Efectele deciziei de revocare a deciziilor de pensie asupra raporturilor de muncă

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 617-627.

Introducere

În prezentul studiu propunem o scurtă analiză a efectelor pe care le generează revocarea deciziei de pensionare pe planul raporturilor de muncă, cu privire specială asupra actului prin care angajatorul constată încetarea contractului de muncă ca efect al unei decizii de pensionare a salariatului.

Demersul nostru științific a pornit de la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 54/2022^[1], ocazie cu care instanța supremă a decis că „respingerea cererii de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare în procedura revizuirii prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, atrage aplicarea normelor de drept din Codul civil ce reglementează efectele nulității actului juridic, în privința deciziei de constatare a cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă emise de angajator în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. (2) coroborat cu art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii”.

În concret, situația de fapt care a condus la formularea cererii pentru dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi rezumată după cum urmează: un salariat a formulat către casa de pensii competentă o cerere de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare. Casa de pensii a admis această cerere și a stabilit cuantumul pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare pentru condiții speciale, deosebite și/sau alte condiții de muncă (reducerea vârstei de pensionare cu 13 ani).

Salariatul a comunicat angajatorului decizia de pensionare, iar acesta a procedat la constatarea intervenirii încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii^[2].

Ulterior, casa de pensii a revizuit decizia de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, pe motiv că vârsta de pensionare putea fi redusă numai cu 12 ani, și nu 13 ani, așa cum rezulta în mod eronat din decizia de pensionare emisă inițial.

Ca urmare a revocării deciziei de pensionare, fostul salariat a solicitat fostului angajator să îl reintegreze în funcția ocupată anterior încetării de drept a contractului de muncă, precum și să îi plătească despăgubiri în valoarea drepturilor salariale de care a fost lipsit de la data constatării încetării raporturilor de muncă și până la data reintegrării, pe motivul că temeiul legal în baza căruia s-a constatat încetarea raporturilor de muncă a dispărut.

Având în vedere că angajatorul a refuzat să dea curs cererii fostului angajat, acesta din urmă a formulat acțiune în instanță, cu obiectul descris mai sus.

Prima instanță a conchis^[3], în mod vădit eronat din punctul nostru de vedere, că în speță a intervenit ineficacitatea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, din motive independente de culpa părților la raportul de muncă și ulterioare emiterii acestui act.

Angajatorul a formulat apel împotriva acestei decizii la Curtea de Apel Bacău, arătând, în esență, că instituția caducității nu este aplicabilă în speță, întrucât vizează actele juridice care nu au produs încă efecte.

Curtea de Apel Bacău a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu o cerere pentru dezlegarea chestiunii de drept în dezbatere, argumentând în acest context că, în speță, termenul de contestare a deciziei angajatorului curge de la data la care acesta a refuzat să îl reintegreze pe fostul salariat pe locul de muncă ocupat anterior încetării de drept a raporturilor de muncă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în speță, fostul angajat a contestat inițial decizia de revizuire a casei de pensii, prin care s-a conchis că acesta nu îndeplinea condițiile de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare.

Contestația salariatului a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, pe motiv că „procedura de revizuire poate fi folosită nu doar pentru corectarea erorilor de calcul privind cuantumul pensiei, ci și a erorilor privind condițiile de acordare a dreptului la pensie, în speță apreciindu-se că revizuirea se impunea pentru îndreptarea erorilor materiale generate de sistemul electronic de prelucrare a datelor”^[4].

În opinia noastră, această soluție este evident greșită, fiind pronunțată cu ignorarea tuturor reglementărilor referitoare la condițiile în care o autoritate/instituție publică poate revoca un act administrativ și care au scopul de asigura securitatea circuitului civil^[5].

§1. Imposibilitatea revocării deciziei de pensionare după intrarea în circuitul civil

În acest context, precizăm că procedura revizuirii deciziilor de pensie este prevăzută de art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice^[6], care, în alin. (1), stabilește că „în situația în care, ulterior stabilirii și/sau plății drepturilor de pensie, se constată diferențe între sumele stabilite și/sau plătite și cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire”.

Astfel, fiind dincolo de orice dubiu că decizia de pensionare^[7] este un act administrativ, textul de lege sus-citat reglementează ipotezele în care casa de pensii, ulterior stabilirii dreptului la pensie, constată diferențe între sumele stabilite și cele legal cuvenite – caz în care are obligația de a emite o decizie de revizuire.

Din analiza prevederilor legale sus-citate se desprinde cu claritate concluzia că în procedura revizuirii nu se poate pune în dezbatere însăși legalitatea stabilirii dreptului la pensie, întrucât posibilitatea casei de pensii ca, ulterior comunicării deciziei de pensionare, să emită o nouă decizie prin care să constate că în realitate nu au fost îndeplinite condițiile de pensionare echivalează cu revocarea actului administrativ.

Or, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ^[8] prevede în chip imperativ^[9] că un act administrativ unilateral nelegal care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice nu mai poate revocat, în această situație singura opțiune la îndemna autorității publice emitente fiind aceea de a solicita instanței de judecată competente anularea acestuia.

În legătură cu sintagma „act administrativ care a intrat în circuitul civil”, în doctrină s-a arătat că se circumscriu acestei categorii acele acte administrative ale căror efecte au ieșit din sfera regimului de drept administrativ și au intrat într-un alt regim juridic, i.e. al dreptului civil^[10].

În același sens a decis și Curtea Constituțională cu mai multe ocazii, statuând că principiul legalității impune ca actele administrative ale autorităților publice să fie emise cu respectarea strictă a legii. Așadar, actele administrative care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autoritățile emitente, constatarea nulității sau anularea acestora putând fi dispusă numai de către instanța de judecată^[11].

În plus, Curtea Constituțională a fost învestită recent cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 170 alin. (1) lit. b) din Legea educației naționale nr. 1/2011 (în prezent, abrogată)^[12], potrivit cărora Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului avea posibilitatea, în cazul în care se constata nerespectarea standardelor de etică sau calitate profesională, să retragă titlul de doctor.

Instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea prevederilor sus-amintite^[13], stabilind că odată ce actul administrativ a intrat în circuitul civil și produce efecte juridice, principiul securității juridice interzice revocarea lui chiar de către emitent (pct. 22 din Decizie). Cu aceeași ocazie, Curtea a arătat că, dacă s-ar lăsa la îndemâna instituției emitente a actului administrativ desființarea titlului după intrarea sa în circuitul civil, s-ar genera o insecuritate juridică nepermisă asupra raportului juridic deja stabilit.

Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, i.e. intrarea în circuitul civil a unui act administrativ nelegal, singura soluție la îndemâna autorității emitente este sesizarea instanței de judecată competente în vederea anulării acestui act.

Prin aplicarea considerentelor de mai sus în speța ce face obiectul studiului nostru, rezultă neîndoios că revocarea deciziei de pensie de către casa de pensii a fost realizată cu încălcarea legii, întrucât aceasta a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, anume încetarea de drept a contractului de muncă pe motivul comunicării deciziei de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare.

În concluzie, în acest caz, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a întemeiat pe o decizie nelegală a casei de pensii, și, ulterior, a instanței de judecată, care în mod inexplicabil a validat legalitatea revocării deciziei inițiale de pensionare de către casa de pensii.

§2. Efectele revocării deciziei de pensionare în planul raporturilor de muncă

În ce privește efectele pe care le generează revocarea deciziei de pensionare în planul raporturilor de muncă, conchizând că nici legislația pensiilor și nici Codul muncii nu avansează soluții care să rezolve această problemă, instanța supremă a procedat la aplicarea prevederilor Codului civil în materie^[14], cu titlu de drept comun^[15], deși, în opinia noastră, principiile nulității din dreptul civil sunt incompatibile cu specificul relațiilor de muncă.

Astfel, instanța supremă a statuat că în speță nu sunt incidente cauze de ineficacitate a actului juridic, i.e. caducitatea, întrucât aceasta poate interveni numai în ipoteza în care actul juridic nu a produs efecte juridice – or, în cazul de față, decizia de încetare a contractului de muncă a condus la pierderea calității de angajat^[16].

În consecuția acestui raționament, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „în considerarea efectelor juridice pe care le produce decizia de revizuire asupra deciziei prin care anterior fusese admisă cererea de pensionare, anume lipsirea de orice efecte juridice, atât pentru trecut, cât și pentru viitor, rezultă că, sub acest aspect, revizuirea actelor juridice dispusă de casa teritorială de pensii se aseamănă cu sancțiunea nulității din dreptul comun. În consecință, în privința efectelor juridice pe care le produce desființarea deciziei de pensie asupra actelor subsecvente întocmite/emise în baza sa, instanțele judecătorești trebuie să aibă în vedere dispozițiile legale ce reglementează efectele nulității, potrivit art. 1.325 raportat la art. 1.254 din Codul civil”^[17].

Articolul 1254 C. civ. reglementează efectele nulității, și anume retroactivitatea, restitutio in integrum și anularea actelor subsecvente încheiate în baza actului nul (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

În esență, prin aplicarea acestor principii, ar rezulta că decizia de încetare a contractului de muncă este nulă, întrucât s-a întemeiat pe un act administrativ emis în mod nelegal, cu consecința că părțile raportului de muncă trebuie repuse în situația anterioară.

Pentru evitarea oricărui dubiu, facem precizarea că în acest caz repunerea în situația anterioară nu poate să conducă la concluzia că angajatorul ar putea fi obligat la plata către salariat a despăgubirilor în valoarea drepturilor salariale de care a fost lipsit acesta de la data constatării încetării raporturilor de muncă și până la data reintegrării sale în muncă, întrucât angajatorul nu este culpabil pentru anularea deciziei de încetare a raporturilor de muncă. Dimpotrivă, decizia angajatorului s-a întemeiat pe decizia de pensionare emisă de Casa de pensii, care, până la data anulării sale, se bucura de o prezumție de legalitate.

Așadar, pentru obținerea de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului cauzat, salariatul nu se poate îndrepta decât împotriva emitentului deciziei nelegale, și anume Casa de pensii.

Distinct de cele de mai sus, cu referire la obligația angajatorului de a reintegra salariatul pe funcția deținută anterior încetării raporturilor de muncă, apreciem că o asemenea soluție este discutabilă, mai ales în situația în care, între timp, pe această funcție a fost încadrat un alt salariat.

Astfel, într-o atare ipoteză, se ajunge la situația în care pe o poziție unică există doi salariați și se impune a stabili care dintre salariați va continua, pe viitor, raporturile de muncă cu angajatorul, cunoscut fiind că în raporturile de muncă nulitatea contractului produce efecte pentru viitor^[18] – fiind exclusă, așadar, orice fel de dezbatere cu privire la aplicarea retroactivă a nulității contractului de muncă încheiat între angajator și noul salariat, încadrat pe postul vacantat prin încetarea de drept a contractului de muncă a fostului salariat (care, în speță, dobândise calitatea de pensionar).

Codul muncii avansează o soluție pentru a ieși dintr-un atare impas numai pentru cazul când angajatorul a procedat la o concediere nelegală a unui salariat, iar între momentul concedierii sale și soluționarea definitivă a contestației cu acest obiect, în cadrul căreia a fost solicitată în mod expres reintegrarea în muncă, a fost angajată o altă persoană pe poziția ocupată anterior de angajatul concediat nelegal.

În concret, în situația specifică descrisă mai sus, Codul muncii a dat prioritate angajatului concediat nelegal, stabilind că raportul de muncă încheiat cu salariatul angajat pe postul ocupat anterior de angajatul concediat nelegal va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost admisă cererea de reintegrare în muncă a angajatului concediat nelegal. În acest caz, angajatorul are obligația de a îi oferi salariatului al cărui contract de muncă încetează de drept un loc de muncă vacant, compatibil cu pregătirea sa profesională, iar dacă nu dispune de un asemenea post, de a notifica agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, în vederea identificării unui alt loc de muncă vacant.

Desigur, nu poate fi exclusă nici antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a încetării raporturilor de muncă.

În opinia noastră, prevederile legale sus-amintite nu pot fi aplicate prin analogie în cazul analizat de noi, întrucât soluția promovată de legiuitor a avut în vedere numai cazul specific al concedierii nelegale. În alți termeni, Codul muncii a ales să dea prioritate la angajare salariatului concediat nelegal nu doar ca o aplicație a principiului retroactivității nulității, ci, mai ales, în scopul de a limita și descuraja angajatorii în a proceda la efectuarea de concedieri nelegale și, ulterior, de a evita riscul reintegrării salariaților prin angajarea ulterioară a unei alte persoane pe același post.

Astfel, în practică, și ținând seama de caracterul intuitu persoane al contractului de muncă, angajatorii care efectuează concedieri nelegale sunt mai preocupați de riscul reintegrării unor salariați concediați nelegal decât de valoarea despăgubirilor pe care au obligația legală să le plătească în acest caz. Într-o oarecare măsură, o asemenea abordare este de înțeles, întrucât este aproape imposibil de imaginat că raporturile de muncă ar putea fi reluate în condiții normale după ce angajatorul a dispus o concediere nelegală, iar părțile au ajuns în litigiu.

Or, prin raportare la cele de mai sus, apreciem că nu poate fi acceptată îngrădirea dreptului la muncă, respectiv a dreptului la stabilitate în muncă a salariatului angajat pe un post devenit vacant în alte ipoteze decât cele expres și limitativ prevăzute de lege.

Așa stând lucrurile, pe viitor se impune reglementarea expresă în Codul muncii a efectelor nulității deciziei de încetare a raporturilor de muncă pentru motive independente de voința părților raporturilor de muncă. În acest sens, o soluție poate consta în obligația angajatorului de a reintegra în muncă fostul salariat, fără concurs și perioadă de probă, numai câtă vreme postul său încă există și este vacant. În caz contrar, în sarcina angajatorului poate fi instituită obligația de a îi oferi acestuia alte locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea sa profesională, dacă există. Soluția avansată poate fi mai departe nuanțată în funcție de perioada scursă de la momentul încetării raporturilor de muncă și cel al unei potențiale reintegrări, întrucât există riscul ca, dacă între cele două momente a trecut un timp îndelungat, salariatul să nu mai aibă aptitudinile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu – caz în care ar putea deveni utilă verificarea compatibilității sale cu postul deținut anterior.

Note de subsol

^[1] Publicată în M. Of. nr. 1055 din 31 octombrie 2022.

^[2] Legea nr. 53/2002 republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) C. muncii, „Contractul individual de muncă existent încetează de drept: la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepțional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condițiilor de vârsta standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II” (s.n.). Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „pentru situațiile prevăzute la alin. (1) lit. c)-j), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, și se comunică persoanelor aflate în situațiile respective în termen de 5 zile lucrătoare”.

^[3] A se vedea Trib. Neamț, s. I civ. și de cont. adm., sent. nr. 245 din 18 iunie 2020.

^[4] A se vedea pct. 82 din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 54/2022.

^[5] Pentru mai multe detalii, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I – Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 472.

^[6] Publicată în M. Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

^[7] Pentru mai multe detalii privind decizia de pensie, a de vedea A. Athanasiu, A.M. Vlăsceanu, Dreptul securității sociale. Drepturile de asigurări sociale, Ed. Universul Juridic, București, 2023.

^[8] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004 cu modificările și completările ulterioare.

^[9] A se vedea art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului”.

^[10] A se vedea D. Apostol Tofan, Nulitatea actelor administrative. Corelația nulitate-revocare-inexistență. Aspecte controversate în doctrină, legislație, jurisprudență, în Dreptul nr. 1/2017, disponibilă pe www.sintact.ro (consultat la 11 septembrie 2023). A se vedea în același sens și C.C. Nenu, Aspecte teoretice și normative privind limitele compatibilității regimului juridic al actelor unilaterale, reglementat de legislația civilă, cu specificul raporturilor de muncă, în R.R.D.P. nr. 4/2019.

^[11] A se vedea C.C.R., Decizia nr. 574/2006, publicată în M. Of. 855 din 18 octombrie 2006, precum și Decizia nr. 624/2016, publicată în M. Of. nr. 937 din 22 noiembrie 2016.

^[12] A se vedea Legea nr. 199/2023 a învățământului superior, publicată în M. Of. nr. 614 din 5 iulie 2023.

^[13] A se vedea C.C.R., Decizia nr. 364/2022, publicată în M. Of. nr. 831 din 24 august 2022.

^[14] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 505 din 17 mai 2011.

^[15] Pentru o analiză a autonomiei dreptului muncii, a se vedea Al. Athanasiu, Manifest pentru autonomia dreptului muncii, în R.R.D.P. nr. 4/2019, p. 19-42.

^[16] Pentru mai multe detalii, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008.

^[17] A se vedea pct. 94 și pct. 95 din Decizia nr. 54/2022.

^[18] A se vedea art. 57 C. muncii.