Scurtă introducere în Dreptul Sportului

Cosmin Flavius Costaș, Septimiu Ioan Puț, Dreptul sportului, Ed. Hamangiu, 2022, p. 101-104.

5.1. Introducere

1. Mișcarea sportivă are ca obiectiv principal soluționarea litigiilor în cadrul său, fără expunerea de a ieși „în deschis”. Odată ieșit „în deschis”, litigiul își pierde din specificitate, intrând în categoria „litigiilor comune”, iar mișcarea sportivă pierde din control, soluția urmând a fi pronunțată de instanța de judecată ordinară. Este emblematică în acest sens, afirmația părintelui mișcării olimpice, Pierre de Coubertin, care sublinia faptul că „prima și cea mai utilă dintre sarcinile ce îi incumbă unei federații sportive este aceea de a se organiza din punct de vedere judiciar. Ea trebuie să fie în același timp un Consiliu de Stat, o curte de apel și un tribunal al litigiilor”^[1].

2. Pornind de la acest deziderat, în timp, mișcarea sportivă federală a insituționalizat o „justiție de tip închis” care avea ca finalitate soluționarea majorității litigiilor de natură sportivă în sânul ei, după regulile procedurale stabilite și de către organism jurisdicționale interne^[2].

3. Riscurile soluționării litigiilor sportive în afara jurisdicțiilor sportive sunt evidente, iar rațiunile sunt multiple: înțelegerea naturii și a specificului litigiului, durata procedurilor, evitarea taxele judiciare, posibilitatea „alegerii” judecătorului ș.a.

4. Astăzi, justiția sportivă apare ca un „dat” natural sau obiectiv. Atât în rândul federațiilor internaționale, cât și în cel al federațiilor naționale, s-au instituționalizat sisteme jurisdicționale interne complex compuse din comisii interne de primă instanță și, apoi, de apel sau recurs, inspirate de modelul procedural-jurisdicțional comun. Federațiile sportive elaborează statute și regulamente, asumate prin mecanismul afilierii de către asociațiile și cluburile sportive, care reglementează inclusiv problematica „organelor jurisdicționale interne”, chiar dacă acestea, cvasi-unanim nu poartă denumirea de „instanță”, ci cea de comisie^[3].

5. În acest sistem jurisdicțional, arbitrul judecător deține imperium-ul analog celui pe care îl are judecătorul comun, pentru că forța juridică a hotărârii pronunțate în limite „intra” este aceeași pe care o hotărârea judecătorească în limite „extra”, domeniul de referință fiind unul diferit.

6. Sistemul jurisdicțional propune un limbaj tehnicizat, mai mult sau mai puțin criptat, dar și un sistem de norme procedurale capabile să prelucreze orice conținut cu specific sportiv. Tema proceduralizării sportului a apărut ca o nevoie reală a mișcării sportive dincolo de formularea teoretică a unor reguli acționale date. Era nevoie de o dezvoltare a procedurilor jurisdicționale, tocmai pentru a clama tendința mișcării sportive spre autonomie, dar și pentru a institui mijloace reale de conciliere a intereselor divergente ale diferiților participanți la mișcarea sportivă și la competițiile de profil^[4].

5.2. Sistemul specific al justiției federale

5.2.1. Contenciosul disciplinar

7. Federațiile sportive au instituit căi de atac interne apte să soluționeze totalitatea contestațiilor pe care deciziile lor sunt susceptibile să le provoace. Astfel, comisiile federale vot fi ținute să statueze în privința litigiilor disciplinare referitoare la sancțiunile aplicate de federații membrilor lor. Numeroasele reglementări în materie de sport elaborate de federațiile internaționale, apoi reluate și aplicate de către federațiile naționale, determină obligațiile care guvernează modul de gestionare a disciplinei sportive și desfășurarea uniformă a competițiilor.

8. Menținerea ordinii sportive cere deci ca federațiile să sancționeze orice nerespectare a acestor reglementări: încălcările regulilor tehnice ale jocului, ale regulilor instituționale ale federației, precum și ale normelor deontologice protejând etica sportivă sau chiar ale normelor anti-doping sunt sancționate de către organele disciplinare ale federațiilor^[5].

9. Înainte de toate, acest domeniu disciplinar este cel în care federațiile au instituit organe de apel competente pentru a statua asupra eventualelor acțiuni exercitate împotriva sancțiunilor aplicate. Este, în orice caz, interesant de observat cum, în Franța, puterea etatică a reglementat rapid exercitarea atribuției disciplinare a federațiilor naționale, impunându-le să respecte un regulament disciplinar tip care oblige, în esență, la respectarea principiului dublului grad al comisiilor disciplinare, la asigurarea unei căi de apel împotriva deciziilor federale în favoarea persoanei sancționate^[6].

Note de subsol

 ^[1] P. DE COUBERTIN, Le role des federations, Revue olympique, martie 2007, p. 231, în N. MULLER (dir.), Pierre de Coubertin. Textes choisis, vol. III: La practique sportive, Ed. Weidmann, Zürich, 1986, p. 355, apud G. SIMON, C. CHAUSSARD, PH. ICARD, D. JACOTOT, C. DE LA MARDIERE, V. THOMAS, op. cit., p. 522.

^[2] Pentru considerații extinse cu privire la această problematică, a se vedea S.I. PUȚ, Jurisdicțiile sportive și jurisdicțiile civile: între dicție, adicție și contra-dicție, articol publicat în revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Iuresprudentia nr. 2/2020, p. 77-102.

^[3] Comisie disciplinară, comisie de apel, comisie de recurs ș.a.m.d.

^[4] Din această perspectivă, procedura sportivă jurisdicțională pare mai apropiată de morală decât este procedura judiciară comună.

^[5] În Franța, mai recent, conform ordonanței nr. 2018-1178 din 19 decembrie 2018, federațiile au pierdut competența disciplinară în materie de dopaj, inclusiv pe fondul unei atitudini de complezență vis-a-vis de această problemă la nivelul comisiilor disciplinare (FR. BUY, J-M. MARMAYOU, D. PORACCHIA, F. RIZZO, op. cit., 2020, p. 188).

^[6] G. SIMON, C. CHAUSSARD, PH. ICARD, D. JACOTOT, C. DE LA MARDIERE, V. THOMAS, op. cit., p. 523.