Buna-credință: o altă dimensiune

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 59-63.

Precizări prealabile

Despre buna-credință s-a scris din Antichitate, Cicero fiind cel care a fundamentat acest concept, formulând o definiție a bunei-credințe, formată din două elemente: veritas și constantia, adică adevăr și loialitate în promisiuni, în angajamentele asumate. Ce s-ar putea spune astăzi despre buna-credință? Mai este socotită o valoare astăzi, când societatea noastră reglementează excepția pe post de regulă, când anormalul e transformat în ceva normal? Mai putem vorbi astăzi de buna-credință, mai este ea astăzi aplicată?

Dacă legea fundamentală, Constituția, prevede în art. 57 obligația cetățenilor români de a-și exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți, iar legea civilă, Codul civil, prevede buna-credință în art. 14^[1], având în vedere relațiile contractuale^[2], ar trebui să ne întrebăm și despre buna-credință în crearea/elaborarea și adoptarea legii (§1), în interpretarea și aplicarea acesteia (§2) și, nu în ultimul rând, în relațiile de muncă, dintre angajator și angajat (§3).

Buna-credință se consideră a fi în strânsă legătură cu morala^[3] și reprezintă o stare psihologică, observabilă prin comportamentul exteriorizat al omului, care se traduce în domeniul juridic, printr-un comportament loial, onest cu ocazia încheierii actelor juridice. Buna-credință înseamnă un ansamblu de acțiuni și inacțiuni asumate de fiecare participant la viața juridică, în mod diligent și rezonabil^[4].

Alți autori afirmă că buna-credință este legată de adevăr, că „este un fapt etic, este respect pentru adevăr” și că „este în contradicție cu minciuna, ipocrizia, duplicitatea, cu toate formele de rea-credință, dar nu cu eroarea”, pentru că se consideră a fi de bună-credință orice persoană „care spune ceea ce crede, chiar dacă se înșeală”^[5]. De asemenea, buna-credință este o stare psihică, care se traduce prin sinceritate, convingere, certitudine despre o stare de fapt sau de drept, care a determinat o persoană să ia o decizie, pentru că are discernământ, adică poate să distingă între bine și rău, adevăr și minciună, licit și ilicit^[6]. S-a subliniat că trebuie să existe o dublă concordanță, pe de o parte, între ceea ce gândește o persoană și ceea ce afirmă și, pe de altă parte, între afirmații și fapte^[7]. Concordanța dintre gânduri și cuvinte înseamnă veritas, primul element al definiției lui Cicero, iar concordanța dintre cuvinte și fapte înseamnă constantia.

Se spune că cel mai greu este să se determine gradul de adevăr/sinceritate și de loialitate din afirmațiile și acțiunile unei persoane și în literatura de specialitate s-au stabilit și câteva atribute ale bunei-credințe: intenția sinceră, credința sau convingerea, liceitatea, certitudinea, diligența, lealitatea și consecvența^[8]. Dincolo de aceste atribute, pentru a observa dacă întâlnim primul element al definiției bunei-credințe, veritas, trebuie să pornim întotdeauna de la faptele unei persoane, nu de la vorbe, de la afirmații, pentru că faptele demonstrează întotdeauna adevărul, fără putință de tăgadă. Tot faptele arată și al doilea element al bunei-credințe, constantia (loialitatea).

§1. Buna–credință în elaborarea legii

Legiuitorul are voie să legifereze absolut orice? Atunci când întâlnim acte normative care încalcă Constituția, care încalcă bunele moravuri sau care afectează economia națională sau o anumită categorie a populației etc., legiuitorul a acționat cu bună-credință?

Concret, în special în domeniul biomedicinei, s-a pus problema, mai ales după Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane în privința biologiei și a medicinei, din 1997, de la Oviedo, Spania, dacă dreptul poate reglementa absolut orice din domeniul științific, chiar împotriva ființei umane sau dreptul are misiunea de a fixa anumite limite științei, de a fixa granița dintre permis și interzis? Răspunsul la această problemă este negativ, în sensul că există limite pentru știință, dar în același timp și pentru drept. Dreptul trebuie să se întoarcă la valorile sale adevărate, reglementările sale trebuie să se facă cu bună-credință.

Deci, legiuitorul trebuie să fie de bună-credință atunci când legiferează, adică, pe de o parte, să nu-și insereze interesul personal în lege (pentru că există această tentație atunci când ești la putere), iar pe de altă parte, să nu fie influențat de anumite grupuri de interese, de presiune, de anumite pseudo-valori sociale care îl fac să trădeze interesul național și să legifereze „strâmb”.

§2. Buna–credință în interpretarea și aplicarea legii

Interpretarea legii se face de către autoritățile administrației publice, de judecător și de către părți.

Dintre toți, judecătorul este singurul care are posibilitatea, prin interpretarea cu bună-credință, adică în sensul respectării voinței legiuitorului, să corecteze eventuale lacune, erori sau dispoziții legale nedrepte, are posibilitatea ca prin actul de interpretare pe care îl emite să facă legea/dreptul mai bun decât este.

Dar au fost și cazuri în care, din păcate, interpretarea legii s-a făcut abuziv și prin interpretare s-a ajuns la soluții judecătorești care s-au îndepărtat de voința legiuitorului, judecătorul atribuindu-i legiuitorului lucruri care nici măcar nu i-au trecut prin cap. Atunci judecătorul nu a acționat cu bună-credință, pentru că el trebuie să fie în sistemul nostru de drept, romano-germanic, doar la bouche qui dit la loi (doar gura care spune dreptul).

La fel se pune problema și în cazul interpretării legii de către autoritățile administrației publice, care, de asemenea, trebuie să fie de bună-credință și să emită actul administrativ cu bună-credință, fără să se îndepărteze prin interpretări personale, subiective și interese personale sau de partid, de voința legiuitorului.

Buna-credință trebuie să existe și între părțile unui act juridic, pentru că nimeni nu are voie să interpreteze abuziv legea, creându-și drepturi în plus față de ceilalți, printr-o interpretare personală, în disprețul legii, adică nimeni nu are voie să facă abuz de drept.

§3. Buna–credință în relațiile de muncă

Poate părea ciudată această problemă. Chiar este, în aparență. Buna-credință la locul de muncă înseamnă sinceritate, respect în tratamentul colegilor, șefilor, subalternilor. Adică, evitarea unei purtări abuzive unii față de alții, fără viclenie, fără denaturarea adevărului și răstălmăcirea atribuțiilor, a legii, pentru a putea face rău celorlalți.

Buna-credință în relațiile de muncă înseamnă o corectă interpretare și aplicare a legii și acceptarea celorlalți ca membri ai unei echipe de lucru, acceptarea opiniilor contrare, legale, acceptarea diferențelor. Diferența intrigă întotdeauna, dar nu este un motiv pentru a trata diferit salariații la locul de muncă sau fără bună-credință, pentru că angajatorul nu trebuie să creadă că toți salariații sunt exact ca el sau că diferențele dintre angajați trebuie suprimate, pentru că, la locul de muncă, salariații nu pot fi aduși la un numitor comun, iar diversitatea este benefică la locul de muncă, existând unitate și în diversitate.

Concluzii

Buna-credință, chiar dacă poate părea pentru unii o problemă căzută în desuetudine, fie pe motiv că buna-credință e prezumată că există, peste tot, fie că se consideră că societatea noastră a evoluat atât de bine, este atât de modernă, încât nu mai are nevoie de un astfel de concept prezumat, este totuși unul din pilonii dreptului și rămâne o valoare socială a epocii noastre contemporane.

Pentru unii, poate părea că nu mai avem nevoie de bună-credință în viețile noastre, că totul e atât de modern și nu mai ai de ce să fii ca altă dată, de bună-credință, corect, pentru că riști să devii vulnerabil.

Dar distrugerea pilonilor înseamnă autodistrugere, iar modernismul nu exclude valorile autentice pe care s-a fundamentat întregul sistem de drept.

Câteodată, buna-credință este denaturată de unii. Însă, ea trebuie să rămână astăzi atașată valorilor tradiționale, autentice. Dacă pierdem buna-credință, atunci trebuie să o regăsim. Se spune că, uneori, trebuie să te pierzi pentru a te putea regăsi. Dacă societatea românească s-a pierdut, atunci ea se poate regăsi prin buna-credință, deci, trebuie să regăsim buna-credință cea autentică, cea care salvează dreptul.

Note de subsol

^[1] Art. 14 C. civ.: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”.

^[2] Pentru detalii, a se vedea C. Zamșa, Buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, în P.R. nr. 1/2013, p. 9-17; A. Pena, Buna-credință în jurisprudența română și europeană, Ed. Hamangiu, București, 2020; L. Uță, Buna-credință în negocierile precontractuale, SSRN, nr. 6/2015, vol.6, https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2670523.

^[3] Ibidem, p. 294; M. Uliescu, Buna-credință în noul Cod civil, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 94.

^[4] M. Uliescu, op. cit., p. 94.

^[5] A.C. Agapie, Quo vadis, bona fides? Unde începe și unde se încheie buna-credință?, 2016, www.juridice.ro, accesat la data de 31.08.2023.

^[6] Ibidem.

^[7] D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei R.S.R., București, 1981, p. 8.

^[8] F.S. Cotea, Buna-credință. Implicații privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 19.