Democrația militantă individuală în România

Bogdan Iancu, Continuitate și ruptură în constituționalismul românesc, Editura Hamangiu 2025, p. 305-316.

3.1. Democrația militantă individuală: concept

Termenul de „democrație militantă individuală” a fost lansat de către constituționalistul germano-american Jan-Werner Müller, care a propus această formă de acțiune, centrată pe liderii extremiști, nu pe partidele radicale. Cu mai mult scepticism, Gertrude Lübbe-Wolff a ridicat, de asemenea, ipoteza în doctrina de drept constituțional^[1]. Cetățenia de origine a autorilor e relevantă; un constituționalist german este familiarizat cu procedura prevăzută de art. 18 din Constituția RFG, potrivit căruia conduita abuzivă în exercitarea anumitor libertăți constituționale „pentru a lupta împotriva ordinii democratice libere” duce la „pierderea acestor drepturi fundamentale” (Grundrechtsverwirkung) pe durata și în măsura (Ausmass) stabilite de Tribunalul Constituțional Federal.

Titlul marginal al art. 18 este tradus ca „pierdere a drepturilor fundamentale” (Verwirkung, forfeiture, pierdere), literal corect^[2]. Drepturile ca atare nu se „pierd”, însă ele nu dispar nicăieri, deși fundamentul filozofic al termenului este că persoana care abuzează de libertățile sale renunță ea însăși, implicit, la protecție. În practică, este vorba despre o privare temporară^[3] de exercițiul drepturilor enumerate la art. 18, în cazul în care cineva abuzează de ele pentru a răsturna ordinea constituțională („ordinea democratică liberă”). Tribunalul Constituțional Federal îl privează pe cel ce abuzează de exercițiul drepturilor sale, cu specificarea dreptului sau drepturilor în cauză, precum și a amplorii și duratei (Ausmass) restricției. Tribunalul Constituțional Federal a fost sesizat în câteva rânduri în baza art. 18 din Constituție, dar a respins toate solicitările^[4].

În Germania, mobilul practic al discuțiilor recente pe tema democrației militante provine din caracterul hibrid al AfD-ului. În acest partid, deși liderii de la vârf dau extremismului o față prezumtiv „europeană”, unii lideri teritoriali, în special cei din Turingia, ar fi excelenți candidați pentru o atare procedură^[5]. Așa cum corect s-a observat însă, în prezența suprapunerilor de garanții (Uniunea Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Germania constituțiile de land), chiar și în ipoteza improbabilă a succesului unei astfel de acțiuni în fața Tribunalului Constituțional Federal, cel privat de exercițiul unor drepturi garantate prin Legea fundamentală din 1949 se poate prevala în continuare de alte instrumente/norme de protecție^[6]. Nu este nici din punct de vedere instrumental deloc sigur că aplicând forme ale militantismului individual, locul celui descalificat astfel din competiția electorală nu va fi preluat de un alt candidat, poate mai radical, poate mai carismatic, poate cu mai multe șanse de succes.

În România, întregul parcurs al jurisprudenței legate de ultima criză constituțională, începând cu Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024 și terminând cu ultimele episoade (Decizia BEC nr. 18D din 9 martie 2025 de respingere a candidaturii domnului Călin Georgescu, respingerea contestațiilor prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 7/2025, reiterarea invalidării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă) constituie exerciții mistificate de democrație militantă individuală.

3.2. Democrația militantă individuală în România: inovații și tranziții

Un avatar al democrației militante apare brusc în jurisprudența Curții Constituționale prin Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024, care soluționează contestația la decizia BEC de validare a candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă. Curtea anulează decizia BEC, invalidând candidatura, cu un argument construit în cheia democrației militante. Mai precis, aceasta utilizează în cadrul contenciosului electoral [art. 146 lit. f) din Constituție] instrumentele proprii procedurii de soluționare a unei contestații privind constituționalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k) din Constituție], fără garanțiile aferente acelei proceduri. Dacă, până la momentul respectiv, jurisprudența Curții insista invariabil asupra faptului că acest tip de procedură privește un contencios electoral obiectiv, acum apar condiții de formă și fond, ultimele subîmpărțindu-se inovativ în generale și speciale, primele fiind, în esență, calea spre democrația militantă. Președintele României, ne spune Curtea Constituțională, depune un jurământ și veghează, conform art. 80 alin. (2) din Constituție la respectarea acesteia. De aici, în lumina declarațiilor făcute de doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă de-a lungul timpului, Curtea deduce că o candidată care a pus sub semnul întrebării calitatea României de membru al NATO și UE ar fi jurat strâmb oricum: „Ar fi inadmisibil și contrar naturii procesului democratic ca ab initio candidatul să nu îndeplinească aceste condiții și totuși să participe la alegeri, iar dacă le va câștiga să depună un jurământ de credință formal”. Oarecum ingenioasă retoric și strategic, motivarea ridică numeroase semne de întrebare, de la stabilitatea, și deci credibilitatea, jurisprudenței, trecând prin lipsa garanțiile procedurale elementare, până la natura pretins neconstituțională a declarațiilor în sine.

În această ultimă privință, notăm că, din punct de vedere constituțional, nu există niciun impediment relevant pentru Curte ca un candidat să își construiască întregul program electoral în jurul temei scoaterii României din NATO și Uniunea Europeană. Un astfel de candidat ar putea fi, eventual, catalogat ca un eurosceptic.

Calitatea de stat membru al Uniunii este, desigur, de o importanță crucială pentru România și are chiar o relevanță recunoscută constituțional. Ratificarea tratatelor institutive ale Uniunii Europene (art. 148) și aderarea la NATO (art. 149) urmează, conform Constituției României, o procedură specială: lege adoptată în ședință comună a Camerelor, cu o majoritate calificată de două treimi (pe cale de consecință, tratatele în cauză sunt tot astfel denunțate). Prin contrast evident, pentru ratificarea oricărui alt tratat, o lege ordinară este suficientă, chiar și, de altfel, o ordonanță simplă. Aceste legi speciale de ratificare ocupă, așadar, în ierarhia actelor legislative o poziție elevată sui-generis deasupra legii ordinare și a celei organice. Poziția este inferioară însă unei legi de revizuire și cu atât mai mult nucleului dur al Constituției, protejat de art. 152. În plus, posibilitatea ieșirii unui stat din Uniunea Europeană este reglementată chiar la nivelul Tratatului Uniunii Europene prin prevederile art. 50. Deși Curtea Constituțională invocă bune practici internaționale și citează Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea sunt citate selectiv pentru a raționaliza soluția.

Numeroase standarde care contrazic poziția majoritară au fost eludate^[7]. Frapant este îndeosebi felul în care narativul militant al apărării societății deschise de inamicii săi mortali acoperă stilistic carențe juridice semnificative (erori de logică formală, incongruențe în jurisprudență, devieri de la cerințele procesului echitabil).

Această neașteptată hotărâre a fost adoptată într-un plen de șapte, cu o majoritate de șase judecători și o opinie dizidentă (a judecătoarei Laura-Iuliana Scântei). Odată deschisă calea spre inovație, soluții neașteptate au urmat în cascadă, de la renumărarea cu termenul neverosimil de 24 de ore, la prelungirea termenului de renumărare, la validarea primului tur^[8] cu câteva zile înainte de votul efectiv.

 Notabil este faptul că toate aceste hotărâri, deși neobișnuite, păstrau totuși aderența la cadrul constituțional și legal în care Curtea își desfășoară activitatea, în speță Constituția României, Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României^[9] și Legea organică a Curții Constituționale, nr. 47/1992. Curtea a admis, de exemplu, cererea de renumărare a voturilor, dar a respins cererile de anulare ca tardive. Ne putem, desigur, întreba de ce a fost dintru bun început admisă o cerere de renumărare a milioane de voturi, inițiată de un candidat al cărui interes procesual efectiv era egal cu zero, dar, formal, cererea putea fi admisă. Și în celebra „cauză Diana Șoșoacă”, motivarea hotărârii poate fi criticată într-un univers accesibil oricărui jurist, cu mijloacele pe care dreptul constituțional român și comparat, precum și doctrina, ni le pun la dispoziție. Putem argumenta într-o direcție sau în alta, cu argumente accesibile specialiștilor.

Realitatea a fost recunoscută dintru bun început prin opinia separată semnată de doamna judecător Laura Iuliana-Scântei la Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 5 octombrie 2024, care, cel puțin la acel moment, a indicat corect problemele de fond și procedură ale cauzei soluționate de instanța de contencios constituțional. În hotărârea menționată, Curtea judecase potrivit competenței prevăzute la art. 146 lit. k) din Constituție pe care a „mutat-o” grosso modo într-un context impropriu, cel al contenciosului electoral obiectiv prevăzut la lit. f) a aceluiași articol, fără garanțiile aferente. Garanțiile în cauză (drept la apărare, contradictorialitate, publicitate) există în baza Legii nr. 47/1992 (art. 39-41) pentru procedura de declarare a neconstituționalității unui partid și sunt cu atât mai necesare (a fortiori) atunci când se restrâng drepturile unui individ.

3.3. Democrația militantă: apogeu

Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024 constituie punctul culminant, deznodământul unei serii de soluții excentrice ale Curții de contencios constituțional din România. Ea utilizează aceiași tropi argumentativi introduși anterior prin invalidarea candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă și se înscrie într-o narațiune. Elementul de noutate absolută este transcenderea paradigmei juridice.

Toate celelalte soluții, deși criticabile, porneau, totuși, de la acțiuni recognoscibile, cu baze legale clare. Această hotărâre este însă adoptată deus ex machina, fără o sesizare depusă în termen și, de altfel, fără o ședință de judecată. Deși o instanță de contencios constituțional este un tribunal specialși nu face parte din puterea judecătorească, ea rămâne totuși supusă constrângerilor unei instanțe. Instanțele de orice tip nu sunt „proactive”, ci pasive. Ele nu pot decide în „ședințe informale” și nu pot decide decât pornind de la o cauză de acțiune, o bază legală concretă, printr-o procedură determinată, în baza unei sesizări și în limitele acesteia.

Articolul 142 alin. (1) din Constituție, care prevede rolul Curții, de „garant al supremației Constituției”, nu suplinește lipsa unei baze legale prin el însuși sau coroborat cu art. 146 lit. f) din Constituție. Orice autoritate constituțională ar fi nelimitată, deci fărădelege, dacă atribuțiile sale ar putea fi deduse generic din prevederi preambular-definiționale. De exemplu, președintele României este descris la art. 80 din Constituție prin formulări generice; de pildă, poate de interes pentru Curte, el „veghează la respectarea Constituției”. Dacă am putea deriva liber atribuții din art. 80, ceea ce ar rezulta ar fi nu titularul unei demnități concrete, ci o plenitudo potestatis de tip medieval. Președintele, într-un stat de drept, „veghează” strict prin intermediul instrumentelor concrete pe care le are: mesaje, convocarea unui referendum consultativ, retrimiterea unei legi spre reexaminare, sesizarea Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unei legi înainte de a o promulga^[10] etc.

Observațiile enunțate în paragraful de mai sus fac întrucâtva inutilă examinarea motivării ca atare, oricum lapidară (10 pagini dublu spațiate, echivalentul unui referat de seminar). Singura explicație a brevității a fost urgența strategică: alegerile erau deja în curs de desfășurare, hotărârea trebuia publicată de urgență^[11]. Curtea face în principal referire la notele desecretizate („declasificate”) ale serviciilor de informații, prezentate în ședința CSAT din 28 noiembrie 2024, deși serviciile de informații sau CSAT nu sunt titularii vreunui drept recognoscibil de sezină^[12]. Citind aceste note, chiar și un nespecialist în tainele muncii informative are îndoieli cu privire la soliditatea informațiilor prezentate și a argumentelor expuse. Documentele, de trei-patru pagini^[13], conțin, în principal, supoziții bazate pe compilații, în principal provenind din surse deschise. Ni se spune, de exemplu, că anumite campanii și anumite acțiuni pentru susținerea domnului Călin Georgescu sunt similare cu unele campanii și acțiuni ale Federației Ruse întreprinse în Ucraina și Moldova. Acestea sunt suspiciuni legitime și serioase, dar dovezi concrete nu ne sunt prezentate. Argumentul că unul dintre candidați ar fi beneficiat, fie și prin manipularea algoritmilor, de o expunere masivă în detrimentul celorlalți nu este unul plauzibil, în condițiile pluralismului surselor de informare. Internetul este îndeosebi dificil de parcelat și monopolizat, spre deosebire, de exemplu, de spectrul radio^[14].

Unele note sunt post-datate sau ne sunt prezentate ca anexe (la anexe) post-datate. O anexă presupune un act principal, care aici nu există sau cel puțin nu ne este revelat. Toate aceste carențe adaugă dubii cu privire la declasificarea unor informații presupus a fi fost prezentate la data de 28 noiembrie, ca analize ale evenimentelor care au precedat primul tur, dar purtând date sau privind și informații ulterioare primului tur (și de altfel ședinței CSAT).

Rechizitoriul politicos formulat în raportul urgent al Comisiei de la Veneția^[15], pe care Președintele Curții Constituționale, domnul Marian Enache insista într-un interviu, cu pasiune punctuală pentru formă, să-l numească „proiect de raport”^[16], indica un lung șir de hibe de fond și procedură ale jurisprudenței Curții. Într-o enumerare neexhaustivă, grupul de experți ai Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (care include juriști de mare anvergură profesională și intelectuală), nota lipsa garanțiilor procedurale, pericolele sprijinirii unei astfel de decizii (i.e., anularea) exclusiv pe rapoarte ale serviciilor de informații, unele clasificate încă, caracterul pasiv al instanțelor, nevoia ca anularea alegerilor să nu se petreacă în timpul votului și să se sprijine pe probe și indicii solide, necesitatea unui dublu grad de jurisdicție fond-apel și, nu în ultimul rând, faptul că în practica generală a democrațiilor europene, până la o hotărâre de condamnare, drepturile electorale nu pot fi restrânse, chiar și în ipoteza în care alegerile au fost anulate pornind de la suspiciuni privind un anume candidat.

3.4. Militantism individual: epilog, tranziții, universalism

Formal, se poate spune că prin rocada recentă BEC-CCR s-a aplicat cel puțin cerința dublului grad de jurisdicție, deși, în fapt, ceea ce Vlad Perju numea plastic „jocul oglinzilor între CCR și BEC”^[17] duce o astfel de apreciere spre absurd. BEC a citat-parafrazat fără individualizare Hotărârile nr. 2 și 32/2024 ale Curții Constituționale, iar aceasta din urmă a validat fără verificare sau individualizare decizia BEC, pretinzând că Biroul Electoral Central exercitase un presupus mandat de aplicare directă a Constituției (doar acum). Delegarea s-a făcut, aflăm din Hotărârea nr. 7/2025 a Curții Constituționale, printr-o locuțiune adverbială din Hotărârea instanței de contencios constituțional nr. 32/2024, care se referea la felul în care urmau să se desfășoare alegerile în reluare, nu la felul în care urma să-și exercite BEC atribuțiile. Biroul Electoral Central transformă și hotărârea de anulare a alegerilor într-una individuală, deși, formal, ea nu se referea la candidatul Călin Georgescu. Este, desigur, adevărat că a nega cunoașterea „adresantului” concret al hotărârii de anulare e un exemplu de „formalism patologic”^[18]. Dacă însă așa stau lucrurile, din punct de vedere strict juridic, revenim la individualizarea in integrum, conform celor de mai sus, așteptând dovezile solide care însoțesc o măsură individualizată, procedura aferentă militantismului individualizat ș.a.m.d.

În esență, cu toate că militantismul individual prezintă în abstract o alternativă promițătoare la militantismul de „grup” politic (declararea neconstituționalității partidelor), acest tip specific de militantism ridică foarte sus ștacheta juridică. Se cer, pentru a-l exercita, în lipsa unei proceduri constituționale exprese de tip german, garanțiile obișnuite, mutatis mutandis, ale dreptului la un proces echitabil. Aceste cerințe sunt, de bună seamă, necesare doar în măsura în care un sistem juridic dorește să rămână în parametrii descriși în tradiția europeană prin sintagma „stat de drept”. În cazul românesc, am avut de a face, începând cu Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024 și până la Hotărârea nr. 7/2025, cu un simulacru de jurisprudență, carențele majore fiind mistificate printr-un pozitivism formal, superficial.

După cum se poate observa deja, cazul românesc a dus la analogii și comparații discursive cu practici ulterioare, în alte sisteme, de descalificare a unor lideri politici. În Turcia, primarul Istanbulului a fost victima unui exercițiu de natură „iliberală”. În Franța, a fost utilizată de către populiști, dar și de către specialiști analogia cu precedentul românesc în privința restrângerii a dreptului de a candida al doamnei Le Pen prin pedeapsă accesorie (deși prezumția de nevinovăție ca atare persistă în apel). În ambele ipoteze, la nivel formal, este vorba nu despre militantism democratic, ci despre aplicarea unor măsuri de integritate. Desigur, integritatea și independența sistemului judiciar sunt doar clamate-mimate în Turcia, un sistem autoritar. Este notabil, însă, la nivelul consecințelor practice, faptul că și în Franța, sistem liberal clasic, severitatea pedepsei accesorii (nu și a sentinței ca atare) a fost percepută public ca expresie a unei forme de militantism democratic individual. Consecința directă a percepției este o creștere a opiniei că această candidatură nu trebuia blocată, inclusiv în rândul votanților care nu au sau nu-și declară opțiunea de vot pentru ultranaționaliștii francezi^[19].

Un element deosebit de interesant în recenta jurisprudență a Curții Constituționale este apariția referirilor identitar-constituționale. Identitatea constituțională națională este, după cum se știe, un concept folosit până acum strict prin raportare la eventualele frâne pe care Constituția le-ar putea pune, ipotetic, în procesul de europenizare^[20]. În Hotărârea Curții Constituționale nr. 2/2024, identitatea constituțională apare în avatarurile lingvistice: „nucleul identitar al poporului român” și „identitatea națională a poporului român și identitatea constituțională a statului și a societății”. În comunicatul Curții Constituționale din 14 martie 2025 se vorbește despre o „ordine constituțională și legală care trebuie respectată, ca expresie a suveranității și a unității statale și societale, a identității constituționale a statului român” (s.n.). O dublă transfigurare identitară (jurisprudențială și semantică) ne dă ocazia unei line tranziții spre ultima parte a argumentului capitolului, despre europenizare și democrația militantă.

Note de subsol

^[1] G. Lübbe-Wolff, Wehrhafte Demokratie: Die Instrumente des Parteiverbots und der Grundrechts- verwirkung, în VerfBlog, 13.10.2023, https://verfassungsblog.de/wehrhafte-demokratie/, accesat la 04.04.2025, https://doi.org/10.59704/e29627dcada0af10.

^[2] De exemplu, https://codex.just.ro/Tari/DE. Textul original în limba germană disponibil pe https://www.gesetze-im-internet.de/gg/art_18.html, accesat la 04.04.2025.

^[3] Art. 18 nu menționează că privarea e temporară, dar orice sancțiune nelimitată este automat incompatibilă cu Legea fundamentală, în baza jurisprudenței stabile a TFCG; a se vedea BVerfGE 45, 187 – Lebenslange Freiheitsstrafe (1977).

^[4] În 1960, 1974 și cu două solicitări în 1996. Titularii acțiunii sunt Parlamentul (Bundestag), guvernul federal sau un guvern statal (Landesregierung). Sinopsis disponibil pe https://www.bundestag.de/resource/blob/658086/50c871fb51049b9edd4153910a0c9398/WD-3-169-19-pdf-data.pdf, accesat la 04.04.2025.

^[5] Este vorba, în special, despre liderul local din Turingia, Björn Höcke. A se vedea, de exemplu, https://www.bbc.com/news/world-europe-69012813.

^[6] C. von Coelln, Keine Grundrechtsverwirkung statt Parteiverbot, în VerfBlog, 22.01.2024, https://verfa ssungsblog.de/keine-grundrechtsverwirkung-statt-parteiverbot/, https://doi.org/10.59704/7f0dc 433689e11ff, accesat la 04.04.2025.

^[7] A se vedea CDL-AD (2002) 23, https://rm.coe.int/090000168092af01 (restrângerea exercițiului drepturilor electorale trebuie să fie bazată pe criterii cumulative, printre care incapacitate mentală sau condamnare definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni grave).

^[8] C.C.R., Hotărârea nr. 31 din 2 decembrie 2024 (M. Of. nr. 1214 din 3 decembrie 2024).

^[9] Republicată în M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011.

^[10] A se vedea C. Ionescu, Comentariul art. 80 din Constituție, în C. Ionescu, C.A Dumitrescu, Constituția României. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 855-857.

^[11] C.C.R., Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 (M. Of. nr. 1231 din 6 decembrie 2024).

^[12] https://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/comunicat-de-presa1733327193.

^[13] Excepție face raportul STS, care spune, în esență (ca și comunicatul Serviciului, publicat imediat după ședința CSAT), că votul s-a desfășurat corect, în bune condiții https://www.presidency.ro/files/userfiles/Documente%20CSAT/Document%20CSAT%20STS.pdf.

^[14] Parag. 16: „Neregularitățile din campania electorală s-au răsfrânt asupra competitorilor electorali, din moment ce au creat o inegalitate vădită între candidatul care a manipulat tehnologiile digitale și ceilalți candidați participanți în procesul electiv. Astfel, expunerea semnificativă a unui candidat a condus la reducerea direct proporțională a expunerii în media online a celorlalți candidați în procesul electoral”.

^[15] CDL-PI (2005)001), disponibil pe https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-PI(2025)001-e, accesat la 04.04.2025. Marta Cartabia, Angelika Nussberger și Christoph Grabenwarter (un fost judecător al Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătoarea națională pentru Germania, fosta președintă a Curții Constituționale a Italiei, președintele Curții Constituționale a Austriei) se numără printre experții care au redactat raportul.

^[16] Interviul (preluat de pe platforma Juridice.ro) este disponibil pe https://www.ccr.ro/interviul-presedintelui-curtii-constitutionale-dl-marian-enache/, accesat la 04.04.2025. Ce dorește președintele Curții Constituționale să transmită este că, formal, raportul nu a fost adoptat de Adunarea Plenară a Comisiei, care se întrunește trimestrial și nu poate adopta rapoarte până la data fixată pentru aceste întruniri. Este vorba, oricum, despre un „raport urgent”, nu despre un „proiect de raport”.

^[17] V. Perju, Analiza hotărârii…, op. cit.

^[18] Ibidem, „Chiar dacă Hotărârea CCR 32/2004 nu menționează candidatul Georgescu pe nume, doar un formalism patologic poate duce la concluzia că CCR nu reține în sarcina acestui candidat motivele pentru care a dispus măsura radicală a anulării alegerilor”.

^[19] https://www.digi24.ro/stiri/externe/popularitatea-liderei-extremei-drepte-din-franta-a-explodat-dupa-condamnare-cati-francezi-o-doresc-pe-le-pen-in-cursa-pentru-elysee-3185611?__grsc=cookieIsUndef0&__grts=58128033&__grua=8835fc9dcffff1f69fd64c4e62c988d7&__grrn=1 și https://www.publicsenat.fr/actualites/politique/sondage-pour-66-des-francais-lineligibilite-de-marine-le-pen-ne-serait-pas-un-handicap-pour-le-rn.

^[20] C.C.R., Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024, precit., parag. 33 și 37.