Răspunderea Președintelui României

Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice. Volumul 2. Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2026, p. 248-254.

§4. Răspunderea Președintelui României

316. Răspunderea Președintelui României este reglementată de o serie de dispoziții constituționale privind imunitatea, răspunderea politică și răspunderea penală.

317. Imunitatea este, și în cazul funcției de Președinte al României, o formă de protecție a acestuia împotriva oricăror presiuni. Imunitatea Președintelui este reglementată de art. 84 din Constituție, într‑un mod similar cu imunitatea parlamentară, sub forma independenței opiniilor politice exprimate în timpul mandatului [art. 84 trimite la art. 72 alin. (1) din Constituție referitor la imunitatea parlamentară]. Din textul art. 84 alin. (2) ar rezulta însă că imunitatea Președintelui este doar una parțială, raportată la imunitatea parlamentară. Astfel, acest text trimite doar la art. 72 alin. (1) din Constituție, și nu la toate prevederile art. 72 prin care se reglementează inviolabilitatea parlamentarilor față de măsurile pre­ven­tive de percheziție, reținere sau arestare. Credem însă că aceste dispo­ziții sunt aplicabile și Președintelui, pentru aceleași considerente ca și în cazul parlamentarilor. Așadar, imunitatea Președintelui îl scutește pe aces­ta de răspunderea juridică de orice fel, pe durata exercitării man­datului, pentru fapte săvârșite în această perioadă, cu excepția răspun­derii politice prevăzute de art. 95 și a celei penale prevăzute de art. 96.

Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin Președintelui în exercitarea acestuia, se aplică nu­mai inviolabilitatea, astfel încât, după încetarea mandatului, Preșe­dintele va putea fi supus percheziției, reținerii sau arestării pentru acele fapte. 

Atât în doctrină, cât și în jurisprudența Curții Constituționale, predo­mină interpretarea extensivă a imunității prezidențiale. Unul din argu­mentele procedurale pentru care susținem această teză este acela că, spre deosebire de imunitatea parlamentară la care art. 84 face trimitere, textul constituțional nu prevede și autoritatea care ar putea „ridica” imunitatea Președintelui. Așadar, dincolo de argumentele de ordin material în fa­voa­rea imunității absolute a Președintelui, care sunt discutabile (nu se justi­fică, în opinia noastră, extinderea imunității asupra faptelor săvârșite de Președinte în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu exerci­tarea acestuia), argumentul procedural are o pondere covârșitoare. Sin­gurul caz în care Constituția prevede în mod expres ridicarea imunității Preșe­dintelui este cel al înaltei trădări.

318. Interpretând conținutul imunității Președintelui, Curtea Consti­tu­țională a statuat că:

„Imunitatea de care beneficiază Președintele României a fost definită ca fiind un mijloc de protecție, menit să îl apere de even­tuale presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împo­triva sa în exercitarea mandatului pe care îl are de îndeplinit, având drept scop garantarea libertății de exprimare și protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Importanța acestei ga­ran­ții constituționale constă în necesitatea asigurării unei pro­tecții speciale a reprezentanților poporului în cadrul exercitării mandatului pentru care au fost aleși. Pe această cale sunt garan­tate independența și separația puterilor în stat, ca expresie a valorilor promovate într‑un stat democratic. Acesta este motivul pentru care imunitatea are un caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv la care titularul poate renunța atunci când apreciază a fi oportun. Ea este o garanție de ordine publică a mandatului și, pe cale de consecință, poate fi invocată din oficiu, nu doar de titular, și oricând pe durata exercitării mandatului, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituțional al Președintelui României” (Decizia nr. 678/2014, parag. 25). 

„Dispozițiile constituționale referitoare la inviolabilitatea parla­men­tarilor nu sunt aplicabile și Președintelui României, în pri­vința căruia, inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul prevă­zut de art. 96 din Constituție, care stabilește posibilitatea Par­la­mentului de a‑l pune sub acuzarea pentru înaltă trădare. Măsura adoptată de Parlament are ca efect ridicarea imunității Președintelui, el neputând răspunde juridic pe perioada exer­citării mandatului decât pentru faptele de înaltă trădare. Spre deosebire de inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate abso­lută în ceea ce privește durata efectelor ei: protecția se men­ține și după expirarea mandatului Președintelui în ceea ce privește opi­niile exprimate în timpul acestuia” (Decizia nr. 678/2014, parag. 26).

„Președintele României nu răspunde juridic pentru opiniile poli­tice exprimate în exercitarea funcției de demnitate publică, nici pe durata mandatului și nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilității mandatului de Președinte al României, însă, așa cum s‑a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, titu­larul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele și faptele care nu au legătură cu opiniile sale politice și care au fost săvârșite înainte sau în perioada în care a exercitat funcția publică. Cu privire la aceste acte și fapte, Președintele este răspunzător, potrivit dispozițiilor constituționale și legale, sub rezerva suspendării pe perioada deținerii mandatului a tutu­ror procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilității mandatului de Președinte al României” (Decizia nr. 678/2014, parag. 29).

„din analiza dispozițiilor legale și constituționale referitoare la imunitatea Președintelui României, precum și a jurisprudenței Curții Constituționale în materie, Curtea reține că Președintele României, în exercitarea atribuțiilor sale, se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2) din Constituție], sub cele două aspecte ale aces­teia: iresponsabilitatea pentru opiniile politice exprimate în exer­citarea mandatului, și inviolabilitatea, cu limita prevăzută de art. 96 din Constituție – punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare. În virtutea inviolabilității de care se bucură man­datul prezidențial, pe durata exercitării acestuia, Președintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepția si­tuației prevăzute de art. 96 din Constituție” (Decizia nr. 678/2014, parag. 30).

319. Răspunderea politică a Președintelui României își are temeiul în prevederile art. 95 din Constituție, iar consecințele sale sunt de ordin politico‑juridic. Dacă Președintele săvârșește fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputa­ților și senatorilor. Este necesar, în această procedură, și avizul Curții Constituționale [art. 95 alin. (1) și art. 146 lit. h)]. Președintele poate da explicații Parlamentului pentru faptele ce i se impută. 

Inițiativa procedurii de suspendare din funcție trebuie să aparțină cel puțin unei treimi din numărul deputaților și senatorilor. Propunerea de suspendare se aduce imediat la cunoștință Președintelui, pentru a se putea apăra. 

Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată de Parla­ment, se va organiza un referendum, în termen de cel mult 30 de zile, pentru demiterea Președintelui. Demiterea prin referendum este impusă de modul de alegere a Președintelui – prin vot direct, de către popor. Dacă rezultatul referendumului este contrar votului Parlamentului, Preșe­dintele nu va fi demis și își va relua activitatea. De asemenea, în lipsa unei dis­poziții constituționale exprese, Președintele demis ca urmare a refe­rendumului, dacă se afla la primul său mandat, are dreptul să candideze pentru un nou mandat: „este o simplă chestiune de moralitate, doar electoratul putând să sancționeze un astfel de candidat prin votul său” (Apostol Tofan, 2014, p. 177). În cadrul procedurii de suspendare a Preșe­din­telui din 2007 și 2012, Curtea Constituțională a dezvoltat o jurispru­dență bogată și contradictorie privind referendumul obligatoriu pentru demiterea Președintelui (a se vedea supra, pct. 170). 

Dispozițiile constituționale privind răspunderea politică se aplică și președintelui interimar (art. 99 din Constituție).

320. Cu ocazia celor două proceduri de suspendare din funcție a Președintelui României inițiate și finalizate până în prezent (în 2007 și 2012), Curtea Constituțională a definit noțiunea de „fapte grave” prin care se încalcă prevederile Constituției:

„pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituției actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Președintele României ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile și libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar urmări schimbarea ordinii constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare” (Avizul consultativ nr. 1/2007, definiție preluată identic și în Avizul consultativ nr. 1/2012).

321. Răspunderea penală a Președintelui se întemeiază pe prevederile art. 96 din Constituție și apare în cazul săvârșirii, de către acesta, a uneia din cele mai grave infracțiuni – înalta trădare. Aceasta nu a fost multă vreme definită în Codul penal, dar unii autori o considerau o formă agravată a infracțiunii de trădare (Drăganu, 1998, vol. 2, pp. 163‑164). Doctrina franceză definește înalta trădare ca fiind „distinctă de crima de trădare. Este vorba mai mult de o violare gravă a îndatoririlor conferite Președintelui Republicii de către Constituție” (Favoreu ș.a., 1999, p. 618).

În anul 2009, noul Cod penal a inclus înalta trădare printre infracțiunile incriminate în mod expres, în art. 398: „Faptele prevăzute în art. 394‑397, săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru al Con­siliului Suprem de Apărare a Țării, constituie infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi”. Este vorba de urmă­toarele fapte, definite de Codul penal: trădare, trădare prin transmitere de infor­mații secrete de stat, trădare prin ajutarea inamicului, acțiuni împo­triva ordinii constituționale. 

Punerea sub acuzare a Președintelui poate fi hotărâtă de Camera De­pu­taților și de Senat, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Inițiativa punerii sub acu­zare poate aparține majorității deputaților și senatorilor. Această pro­pu­nere de punere sub acuzare se aduce neîntârziat la cunoștința Preșe­din­telui pen­tru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. Dacă această propunere este aprobată de Parlament, Președintele va fi suspen­dat de drept până la data eventualei demiteri.

Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cazul în care aceasta pronunță o hotărâre de condamnare, Președintele va fi demis de drept la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Introducerea infracțiunii de înaltă trădare în Codul penal a produs o modificare și în privința competențelor autorităților implicate. În primul rând, într‑o opinie, s‑a arătat că definirea expresă a conținutului infrac­țiunii de înaltă trădare a diminuat mult controlul Parlamentului asupra Președintelui, în sensul că cel dintâi nu mai are aprecierea asupra faptelor pentru care poate decide, conform Constituției, punerea sub acuzare. În al doilea rând, în opinia noastră, se produce și o „translație de compe­tență” în privința autorității care poate cere punerea sub acuzare. Consti­tuția se referă atât la propunerea de punere sub acuzare, care poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor, dar și la puterea de deci­zie asupra acestei măsuri [„Camera Deputaților și Senatul (…) pot hotărî pu­nerea sub acuzare”]. Nu se precizează însă nicăieri dacă inițierea pro­ce­durii poate avea loc pe baza unei cereri sau autosesizări a organelor judiciare (Parchetul General). În fața acestor dispoziții oarecum contra­dictorii, pot apărea conflicte de competență privind încadrarea juridică a faptei de înaltă trădare. O viitoare revizuire constituțională ar trebui să aibă în vedere clarificarea acestor aspecte.

Conform Regulamentului activităților comune ale Camerei Depu­taților și Senatului, art. 76‑81, procedura de punere sub acuzare a Preșe­dintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de majori­tatea deputaților și senatorilor. Cererea trebuie să cuprindă descrierea faptelor imputate și încadrarea lor juridică. Nu se specifică aici cum pot aprecia deputații și senatorii această încadrare juridică a faptelor, care de regulă se realizează de către organele de urmărire penală. După primirea cererii de către birourile permanente ale Camerelor, acestea vor informa neîntârziat pe Președintele României asupra cererii. În cadrul ședinței comune a celor două Camere, președintele de ședință aduce la cunoștința parlamentarilor conținutul cererii de punere sub acuzare și procedează la constituirea unei comisii de anchetă care să prezinte un raport asupra celor constatate. În termen de 48 de ore de la depunerea raportului comi­siei de anchetă la birourile permanente, Camerele se reunesc în șe­dință comună pentru examinarea și dezbaterea acestuia. După încheierea dez­baterilor, propunerea comisiei de anchetă se supune votului secret prin bile. Dacă se hotărăște punerea sub acuzare, Parlamentul, sub sem­nătura președinților celor două Camere, solicită de îndată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să sesizeze, potrivit legii, instanța competentă, adică Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această procedură nu a fost aplicată niciodată până în prezent.