Despre părți și terți, dincolo de vălul societar. Ma studiate il passo

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 259-274.

Premisele studiului

„Mi-am amintit că citisem odată că până în secolului al XIX-lea târziu, înainte de a urca pe scenă, cântărețelor de operă, dar și tinerelor femei ce urmau să fie prezentate unui pretendent li se picurau pe retină câțiva stropi de lichid distilat dintr-o plantă din familia solanaceelor, numită beladonă, care conferea ochilor lor o strălucire languroasă, aproape supranaturală, dar care în același timp le împiedica să mai vadă ceva. Nu mai știu cum s-a legat amintirea aceasta în mintea mea … poate doar prin faptul că pentru mine ea avea ceva din înșelătoria unei aparențe frumoase și din pericolul unei dispariții…”^[1].

Este, poate, surprinzător ca un subiect clasic al lucrărilor de drept civil, precum distincția dintre părți contractante și terți, să inspire o asociere cu beladona pe care doamnele venețiene de altădată și-o picurau pe retină pentru a-și da strălucire ochilor, încețoșându-și în același timp vederea, dar nu neapărat atunci când este să privim această distincție printr-un văl având și el ceva din înșelătoria unei aparențe frumoase și din pericolul unei dispariții, cum este vălul personalității juridice.

În dreptul civil, de principiu, părțile sunt persoanele care au încheiat un act și care sunt reclamante sau pârâte într-un eventual proces, iar terți sunt toți ceilalți, prin excludere^[2]. Importanța practică a distincției decurge din regimul juridic aplicabil, în funcție de calitatea de parte sau de terț, în special în cazul contractelor și în dreptul procesual: actele juridice și actele de procedură produc efecte, în principiu, numai față de părți, fără a fi în măsură să dăuneze sau să profite altor persoane cărora le sunt străine (art. 1280 C. civ.), chiar dacă opozabilitatea acestor acte poate avea, practic, consecințe importante în ceea ce le privește (art. 1281 C. civ.)^[3]. În dreptul societar,lucrurile sunt mai complicate puțin. Odată ce o societate dobândește personalitate juridică (ne referim în prezentul studiu la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990), asociații (incluzând și acționarii) devin străini față de actele pe care aceasta le încheie, prin intermediul reprezentanților, ce acționează în numele său. Numai societatea, subiect de drept distinct de asociați, e parte la actele încheiate, față de care asociații sunt simpli terți. În același timp, asociații sunt membri ai unei grupări de persoane, beneficiind de personalitate juridică, care este societatea^[4], deci ei nu sunt independenți în totalitate de aceasta, ceea ce le pune sub semnul întrebării calitatea de terți desăvârșiți (penitus extranei) față de actele sale.

Problema, în acest caz, este în mare parte legată de personalitatea juridică a societății^[5], și nu ne referim aici la confuzia creată în jurul naturii sale juridice^[6], ci la aceea care îi învăluie, teoretic, efectele. Potrivit legii, este persoană juridică orice formă de organizare care poate fi titulară de drepturi și obligații civile, dacă întrunește condițiile cerute de lege [art. 25 alin. (3) C. civ.]: are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general (art. 187 C. civ.). Odată întrunite aceste condiții, societatea dobândește personalitate juridică, devenind un subiect (colectiv) de drept, care poate participa în nume propriu la raporturile juridice, își angajează răspunderea pentru obligațiile sociale și are dreptul de a sta în justiție ca reclamantă sau pârâtă. Terții nu vor mai trebui să interacționeze cu asociații, ci cu societatea, subiect de drept distinct de colectivitatea asociaților, relațiile sociale și economice, general vorbind, fiind astfel facilitate^[7]. Sigur, așa cum s-a remarcat^[8], nici un profan nu va putea ignora faptul că, deși a tratat cu mai mulți asociați, nu aceștia sunt cei ce își vor asuma (în primul rând) riscul financiar, odată ce contractul s-a încheiat cu societatea. De aici, o anumită înrudire a tehnicii personalității juridice cu ficțiunea și asocierea cu aparența^[9]: cocontractantul are în fața sa o realitate juridică care nu corespunde realității faptice. Indiferent dacă o societate este sau nu fictivă, personalitatea juridică va da naștere întotdeauna unor „arhitecturi” aparente^[10], învăluind, metaforic, realități mai mult sau mai puțin complexe: societatea „nu este o persoană fizică … «comportamentul» societății este ca și comportamentul pieței, adică rezultatul unui proces de echilibru complex. Rareori cădem în capcana caracterizării bursei de cereale sau de valori ca fiind o persoană fizică, dar adesea comitem această eroare gândindu-ne la organizații, ca și cum ele ar fi persoane fizice cu propriile motivații și intenții”^[11].

În limbajul juridic, la fel ca în cel obișnuit, aparența are două accepțiuni divergente, așa cum se evidențiază în doctrină: aparență, în sens de realitate exterioară, vizibilă, opusul a ceea ce este ascuns, și aparență, cu înțeles de imaginar, verosimil, ceea ce e altfel decât la prima vedere^[12]. Ambele accepțiuni pot servi ca fundament al unor constructe, făcând ca aparența să triumfe asupra realității, ceea ce ar putea contraveni ideii că aparența este un mijloc de restabilire a realității^[13]. Depinde doar de ce realitate este vorba: a dreptului, a faptelor … Dreptul, și în special dreptul societar, dedicat în ceea ce-l privește edificării unor structuri stabile și durabile, indiferent dacă artificiale, rămâne profund atașat „vechii” ordini de drept fondate pe ficțiune, cea care „merită la fel ca actul aparent să fie numită o minciună tehnică consacrată din necesitate”^[14]. Creând o ordine juridică bazată pe tehnici, abstracțiuni și proceduri, Legea societăților rămâne principial fidelă formelor în detrimentul fondului, adevărul nefiind o finalitate a sa^[15]. Astăzi, când două concepte de bază – societatea și personalitatea juridică – sunt însă frecvent utilizate nu atât în scopul recunoscut, al diminuării costurilor sau, în general, a riscurilor desfășurării unei afaceri prin separarea activelor personale de cele profesionale, cât mai degrabă ca mijloace prin care asociații se pot sustrage răspunderii personale^[16], aparența lasă în schimb să triumfe realitatea faptică în fața celei juridice. Din principiu normativ, aparența devine, în acest caz, un corectiv echitabil.

Destinată a oferi cadrul de desfășurare a raporturilor dintre întreprinzători, societatea pare mai puțin pregătită și de a gestiona efectiv aceste raporturi, putând crea uneori impresia că e doar o „marionetă”^[17]. „Obiectele ideale”^[18] sau, cum se exprima judecătorul american Benjamin N. Cardozo, metaforele, în drept, trebuie privite cu circumspecție, căci începând ca dispozitive de eliberare a gândului, ele sfârșesc adesea înrobindu-l^[19]… E momentul, în acest caz, să încercăm să îndepărtăm „negura metaforelor”, parafrazându-l pe același judecător, ce învăluie, teoretic, relația dintre asociați și societate.

§1. Principiul potrivit căruia asociații sunt (și ei) terți față de actele societății

Conform principiului autonomiei persoanei juridice, consacrat de art. 193 C. civ., persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Persoana juridică își exercită drepturile și își execută obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor [art. 209 alin. (1) C. civ.]. Actele juridice îndeplinite de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși. În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului (art. 218 C. civ.). Ca efect al personalității juridice, societatea are dreptul de a participa în nume propriu la raporturile juridice [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], putându-și asuma obligații și răspunzând pentru nerespectarea lor. Persoana juridică este, în acest sens, titulara unui patrimoniu propriu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia [art. 31 alin. (1) C. civ.], în schimbul aportului la capitalul social, asociații nedevenind coproprietari ai patrimoniului societății, ci dobândind părți de interes, părți sociale sau acțiuni, ce le conferă drepturile prevăzute de lege^[20]. Față de actele încheiate de societate, asociații sunt însă simpli terți: nu vor putea acționa pe baza contractului în contra cocontractantului societății și, viceversa, respectiv nu vor fi părți într-un eventual proces inițiat de societate^[21].

Putem găsi multiple aplicații ale acestui principiu în jurisprudență. Reținem, cu titlu de exemplu, doar câteva:

– (c)hiar dacă are interes, asociatul unei societăți cu răspundere limitată nu are calitatea procesuală de a invoca nulitatea contractelor încheiate, acest drept aparținând părților semnatare, societățile comerciale (…)^[22];

– reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală și în restituire plată nedatorată derivând din contractul din 2 ianuarie 2008, încheiat cu pârâta, C.D. SRL, în consecință, parte în raportul juridic dedus judecății este C.D. SRL, societate în prezent radiată, iar nu pârâții persoane fizice, foști asociați ai societății pârâte. Or, potrivit art. 237¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, atunci când, pe durata funcționării societății un asociat răspunde pentru obligațiile acesteia în limitele aportului la capitalul social, răspunderea sa va fi limitată la acest aport și în situația dizolvării și, dacă este cazul, a lichidării societății. Deși norma legală invocată prevede la alin. (3) și (4) situațiile în care asociații ar putea răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate, acestea nu sunt incidente în speță, având în vedere cauza litigiului dedus judecății, răspunderea contractuală a societății radiate sau plata nedatorată încasată de aceasta^[23];

– cesiunea părților sociale între două persoane fizice nu afectează, prin ea însăși, nici existența obligațiilor de plată ale societății și nici posibilitatea creditoarei de a urmări aceste creanțe pe căile prevăzute de lege, întrucât societatea este un subiect de drept distinct de titularii părților sociale, societatea, și nu aceștia, având calitatea de debitori ai reclamantei. Capitalul social și patrimoniul pârâtei rămânând nemodificate, schimbarea titularilor părților sociale nu determină prin ea însăși o imposibilitate totală sau parțială de recuperare a creanțelor, iar obligația de plată este o obligație proprie a societății, nu personală a asociaților. Mai mult, în speță, nu există niciun indiciu în sensul că actul de cesiune urmărește în vreun fel fraudarea drepturilor creditoarei, iar, pe de altă parte, niciun text legal sau principiu de drept nu împiedică cesiunea părților sociale ale unei societăți care înregistrează datorii. În consecință, tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit că prin decizia de cesionare a părților sociale ar fi fost prejudiciată, așa cum prevăd dispozițiile art. 249 C. proc. civ.^[24]

§2. Excepții aparente de la principiul potrivit căruia asociații sunt terți față de actele încheiate de societate

Potrivit dreptului pozitiv, obligațiile unei societăți sunt garantate cu patrimoniul său, asupra căruia creditorii societății au un drept de gaj general. Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații din societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris [art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990]. În schimb, asociații din societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și din societatea în comandită pe acțiuni (cei comanditați) răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale, creditorii putând să le pretindă plata acestora. Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva societății pentru obligațiile ei și, numai dacă aceasta nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva asociaților [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]^[25].

Am putea fi tentați să considerăm că, urmând a fi ținuți răspunzători personal pentru datoriile contractate de societate, în această din urmă ipoteză, asociații nu sunt cu adevărat terți față de actele societății. Nu trebuie însă să pierdem din vedere faptul că acești asociați nu răspund alături de societate ca debitori principali, ca și cum ar fi contractat odată cu societatea, ci numai dacă creditorii au urmărit în prealabil societatea^[26]. Răspunderea societății nu poate fi împărțită cu asociații, și cu atât mai puțin s-ar putea concepe o răspundere solidară a societății și a asociaților față de creditorii sociali, ea având rolul numai de a garanta obligațiile sociale, a căror executare cade în sarcina societății. Este vorba, de fapt, de o favoare pe care legea o face creditorilor sociali, pentru a le proteja interesele, așa cum s-a remarcat în doctrină^[27].

Dacă în privința naturii subsidiare a răspunderii asociaților societăților menționate nu există divergențe, în doctrină lipsește totuși o opinie unitară în legătură cu momentul în care intervine această răspundere^[28]. S-a apreciat, pe de o parte, că trebuie obținută o hotărâre judecătorească definitivă împotriva societății și, numai dacă prin executarea sa silită nu le sunt satisfăcute drepturile, creditorii sociali pot să acționeze, pe baza acestei hotărâri judecătorești, care le este opozabilă asociaților. O interpretare contrară a dispozițiilor art. 3 alin. (2) precitat ar oferi societății posibilitatea de a evita răspunderea pentru obligațiile sociale, prin simpla neexecutare a obligațiilor la termenul menționat, golind de conținut caracterul subsidiar al răspunderii asociaților^[29]. Totodată, aceasta ar contraveni și dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 31/1990, care prevăd că asociații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele care o reprezintă, iar hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat. Or, finalitatea hotărârii judecătorești obținute împotriva societății nu poate fi redusă la facilitarea din punct de vedere procedural a valorificării de către creditorii sociali a drepturilor lor împotriva asociaților^[30].

Pe de altă parte, s-a observat^[31], opinie la care subscriem, că textul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilește un unic reper, și anume neplata de către societate a obligațiilor în termenul de 15 zile de la punerea în întârziere, necondiționând răspunderea asociaților de punerea în prealabil în executare a hotărârii judecătorești de condamnare a societății. Aceasta din urmă este și interpretarea dată în jurisprudență textului de lege. Cu titlu de exemplu, menționăm doar o hotărâre în care s-a apreciat că legea nu cere ca în prealabil societatea să fie supusă executării silite. Este suficient ca societatea să nu fi satisfăcut creanțele creditorilor în termen de 15 zile de la notificare pentru ca asociații să poată fi urmăriți. Pentru cazul în care există o hotărâre judecătorească împotriva societății asociații vor putea fi urmăriți în temeiul aceleași hotărâri judecătorești. În acest sens, legea prevede că hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat [art. 85 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. Soluția se bazează pe faptul că temeiul răspunderii asociaților este legea, iar nu hotărârea judecătorească. În consecință, dacă se face dovada insolvabilității societății, se naște ope legis răspunderea asociaților. Răspunderea asociaților este o răspundere nelimitată și solidară. Fiind obligat în solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanță a creditorului, neputând invoca un beneficiu de diviziune. Normele care reglementează răspunderea nelimitată și solidară a asociaților au un caracter imperativ^[32].

Indiferent de forma pe care o îmbracă societatea, asociații rămân terți față de actele sale, personalitatea juridică protejându-i de răspundere prin menținerea separației patrimoniale. Nu putem ignora, cu toate acestea, faptul că există forme de societate, denumite în doctrină societăți „de persoane”, ce sunt marcate de un puternic intuitu personae, legea legându-le soarta de cea a asociaților care își asumă, în final, riscul financiar^[33]. Autonomia societăților de persoane raportat la asociații lor este diminuată în așa de mare măsură încât doctrina franceză^[34] le-a caracterizat ca fiind transparente. Pot deveni însă transparente și celelalte tipuri de societate, constituite intuitu pecuniae și în care asociații răspund numai până la concurența capitalului social subscris. Noțiunea de transparență nu e utilizată cu referire doar la acele persoane juridice care au, de principiu, o autonomie mai mică raportat la membrii lor, ci le poate privi pe toate celelalte ori de câte ori îi percepem pe unul sau mai mulți dintre acești membri dincolo de vălul personalității juridice^[35]. În ciuda autonomiei persoanei juridice, nicio dispoziție legală nu interzice, iar practica permite inclusiv condiționarea angajamentului cocontractanților acesteia de absența unei schimbări în persoana asociaților/membrilor organelor de conducere a societății^[36]. Datorită opozabilității lor, aceste clauze încheiate intuitu socii îi obligă pe asociați/membrii organelor de conducere. În lipsa unor astfel de stipulații, schimbarea respectivilor nu ar avea niciun impact asupra contractului, ipoteza contrară venind în contradicție cu principiul autonomiei persoanei juridice^[37]. Pe de altă parte, autonomia acesteia nu implică neapărat faptul că structura internă devine opacă, interzicând asociaților săi să își mai poată asuma angajamente în numele societății. Dimpotrivă, vălul personalității juridice poate fi mai mult sau mai puțin transparent, în funcție de clauzele incluse în actul constitutiv, în conformitate cu care trebuie să apreciem, de asemenea, relațiile dintre membrii persoanei juridice și terți^[38].

Ideea că ar exista transparență de fiecare dată când întrezărim un membru al persoanei juridice ar putea seduce prin simplificareape care o permite^[39]. Ea e însă completată, pe bună dreptate, în doctrină cu aceea de „depășire” a personalității juridice, care presupune că legiuitorul sau judecătorul, după caz, admițând că persoana juridică e un subiect de drept distinct, înlătură totuși în mod excepțional vălul personalității, pentru a lua în considerare, în ipoteze și pentru un scop specific, persoana membrilor săi^[40]. Este vorba practic de tehnicile care fac posibilă ignorarea personalității juridice, în cazurile în care se constată că situația reală a persoanei juridice nu se suprapune premiselor existenței acesteia vizate de dispozițiile legale^[41]. În aceste cazuri, vălul personalității juridice încetează să mai aibă orice influență asupra calității de parte sau terț a asociatului, lăsând loc regulilor dreptului comun.

§3. Asociații asimilați părților în cadrul raporturilor din interiorul societății

Indiferent de forma sa, societatea nu este numai o persoană juridică, ci și o grupare de persoane: prin contractul de societate, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta [art. 1881 alin. (1) C. civ.]. Personalitatea juridică nu poate masca realitatea participării asociaților la „viața” societății, de care ei nu sunt străini, prin definiție. Autonomia patrimoniului acesteia față de patrimoniile proprii ale asociaților nu implică separarea totală a asociaților de societate. Or, lipsa de totală independență față de societate pune sub semnul întrebării calitatea asociaților de terți față de actele încheiate de aceasta^[42].

Avem în vedere, în acest punct al analizei, raporturile din interiorul societății, care în viziunea jurisprudenței, și inclusiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sunt precum relațiile dintre părțile unui contract: „legăturile existente între acționarii unei societăți sunt comparabile cu cele existente între părțile unui contract. Înființarea unei societăți reflectă existența unei comunități de interese între acționari în vederea atingerii unui obiectiv comun.Pentru atingerea acestui obiectiv, fiecare acționar este învestit, în raport cu ceilalți acționari și organele societății, cu drepturi și obligații care se regăsesc în actul constitutiv al societății. Rezultă că (…) actul constitutiv al societății trebuie considerat un contract care guvernează atât raporturile dintre acționari, cât și raporturile dintre aceștia și societatea pe care o creează”^[43].

Potrivit legii, orice persoană juridică trebuie să aibă, pe lângă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, un scop licit și moral, în acord cu interesul general (art. 187 C. civ.), scopul societății fiind de a realiza profit sau economii, beneficii care sunt destinate a fi distribuite apoi asociaților (art. 1881 precitat). Asociații se obligă prin contractul de societate să realizeze împreună acest scop, așa încât obiectivul îmbogățirii personale a fiecăruia dintre ei presupune sporirea patrimoniului colectiv al societății. Deși în doctrină au fost formulate mai multe teorii în privința interesului societății (numit, alternativ, și interes social), care definesc diferit acest interes în funcție de „idealul” pe care și-l propune fiecare, acestea avansează toate, în principiu, într-o abordare unitară – a interesuluisocietății. Deciziile luate în cadrul societății nu pot prejudicia, teoretic, interesele niciunuia dintre asociați, pentru că aceștia urmăresc cu toții același scop. Desigur, interesul social nu poate fi, în aceste condiții, decât o ficțiune care ascunde o realitate mai mult sau mai puțin complexă de interese convergente sau, alteori, divergente^[44]. În urmărirea dezideratului său de stabilitate, ordinea societară substituie realității eterogene a grupării de persoane, care constituie o societate, unitatea aparentă a unui interes social, un artificiu ce deformează până la negare realitatea^[45]: asociații își asumă, prin ipoteză, toate consecințele actelor societății și nu le pot contesta.

Alături de interesul social și, în prelungirea sa, o a doua „subreprezentare” a personalității juridice este, așa cum s-a remarcat^[46], prejudiciul colectiv. Prejudiciul colectiv are, la rândul său, rolul de a masca existența intereselor individuale ale asociaților susceptibile de a altera economia și unitatea societății, permițând totodată recunoașterea autonomiei grupării de persoane care constituie societatea^[47]. În acest sens, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, acțiunea în răspundere îndreptată împotriva membrilor organelor de conducere pentru daune cauzate societății, prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, „aparține adunării generale” [art. 155 alin. (1)]. Numai dacă adunarea generală nu introduce acțiunea în răspundere și nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acționari de a iniția o asemenea acțiune, acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acțiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societății, împotriva membrilor consiliului de administrație [art. 155¹ alin. (1)]. Legea nr. 31/1990 nu conține nicio dispoziție referitoare la posibilitatea introducerii unei acțiuni individuale în răspundere, în viziunea sa, aceasta fiind o acțiune socială, atât în sensul în care interesul, ca și condiție generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărei acțiuni, e un interes social, și nu un interes personal al acționarului, cât și în acela că voința adunării generale a acționarilor este voința societății însăși. Numai în cazul în care adunarea generală nu decide introducerea unei acțiuni în răspundere, acționarii au la îndemână o acțiune în despăgubiri, dacă dețin, separat sau împreună cu alții, cel puțin 5% din acțiuni. Acțiunea în răspundere a acționarilor este intentată în nume propriu, dar în contul societății, suma de bani la care vor putea fi obligați membrii organului de conducere cu titlu de despăgubiri urmând să intre în patrimoniul societății^[48]. Aceasta înseamnă că acționarul este surprins și de această dată în ipostaza de membru al grupării de persoane care formează societatea.

Desigur, faptul că asociatul/acționarul face parte dintr-o grupare de persoane nu modifică principiul potrivit căruia acesta rămâne terț față de actele încheiate de societate. Voința societății este întotdeauna rezultatul unei hotărâri colective care trece prin „cenzura” adunării generale și nu se identifică cu voința asociaților, sens în care, indiferent de faptul că își dau acordul la actele încheiate de societate, asociații nu devin părți contractante^[49]. Calitatea de membrii ai unei grupări de persoane servește însă necesarei separări ce trebuie operate între ordinea societară internă și cea externă, precum și, totodată, evidențierii „dualității” acestei ordini, nuanțări ce permit individualizarea dreptului societar în cadrul dreptului privat și care pot fi exploatate de instanțe, presupunând că, prin intrarea voluntară într-o structură organizată, asociatul se angajează să respecte o anumită disciplină, întemeiată în mod prioritar pe aparență^[50].

§4. Asociații asimilați părților în cadrul raporturilor externe

Fiind un subiect de drept autonom, ca efect al dobândirii personalității juridice, societatea poate acționa în justiție ca reclamantă sau poate fi acționată ca pârâtă^[51]. Acțiunea în justiție trebuie exercitată prin intermediul reprezentanților legali, care acționează în apărarea interesului societății și, implicit, a interesului asociaților. Prin urmare, asociații nu pot contesta actele încheiate de societate (și) în interesul lor, iar terții cu care a contractat societatea sunt la adăpost de eventuale acțiuni individuale, la fel cum sunt, reciproc, și asociații^[52]. Stabilitatea socială, scopul principal al dreptului societar, este asigurată. Totodată, asimilați fiind societății, care acționează (și) în numele lor, asociații nu mai pot fi considerați terți. Așa cum s-a apreciat în dreptul francez^[53], autoritatea de lucru judecat a hotărârii obținute împotriva societății poate fi invocată, în aceste condiții, direct față de asociați^[54]. Este adevărat că persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție reprezintă persoana juridică, și nu pe fiecare dintre membrii ei. Or, prin parte în proces se înțelege persoana care a figurat în proces ea însăși sau prin reprezentant, care a avut astfel posibilitatea de a-și formula apărări și în favoarea (sau împotriva) căreia s-a pronunțat hotărârea^[55]. În acest caz, asimilarea asociaților societății presupune, așadar, implicit o extindere a efectelor calității lor de membrii ai persoanei juridice în raport cu terții, ceea ce echivalează cu o negare a personalității juridice^[56]. Această soluție este una practică însă pentru că face posibilă gestionarea riscului eventualelor contestații privind deciziile pronunțate de instanțe și asigură eficiența acestora^[57], dând efect principiului securității juridice în interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Rămânând pe acest teren al practicii, putem observa că jurisprudența confruntată cu problema răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății extinde și ea cazurile de asimilare a asociaților părților. Așa se face că, dacă răspunderea excepțională față de terți a administratorilor/organelor de conducere ale societății poate fi angajată în situația în care actul este încheiat cu depășirea limitelor mandatului dat de societate sau în situația în care faptul juridic este îndeplinit sau săvârșit în afara funcției încredințate, respectiv fără legătură cu aceasta, precum și în situația în care administratorul a garantat personal datoriile societății sau în cazul insolvenței societății^[58], asociații/acționarii pot, în schimb, invoca în fața instanței obligația de loialitate pe care consiliul de administrație o are față de societate, dar și față de fiecare dintre ei^[59]. Obligația de loialitate care a fost preluată în dreptul societar alături de alte obligații și principii promovate de guvernanța corporativă sub forma unei îndatoriri ce le revine administratorilor în exercitarea mandatului în cadrul societăților pe acțiuni [art. 144¹ alin. (4) Legea nr. 31/1990], impune ca regulă abținerea părților contractante de la orice comportament dolosiv sau culpabil în executarea prestațiilor pe care și le-au asumat^[60]. Chiar și în absența unei consacrări legislative, aceasta a fost recunoscută de jurisprudență în cadrul preocupării de a proteja încrederea acționarilor în actele administrației. Prin hotărârea sa de referință Vilgrain, din 27 februarie 1996, Curtea de Casație a Franței stabilea că cesionarul (administratorul societății) trebuia să informeze cedenta (acționara) cu privire la valoarea acțiunilor cesionate ca efect al „obligației de loialitate pe care administratorul unei societăți o are față de fiecare asociat”^[61]. Personalitatea juridică este, și de această dată, negată. Administratorul e, din punct de vedere juridic, un mandatar al asociaților, având obligații specifice acestuia și, în special, o obligație de loialitate^[62].

§5. Asociații – părți sau terți, independent de personalitatea juridică a societății

Există situații în care vălul personalității juridice încetează să mai aibă orice influență asupra calității de parte sau terț a asociatului, lăsând loc regulilor dreptului comun.

Așa se explică faptul că, în cazul cererii de opoziție, reglementate de art. 61 din Legea nr. 31/1990, creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaților privitoare la modificarea actului constitutiv pot solicita instanței judecătorești să oblige, după caz, societatea sau asociații la repararea prejudiciului cauzat. Categoriile de persoane care pot fi obligate să repare prejudiciul reclamat prin cererea de opoziție sunt fie asociații ori acționarii care au votat pentru luarea unor hotărâri prejudiciante de modificare a actelor constitutive (cei cărora prejudiciul le este imputabil), fie însăși societatea^[63]. Raportat la textul art. 61 din Legea nr. 31/1990, așa cum s-a apreciat^[64], opoziția reprezintă o veritabilă acțiune în răspundere civilă delictuală. Jurisprudența a adus mai multe precizări utile, dar vom menționa numai câteva:

– prevederile art. 61 impun ca opozantul să facă dovada existenței unui prejudiciu a cărui recuperare să fie solicitată prin cererea astfel formulată. În situația în care prin opoziție nu s-a solicitat obligarea societății pârâte la repararea prejudiciului și, mai mult decât atât, acest prejudiciu ar fi putut fi recuperat prin emiterea unui titlu executoriu și executarea silită a acestuia, fără intervenția instanței, opoziția apare ca fiind neîntemeiată^[65];

– prin această acțiune nu se poate solicita decât obligarea societății sau a asociaților la repararea prejudiciului cauzat^[66];

– câtă vreme opoziția privește hotărârea de modificare a actului constitutiv în sensul dizolvării fără lichidare a societății, cu atât mai mult se justifică prevederea privind obligarea asociaților la repararea prejudiciului cauzat, întrucât prin hotărârea la care creditorii formulează opoziție se urmărește încetarea personalității juridice a acesteia. În speță, apelanta-reclamantă solicită obligarea societății I.M. și a asociaților acesteia – C.P. și C.O.B., la plata unor sume de bani și asigurarea folosinței liniștite și utile a spațiului comercial închiriat de la pârâtă, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin dizolvarea și lichidarea concomitentă a societății, fără asigurarea plății pasivului. Prin raportare la dispozițiile legale anterior invocate, Curtea apreciază că apelanta-reclamantă a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâților^[67].

De asemenea, efectele vălului personalității societății asupra calificării ca parte sau terț a asociatului încetează și atunci când personalitatea juridică este folosită pentru a ascunde față de un terț de bună-credință o fraudă, un abuz de drept sau o atingere adusă ordinii publice, cei care au creat entitatea fiind ținuți să răspundă personal alături de aceasta sau chiar în locul ei^[68]. Conform art. 193 C. civ, persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credință calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice. Această răspundere specială, agravată, care sancționează comportamentul abuziv al asociatului cu răspundere limitată^[69] poate fi reținută și în condițiile prevăzute de art. 237¹ alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990: asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea juridică distinctă a societății răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate. Răspunderea asociatului devine nelimitată în special atunci când acesta dispune de bunurile societății ca și cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă diminuează activul societății în beneficiul personal ori al unor terți, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul ca în acest mod societatea nu va mai fi în măsura să își execute obligațiile. Este vorba de o răspundere civilă delictuală^[70]. „Ridicarea vălului” presupune decizia instanței de a trata drepturile și obligațiile societății ca fiind drepturi și îndatoriri aparținând asociaților, dar numai în condițiile prevăzute de lege, instanța va privi, dincolo de ficțiunea juridică a personalității societății, la realitatea faptelor.

Complementar acestei tendințe de extindere a obligațiilor asociaților, jurisprudența admite că există și circumstanțe în care asociatul își poate exercita anumite drepturi, independent de societate. În acest sens am putea interpreta, de exemplu, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Petro Carbo Chem S.E. contra României, potrivit căreia condamnarea civilă a reclamantei, acționar minoritar Oltchim, pentru atingerea adusă onoarei și reputației directorului general al companiei, constituie o ingerință în exercitarea libertății de exprimare a acesteia. Desigur, așa cum s-a subliniat pe marginea hotărârii^[71], fiind vorba despre discursul public al unui acționar minoritar cu privire la viitorul principalei companii chimice românești, al cărei acționar majoritar a fost statul român, Curtea a considerat că afirmațiile respective priveau o problemă de interes general care vizează fluxul liber de informații și de idei în domeniul activităților marilor societăți comerciale, precum și în domeniul răspunderii managerilor acestor tipuri de structuri pentru a-i determina să țină cont de interesele pe termen lung ale întreprinderilor ce le gestionează, aspecte care necesită un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare și, prin urmare, o marjă de apreciere redusă pentru statele contractante (parag. 43 din hotărâre). Din punctul de vedere al dreptului societar însă ceea ce ne interesează este că, dacă un acționar minoritar nu are obligația de a se conforma deciziilor conducerii și le poate contesta pentru a îmbunătăți managementul companiei, el poate face acest lucru și exprimându-și nemulțumirile public^[72], în afara „cadrelor” societății.

În loc de concluzie

Rareori am putea spera să reușim să epuizăm subiectul pe care l-am analizat într-o lucrare și niciodată, bănuim, un subiect atât de vast ca aparența. Începeam studiul de față de la ideea că, îmbinând cele două concepte de grupare de persoane și de personalitate juridică, societatea este un construct juridic mult mai complex decât persoana fizică, trebuind să ridice, în mod corespunzător, probleme mai complexe. Și este adevărat că, indiferent dacă societatea este sau nu fictivă, personalitatea juridică va da naștere întotdeauna unor „arhitecturi” aparente care vor învălui, metaforic, realități mai mult sau mai puțin eterogene. Nu e nimic mai dificil decât să nu ne autoamăgim însă … „estetica”^[73], „obiectele ideale” sau, așa cum se exprima judecătorul american Benjamin N. Cardozo, metaforele, în drept, trebuie privite cu circumspecție, căci începând ca dispozitive de eliberare a gândului ele sfârșesc înrobindu-l. Chiar dacă o societate dotată cu personalitate juridică oferă cadrul ideal de desfășurare a raporturilor dintre întreprinzători, ea este mai puțin pregătită și de a gestiona efectiv aceste raporturi, putând crea uneori impresia că e doar o „marionetă”. Trebuie, de aceea, să îndepărtăm „negura metaforelor”, parafrazându-l pe același judecător, care învăluie teoretic relațiile dintre asociați și societate. Numai privind mai atent, dincolo de vălul personalității juridice, am putut într-adevăr observa că, nu ne mai rămân decât puține dintre iluziile de altădată în legătură cu perfecta protecție oferită de separația de patrimonii sau absoluta independență dată de apartenența la o grupare de persoane. Astăzi, tehnici sau mijloace mai degrabă decât „piese de rezistență”, apartenența la o grupare de persoane și personalitatea juridică influențează încadrarea asociaților în categoria părților sau a terților în raport cu societatea, dar numai relativ, înscriind astfel dreptul societar în tendința mai generală de a acorda prevalență realismului economic. Evocând de fapt un adevăr mai demult relevat de doctrină, și anume că orice ficțiune, din cauza propriei imperfecțiuni, ne previne să căutăm cât mai rapid un nou mijloc mai apropiat de perfecțiune^[74], toate constatările noastre dovedesc, sperăm, actualitatea punerii în discuție a calității de părți sau terți a asociaților, dincolo de vălul societar.

Note de subsol

^[1] W.G. Sebald, Austerlitz, Ed. Art, 2015, p. 37-38.

^[2] Pentru dezvoltări, a se vedea și L. Pop, I.-F. Popa, St.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 174 et seq.; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 463 et seq.

^[3] Ibidem; G. Boroi, M. Stancu, Fișe de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 67 et seq.

^[4] În acest sens, a se vedea și D. Cholet, La distinction des parties et des tiers appliquée aux associés, Recueil Dalloz 2004, p. 1141. Potrivit profesorului St.D. Cărpenaru, „societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru desfășurarea unei activități comerciale (activități de producție, comerț sau prestări servicii), în scopul realizării și împărțirii profitului realizat” (St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 121).

^[5] D. Cholet, op. cit., p. 1141.

^[6] Pentru dezvoltări, a se vedea, de exemplu: L. Bojin, Personalitatea juridică în dreptul organizațiilor, Ed. C.H. Beck, București, p. 17 et seq.; M.D. Bocșan, Observații privind conceptul de persoană juridică, în Juridica nr. 3/2001, p. 125 et seq.; L. Tec, Codul civil – Comentat și adnotat Despre legea civilă. Despre persoane. Art. 1-257, Ed. Rosetti, București, 2018.

^[7] C. Biquet, Les fictions en droit, în Revue de la Faculté de Droit de l’Université de Liège, vol. 1/2013, disponibil online la adresa: https://orbi.uliege.be/bitstream/2268/153816/1/Fictions%20Hanyang%20Law%20Review.pdf, p. 289.

^[8] În acest sens, J.-B. Barbièri, L’ordre sociétaire, LGDJ, Lextenso, Paris, 2021, p. 57.

^[9] Definiția ficțiunii juridice înseși a făcut obiectul unor controverse doctrinare. Dar, cum s-a arătat, din toate definițiile propuse se poate desprinde un element comun: ficțiunea juridică se caracterizează printr-o denaturare a realității. În același timp, ea este un mecanism de creare a dreptului. Și este un instrument de interpretare și de sistematizare a sa (A. Bennini, Le voile de l’intérêt social, Université de Cergy-Pontoise/LEJEP, 2013, p. 43, nota 111).

^[10] J.-B. Barbièri, op. cit., p. 57.

^[11] „The firm is not an individual …(t)he «behaviour» of the firm is like the behaviour of the market, i.e. the outcome of a complex equilibrium process. We seldom fall into the trap of characterizing the wheat or stock market as an individual, but we often make this error by thinking about organizations as if they were persons with motivations and intentions” (M.C. Jensen, W.H. Meckling, Agency Costs and the Theory of the Firm, Journal of Financial, Economics, vol. 3, 1976, p. 305-360).

^[12] I. Dogaru (coord.), Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București, 2002, p. 158; V. Stegărescu, Considerații generale cu privire la teoria aparenței. Aplicații practice, în P.R. nr. 5/2006.

^[13] I. Dogaru (coord.), op. cit., p. 134 et seq.

^[14] R. von Jhering, L’esprit du droit romain dans les diverses phases de son développement, T. IV, 1888, p. 295, apud J.-B. Barbièri, op. cit., p. 51.

^[15] În general, adevărul nu e o finalitate (nici intrinsecă, nici extrinsecă) a dreptului; ceea ce caută dreptul este o adecvare operațională la realitate sau, mai simplu spus, ceea ce face dreptul este să confere un „sens” realității – precum, spre exemplu, un sens conform unei anumite idei de justiție (F. Ost, À quoi sert le droit? Usages, fonctions, finalités, Bruylant, Bruxelles, 2016, p. 184 et seq.).

^[16] Pentru mai multe dezvoltări, a se vedea și J. Armour, H. Hansmann, R. Kraakman, The Essential Elements of Corporate Law, in ECGI Working Paper Series in Law, Working Paper nr. 134/2009, noiembrie 2009, p. 3 et seq.

^[17] J.-B. Barbièri, op. cit., p. 57.

^[18] A. Sériaux, Le droit comme langage, LexisNexis, 2020, p. 41 apud J.-B. Barbièri, op. cit., p. 51.

^[19] „Metaphors in law are to be narrowly watched, for starting as devices to liberate thought, they end often by enslaving it” în hotărârea devenită clasică, Berkey v. Third Avenue Railway Co 244 N.Y. 602 (1927), privind ridicarea vălului personalității juridice.

^[20] De a primi dividende, de a participa la adunarea generală, de a vota etc.

^[21] Nu poate fi reținută, nici măcar în subsidiar, răspunderea asociaților din cadrul societății cu răspundere limitată, pentru obligațiile asumate de societate față de terți și care nu au fost executate (C.A. Craiova, s. com., dec. nr. 255/2001, în C.J. nr. 1/2002, p. 98 și C. Cucu, M.-V. Gavriș, C.-G. Bădoiu, C. Haraga, Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Ed. Hamangiu, 2007, p. 7).

^[22] I.C.C.J., dec. nr. 896 din 8 martie 2004, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[23] I.C.C.J., dec. nr. 4361 din 6 decembrie 2013, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[24] C.A. București, dec. nr. 240 din 13 februarie 2019, disponibilă online la adresa sintact.ro. În același sens, și C.A. București, dec. nr. 209 din 5 februarie 2019, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[25] Ca aplicație particulară a acestei reguli, conform art. 164 din Legea nr. 85/2014, în cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unei societăți în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanțelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanțe, împotriva grupului sau a societății judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condițiile legii, împotriva asociaților cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunțând o sentință executorie, care va fi pusă în executare de lichidatorul judiciar, prin executor judecătoresc (pentru dezvoltări, a se vedea St.D. Cărpenaru, M.-A. Hotca, V. Nemeș, Codul insolvenței comentat, ed. a II-a, rev. și adăug., Ed. Universul Juridic, București, 2017).

^[26] În acest sens, și D. Cholet, op. cit., p. 1141.

^[27] St.D. Cărpenaru, op. cit., 2012, p. 187.

^[28] În acest sens, și L. Săuleanu, Răspunderea asociaților în societățile în nume colectiv, în R.R.D.A. nr. 1/2014.

^[29] St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 187.

^[30] Idem, p. 188.

^[31] A se vedea, în acest sens, L. Săuleanu, Răspunderea asociaților în societățile în nume colectiv, în R.R.D.A. nr. 1/2014.

^[32] C.A. Cluj, s. a II-a cont. adm. și fisc., dec. nr. 7743 din 10 octombrie 2014, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[33] Conform art. 229 alin. (1), societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur.

^[34] H. Paerels-Albot, Le dépassement de la personnalité morale. Contribution à l’étude des atteintes à l’autonomie des personnes morales en droit privé et droit fiscal français, 2009, disponibilă online la adresa: https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-00370923/document, p. 58.

^[35] H. Paerels-Albot, op. cit., p. 69.

^[36] Și anume ca, în cazul în care unul/unii dintre aceștia părăsesc societatea, cocontractantul va avea posibilitatea de a rezilia contractul.

^[37] În acest sens, și J.-P. Gastaud, Personnalité morale et droits subjectifs, Essai sur l’influence du principe de la personnalité morale sur la nature et le contenu des droits des membres des groupements personnifiés, LGDJ, Paris, 1977, p. 112 et seq., apud H. Paerels-Albot, op. cit., p. 22 et seq.

^[38] Ibidem.

^[39] Și H. Paerels-Albot, op. cit., p. 70.

^[40] Idem, p. 169.

^[41] Idem, p. 295.

^[42] Dreptul pozitiv conține mai multe prevederi care disting între asociați și persoanele din afara societății, precum art. art. 441 alin. (1), art. 61, art. 202 din Legea nr. 31/1990.

^[43] C.J.C.E., hotărârea Powell Duffryn plc c. Wolfgang Petereit din 10 martie 1992, în cauza C-214/89, pct. 16.

^[44] Fl. Stârc-Meclejan, Responsabilitatea socială corporativă și nevoia de noi principii în dreptul societar, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 59 et seq.

^[45] A se vedea și A. Bennini, op. cit., p. 42-43, precum și doctrina citată.

^[46] Și A. Bennini, Le voile…, p. 39.

^[47] Ibidem.

^[48] St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 226.

^[49] Libertatea reprezentanților de a dispune de active semnificative ale societății devine, în multe cazuri, o amenințare la adresa durabilității sale, așa încât textele legii, actele constitutive impun autorizarea de către adunarea generală a unor tranzacții încheiate de societate (art. 153²² din Legea nr. 31/1990).

^[50] În acest sens, și D. Cholet, op. cit., p. 1141 et seq.

^[51] Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanții lor la sediul social [art. 155 (1) C. proc. civ.].

^[52] D. Cholet, op. cit., p. 1141.

^[53] É. Savaux, La personnalité morale en procédure civile, in Revue trimestrielle de droit civil, Dalloz, 1995, p. 1, apud D. Cholet, op. cit., p. 1147.

^[54] Problema nu este însă tranșată încă în dreptul nostru, aflându-se chiar pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul cu nr. 1861/1/2021 (cu termen de judecată la 27 septembrie 2021), având ca obiect sesizarea prin care Curtea de apel Craiova, Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, solicită dezlegarea problemei de drept: „Dacă reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat, în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, presupune sau nu îndeplinirea condiției identității de părți! (disponibilă online la adresa https://www.scj.ro/1094/Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=100000000334775). A se vedea și V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. 1, p. 1193 et seq.

^[55] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1193.

^[56] În acest sens, și D. Cholet, op. cit., p. 1141.

^[57] Ibidem.

^[58] Jurisprudența citată de I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 77 din 12 noiembrie 2018; Jud. Slobozia, sent. nr. 2332/2013, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[59] R. Catană, Drept comercial în powerpoint, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 134; L. Tec, Probleme teoretice și practice privind obligația de loialitate a administratorului în cadrul grupului de societăți, în R.R.D.A. nr. 6 din 2019.

^[60] L. Pop, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Tratat…, p. 149.

^[61] Curtea de Casație, camera comercială, decizia din 27 februarie 1996, 94-11.241, publicată în Buletinul Casației, disponibilă online la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000007035060/). În speță, o acționară care moștenise acțiuni ale unei companii a căror valoare nu îi era cunoscută, dorind să le vândă, i-a cerut președintelui companiei să o ajute să găsească un cumpărător. Președintele companiei s-a oferit să cumpere acțiunile, alături de alți trei acționari, la un preț de 3.000 de franci pe acțiune. La scurt timp după, titlurile au fost însă cesionate la prețul de 8.000 de franci pe acțiune unui terț. Cedenta inițială a solicitat nulitatea transferului acțiunilor, invocând dolul prin reticență decurgând din lipsa de informații care i-ar fi permis să aprecieze valoarea reală a acțiunilor, dar care i-au fost ascunse, deși președintele le avea. Era vorba în special de mandatul dat unei bănci, responsabilă de găsirea unui cumpărător, pentru un preț minim mai mare decât prețul transferului ce avusese loc. Curtea de apel din Paris s-a pronunțat în favoarea cedentei, pe baza dolului prin reticență invocat de aceasta, caracterizat prin ascunderea informațiilor de către președintele societății. Acesta din urmă a introdus recurs în casație pe motiv că dolul prin reticență nu poate privi negocierile desfășurate în scopul vânzării valorilor mobiliare către o terță parte.

^[62] D. Cholet, op. cit., p. 1147; L. Godon, Devoir de loyauté du dirigeant social envers les associés: et maintenant la question de la preuve de la déloyauté… Note sous Cour de cassation (com.) 28 novembre 2006, M. Alain Leygonie, in Revue des sociétés 2007, p. 519 et seq.

^[63] Prin hotărârea asociaților trebuie să se înțeleagă și hotărârea adunării generale a asociaților ori a acționarilor, în raport cu forma de societate pe care o avem în vedere, respectiv decizia consiliului de administrație ori de supraveghere, dacă acestor categorii de organe statutare le-a fost delegată competența de modificare a actelor constitutive ale unei anumite societăți, delegarea de competență fiind admisibilă doar în cazul societăților pe acțiuni (I. Schiau, T. Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize și comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 213-218).

^[64] Gh. Piperea, în St.D. Cărpenaru, S. David, C, Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 251; C.A. Timișoara, s. com., dec. civ. nr. 1182 din 31 mai 2011.

^[65] Trib. București, dec. nr. 10664/2004, în C. Cucu, M.-V. Gavriș, C.-G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 111.

^[66] Trib. București, dec. nr. 1181 din 6 mai 2019, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[67] C.A. București, dec. nr. 2421 din 29 noiembrie 2018, disponibilă online la adresa sintact.ro.

^[68] L. Tec, Codul civil…, Comentariu la art. 193, op. cit.

^[69] T. Prescure, I. Schiau, op. cit., p. 683 et seq.

^[70] M.C. Popa, Răspunderea nelimitată a asociaților cu răspundere limitată în baza art. 237¹ din Legea societăților nr. 31/1990, în R.R.D.A. nr. 3/2017.

^[71] A se vedea, în acest sens, I. Motoc, CEDO. Petro Carbo Chem S.E. v. România. Condamnarea civilă a unui acționar minoritar al Oltchim pentru critici în presă la adresa Directorului General a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, comentariu la hotărârea C.E.D.O., Petro Carbo Chem S.E. contra României (cerere nr. 21768/12), disponibil online pe www.juridice.ro.

^[72] Pentru un comentariu pe larg, a se vedea și G. Parleani, Quelle liberté d’expression pour les minoritaires face à un dirigeant contesté? Note sous Cour européenne des droits de l’homme, 30 juin 2020, n° 21768/12, Petro-Carbo-Chem c/ Roumanie, in Revue des sociétés 2021, p. 39; A. Lecourt, La liberté d’expression de l’associé: un principe en progression, in RTD Com. 2020, p. 867.

^[73] „Estetica lasă de dorit”, cum arată G. Farjat, ordinea economică neputând fi asigurată prin comandamente abstracte (G. Farjat, L’ordre publique economique, LGDJ, Paris, 1963, p. 99, apud J.-B. Barbièri, op. cit., p. 2).

^[74] Parafrazând un pasaj din R. von Jhering, op. cit., p. 295-296.