Drepturile fundamentale − parte componentă a principiilor generale ale dreptului UE
Rezumat
Deoarece lipsa protecției drepturilor omului amenința supremația dreptului comunitar, Curtea de Justiție a început să recunoască aceste drepturi prin jurisprudență, inspirându-se din tradițiile constituționale ale statelor membre și din convențiile internaționale.
Răzvan Horațiu Radu, Manual de drept al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2022, p. 252-254.
Tratatele constitutive de la Paris și Roma nu conțineau nicio dispoziție specifică consacrată drepturilor fundamentale, dat fiind că ele aveau un caracter pur economic. Nici măcar libertatea de circulație a persoanelor nu era privită ca un drept fundamental, ci, mai degrabă, ca un instrument de realizare a pieței comune, alături de libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a serviciilor[1].
Prin urmare, a revenit Curții de Justiție rolul de a recunoaște pe cale jurisprudențială respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei și a le include în cadrul principiilor generale de drept comunitar, pe care ea are datoria să le respecte, având ca punct de inspirație tradițiile constituționale comune ale statelor membre (cauzele Stauder, Internationale Handelsgesellshaft Gmbh). Recunoașterea de către Curtea de Justiție a drepturilor fundamentale a avut ca scop inițial prezervarea principiului supremației dreptului comunitar, întrucât Curțile Constituționale din Germania și Italia și-au exprimat rezerve cu privire la absența protecției drepturilor omului în dreptul comunitar, ceea ce le făcea să recurgă la normele constituționale care asigurau această protecție și, în baza lor, să înlăture normele contrare din dreptul comunitar[2].
Ulterior, Curtea a afirmat că, pe lângă constituțiile statelor membre, convențiile internaționale încheiate în materia drepturilor omului semnate de statele membre, ca documente ce conțin principii fundamentale acceptate de toate statele membre, constituie o sursă de inspirație pentru dreptul comunitar fără să constituie însă izvoare de drept (cauza Nold). După ratificarea de către Franța a Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în 1974, Curtea de Justiție, începând cu Hotărârea Rutili, a considerat-o ca fiind principalul instrument internațional de inspirație în materia respectării drepturilor omului[3].
Tratatul de la Maastricht a ridicat principiul respectării drepturilor fundamentale la nivelul de dreptului primar. Ulterior, Tratatul de la Lisabona a consacrat definitiv că „drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii” [art. 6 alin. (3) TUE].
De asemenea, respectarea drepturilor fundamentale constituie o condiție de validitate a actelor de drept derivat ale Uniunii Europene.
Astfel, din punct de vedere practic, încălcarea drepturilor fundamentale poate fi constatată, de exemplu, pe calea unei acțiuni în anulare sau printr-o întrebare preliminară în aprecierea validității.
Fără a avea un caracter obligatoriu până la intrarea în vigoare a TFUE, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a contribuit la dezvoltarea aplicării principiilor generale de drept comunitar.
Astfel, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost sursă de inspirație chiar dacă Comunitatea nu era parte contractantă, iar Convenția nu era aplicabilă instituțiilor sale. Curtea de Justiție și-a păstrat însă libertatea de a merge mai departe și a consacrat noi drepturi precum: drepturile refugiaților, protecția datelor personale etc.[4]
Pe lângă Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea de Justiție s-a inspirat și din alte instrumente de protecție în materia drepturilor omului, chiar dacă a făcut-o rar (de exemplu, Carta Socială Europeană, Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale sau chiar principii de jus cogens etc.)[5].
Note de subsol
[1] I. BOEV, op. cit., p. 221.
[2] FR. MARTUCCI, op. cit., pp. 789-790; I. BOEV, op. cit., pp. 221-222.
[3] I. BOEV, op. cit., p. 222.
[4] P. CRAIG, G. DE BURCA, op. cit., pp. 431-432; FR. MARTUCCI, op. cit., pp. 792-794.
[5] A se vedea P. CRAIG, G. DE BURCA, op. cit., pp. 433-434 și cauzele citate.