupra acestora, considerând că, într-o lume a piețelor globalizate și a tehnologiilor digitale avansate, conceptul de bani nu mai poate fi separat nici de cadrul instituțional al băncilor centrale, nici de cadrul normativ în care operează sistemul financiar, cu toate componentele, subcomponentele și infrastructura sa tehnică, și nici de piețele financiare globale. Toate acestea asigură, împreună, stabilitatea și funcționalitatea monedelor, realitate care face ca valoarea banilor, respectiv puterea lor circulatorie, să nu mai depindă exclusiv de voința statului (sau a uniunii monetare) de origine.

Dintre cele trei teorii, cea de-a doua pare să ofere „monedelor” emergente sau criptomonedelor o oarecare acomodare. Deși s-a spus despre teoria instituțională că nu reprezintă decât un soi de adaptare modernă a teoriei care afirmă că banii sunt ceea ce economia și societatea recunosc ca atare, concentrarea ei pe aspectele instituționale și normative ale sistemelor monetare este dificil de conciliat cu perspectiva recunoașterii calității de bani pentru bitcoin și frații – deocamdată mai mici – ai acestuia.

Am schițat în cele ce precedă câteva dintre ideile principale despre bani pe care le vehiculează în mod curent economia și dreptul. Acesta este peisajul în care au apărut concurenții banilor clasici: „monedele” virtuale, criptomonedele, „monedele” emergente.

§2. Economia criptomonedelor

Bitcoin și blockchain: câteva premise tehnice. Criptomonedele sunt un tip de „monedă” virtuală. Aceasta include, conform definiției propuse de Banca Centrală Europeană în 2015, orice reprezentare digitală a valorii care, fără să fie creată de o bancă centrală, o instituție de credit sau o instituție emitentă de monedă electronică, poate fi utilizată, în anumite circumstanțe, ca o alternativă la bani. Specific criptomonedelor este faptul că se bazează, pentru verificarea tranzacțiilor, pe o rețea criptografică descentralizată, de tip peer-to-peer (P2P)^[33].

Proprietatea revoluționară a bitcoin-ului este capacitatea sa de a rezolva o problemă informatică denumită „double-spending problem”, care constă în aceea că moneda care are o existență pur electronică ar putea fi „cheltuită” de două ori, în măsura în care fișierul digital care stă la baza ei ar putea fi duplicat. Soluția bitcoin se găsește în utilizarea blockchain-ului, adică a unui registru descentralizat, distribuit între utilizatorii unei rețele de tip peer-to-peer. Tranzacțiile se înregistrează consecutiv în blockchain, acesta servind în același timp drept instrument de evidență și verificare^[34]. Tehnologia blockchain s-a dovedit utilă în diverse sectoare de activitate economică, nu numai în ceea ce privește tranzacțiile financiare bazate pe criptomonede^[35]. Deopotrivă sistem de plăți electronice și monedă digitală, bitcoin-ul este, fără îndoială, cea mai celebră utilizare a blockchain-urilor. Spre deosebire de rivalul Ethereum, care, pe lângă criptomoneda proprie, permite utilizatorilor să își scrie propriul cod și a fost creat pentru contractele smart, bitcoin este destinat, în principal, tranzacțiilor financiare.

Tehnologia blockchain este un procedeu unic de codificare, dezvoltat pentru a fi utilizat în domeniul criptomonedelor ca registru digital de tranzacții. Datele sau informațiile sunt codificate sub forma unui bloc, care poate fi creat, modificat sau editat doar până în momentul în care este adăugat în lanț (chain), după care nu mai poate fi alterat. Rețeaua de blockchain este alcătuită din mai multe calculatoare, iar fiecare dintre acestea reprezintă un nod conectat la rețea. Nodurile sunt responsabile cu validarea și retransmiterea tuturor tranzacțiilor sau a altor schimburi din blockchain. Fiecare dintre aceste noduri are o copie a blockchain-ului care este automat descărcată când aceste noduri se alătură rețelei^[36].

Nodurile formează, toate la un loc, așa-numita „second-level network”, o rețea P2P în care toate nodurile, privite individual, sunt la fel de importante și interacționează direct, în loc să interacționeze printr-un server centralizat. Utilizatorii au două chei diferite care trebuie utilizate în tandem pentru a accesa informația: o cheie publică (un șir de numere care reprezintă adresa de rețea a utilizatorului) și o cheie privată. Aceasta din urmă reprezintă o parolă constantă, invariabilă, care permite accesul utilizatorului la contul, informațiile și tranzacțiile sale.

Blockchain trebuie înțeles ca sistem descentralizat: dacă majoritatea programelor informatice și a bazelor de date sunt găzduite pe un singur server sau într-o anumită locație, un blockchain există în toate nodurile rețelei în același timp și nu mai poate fi modificat retroactiv fără alterarea blocurilor care urmează, ceea ce necesită acordul participanților din rețea^[37]. Nu există o unică entitate care să poată controla blockchain-ul în ansamblul său, astfel încât datele nu pot fi, în principiu, accesate ilegal sau compromise pe altă cale.

Neexistând un emitent sau un depozitar central, informația este distribuită și publică, vizibilă oricărui participant și în orice moment. Tranzacțiile sunt, desigur, criptate și operate astfel încât deținătorul de bitcoin nu poate plăti decât o singură dată. Periodic, toate tranzacțiile sunt verificate, confirmate și înregistrate într-un nou bloc, care se leagă de cel anterior, alcătuindu-se astfel lanțul (blockchain-ul). Fiecare bloc face trimitere la blocul anterior pentru a fi valid, astfel încât algoritmul aplică o marcă temporală și stochează pentru totdeauna schimbul de valoare economică, împiedicând modificarea registrului. Cu toate că bitcoin se salvează pe terminalul personal sau la un terț într-un fișier de tip wallet, deținerea și transferul sunt anonime, iar însușirea fără drept a bitcoin este aproape imposibilă, pentru că aceasta ar însemna, teoretic, ca autorul să „rescrie” întreaga istorie a respectivului bitcoin din blockchain.

Programul informatic pe care îl folosește bitcoin este un program de tip open source, care poate fi descărcat, modificat și utilizat de către oricine, pentru a crea o altă asemenea criptomonedă, fapt care explică, în același timp, explozia pe care aceste instrumente au cunoscut-o în ultimii ani, precum și îngrijorările pe care criptomonedele le-au stârnit printre băncile centrale și celelalte autorități de supraveghere financiară și monetară^[38].

Din această perspectivă, a tehnicii informatice care stă la baza bitcoin, ar mai trebui amintit și că, în funcție de interacțiunea sa cu banii „reali” sau „clasici”, acest instrument se înscrie în schemele de „monedă” virtuală denumite bidirecționale^[39], care sunt cele mai apropiate de sistemele financiare clasice și care au, ca regulă, fluxuri de intrări și de ieșiri pe baza unor rate de conversie de vânzare și de cumpărare de asemenea „monedă”, aceasta putând fi ulterior utilizată pentru cumpărarea de bunuri și servicii^[40].

Bitcoin: „monedă” globală? Privite în contextul economic al ultimelor două decenii, criptomonedele, ca forme monetare emergente, sunt, în același timp, expresie a dematerializării și a globalizării economiei. „Moneda” de tip bitcoin se apropie, dintr-o anumită perspectivă, de moneda fiduciară care caracterizează sistemele monetare contemporane, dar se și îndepărtează de aceasta, dintr-o altă perspectivă. Așa cum am arătat deja, moneda fiduciară nu este altceva decât o expresie a încrederii. Criptomonedele par să ducă această realitate la un nou nivel, înscriindu-se în trendul global al digitalizării banilor și economiilor, în general, precum și al dominanței, în tranzacțiile economice, a activelor incorporale în raport cu cele tangibile. Valoarea economică a bitcoin este, ca în cazul monedei fiduciare, o variabilă a încrederii.

Însă, dacă moneda fiduciară este o monedă națională supusă unui regim juridic de recunoaștere, control și supraveghere, gestionat, de cele mai multe ori, de autorități care se bucură de monopolul emiterii formelor materializate ale monedei respective și al măsurilor de politică monetară, această premisă nu se verifică în cazul criptomonedelor. Încrederea utilizatorilor în moneda fiduciară tradițională are un puternic fundament instituțional, care susține recunoașterea valorii atribuite banilor în tranzacțiile din economia reală. Dimpotrivă, tocmai eliminarea controlului statelor și (mai ales) al piețelor financiare asupra monedei a fost unul dintre dezideratele care au dus la apariția bitcoin. Dubla natură a criptomonedelor, dematerializată și descentralizată, le face să fie instrumente de aplicabilitate globală, structurate în așa fel încât să poată fi utilizate la nivel transnațional, prin intermediul Internetului^[41].

Astfel, criptomonedele operează în absența (și fără necesitatea) unui cadru normativ național, transgresând ordinile juridice naționale și chiar și pe cea internațională, ceea ce reprezintă o sursă majoră de îngrijorare. Deținătorii criptomonedelor pot să se angajeze în tranzacții în afara propriei lor jurisdicții mult mai facil decât o fac deținătorii monedelor naționale, chiar a celor considerate de referință la nivel global^[42]. Reducerea semnificativă a costurilor, viteza și securitatea tranzacțiilor fac criptomonedele atractive economic. Operând în afara sistemului monetar clasic, criptomonedele devin eminamente universale^[43].

Calitatea criptomonedelor de a funcționa ca „monedă globală” i-a făcut, la limită, pe unii comentatori^[44] să vadă în acestea o reeditare de succes a etalonului aur, utilizarea lor pe scară largă ca instrumente de plată în tranzacțiile internaționale conducând la consolidarea sistemului global al piețelor, la eliminarea barierelor naționale și la substanțiala dezvoltare a comerțului internațional. Activul fizic aur, folosit drept etalon, ar fi înlocuit astfel prin unul sau mai multe active digitale, criptomonedele, care ar permite anihilarea tuturor costurilor de tranzacție legate de conversia valutară și a riscurilor asociate acesteia. Utopia monetară, adică moneda liberă pe care și-a imaginat-o Friedrich August von Hayek, pare la un pas distanță^[45].

§3. Dreptul criptomonedelor

Bani, marfă sau tehnologie? Dincolo de abordările care văd în criptomonede emanația unor „impostori și maniaci”^[46], „o utopie sau o manie monetară”^[47] sau doar un instrument convenabil pentru operațiuni infracționale de spălare a banilor, clarificarea naturii juridice a acestora rămâne un demers destul de dificil, cu rezultate eterogene^[48].

Doctrina^[49] a observat, la nivelul diverselor jurisdicții, trei mari abordări în ceea ce privește reglementarea acestor forme monetare emergente. Prima este cea indiferentă, specifică primilor ani de după apariția articolului lui Nakamoto și a primilor bitcoin, însă această abordare a fost între timp abandonată de jurisdicțiile relevante. O a doua abordare este cea de tipul command-and-control, aceasta fiind specifică Chinei, care, fără să prohibească direct utilizarea bitcoin sau a altor criptomonede, a interzis anumitor instituții financiare să desfășoare tranzacții cu acest obiect, în încercarea de a priva criptomonedele de funcția de mijloc de plată. A treia abordare, adoptată de statele occidentale, este de tip intermediar, implicând strategii precum^[50]: (i) extinderea domeniului de aplicare a unor reglementări similare și conexe asupra „monedelor” virtuale; (ii) emiterea de informări și atenționări în vederea familiarizării publicului cu natura și riscurile criptomonedelor; (iii) impozitarea veniturilor din criptomonede. La baza tuturor acestor strategii stă, practic, recunoașterea existenței acestor forme monetare alternative în ordinea economică și juridică a statelor sau regiunilor respective.

Însă, abordările diferă uneori chiar în interiorul uneia și a aceleiași jurisdicții, un exemplu elocvent fiind cel al Statelor Unite ale Americii. Astfel, Departamentul Trezoreriei a definit „moneda” virtuală în 2013 ca un mijloc de schimb care operează, în anumite contexte, ca o monedă, fără a avea, însă, toate atributele banilor reali. Aceeași autoritate arată că „monedele” descentralizate trebuie analizate și prin prisma normelor care vizează combaterea spălării banilor^[51]. Se consideră că „monedelor” de acest tip le lipsește, în special, calitatea de mijloc legal de plată, însă ele sunt convertibile, în sensul că valoarea lor poate fi exprimată în bani reali, astfel că pot fi utilizate ca substitute ale acestora. Pe de altă parte, Comisia federală pentru instrumente derivate (Commodity Futures Trading Commission, CFTC) a tratat „monedele” virtuale drept bunuri care fac obiectul unor contracte, deci mărfuri („commodity”)^[52], dar a apreciat și că bitcoin ar fi „o monedă virtuală convertibilă”^[53]. Această optică a fost confirmată de instanțele americane în 2017^[54]. În același timp, Comisia pentru Burse și Valori Mobiliare (U.S. Securities Exchange Commission, SEC) a susținut că investițiile în bitcoin sunt asimilabile unei investiții în valori mobiliare, astfel încât le-a inclus în domeniul de aplicare a reglementărilor specifice^[55]. Neîntâmplător, pentru autoritățile fiscale din Statele Unite, „monedele” virtuale sunt „property”^[56], adică bunuri supuse impozitării.

O abordare asemănătoare celei a Trezoreriei americane poate fi regăsită și în cazul autorității de supraveghere financiară din Germania, care a concluzionat că bitcoin este un instrument financiar similar valutelor străine^[57]. Fără a fi mijloc legal de plată, această criptomonedă îndeplinește o funcție de mijloc privat de plată, adică un substitut al banilor reali, la care particularii pot recurge în operațiunile lor.

În Franța, viziunea instanțelor s-a despărțit de cea a autorităților executive, respectiv de opinia băncii centrale. Banca Franței a adoptat o atitudine rezervată, necalificând bitcoin drept monedă^[58], însă jurisprudența franceză a recunoscut unei platforme care intermedia vânzarea și cumpărarea de bitcoin calitatea de „intermediar de servicii financiare”, supus autorizării de către autoritatea franceză de supraveghere financiară, astfel încât unii autori au concluzionat că instanțele respective tind să considere criptomonedele ca fiind bani^[59].

Natura juridică a bitcoin a fost subiect de dispută și în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. În 2015, în cauza C-264/14, Skatteverket c. David Hedqvist, instanța europeană, fiind chemată să răspundă unei cereri preliminare provenite din Suedia referitoare la interpretarea unor dispoziții din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA), a analizat în ce măsură operațiunile de schimb al unei valute naționale în criptomonedă și invers sunt supuse taxei pe valoarea adăugată. Pe scurt, Curtea de la Luxemburg oferă următorul raționament: bitcoin reprezintă o monedă virtuală bidirecțională și nu poate fi considerată un „bun corporal”, în sensul art. 14 din Directivă, întrucât nu are altă finalitate decât aceea de a fi un mijloc de plată^[60]. Această afirmație este valabilă și pentru monedele tradiționale, care sunt mijloace de plată legale^[61]. Operațiunile prin care asemenea mijloace de plată sunt schimbate unele cu altele nu se pot regăsi în sfera noțiunii de „livrare de bunuri” și, deci, constituie „prestări de servicii”, în sensul art. 24 din Directivă^[62]. Apoi, C.J.U.E. analizează în ce măsură aceste operațiuni sunt sau nu scutite de TVA, observând, mai întâi, că excepția din art. 135 alin. (1) lit. d) din Directivă se referă la „operațiuni, inclusiv negocierea, privind conturile de depozit sau conturile curente, plăți, viramente, creanțe, cecuri și alte instrumente negociabile, exceptând recuperarea creanțelor”, iar bitcoin este „un mijloc de plată contractual”^[63], neputând fi considerat un cont curent, un cont de depozit, o plată sau un virament.

Însă, această monedă virtuală reprezintă, pentru operatorii care o acceptă, „un mijloc de plată direct”, iar art. 135 alin. (1) lit. e) din Directivă obligă statele să scutească de TVA operațiunile „privind monede, bancnote și monede utilizate ca mijloc legal de plată”. Problema de interpretare pe care Curtea o rezolvă prin aplicarea principiului efectului util este aceea de a ști dacă această enumerare include numai monedele tradiționale sau și „alte monede”. Concluzia se impune aproape de la sine: „(…) rezultă din contextul și din finalitatea respectivului articol 135 alineatul (1) litera e) că o interpretare a acestei dispoziții în sensul că vizează operațiunile privind numai monedele tradiționale ar însemna lipsirea acesteia de o parte a efectelor sale. În cauza principală, este cert că moneda virtuală bitcoin nu are alte finalități decât aceea de mijloc de plată și că ea este acceptată în acest scop de unii operatori”^[64]. Astfel, Curtea conchide că operațiunile de schimb de monede tradiționale cu bitcoin și invers, efectuate contra plății unei sume care corespunde marjei constituite de diferența dintre, pe de o parte, prețul la care operatorul în cauză cumpără monedele și, pe de altă parte, prețul la care le vinde clienților săi, sunt scutite de TVA.

Decizia C.J.U.E. în cauza Hedqvist este importantă din perspectiva modului în care Curtea califică „monedele” virtuale, respectiv a similarității pe care judecătorii o identifică între acestea și monedele tradiționale. În esență, Curtea de la Luxemburg arată că, în sensul practicat de reglementarea sectorială interpretată, „monedele” virtuale sunt (un tip de) bani; consecutiv, le aplică același tratament pe care legiuitorul european îl prevăzuse pentru moneda tradițională. Pentru Curte, coroana suedeză este o monedă tradițională, iar bitcoin – prin contrast – una „netradițională”, care, fără să reprezinte mijloc legal de plată într-unul sau mai multe state, îndeplinește, totuși, aceeași funcție, „în măsura în care aceste monede au fost acceptate de părțile la o tranzacție ca un mijloc de plată alternativ mijloacelor legale de plată și nu au o altă finalitate decât aceea de mijloc de plată (s.n.)”^[65].

În România, legiuitorul s-a ferit să ofere o definiție pentru moneda virtuală, însă, prin O.U.G. nr. 25/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare^[66], a introdus „venitul din transferul de monedă virtuală” printre veniturile impozabile conform Titlului IV din Codul fiscal. Încercarea legiuitorului de a supune impozitării asemenea venituri comportă unele comentarii, care, fără să își aibă neapărat locul în textul de față, atrag atenția asupra impasului în care dreptul continuă să se afle în raport cu evoluția criptomonedelor.

Tranzacțiile având ca obiect „monede” virtuale sunt anonime și criptate. În aceste condiții, este discutabil în ce mod poate contribuabilul să declare, iar organul fiscal să verifice în mod real elementele de venit respective, atât timp cât „transferurile de monedă virtuală” nu cunosc o reglementare clară în sistemul juridic național. Dacă venitul teoretic impozabil rămâne exprimat în unitățile criptomonedei în cauză, iar wallet-ul electronic al beneficiarului de venit nu poate fi accesat, organul fiscal este lipsit de capacitatea de a-i verifica trasabilitatea și caracterul efectiv. Așadar, numai în momentul în care unitățile de „monedă” virtuală se convertesc în monede tradiționale (indiferent dacă este vorba despre o valută străină sau despre moneda națională) și se transferă într-un cont curent sau într-un depozit bancar ori sunt utilizate pentru dobândirea unor bunuri și servicii al căror preț este exprimat în asemenea monede tradiționale, s-ar putea pune problema impozitării.

Concluzionând, abordarea intermediară este actualmente singura care acceptă că „monedele” emergente au o natură duală. Ele pot fi asimilate banilor, cel puțin din perspectiva funcțională a capacității de a servi drept mijloc de plată, dar pot să fie și un bun cu funcție investițională, un activ dobândit și tranzacționat în scop speculativ, câștigurile fiind obținute din fluctuațiile valorice în raport cu o monedă clasică de referință. Plecând de la bivalența criptomonedelor, tentativele de reglementare a emisiunii, deținerii și transferurilor acestor forme monetare emergente și măsurile de fiscalizare adoptate în diversele jurisdicții urmăresc limitarea modului în care „monedele” virtuale circulă și sunt utilizate în tranzacțiile financiare.

Doctrina a observat, însă, că unele jurisdicții sau unele autorități din cadrul unor jurisdicții tentate să considere „monedele” virtuale drept bani în sens tradițional (și să le reglementeze ca atare) au adoptat o viziune mai relaxată, concentrându-se pe provocările și oportunitățile de ordin tehnologic^[67]. În aceste cazuri, accentul este pus pe încurajarea întreprinzătorilor din domeniul FinTech și pe conturarea unui cadru legal care nu numai să permită, ci chiar să stimuleze dezvoltarea tehnologică, deschizând noile platforme financiare spre public și asigurând, în același timp, protecția adecvată a consumatorilor. Asemenea abordări sunt specifice Marii Britanii, unor state din Asia de Sud-Est și Australiei.

Din punct de vedere teoretic, o asemenea strategie nu vizează caracterul restrictiv sau sancționator al legii, ci ilustrează capacitatea acesteia de stimulare și de captare a investitorilor și a utilizatorilor, în scopul creării unui cadru normativ care să elimine piedicile din calea progresului tehnologic (chiar dacă acesta este aparent disruptiv) și să îl compatibilizeze cu ordinea juridică existentă. Ceea ce trebuie observat este că o asemenea strategie se înscrie, în final, în competiția economică globală, care se desfășoară și prin intermediul dreptului^[68].

§4. Problema valorii economice atribuite: influența recunoașterii juridice

Am văzut că recunoașterea economică a criptomonedelor este o realitate incontestabilă. Necesitatea creării unui cadru normativ care să reglementeze emisiunea, deținerea și transferul de criptomonedă derivă tocmai din realitatea acceptării de către participanții la circuitul economic a calității acesteia de mijloc de plată^[69]. Teoria socială a banilor, conform căreia un anumit bun ajunge să devină monedă atunci când societatea îl recunoaște ca atare, pare să se confirme.

Totuși, nu poate fi negat faptul că tranzacțiile actuale cu bitcoin et alii au la bază preponderent prefigurarea de către participanți a șansei de câștig din fluctuația lor valorică, iar nu posibilitatea de a le folosi ca mijloc de plată în vederea cumpărării unor bunuri sau servicii. „Monedele” virtuale apar ca fiind active cu grad ridicat de risc, dat de puternica lor volatilitate, și pot, prin urmare, satisface apetitul investițional al unor categorii de utilizatori, care par să trateze afacerile cu criptomonede asemenea investițiilor de capital pe bursele de valori. Așa fiind, funcția economică de rezervă de valoare ar putea fi, în condițiile de risc date, îndeplinită și de criptomonede^[70]. În schimb, tocmai fluctuațiile valorice induse de caracterul speculativ al investițiilor împiedică utilizarea eficientă a criptomonedelor ca instrumente de măsurare a valorii bunurilor și serviciilor tranzacționate pe piață.

Multiplele probleme pe care apariția și explozia criptomonedelor le pun gravitează în jurul valorii economice pe care aceste instrumente o au. Valoarea în discuție este una atribuită, iar nu una intrinsecă, ceea ce apropie criptomonedele de moneda fiduciară veche de câteva secole. Nu este vorba de o valoare economică aparentă – în sensul că nu este o valoare care are această proprietate economică doar la prima vedere –, ci este generată de capacitatea criptomonedei, odată achiziționată, de a fi tranzacționată, imediat sau în viitor, la o valoare echivalentă sau superioară celei din momentul dobândirii. Absența „constrângerilor” statale lipsește, însă, criptomoneda de o calitate esențială a monedei fiduciare: încrederea în aceasta se menține în rândul deținătorilor pentru că aceasta este voința publică, autoritățile și instituțiile competente în materie monetară fiind învestite cu atribuții și operând cu instrumente de politică monetară pe care nodurile unei rețele descentralizate nu le dețin.

Ezitările dreptului în fața evoluției tehnologice și a proliferării acestor noi forme monetare pot fi, desigur, explicate. Dilemele juridice au un punct de plecare economic: încadrarea normativă a criptomonedelor și, în special, recursul la instrumente juridice restrictive, care să limiteze sau să restricționeze circulația lor și, eventual, să le elimine din sfera monetară stricto sensu, s-ar putea să anihileze avantajele sociale și economice ale noilor tehnologii, aflate încă la început de drum și care ar trebui lăsate să se dezvolte fără prea multe constrângeri de ordin normativ^[71].

Motive pentru reglementarea cadrului în care „monedele” emergente pot să funcționeze și să circule par să existe în număr suficient. Acestea țin nu numai de potențialul criminogen pe care criptomonedele îl articulează, ci și de protecția corespunzătoare a consumatorilor, care nu sunt în măsură să gestioneze adecvat înalta volatilitate a unor „monede” virtuale, neînțelegând natura și riscurile asociate lor sau, cel puțin, neputând să se protejeze eficient împotriva acestora din urmă. Din punct de vedere sistemic, proliferarea bitcoin și a celorlalte „monede” emergente poate pune în pericol stabilitatea piețelor monetare și financiare și poate afecta capacitatea băncilor centrale și a guvernelor de a asigura stabilitatea generală a sistemului economic.

Totodată, lucrurile pot fi privite și din perspectiva echității și a echilibrelor la nivel mondial. Bitcoin pare să fi apărut din dorința participanților la circuitul economic de a elibera mijloaele de plată din chingile sistemului financiar global și ale actorilor dominanți ai acestuia, dar procesul prin care „moneda” virtuală este creată și modalitățile prin care ea se tranzacționează sunt apanajul unei categorii restrânse, hiper-specializate, de actori economici. Scoaterea monedei de sub controlul oficial al statelor înseamnă, de fapt, plasarea lor sub controlul unuia sau al mai multor alți poli de putere, care operează în spațiul virtual al Internetului. Acest transfer de putere, la care se adaugă faptul că, între timp, crearea celor mai populare instrumente implică un uriaș consum de resurse^[72] sau permanentul pericol al unei infracționalități digital-globale, sunt argumentele care explică vehemența cu care voci reputate ale științei economice s-au plasat în fruntea unui curent anti-bitcoin, solicitând o reacție puternică din partea dreptului.

Prin urmare, nu motivele unei abordări legislative lipsesc, ci metodele sunt deficitare. Ezitând în găsirea unei soluții, neștiind asupra cărui demers regulator să se concentreze, dar permițând o recunoaștere juridică de regulă parțială, de multe ori implicită și uneori confuză, dreptul a consolidat valoarea economică a criptomonedelor, declanșând unele comportamente de imitare din partea statelor și în special a băncilor centrale.

Încercările unor jurisdicții de a crea propriile monede virtuale sunt în curs de multiplicare. La prima vedere, aceste demersuri se înscriu în strategiile de tip concurențial, reprezentând tentative ale statelor de a profita de avantajele criptomonedelor, contribuind la consolidarea propriilor monede tradiționale. O bancă centrală poate crea, tehnic vorbind, o monedă virtuală, dar ea nu va reprezenta niciodată ceea ce reprezintă bitcoin și celelalte „monede” emergente, descentralizate și eliberate de controlul unei autorități statale, pentru utilizatorii de monedă. Unele studii, aflate într-o fază incipientă, analizează inter alia modalitățile în care poate fi combinat un registru centralizat al tranzacțiilor cu moneda digitală cu unul sau mai multe registre descentralizate^[73], în tentativa de a îmbina elementele specifice monedei tradiționale cu cele ale monedei virtuale.

Probabil că abordarea optimă va implica un mix de reglementare^[74]. Pe de o parte, acesta ar trebui să conțină restricții și sancțiuni menite să reducă riscurile sistemice și individuale, folosindu-se, în același timp, de intermediari ca agenți regulatori^[75]. Pe de altă parte, regimul juridic ar trebui să ofere suficiente stimulente pentru ca tehnologia care stă la baza criptomonedelor să fie dezvoltată în continuare. O asemenea opțiune normativă pare să se dezvolte deja în jurisdicții^[76] în care s-au propus regimuri de licențiere pentru intermediari și alți prestatori de servicii în legătură cu criptomonedele, fără a-i include însă și pe dezvoltatorii de software, ale căror puteri inovatoare sunt lăsate, prin natura lucrurilor, libere^[77].

Mixul include reglementarea pieței criptomonedelor, așa cum se prezintă ea astăzi, efervescentă, cu un număr mare de initial coin offerings și cu fluctuații valorice foarte puternice, precum și a tehnologiei blockchain, respectiv procesele de punere în circulație a unor monede digitale naționale sau supranaționale (e.g. digital euro), care să pună la adăpost monedele tradiționale în fața asaltului noilor forme monetare. Contraatacurile băncilor centrale, care ascut concurența în materie monetară, reprezintă o reacție de protejare a propriilor monede și de conservare a încrederii utilizatorilor acestora. Absența unui asemenea răspuns ar fi pus în pericol funcționarea sistemelor economice și ar fi subminat capacitatea băncilor centrale de a asigura stabilitatea monetară. Este de așteptat ca apariția formelor digitale ale monedelor tradiționale să conserve capacitatea sistemelor monetare publice de a satisface cererea unor piețe tot mai sofisticate din punct de vedere tehnologic și economic.

Imitarea este nu numai soluția prin care sistemele monetare tradiționale se adaptează la evoluțiile tehnologice, transferând asupra propriilor monede, în variantele lor digitale, o parte dintre avantajele pe care creatorii privați ai bitcoin & co. le-au atașat acestora, ci și o formă de recunoaștere juridică indirectă a naturii monetare a instrumentelor digitale private „originale”. Ceea ce nu preia, însă, acest proces imitativ este caracterul anonim al deținerii și tranzacționării criptomonedelor, complement natural al caracterului securizat al emisiunii de „monedă” virtuală prin intermediul blockchain; statele nu tolerează anonimatul deținerii și al tranzacționării bunurilor și serviciilor, întrucât trasabilitatea acestora reprezintă o condiție a aplicării regimurilor juridice de ordine publică care le privesc. Cu siguranță, o parte dintre utilizatorii de monedă vor sancționa absența acestui avantaj în regimul public de control și supraveghere atașat sistemelor de emisiune a monedelor digitale ale băncilor centrale și vor prefera criptomonedele care asigură anonimitatea, chiar dacă nu sunt recunoscute juridic ca bani. Consecința previzibilă a contrareacției statale va fi, așadar, printr-un proces de selecție adversă, consolidarea valorii pe care piața – adică particularii – vor continua să o atribuie criptomonedelor stricto sensu.

Concluzii

Dincolo de eterogenitatea teoriilor care încearcă să explice apariția, natura și circulația banilor, se poate susține în mod rezonabil că un bun devine monedă atunci când, la finalul unui proces condiționat de factori economici, sociali și politici, este acceptat ca echivalent general al valorilor patrimoniale care fac obiectul tranzacțiilor economice pe o anumită piață, fiind recunoscut funcțional și securizat instituțional ca atare. Această realitate face ca din definiția (economică sau juridică) a banilor să nu poată lipsi două elemente complementare: (i) acceptarea socială generală ca instrument de măsurare a valorilor patrimoniale, mijloc de plată și depozitar de avere, respectiv (ii) securizarea instituțională printr-o infra- și suprastructură publică, consacrată normativ.

Analizate în această cheie, criptomonedele nu reprezintă deocamdată monedă, pentru că nici nu îndeplinesc toate funcțiile banilor și nici nu verifică ambele elemente definitorii pe plan conceptual: dacă funcția de mijloc de plată general acceptat a bitcoin & co. se află într-un progres continuu, „monedele” virtuale nu pot fi considerate veritabile instrumente de măsurare a valorii, neîndeplinind funcția de meta-semnificant pentru valorile economice tranzacționabile, după cum volatilitatea extremă le face inadecvate ca mijloc de conservare a averii. Realitatea că, momentan, utilitatea dominantă pe care actorii economici par să o atribuie „monedelor” virtuale este legată de profiturile așteptate dintr-o continuă apreciere valorică în raport cu referințe monetare tradiționale diminuează puternic credibilitatea tezei că am fi, într-adevăr, în prezența unei noi forme monetare propriu-zise, sugerând mai degrabă că ar fi întrunite condițiile unei bule speculative, al cărei final, mai mult sau mai puțin îndepărtat, este bine cunoscut și mereu același: „monedele” virtuale care vor supraviețui acestui final vor putea accesa statutul privilegiat de bani.

Totuși, cât timp versiunile digitale ale monedelor tradiționale nu vor prelua toate avantajele criptomonedelor, în special anonimitatea deținerilor și a tranzacțiilor, iar unii agenți economici vor accepta criptomonede în schimbul propriilor produse sau servicii, valoarea economică atribuită va echivala funcțional cu cea a banilor stricto sensu. Recunoașterea juridică va segrega utilizatorii care preferă moneda digitală (publică sau privată) din rațiuni de reducere a costurilor și creștere a vitezei și securității tranzacțiilor, în raport cu cei pentru care avantajul esențial rămâne anonimatul. Stimularea utilizatorilor să facă pasul de la acumulare și speculă la plată și izolarea cripto-utilizatorilor recalcitranți vor constitui provocări pentru care soluția recunoașterii juridice va acționa selectiv. Dacă dreptul implică conformare, condiția transformării criptomonedelor în monede stă chiar în abandonarea diferenței aparente dintre ele.

Note de subsol

^[1] A se vedea D.C. North, Institutions, în The Journal of Economic Perspectives, vol. 5, nr. 1, 1991, p. 97-112, în special p. 97. Ideile lui North despre modul în care au apărut și s-au format instituțiile se suprapun perfect peste concluziile general acceptate ale sociologilor și ale altor cercetători în științele sociale despre dezvoltarea banilor: pe măsură ce schimbul s-a dezvoltat dincolo de limitele înguste ale unor comunități locale, reduse numeric, apariția și consolidarea instituțiilor a permis reducerea costurilor de producție și de tranzacție, atenuând incertitudinile și amplificând probabilitatea ca realitatea viitoare să corespundă așteptărilor participanților la viața economică. A se vedea și D.C. North, Understanding the Process of Economic Change, Princeton University Press, 2005, în special cap. 5.

^[2] Economistul american Milton Friedman se întreba încă din 1994 ce forme vor îmbrăca banii în viitor și sugera, drept răspuns, că s-ar putea ca aceștia să fie „computer bytes”. A se vedea M. Friedman, Money Mischief: Episodes in Monetary History, Harcourt Brace & Company, New York, 1994, p. XII.

^[3] Am arătat cu altă ocazie că stabilirea prețului de vânzare al unui bun în criptomonedă ar trebui să conducă la recalificarea contractului într-unul de schimb, cel puțin atâta vreme cât criptomonedele rămân bunuri incorporale non-monetare, fără a putea fi calificate drept „bani” în sens clasic. A se vedea L. Bercea, „Prețul constă într-o sumă de bani”. De la moneda de cont la „moneda” virtuală (și înapoi), în R.R.D.P. nr. 3/2017, p. 63-74, în special p. 73.

^[4] Este adevărat că Banca Centrală Europeană a recalificat, în 2015, criptomonedele („monedele” virtuale) dintr-„un tip de monedă digitală nereglementată” (conform definiției propuse în 2012) într-o „reprezentare digitală a valorii”, urmând o recomandare a Autorității Bancare Europene din 2014, care propunea o asemenea definiție. În 2018, însă, într-un raport redactat la cererea Comisiei pentru afaceri economice și monetare a Parlamentului European, se susținea că monedele virtuale sunt „o formă de bani privați, creați de obicei în mod descentralizat” („a form of private money usually created in a decentralised way”), se recomanda utilizarea altor denumiri decât aceea de criptomonede și se concluziona că acestea răspund unei cereri reale pe piață, motiv pentru care vor continua să existe un timp îndelungat. Ezitările în calificare sunt evidente, cel puțin la nivel european. A se vedea Banca Centrală Europeană, Virtual currency schemes – a further analysis, 2015, p. 4; Autoritatea Bancară Europeană, Opinion on ‘virtual currencies’, 2014, p. 11-13; Parlamentul European, Virtual currencies and central banks monetary policy: challenges ahead, 2018, p. 7-8, 26.

^[5] Pentru o introducere în analiza rolului băncilor centrale în economia contemporană, a se vedea J. Wullweber, Zentralbankkapitalismus. Transformationen des globalen Finanzsystems in Krisenzeiten, Suhrkamp, Berlin, 2021, iar, în limba română, S. Cerna, Politica monetară, Ed. Academiei Române, București, 2014, în special cap. VI-IX.

^[6] Utilizăm alternativ cei doi termeni, „bani” și „monedă”, considerându-i sinonimi. Dicționarul de economie al Academiei de Studii Economice din București definește moneda drept „ansamblul mijloacelor imediat utilizabile și acceptate de toți membrii unei comunități pentru reglarea tranzacțiilor”, trimițând, pentru explicații suplimentare, la termenul de „bani”, pe care îl definește drept „activ special care, în baza unei convenții general acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului și de măsură a activității economice; denumire generică pentru toate felurile de monedă și semne ale valorii (…)”. A se vedea C. Angelescu et al., Dicționar de economie, ed. a 2-a, Ed. Economică, București, 2001, p. 296, 56. Facem, însă, distincție între monedă, unitate monetară și forme monetare (ban, unitatea bănească, formă bănească). Unitatea monetară este etalonul unitar, adică unitatea de măsură într-un anumit sistem monetar, iar formele monetare sunt speciile (expresiile) sub care există moneda. A se vedea L. Bercea, Efectele juridice ale denominării monedei naționale, în Dreptul nr. 3/2006, p. 35-63.

^[7] Sau patru, dacă ar fi să ne luăm după un celebru jingle englez, regăsit în manualele mai vechi de științe economice: „Money is a matter of functions four: a medium, a measure, a standard and a store”.

^[8] Explicarea monedei pe baza celor două caracteristici și trei funcții face parte din teoria economică de manual, fiind un loc comun al științei economice, care face inutile orice referințe suplimentare.

^[9] Pentru o istorie a monedei, a se vedea, inter alia, N. Ferguson, Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii, Polirom, Iași, 2016, dar și C. Wheelan, Povestea banilor, Humanitas, București, 2020. Pentru o istorie a ideilor despre monedă, a se vedea N. Dodd, The Social Life of Money, Princeton University Press, Princeton, 2014, precum și, pe scurt, G.M. Hodgson, Conceptualizing Capitalism: Institutions, Evolution, Future, The University of Chicago Press, 2016, p. 147-172.

^[10] A se vedea Capitolul I, Scurt tratat de mitologie a creditului, din R. Rizoiu, Curs de garanții civile, Hamangiu, București, 2020, p. 6-22.

^[11] A se vedea N. Dodd, op. cit., p. 34-43.

^[12] A se vedea J.M. Keynes, The General Theory of Unemployment, în The Quarterly Journal of Economics, vol. 51, nr. 2, 1937, p. 209-223, în special p. 216.

^[13] Emisiunea de bancnote cu acoperire integrală în rezervele de aur a caracterizat sistemele monetare ale secolului al XIX-lea, renunțarea la etalonul aur producându-se în contextul crizelor sistemice ale secolului al XX-lea.

^[14] Moneda de cont este o creație monetară privată, care se adaugă celei a statului. Băncile creează moneda de cont atunci când acordă împrumuturi bănești clientelei lor, prin creditarea conturilor acesteia cu monedă scripturală.

^[15] Spre deosebire de moneda de cont, moneda electronică este creată numai în schimbul unei alte forme monetare puse la dispoziția instituției emitente de către beneficiar.

^[16] Monetarismul, curent de gândire opus intervenționismului de tip keynesian, situează banii în centrul politicilor economice, explică aproape toate fenomenele macroeconomice pe baza raportului dintre cererea și oferta de monedă și își extrage preceptele de politică din evoluția acestui raport. Influența sa ideologică rămâne importantă, chiar dacă în prezent variile crize ale economiei capitaliste au condus la reconsiderarea unora dintre ideile monetariste.

^[17] Pentru un rezumat al teoriilor despre monedă ca meta-semnificant al valorilor patrimoniale negociate într-o societate, a se vedea J. Wullweber, op. cit., p. 66-80.

^[18] Aceasta rezultă, fără îndoială, din însăși definiția legală a patrimoniului persoanei, conform căreia acesta „include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani” [art. 31 alin. (1) C. civ.].

^[19] A se vedea L. Bercea, Prețul constă într-o sumă de bani…, op. cit., p. 66.

^[20] Pentru o sinteză, a se vedea S. Gleeson, The Legal Concept of Money, Oxford University Press, Oxford, 2018, în special cap. 4, p. 65-84.

^[21] A se vedea S. Gleeson, op. cit., p. 69-74.

^[22] Despre „the double coincidence of want” a vorbit, pentru prima dată, economistul englez William Stanley Jevons, în influenta sa lucrare Money and the Mechanism of Exchange (1875).

^[23] A se vedea S. Gleeson, op. cit., p. 74-78.

^[24] Curentul chartalist pleacă de la școala istorică germană, fiind ilustrat prin lucrarea lui G.F. Knapp, Staatliche Theorie des Geldes, publicată în germană în 1905 și tradusă în engleză în 1924.

^[25] Am menționat deja art. 31 C. civ., prin care li se recunosc banilor funcția de instrument de evaluare. Art. 1488 alin. (1) C. civ. face referire la bani ca instrument de plată: „Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate”. Art. 2191 alin. (1) C. civ., din materia contractului de depozit bancar, atribuie banilor un rol de rezervă de valoare („Prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituție de credit, aceasta dobândește proprietatea asupra sumelor de bani depuse și este obligată să restituie aceeași cantitate monetară, de aceeași specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părți ori, în lipsă, de uzanțe”). A se vedea capitolul Moneda în vechiul și noul Cod civil român, în L. Bercea, Drept bancar. Studii, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 22-39.

^[26] A se vedea L. Bercea, Prețul constă într-o sumă de bani…, op. cit., p. 68-70.

^[27] În România, reglementarea se găsește în Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar, însă trebuie precizat că regimurile aplicabile în Uniunea Europeană sunt eterogene. În țări precum Austria sau Luxemburg, asemenea limitări nu există deloc, iar în state precum Germania regimul plăților în numerar, deși comportă unele restricții, este foarte relaxat, fiind ușor înăsprit în 2021 la presiunea unor organisme internaționale. De remarcat că alin. (2) al art. 1488 C. civ., referitor la obligația de a da o sumă de bani, prevede că „plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obișnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată”, trimițând, în mod discutabil, nu numai la diversele forme monetare propriu-zise, ci și la instrumentele de plată (e.g. cecul, biletul la ordin).

^[28] A se vedea P.J. Eder, Legal Theories of Money, în Cornell Law Review, vol. 20, nr. 1, 1934, p. 52-76, în special p. 52. A se vedea, de asemenea, și C. Proctor, Mann on the Legal Aspect of Money, 7^th edition, Oxford University Press, Oxford, 2012, p. 5-6, care arată că banii sunt o noțiune fundamentală nu numai pentru viața economică, ci și pentru multe materii de drept. Cu toate acestea, influentul autor atestă juriștilor o oarecare ezitare în a se alătura economiștilor în căutarea răspunsului la întrebarea ce sunt banii.

^[29] A se vedea C. Proctor, op. cit., p. 10. De menționat că imposibilitatea dreptului de a prelua definiția economică a banilor a fost sugerată de Ludwig von Mises încă din 1912, în esențiala sa lucrare despre bani și credit, în care s-a împotrivit teoriei chartaliste a lui von Knapp. A se vedea L. von Mises, A Theory of Money and Credit, Yale University Press, 1953, p. 69, disponibilă online la adresa: https://cdn.mises.org/Theory%20of%20Money%20and%20Credit.pdf. Von Mises arată, printre altele, că nici nu ar trebui ca definirea (economică a) banilor să cadă în sarcina juristului, care de regulă nu vede în plata unei sume de bani decât un mijloc de stingere a obligațiilor.

^[30] A se vedea C. Proctor, op. cit., p. 15-32.

^[31] Am făcut referire supra la un raport al Comisiei pentru afaceri economice și monetare a Parlamentului European care concluzionează că monedele virtuale se bucură de cerere pe piață și că sunt o formă de bani, fiind recunoscute de particulari ca atare.

^[32] A se vedea A. Sáinz de Vicuña, An Institutional Theory of Money, în M. Giovanoli, D. Devos (ed.), International Monetary and Financial Law: The Global Crisis, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 517-532.

^[33] Punctul de pornire al criptomonedelor îl reprezintă un articol publicat, în 2008, sub pseudonimul Satoshi Nakamoto, și intitulat Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System (disponibil online la adresa: https://bitcoin.org/bitcoin.pdf), în care autorul expunea detaliile unei monede electronice denumite bitcoin și ale unei soluții de tip P2P pentru transferuri online, prin eliminarea controlului unui terț. Din rațiuni de simplitate, vom considera în continuare că „moneda” bitcoin este specia care ilustrează cel mai bine genul și ne vom referi numai la aceasta, considerând-o reprezentativă pentru toate celelalte. Conform unor informații publicate de compania germană de prelucrare statistică a datelor Statista, în august 2021 existau la nivel global 5840 de criptomonede, vârful fiind atins în iulie 2021, când se contabilizaseră 6044 de asemenea instrumente (https://www.statista.com/statistics/863917/number-crypto-coins-tokens/, consultată la 04.09.2021).

^[34] A se vedea J. Britto, A. Castillo, Bitcoin: A Primer for Policymakers, Mercatus Center, George Mason University, 2016, p. 5-6, disponibil online la adresa: https://www.mercatus.org/system/files/gmu_bitcoin_042516_webv3_0.pdf.

^[35] Aplicații ale tehnologiei blockchain există inter alia în guvernanța corporativă, pe piața imobiliară, în economia colaborativă, în asigurări, în planificarea producției industriale, precum și în cazul platformelor de finanțare alternativă, de tip crowdfunding.

^[36] A se vedea https://www.weforum.org/agenda/2018/03/blockchain-bitcoin-explainer-shiller-roubini, consultat la 04.09.2021.

^[37] Cu privire la natura tehnologică distribuită și la integritatea structurală a sistemului blockchain, a se vedea K. Schollin, The Silk Road Revisited – Money Transactions Inside the Bitcoin System, în S. Grundmann (ed.), European Contract Law in the Digital Age, Intersentia, 2018, p. 237-260.

^[38] Nu întâmplător, în 2017, un raport al Ernst & Young, elaborat pentru World Government Summit, sugera că problema „Internetului banilor” („the Internet of money”) nu va fi dată de criptomoneda care se impune în fața tuturor celorlalte, ci de imposibilitatea găsirii unei singure reguli care să se aplice tuturor criptomonedelor. A se vedea World Government Summit, The Future of Money: Back to the Future – The Internet of Money, 2017, disponibil online la adresa https://www.worldgovernmentsummit.org/docs/default-source/publication/2017/future-of-money_eng_web-version.pdf?sfvrsn=d08180a_0, consultat la 04.09.2021.

^[39] Pentru o clasificare succintă a schemelor de monede virtuale, a se vedea L. Bercea, Prețul constă într-o sumă de bani…, op. cit., p. 67.

^[40] Într-un articol din 04.02.2021, The New York Times nota că pot fi cumpărate cu bitcoin bunuri și servicii dintre cele mai diverse, de la mobilier la servicii medicale și teste Covid-19, reținând apetitul atât al platformelor de comerț electronic, cât și al unor furnizori de servicii electronice de plată de a permite clienților să plătească atât în bitcoin, cât și în Ethereum, în continuare rivalul cel mai puternic al primei monede virtuale (https://www.nytimes.com/2021/02/03/style/what-can-you-actually-buy-with-bitcoin.html). Conform unei publicații românești cu profil tehnic și informatic, un număr surprinzător de mare de comercianți din România acceptau în anul 2020 „plata” bunurilor și serviciilor lor în bitcoin sau alte criptomonede (https://www.go4it.ro/content/internet/de-unde-si-ce-poti-cumpara-cu-bitcoin-in-romania-evomag-si-pc-garage-accepta-monedele-virtuale-18763755/).

^[41] A se vedea N.A. Plassaras, Regulating Digital Currencies: Bringing Bitcoin within the Reach of the IMF, în Chicago Journal of International Law, vol. 14, nr. 1, 2013, p. 377-407, în special p. 388. Paradoxul este acela că, gândit pentru a elimina controlul considerat opresiv al guvernelor și corporațiilor asupra fluxurilor financiare și urmărind descentralizarea, dezintermedierea și democratizarea tranzacțiilor monetare, bitcoin riscă să producă exact contrariul, pentru că, pe de o parte, deținătorii îl dobândesc nu pentru a-l folosi ca mijloc de schimb, ci în considerarea unei aprecieri valorice, iar, pe de altă parte, mecanismul de emisiune face ca cvasi-totalitatea bitcoin-ului „minat” să rămână, deocamdată, în proprietatea „minerilor”. Inegalitatea este, astfel, în creștere, iar speranțele promotorilor tot mai departe de a se concretiza.

^[42] Ibidem, p. 405.

^[43] De remarcat că aceste avantaje ale utilizării criptomonedelor în tranzacțiile internaționale sunt subliniate chiar de Banca Centrală Europeană, în raportul din 2015 (p. 19).

^[44] A se vedea G. Dimitropoulos, Global Currencies and Domestic Regulation. Embedding through Enabling?, în P. Hacker, I. Lianos, G. Dimitropoulos, S. Eich (ed.), Regulating Blockchain. Techno-Social and Legal Challenges, Oxford University Press, Oxford, 2019, p. 112-139, în special p. 114-116.

^[45] De observat că, în 2012, într-un prim studiu dedicat monedelor virtuale, Banca Centrală Europeană identifica rădăcinile ideologice ale proiectului bitcoin într-o lucrare a lui F. Hayek, The Denationalisation of Money, publicată în 1976 și republicată într-o variantă adăugită în 1978, în care economistul austriac pleda pentru crearea unor monede private care să se afle în competiție. A se vedea Banca Centrală Europeană, Virtual Currency Schemes, 2012, disponibil online la adresa: https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/virtualcurrencyschemes201210en.pdf, consultat la 05.09.2021. S-a atras atenția în literatură că, pe de o parte, Hayek însuși și-a considerat ideile ca fiind utopice, iar, pe de altă parte, modul în care monedele virtuale operează depășește viziunea acestuia. A se vedea A. Tebble, F. Hayek: Prophet of Cryptocurrency?, 29.01.2021, disponibil online la adresa: https://csgs.kcl.ac.uk/friedrich-hayek-prophet-of-cryptocurrency/, consultat la 05.09.2021.

^[46] A se vedea R. Skidelsky, Why Reinvent the Monetary Wheel?, 23.05.2018, disponibil online la adresa: https://www.project-syndicate.org/commentary/cryptocurrencies-false-promise-by-robert-skidelsky-2018-05, consultat la 04.09.2021.

^[47] A se vedea R.J. Shiller, The Old Allure of New Money, 21.05.2018, disponibil online la adresa: https://www.project-syndicate.org/commentary/cryptocurrencies-scientific-narrative-by-robert-j–shiller-2018-05, consultat la 04.09.2021. Atât Skidelsky în Marea Britanie, cât și Shiller în Statele Unite ale Americii sunt economiști respectați, cel din urmă chiar laureat al unui Nobel pentru economie. Li se adaugă Paul Krugman, care, în mai 2021, socotea că bitcoin este un cult capabil să supraviețuiască pe o perioadă nedeterminată (https://www.nytimes.com/2021/05/20/opinion/cryptocurrency-bitcoin.html), dar și Joseph Stiglitz, care a pledat în repetate rânduri în favoarea scoaterii criptomonedelor în afara legii.

^[48] Pentru o sinteză, a se vedea N. Vardi, Bit by Bit: Assessing the Legal Nature of Virtual Currencies, în G. Gimigliano (ed.), Bitcoin and Mobile Payments. Constructing a European Union Framework, Palgrave Macmillan, London, 2016, p. 55-71, dar și G. Dimitropoulos, op. cit., p. 112-139. Această parte a lucrării urmează concluziile celor două texte.

^[49] A se vedea G. Dimitropolous, op. cit., p. 116-120; P. De Filippi, A. Wright, Blockchain and the Law. The Rule of Code, Harvard University Press, Cambridge (MA), 2018, în special p. 173-192.

^[50] A se vedea G. Dimitropolous, op. cit., p. 118.

^[51] A se vedea https://www.fincen.gov/sites/default/files/shared/FIN-2013-G001.pdf, consultat la 04.09.2021.

^[52] A se vedea https://www.cftc.gov/sites/default/files/2019-12/oceo_bitcoinbasics0218.pdf, consultat la 04.09.2021.

^[53] A se vedea https://www.cftc.gov/sites/default/files/idc/groups/public/documents/file/labcftc_primercurrencies100417.pdf, consultat la 04.09.2021.

^[54] În speța CFTC v. Patrick K. McDonnell, and Cabbagetech, Corp. d/b/a Coin Drop Markets, un tribunal din New York a decis în 2018 că monedele virtuale sunt supuse controlului de către CFTC, aceasta putând investiga și sancționa fraudele de pe piață. Decizia este disponibilă la https://www.cftc.gov/sites/default/files/2018-08/enfdropmarketsmemorandum082318.pdf, consultat la 04.09.2021. Pentru o analiză succintă, a se vedea S. Gleeson, op. cit., p. 212-214.

^[55] A se vedea G. Dimitropoulos, op. cit., p. 132, nota 51.

^[56] A se vedea https://www.irs.gov/newsroom/irs-virtual-currency-guidance, consultat la 04.09.2021.

^[57] A se vedea https://www.bafin.de/SharedDocs/Veroeffentlichungen/DE/Fachartikel/2014/fa_bj_1401_bitcoins.html, consultat la 04.09.2021.

^[58] A se vedea https://publications.banque-france.fr/les-dangers-lies-au-developpement-des-monnaies-virtuelles-lexemple-du-bitcoin, consultat la 04.09.2021.

^[59] A se vedea G. Dimitropoulos, op. cit., p. 121, cu referire la cauza Macaraja c. Crédit industriel et commercial, soluționată de Curtea de Apel din Paris în 2013.

^[60] A se vedea C.J.U.E., C-264/14, § 24.

^[61] Ibidem, § 25.

^[62] Ibidem, § 31.

^[63] Ibidem, § 42.

^[64] Ibidem, § 51-52.

^[65] Ibidem, § 49.

^[66] O.U.G. nr. 25/2018 a fost aprobată prin Legea nr. 30/2019, publicată în M. Of. nr. 44 din 17 ianuarie 2019.

^[67] A se vedea S. Blemus, Law and Blockchain: A Legal Perspective on Current Regulatory Trends Worldwide, în Revue Trimestrielle de Droit Financier, nr. 4, 2017, p. 1-15; R. Kulms, Blockchains: Private Law Matters, în Singapore Journal of Legal Studies, nr. 3, 2020, p. 63-89; G. Dimitropoulos, op. cit., p. 126-128.

^[68] A se vedea K. Pistor, The Code of Law. How the Law Creates Wealth and Inequality, Princeton University Press, Princeton, 2019. Autoarea argumentează în esență că dreptul, așa cum este înțeles și practicat mai ales în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie, reprezintă un instrument de favorizare a acumulării de capital, de consolidare a averilor și de dominație economică a marilor companii asupra statelor, dreptul fiind indispensabil capitalului, din acest punct de vedere.

^[69] Doctrina sugerează, în schimb, că bitcoin nu poate să funcționeze niciodată ca un sistem eficient de plăți. A se vedea S. Eich, Old Utopias, New Tax Havens, în P. Hacker, I. Lianos, G. Dimitropoulos, S. Eich, op. cit., p. 85-98, în special p. 95-96.

^[70] Dacă volatilitatea acestora nu ar fi atât de ridicată. Calitatea banilor de instrument de conservare a averilor sau de tezaurizare este dată mai ales de stabilitatea lor valorică, care este obiectivul primordial al oricărei bănci centrale moderne. Fluctuația valorică de care dau dovadă monedele virtuale nu se compară cu fluctuația niciunei monede fiduciare tradiționale, cel puțin în condiții politice și economice normale.

^[71] A se vedea G. Dimitropoulos, op. cit., p. 128.

^[72] Energia electrică necesară astăzi pentru continuarea procesului de „minare” depășește necesarul anual al unei țări precum Finlanda. A se vedea Bitcoin Uses More Electricity Than Many Countries. How Is That Possible?, The New York Times, 03.09.2021, disponibil online la adresa: https://www.nytimes.com/interactive/2021/09/03/climate/bitcoin-carbon-footprint-electricity.html.

^[73] A se vedea Banca Centrală Europeană, Report on the Digital Euro, octombrie 2020 (disponibil online la adresa: https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/Report_on_a_digital_euro~4d7268b458.en.pdf, consultat la 05.09.2021), precum și Banca Centrală Europeană, Digital euro experimentation: scope and key learnings, iulie 2021 (disponibil online la adresa: https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/ecb.digitaleuroscopekeylearnings202107~564d89045e.en.pdf, consultat la 05.09.2021).

^[74] A se vedea O. Marian, A Conceptual Framework for the Regulation of Cryptocurrencies, în University of Chicago Law Review, vol. 82, nr. 1, 2017, p. 53-68. Autorul propune un regim legal care să afecteze anonimitatea tranzacțiilor, anihilând-o acolo unde este necesar din perspectiva combaterii infracționalității, și care, în același timp, să protejeze caracterul descentralizat al monedelor virtuale.

^[75] Piețele financiare și de capital sunt concepute în așa fel încât intermediarii să acționeze în același timp și ca agenți regulatori, sprijinind autoritățile de supraveghere în aplicarea legii. În ceea ce privește „monedele” emergente, dezideratul creatorilor lor de a elimina intermedierea nu s-a îndeplinit, tranzacțiile cu criptomonede efectuându-se într-o pondere covârșitoare cu ajutorul unor entități intermediare. Acestea sunt supuse unor riscuri foarte mari (e.g., frauda Mt Gox din 2014), dar capacitatea sistemului juridic de a se folosi de acești intermediari pentru a reglementa domeniul nu ar trebui să fie considerată pierdută. A se vedea J. Britto, H. B. Shadab, A. Castillo, Bitcoin Financial Regulation: Securities, Derivatives, Prediction Markets, and Gambling, în Columbia Science and Technology Law Review, vol. 16, 2014, p. 144-221, în special p. 216-218; A. Yee, Internet Architecture and the Layers Principle: A Conceptual Framework for Regulating Bitcoin, în Internet Policy Review, vol. 3, nr. 3, 2014, p. 1-9.

^[76] Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii și în Franța. Pentru detalii, a se vedea G. Dimitropoulos, op. cit., p. 134.

^[77] A se vedea P. de Filippi, B. Loveluck, The Invisible Politics of Bitcoin: Governance Crisis of a Decentralised Infrastructure, în Internet Policy Review, vol. 5, nr. 3, 2016, p. 1-28, în special p. 14-15.