„Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică”. Discuții despre formă și reformă în istoria învățământului juridic românesc

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 800-811.

Introducere

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor a reprezentat pentru universitățile românești momentul unei ample dezbateri privind reforma învățământului superior, în general, și a celui juridic, în special. După patru decenii de existență neîntreruptă, cele două Facultăți de Drept românești, de la București și de la Iași, ajunseseră la un nivel ridicat de prestigiu instituțional, certificat printr-un corp academic activ și prin promoții succesive de absolvenți care formau elita socială și culturală a țării. Așteptările din partea societății erau însă mari, dorindu-se studenți mai bine pregătiți, cu o cultură juridică vastă și cu o pregătire științifică care să nu difere în mod esențial de cea a studenților de la marile universități europene. În plus, de la absolvenții acestor facultăți se aștepta o integrare rapidă în viața profesională, unde, prin profesionalism și statornicie în muncă, să contribuie la procesul de modernizare al societății românești.

Pentru îndeplinirea acestor deziderate s-a considerat necesară reformarea din temelii a învățământului juridic superior pe mai multe coordonate, precum scăderea numărului de studenți prin diminuarea numărului de locuri disponibile sau creșterea nivelului de exigență, remodelarea programei de învățământ în scopul conectării la modelele oferite de facultățile apusene, și, nu în ultimul rând, ridicarea nivelului de pregătire universitară în registrul național prin înființarea doctoratului în Drept. În cazul particular al Facultății de Drept din Iași se urmărea și consolidarea corpului profesoral prin limitarea cererilor de transfer către Facultatea de Drept din București.

§1. Evoluție și realități statistice

Prima problemă era reprezentată, așadar, de numărul mare de studenți înscriși la facultățile de Drept. Deși acest lucru putea să pară încurajator din perspectiva interesului manifestat de tineretul studios pentru aprofundarea științelor juridice, realitatea era alta. Afluxul mare de studenți și, în consecință, de absolvenți lăsa impresia unei pregătiri superficiale care, ulterior, își arata efectele nocive în magistratură, avocatură sau administrație.

Facultățile de Drept dominau toate statisticile universitare din perspectiva numărului studenților înscriși. De exemplu, în primii 25 de ani de existență ai Universității din București, au urmat studii juridice 1338 de studenți. În poziția imediat următoare se situa Facultatea de Medicină, cu 1194 studenți, în timp ce facultățile de Științe și Litere aveau înscriși 732 și, respectiv, 435 de studenți^[1]. Numărul mare de studenți înscriși determina și un număr considerabil de licențiați, astfel că, la finalul secolului al XIX-lea, Facultatea de Drept din București avea un număr de licențiați mai mare decât totalul celorlalte facultăți ale Universității. Un raport al Consiliului Facultății de Drept din anul 1903 subliniază, în date concrete, această realitate: „Astfel, până în anul 1897-1898, Facultatea noastră a produs 1173 licențiați; pe când: Facultatea de Medicină numai 475 doctori, Facultatea de Litere și Filozofie 232 licențiați, și Facultatea de Științe numai 132 licențiați /…/ Iar de la 1898 și până azi ea a mai dat încă 801 de licențiați și numărul lor sporește pe fiecare an”^[2].

Situația era relativ asemănătoare la Universitatea din Iași. De la momentul fondării sale, în toamna anului 1855, și până în anul universitar 1895/1896, Facultatea de Drept din Iași a avut înscriși 1055 studenți. Prin acest număr ea se detașa de toate celelalte facultăți ale Universității care, în aceeași perioadă de referință, au avut înscriși 531 studenți (Facultatea de Litere), 441 studenți (Facultatea de Științe) sau 24 de studenți (Facultatea de Teologie). Facultatea de Medicină, care și-a început activitatea la Iași în anul 1879, avea înscriși pentru aceeași perioadă de referință 346 studenți^[3].

Cele două facultăți juridice se deosebeau însă prin numărul licențelor acordate. La Universitatea din București prima licență în drept a fost acordată în anul universitar 1865/1866, ajungându-se după un sfert de veac la un număr de 530 licențiați^[4]. La Iași, prima licență în drept s-a obținut mai târziu, în anul 1870, fiind acordată până în anul 1896 unui număr de 203 absolvenți^[5]. Este drept că numărul licențiaților era redus la toate facultățile Universității din Iași, însă acest procent a fost interpretat ca un semnal îngrijorător privind stăruința la învățătură a celor mai mulți din studenții înscriși la Facultatea de Drept.

Atât la București, cât și la Iași, numărul studenților înscriși la Facultatea de Drept a crescut sensibil odată cu anul universitar 1898/1899, urmare a faptului că noua lege a învățământului secundar și superior nu mai condiționa înscrierea la facultate de obținerea diplomei de bacalaureat, fiind suficient certificatul de absolvire a celor 7 clase secundare. Prin cei 202 studenți înscriși în cei 3 ani de studiu (în anul universitar precedent fuseseră înscriși 136), facultatea ieșeană rămâne în vârful clasamentului universității, fiind urmată de Facultatea de Medicină cu 138 studenți (din care 37 doctoranzi), Facultatea de Științe cu 124 studenți și Facultatea de Litere cu 84 studenți^[6]. Numărul studenților variază în jurul cifrei de 200 și în anii următori, dar numărul licențiaților rămâne în continuare modest în ciuda unei creșteri constante: 21 de licențiați în anul universitar 1900/1901^[7], 30 de licențiați în anul universitar următor^[8] și 64 de licențiați în anul școlar 1903-1904^[9].

Evoluția este totuși constantă astfel că, la momentul serbării jubileului de 50 de ani de la înființarea Universității, Facultatea de Drept din Iași raporta pentru această perioadă istorică o creștere semnificativă față de situația declarată cu 15 ani în urmă: 2040 de studenți și 626 de licențiați^[10].

Până la finalul secolului al XIX-lea, programul didactic al unui student al facultății de drept era lejer, fiind constituit în medie din 2-3 ore de curs în fiecare zi a săptămânii, cu excepția zilei de duminică. În plus, regulile privind prezența obligatorie la activitățile didactice nu erau respectate în mod riguros, chiar și după introducerea numerelor matricole și a caietelor de cursuri. Această situație a lăsat loc impresiei, în parte îndreptățite, că frecventarea studiilor juridice era prea facilă în comparație cu alte studii universitare.

§2. Despre un „proletariat botezat intelectual” și nevoia studiilor de doctorat

Situația de fapt a învățământului juridic românesc a fost privită critic în primul rând de tinerii întorși de la Facultățile de Drept din Europa apuseană. Spre deosebire de mulți din studenții aflați în țară aceștia aveau privilegiul comparației. Studiile de licență sau de doctorat urmate la facultăți juridice cu o lungă tradiție academică, precum cele din Paris, Berlin, Heidelberg sau Bruxelles, le oferiseră posibilitatea familiarizării cu metode de studiu și tehnici de cercetare care în universitățile românești erau într-o etapă incipientă. Totodată, ei cunoșteau în mod nemijlocit programul cotidian al unui student dintr-o facultate apuseană, cu interesul pentru cercetare și cu o disciplină a muncii care, la București sau la Iași, era adesea ignorată.

Cel care a formulat pentru prima dată aceste critici într-un text tipărit a fost Emanuel N. Antonescu, într-un text apărut în anul 1902: Priviri asupra necesității și chipului de reorganizare a facultăților de drept. La acel moment el era un tânăr profesor de Drept civil la Facultatea din Iași, după ce obținuse doctoratul în drept la Universitatea din Berlin cu o teză strălucită despre norma juridică și filozofia dreptului (Beziehungen zwischen Rechtswissenschaften und moderner Rechtsphilosophie, 1898).

Având în vedere discuțiile privind înființarea doctoratului în Drept la Universitatea din București, Emanuel Antonescu critică „ușurința cu care se poate voiaja” prin facultatea de Drept și numărul de titrați considerat ca fiind un „proletariat botezat intelectual, dar care, judecat după cazurile cele mai numeroase, nu poate revendica nici măcar mândria puțin consolatoare a unei munci cinstite și a unei culturi serioase”^[11].

Soluția pe care o vedea Emanuel Antonescu era aceea a unei reforme profunde în care „va trebui să se prelungească timpul studiilor și să îngreuneze probele de absolvire pentru a se împiedica mărirea proletariatului deja acum excesiv de numeros pentru țara noastră”^[12]. Reorganizarea studiilor universitare trebuia însoțită și de edificarea unei solide culturi juridice, „mai științifică și mai românească”, deoarece „de la rolul de neglijenți traducători, timizi comentatori și îndrăzneți compilatori, la care ne-am mărginit până în prezent, – afară de câteva fericite însă și rare excepțiuni, – către acela de liberi observatori, juriști de doctrină și chiar inovatori nu se poate trece fără o cultură solidă și cu caracter pământean începută încă de pe băncile universității”. În acest fel se vor asigura premisele creării unor școli științifice, pentru că „numai școlile cu tradiții au devenit adevărate focare ale științei”, în vreme ce, „la noi, nu există absolut nici o legătură de idei între diferitele generații de profesori, cel mult oarecare legături de rudenie”^[13].

Problema reformării studiilor juridice nu a fost una izolată, fiind înscrisă în ampla dezbatere de idei cu privire la rostul învățământului superior românesc. Această dezbatere a debutat la nivel național în primăvara anului 1898, în contextul discuțiilor asupra proiectului de lege a învățământului secundar și superior promovat de către ministrul Spiru Haret. Pentru învățământul superior se urmărea cu prioritate îmbunătățirea mecanismului de recrutare a corpului didactic, precum și consolidarea dimensiunii practice a studiilor universitare.

La Universitatea din Iași, la câteva luni de la adoptarea acestei legi, în Cuvântarea inaugurală a rectoratului din 18 octombrie 1898, A.D. Xenopol insista pe rolul formativ al educației universitare: „Nu mă sfiesc a o spune, sistemul practicat până acum în universitățile noastre, de a crea numai specialiști în deosebitele ramuri de cunoștințe este cu totul neîndestulător; căci omul nu este numai un individ egoist, ci și ființă socială altruistă; și în centrele cele mari de lumină ale țării, se cuvine ca să formăm oameni desăvârșiți, iar nu numai jumătăți nedepline care nu sunt în stare să înțeleagă marele rol al omului în viață, îndeplinirea datoriei”^[14].

Nevoia reorganizării studiilor juridice pe un fundament interdisciplinar, care să asigure viitorilor absolvenți o integrare rapidă în viața profesională, a fost afirmată și la Universitatea din București. Într-un memoriu din cursul anul 1903, semnat de mai mulți profesori din cadrul acestei universități, se solicită reorganizarea studiilor juridice pornindu-se de la premisa că „Facultatea de Drept, astfel cum este organizată, răspunde foarte puțin nevoilor noastre actuale și viitoare”^[15]. Soluția, în opinia semnatarilor acestui memoriu, era ca „în această școală să se facă numai cursurile necesare specialității viitoare a absolventului și care ele să se predea astfel încât absolventul să poată face de la început o întrebuințare utilă din cunoștințele căpătate”^[16].

Acest memoriu a fost baza unui amplu raport, din același an, al Consiliului Facultății de Drept din București înaintat ministrului Instrucțiunii Publice și Cultelor. Redactat de către profesorul Nicolae Basilescu, prin acest raport, documentat cu numeroase date financiare și statistice, se solicită aprobarea ministerului pentru un alt plan de învățământ în scopul remodelării studiilor juridice la nivel de licență și de doctorat. În argumentarea acestei solicitări, se arată dezechilibrul masiv care exista între numărul de studenți și cel de catedre bugetate, acesta devenind o „povară covârșitoare care apasă pe micul număr de profesori ai Facultății noastre”^[17]. Situația devenea și mai complicată în condițiile numărului mare de discipline predate, care obliga pe profesorii titulari la o sistematizare excesivă a materiei, precum și a numărului de sesiuni de examene care permitea ca „elevii refuzați abia ieri, să se prezinte din nou azi, fără nici o preparațiune”^[18]. În opinia membrilor Consiliului Facultății de Drept, soluția pentru îmbunătățirea acestei realități trebuie să cuprindă, în primul rând, măsuri privind creșterea numărului de catedre și de cadre didactice (profesori, docenți, conferențiari). Spre deosebire de profesorii semnatari ai memoriului amintit anterior, membrii Consiliului considerau ca fiind „inoportună și chiar vătămătoare” divizarea studiilor de licență în două secțiuni: Juridică și de Științe de stat^[19].

În acest context, au devenit tot mai vocale opiniile privind necesitarea organizării și în învățământul juridic românesc a cursurilor de doctorat. Acestea erau demult prevăzute în regulamentele celor două facultăți de drept, din București și din Iași, dar fără nici un rezultat. Realitatea era limitată la validarea diplomelor de doctorat obținute în străinătate după o procedură care adesea genera frustrare printre profesorii români.

§3. Reorganizarea facultăților de drept este „o problemă de interes general”

Organizarea studiilor de doctorat era considerat prilejul pentru introducerea în planul de învățământ a unor discipline universitare noi, care urmau să dea conținut unei reforme veritabile, precum istoria dreptului românesc, sociologia juridică și dreptul comparat. Încă de la momentul dezbaterii proiectului de lege a învățământului secundar și superior, în primăvara anului 1898, senatorul Gheorghe Mârzescu, la acea dată profesor de Drept civil la Facultatea de Drept din București^[20], arăta ca fiind „o necesitate absolută” înființarea în cadrul cursurilor de doctorat în Drept a unei catedre de Legislație comparată și, respectiv, a unei catedre de Istoria dreptului românesc^[21].

În lipsa finanțării corespunzătoare, se întârzia înființarea acestor catedre, ceea ce a determinat o presiune constantă din partea mai multor profesori, dar și atitudini vehemente ale absolvenților care sperau să-și continue studiile juridice în țară.

Profesorii bucureșteni semnatari ai memoriului din anul 1903 atrăgeau atenția că titlul academic de doctor „urmează a se conferi acelora care se vor distinge printr-o cultură superioară, capabilă de a ușura rezolvarea tuturor problemelor izvorâte din activitatea socială viitoare a absolvenților. Aici trebuie să se studieze știința nu numai în dezvoltarea actuală, dar chiar și în dezvoltarea istorică și în cea comparată cu alte legiuiri perfecționate. Numai așa doctorii vor putea să-și dea seama de cauzele care determină sau modifică diferitele legiuiri în timp și în spațiu și să se folosească de experiența lor în vederea progresului în viitor”^[22]. Din această perspectivă, se înțelege insistența profesorilor semnatari ai memoriului de a se introduce, în pregătirea academică a viitorului doctor în drept, cursuri care să ofere o pregătire avansată interdisciplinară (filosofia dreptului, istoria dreptului, economia politică, sociologia), dar și discipline cu un pronunțat caracter practic^[23].

Propunerile de reformare a studiilor juridice nu veneau doar din partea profesorilor consacrați. În vara anului 1904, Nicolae Titulescu, proaspăt laureat al Facultății de Drept din Paris, atrăgea atenția că „reorganizarea facultăților de drept, departe de a fi o chestiune ce privește decât pe specialiști, e o problemă de interes general”^[24]. Imaginea nesatisfăcătoare a învățământului juridic românesc era generată în opinia acestuia de două neajunsuri: un program școlar „incomplet și nerațional” și lipsa de rigoare în procedurile de înscriere la facultate și de promovare a examenelor.

În cazul programului didactic, Nicolae Titulescu solicita includerea a cel puțin două cursuri „în lipsa cărora opera nu poate fi serioasă”: istoria dreptului național și legislația civilă comparată. Motivația era în mod necesar diferită, dar procesul reformator nu trebuia să se oprească aici^[25]. El trebuia să meargă și spre alte direcții precum: obligativitatea apelului nominal la începutul fiecărui curs; crearea conferințelor de drept; reducerea sesiunilor de examen la două; înființarea unor catedre de sociologie, filozofie a dreptului și economie națională; reorganizarea examenului de licență prin suprimarea tezei și introducerea probelor scrise^[26].

Peste puțin timp, într-un moment în care se îndrepta spre catedra de Drept civil a Facultății din Iași, Nicolae Titulescu reia o parte din aceste propuneri și solicitări într-un articol cu un titlu antologic: Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică. Abordarea nu mai este una preponderent organizatorică de data aceasta, ci se proiectează și o perspectivă ideologică. Mobilitatea dreptului este considerată drept „prima grijă ce trebuie să aibă jurisconsultul, prima direcțiune ce trebuie să dăm educațiunii noastre juridice”^[27]. Singura metodă de a trece de la dreptul static la dreptul dinamic este, în opinia lui Titulescu, generalizarea, adică „reducerea întregului drept static la câteva idei care-l explică tot, disting pe adevăratul jurisconsult de obișnuitul «om de drept»”^[28]. Pe acest fundament, el identifică trei „adevăruri fundamentale” care trebuie să călăuzească educația juridică: „1. Dreptul e o știință socială, deci în perpetuă mobilitate; de unde: necesitatea studiilor de istoria dreptului în educația juridică; 2. Codificarea nu împiedică evoluția dreptului; alături de dreptul din lege se dezvoltă un drept cutumiar; de unde: importanța jurisprudenței în educația juridică; 3. Legile și jurisprudența n-având alt scop decât a ne da materialul dreptului static, catalogările legiuitorului nu trebuie luate în considerație; de unde: generalizarea omului de știință, singura metodă de studiu a dreptului static”^[29].

În fine, urmând calea acestor adevăruri, se ajunge la „ultima preocupare ce trebuie să călăuzească educația juridică”, adică la raționalizarea dreptului pe temeiul căreia se deosebește simplul absolvent al unei facultăți de drept de jurisconsult, adică cel care, „pe lângă educația juridică astfel cum o înțeleg, mai poate și raționaliza întreg dreptul, explicându-mi pentru ce o instituție juridică nu putea fi altfel de cum e și arătându-mi cum fatal va trebuie să fie”^[30].

§4. Măsuri și rezultate

Primele măsuri luate au fost cele în vederea consolidării disciplinei universitare. Începând cu anul universitar 1899/1900 s-au introdus matricole noi și a fost revizuită evidența caietelor de cursuri. Matricula consemna pentru fiecare student locul și data nașterii, naționalitatea, religia, diplomele și titlurile deținute, rezultatele la examenele susținute în facultate, precum și orice alte date relative la activitatea sa de student. Caietele de cursuri erau documente eliberate la începutul fiecărui an universitar, în care era consemnată prezența la activitățile didactice din anul respectiv.

Legea asupra învățământului secundar și superior din 24 martie 1898 prevedea că „studenții sunt datori să frecventeze regulat cursurile, conferințele și lucrările practice ale facultății sau secțiunii în care sunt înscriși și să treacă regulat examenele prevăzute în regulament” [art. 58 parag. (1)]^[31]. Regulamentul comun al celor două facultăți juridice din 1 octombrie 1899 menționa în art. 32 că „nu vor fi admiși la examen decât candidații care vor avea caietele de cursuri semnate în fiecare trimestru de profesorii respectivi, constatând urmarea regulată a cursului”^[32].

Tot în această perioadă s-a decis exmatricularea studenților care nu reușeau să promoveze un examen în decurs de doi ani de zile, cu posibilitatea reînmatriculării în anul I^[33]. Un student putea rămâne în matricula Universității ca student al Facultății de Drept o perioadă de maximum șase ani^[34]. Numărul de sesiuni s-a redus de la patru la două (iunie și octombrie), iar promovarea anului universitar se făcea în urma unui examen unic cuprinzând probe din toate materiile studiate în anul respectiv^[35].

În plan științific, universitățile românești devin mai selective în privința echivalării diplomelor obținute în străinătate. Potrivit art. 35 din Regulamentul comun din 1 octombrie 1899, „diplomele obținute în străinătate, în materie juridică, de orice grad și proveniență, nu conferă nici un drept titularului în țară, dacă nu vor fi vizate și recunoscute de facultățile juridice din România”. Procedura de recunoaștere a unei diplome străine prevedea și susținerea unui examen scris și oral în fața unui juriu format din 5 profesori universitari români^[36].

Diploma obținută în străinătate trebuie eliberată de o universitate de prestigiu sau de o facultate recunoscută de statul unde funcționau. În anul 1903, Facultatea de Drept de Iași face anunțul că nu se vor mai echivala diplomele eliberate de Universitatea Nouă din Bruxelles deoarece „aceste diplome nu au nici o autoritate și nu dau nici un drept, nici în Belgia”^[37].

Așteptarea privind înființarea cursului de Istoria dreptului ia sfârșit în primăvara anului 1905, când la Universitatea din Iași s-a înființat catedra de Istoria dreptului public și privat românesc^[38]. În ședința Senatului Universitar din data de 21 noiembrie 1905 s-a votat recomandarea ca profesor pentru această catedră a lui Paul Negulescu, la data de 23 mai 1906 fiind recomandat ca agregat Ion Peretz^[39].

Marea problemă rămânea însă cea a organizării studiilor de doctorat în ambele universități românești, în condițiile în care lipsa fondurilor era invocată în mod constant ca un impediment pentru finanțarea catedrelor de doctorat și la Facultatea de Drept din Iași. Legea învățământului secundar și superior din 24 martie 1898, modificată și completată printr-o lege din 7 aprilie 1900, prevedea că facultățile de drept vor putea elibera diplome de doctor „după ce un decret regal va fi hotărât aceasta”^[40].

Pentru a grăbi luarea unei decizii, profesorii Facultății de Drept din Iași trimit, la începutul anului 1903, un memoriu către ministrul Instrucțiunii Publice în care își afirmă hotărârea de a susține aceste cursuri în mod gratuit. În acest context, consiliul facultății propune și un program al cursurilor pentru doctorat cu doi ani de studiu având următoarele discipline: Istoria dreptului, Drept roman aprofundat (Pandecte), Drept civil aprofundat și Drept comercial aprofundat, în anul I; Drept civil aprofundat, Istoria doctrinelor economice și Sociologie, în anul al II-lea^[41]. Programul propus este în cea mai mare parte similar cu acela propus, în aceeași perioadă, de membrii Consiliului Facultății de Drept din București. Diferențele constau în faptul că, în programul propus la București, nu apar Istoria doctrinelor economice și Sociologia, ci alte discipline: Dreptul internațional public, Dreptul maritim și legislația comparată, Filosofia dreptului^[42].

Situația nu găsește rezolvare, deși printr-o adresă de la finalul lunii noiembrie 1905 decanul facultății informează ministerul că, începând cu data de 1 ianuarie 1906, pot începe cursurile de doctorat în drept și la Iași. Ministrul Instrucțiunii Publice răspunde că este de acord cu această propunere, sub rezerva reconfirmării acceptului profesorilor de a ține cursurile în mod gratuit, dar anul 1906 nu aduce nici o schimbare^[43].

În aceste condiții, problema nu mai ținea doar de Facultatea de Drept din Iași, ci era văzută ca una ce implica întreaga universitate fiind o chestiune de prestigiu și de păstrare a echivalenței cu progresul Universității din București. La 30 septembrie 1907 a avut loc o ședință reunită a Senatului Universității din Iași și a Consiliului Facultății de Drept, hotărându-se trimiterea la ministrul Instrucțiunii Publice a unei delegații formată din mai mulți profesori (C. Climescu, rectorul Universității, A.D. Xenopol, M.B. Cantacuzino, P. Missir, P. Poni, G. Bogdan și C. Stere) cu următorul mandat: „să intervie pe lângă d. Ministru al Instrucțiunii, pentru a se activa lucrările în vederea începerii cursurilor de Doctorat”^[44].

Aceste demersuri energice au avut de această dată succes. Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, a venit la Universitatea din Iași conducând personal ședința Colegiului universitar din data de 3 octombrie 1907. În cadrul acestei ședințe, ministrul Spiru Haret a combătut zvonul că organizarea cursurilor de doctorat în Drept va fi acceptată doar pentru Universitatea din București, subliniind însă necesitatea armonizării planurilor de învățământ propuse de ambele facultăți.

În acest context, pașii următori au fost rapizi. La data de 29 februarie 1908, în ședința reunită a Senatului Universității din Iași și a Consiliului Facultății de Drept, s-a votat în unanimitate înființarea catedrelor necesare pentru începerea cursurilor la doctorat^[45]. În urma discuțiilor dintre reprezentanții celor două Facultăți de Drept, din București și din Iași, s-a realizat și armonizarea solicitată de către conducerea Ministerului Instrucțiunii Publice, astfel că principalele materii studiate erau aceleași: dreptul roman, istoria dreptului, filosofia dreptului, istoria doctrinelor economice, dreptul civil, dreptul comercial maritim, sociologia dreptului și dreptul administrativ.

Momentul organizării cursurilor de doctorat la cele două facultăți de Drept a fost primit cu entuziasm nu doar de către profesori, dar și de către studenți și de elita politică românească. De exemplu, la Facultatea de Drept din Iași, doar în primul an s-au înscris peste 200 de foști absolvenți ai facultății^[46]. La fel ca și în cazul titlului de licențiat, acordarea diplomei s-a făcut însă cu o necesară prudență, astfel că vor mai trece câțiva ani până la acordarea primului titlu de doctor în drept de către o facultate românească.

În loc de concluzii

Dezbaterile academice și politice de la finalul secolului al XIX-lea și începutul celui următor privind reformarea învățământului juridic românesc arată nivelul de maturitate al corpului academic după o jumătate de secol de existență a universităților românești. Proiectele propuse, atât cele instituționale, cât și cele asumate individual, arată o bună cunoaștere a gradului de pregătire științifică și de integrare profesională a absolvenților facultăților de drept, în condițiile creșterii nivelului de exigență din partea unei societăți aflate în plin proces de modernizare. Implicarea în această dezbatere a tinerilor studioși care se întorceau în țară cu diplome și titluri obținute la universități de prestigiu din Europa Occidentală a fost de natură să adauge și o altă perspectivă, bazată pe cunoașterea nemijlocită a unor modele educaționale validate în timp. Reformarea și adaptarea studiilor juridice la nevoile societății nu sunt însă chestiuni specifice unei singure perioade istorice, ci sunt expresii ale unui proces continuu. Din acest motiv am considerat necesar să readucem în atenția juriștilor actuali o parte din viziunea reformatoare a celor care au contribuit decisiv la edificarea învățământului juridic românesc pe coordonate europene.

Note de subsol

^[1] A. Berciu-Drăghicescu, Istoria Universității din București. Documente (1864-1972), Ed. Universității din București, 2008, p. 55.

^[2] Raport adresat de Consiliul Facultății de Drept din București D-lui Ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor redactat de D-l Prof. N. Basilescu, Tipografia Thoma Basilescu, București, 1903, p. 10.

^[3] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1895-1896, precedat de o ochire retrospectivă asupra învățământului superior din Iași, Tipografia Națională, Iași, 1896, p. 58-95.

^[4] A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 55.

^[5] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1895-1896, precedat de o ochire retrospectivă asupra învățământului superior din Iași, op. cit., p. 96-98.

^[6] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1898-99, Tipografia-Editoare „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iași, 1900, p. 143-152.

^[7] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1900-901, Tipografia „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iași, 1902, p. 182.

^[8] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1901-902, Tipografia „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iași, 1903, p. 370.

^[9] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1903-1904, Tipografia Editoare „Dacia” Iliescu, Grosu & Comp., Iași, 1905, p. 219.

^[10] I. Teodorescu, Istoricul Facultății de Drept din Iași, în Anuarul general al Universității din Iași. Tipărit cu prilejul jubileului de cincizeci ani, Tipografia Națională I.S. Ionescu, Iași, 1911, p. CLXXXII.

^[11] Em.N. Antonescu, Priviri asupra necesității și chipului de reorganizare a facultăților de drept, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1902, p. 3-4.

^[12] Idem, p. 6.

^[13] Idem, p. 5-6.

^[14] Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1898-99, op. cit., p. 15.

^[15] A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 111.

^[16] Idem, p. 112.

^[17] Raport adresat de Consiliul Facultății de Drept din București D-lui Ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor redactat de D-l Prof. N. Basilescu, op. cit., p. 4.

^[18] Idem, p. 4.

^[19] Idem, p. 8.

^[20] Pentru activitatea profesorului Gheorghe Mârzescu la Universitatea din Iași, a se vedea D.C. Mâță, Gheorghe Mârzescu și vocația libertății. Despre un profesor uitat al Facultății de Drept din Iași, în „Studia Iurisprudentia” nr. 4/2020, p. 516-539.

^[21] G. Mârzescu, Discursul din discuțiunea generală de la Senat relativ la proiectul de lege asupra învățământului secundar și superior, Tipografia Curții Regale F. Göbl, București, 1898, p. 16-17.

^[22] A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 115.

^[23] „În sfârșit, ca o coronare a științelor căpătate de viitorul doctor în drept, este absolut necesar a se introduce un Seminar pentru aplicația practică a dreptului la funcția de magistrat și profesiunea de avocat. Aici, un profesor luat dintre cei mai buni avocați, cu o practică îndelungată, va arăta studenților drepturile și datoriile avocatului, îi va pune să facă exerciții de redactare a diferitelor acte și, în fine, va face ședințe de discuții contradictorii a diferite procese tipice civile, comerciale și penale, ducându-le de la început până la completa lor stingere. În acest mod, doctorul în drept, pe lângă preparația practică pe care a luat-o ca licențiat de la fiecare profesor în parte, își va desăvârși această preparație prin seminarul în care se concentrează partea aplicativă a tuturor ramurilor de drept”. A se vedea A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 116-117.

^[24] N.I. Titulescu, op. cit., p. 8.

^[25] „Nimic mai util pentru a pierde iluzia periculoasă a fixității dreptului, pentru a avea adevăratul sens al multor dispozițiuni obscure, pentru aflarea caracteristicii geniului național, ca urmărirea etapelor succesive, prin care au trecut instituțiunile noastre juridice, spre a deveni ceea ce sunt azi: studiul istoriei dreptului român se impune deci /…/ Dar să precizăm bine ce înțelegem printr-un curs de legislație comparată. Când cineva ne-ar spune pentru un punct special, care e pe lângă soluțiunea articolului X român și aceea a articolului corespondent francez, german, italian, austriac etc., ne-ar da indicațiuni utile, dar nu ar putea fi curs de legislație comparată. Un învățământ de genul acesta e înainte de toate un studiu critic, tinzând la pronunțarea unei sentințe, în favorul legislațiunii celei mai perfecte, de către tribunalul științei sociale. Mai mult: așa concepută legislația civilă comparată prezintă un interes practic considerabil, permițând cunoașterea conștiinței juridice universale la un moment dat” (N.I. Titulescu, op. cit., p. 35-36). Pentru o pledoarie convingătoare în favoarea introducerii cursurilor de sociologie juridică în învățământul juridic românesc, a se vedea și C. Protopopescu, Universitatea modernă. Studiu critic asupra introducerii sociologiei în programul facultăților de Drept și de Litere, Tipografia „Jubileu”, București, 1907.

^[26] N.I. Titulescu, op. cit., p. 58-59.

^[27] N.I. Titulescu, Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică, Extras din „Curierul Judiciar” nr. 24/1905, Tipografia Ziarului „Curierul Judiciar”, București, 1907, p. 7.

^[28] Idem, p. 13.

^[29] Idem, p. 17-18.

^[30] Idem, p. 19.

^[31] C. Lascăr, I. Bibiri, Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decizii și dispoziții generale ale acestui departament [Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor n.a.] de la 1864-1901, Imprimeria Statului, București, 1901, p. 87.

^[32] A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 102.

^[33] I. Teodorescu, op. cit., p. CLXXII.

^[34] C. Lascăr, I. Bibiri, op. cit., p. 779.

^[35] I. Teodorescu, op. cit., p. CLXXVI.

^[36] A. Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 102.

^[37] Idem, p. CLXXVI. Universitatea Nouă din Bruxelles era o instituție privată de învățământ superior din Belgia, înființată în anul 1894 prin desprinderea unui grup de profesori de Universitatea Liberă din Bruxelles. Având în structura ei patru facultăți, printre care și cea de Drept, această universitate a funcționat până în anul 1919 când a revenit la Universitatea Liberă. Validitatea diplomelor eliberate de această instituție de învățământ au fost puse sub semnul întrebării în întreaga Europă ca urmare a lipsei de credibilitate generate de prevalența conferințelor libere în locul cursurilor obligatorii, precum și de identitatea ideologică a corpului academic. Pentru detalii, a se vedea L. Vlad, Studenți români la Universitatea Liberă din Bruxelles (a doua jumătate a veacului al XIX-lea – prima parte a secolului al XX-lea), Institutul European, Iași, 2014, p. 42-46.

^[38] Anuarul Universității din Iași pe anii școlari 1904-905 și 1905-1906, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grosu & Comp., Iași, 1907, p. 43.

^[39] Idem, p. 44-47.

^[40] C. Lascăr, I. Bibiri, op. cit., p. 135.

^[41] I. Teodorescu, op. cit., p. CLXXIV.

^[42] Raport adresat de Consiliul Facultății de Drept din București D-lui Ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor redactat de D-l Prof. N. Basilescu, op. cit., p. 7-8.

^[43] I. Teodorescu, op. cit., p. CLXXVI.

^[44] Anuarul Universității din Iași pe anii școlari 1906-907 și 1907-1908, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grosu & Comp., Iași, 1909, p. 25.

^[45] Idem, p. 31.

^[46] I. Teodorescu, op. cit., p. CLXXVIII.