Ius et Iustitia

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 129-144.

---

Dreptul este o creație umană născută din cerințele vieții sociale, ale conviețuirii umane, prin indicarea conduitei umane optime și prin asanarea societății de faptele care se opun traiului în comun al oamenilor.

În spatele apariției dreptului se află conflictele dintre oameni, care nu își găsesc căi de soluționare în mod spontan sau instituțional. Un alt nivel al reglării sociale, cel politic, este chemat să facă apel la drept și la justiție pentru soluționarea acestor litigii.

Nivelul spontan este primul instrument al reglării sociale. El lasă la înțelepciunea participanților la viața colectivă asanarea conflictelor sociale. La acest nivel de reglare socială nu există mecanisme specializate care să impună o anumită conduită membrilor societății, în afara autorității care rezultă din relațiile de rudenie, de credință rituală sau din convingerea că relațiile sociale se pot desfășura pe cale amiabilă. Acest nivel al reglării vieții sociale, spontan și haotic, este prezent, într-o măsură mai mare sau mai mică, în orice formă a relațiilor sociale, de la structurile sociale primitive, până la grupările complexe ale oamenilor, specifice zilelor noastre. În întreaga sa existență, acest sistem spontan al reglării sociale lasă configurația sistemului social la cheremul factorilor naturali și a posibilităților fizice și psihice ale oamenilor de a pune capăt confruntărilor dintre indivizi și de a instaura o anumită ordine în societate. Reglarea spontană a relațiilor sociale este prin ea însăși arbitrară, plină de contradicții, de opinii și de insinuări, de atacuri verbale sau fizice, care, în cele din urmă, pot fi anihilate printr-o reacție individuală sau colectivă potrivnică.

Odată cu evoluția comunităților umane, în societate au fost create instituții și organisme care își propun să asocieze indivizii în vederea obținerii unor foloase, a unor beneficii sau a celor necesare traiului în comun. În societate apare un alt nivel de reglare socială, cel instituțional.

Existența instituțiilor și a organizațiilor are ca efect o direcționare a conduitei indivizilor sau se poate manifesta ca o constrângere instituțională, în cadrul căreia comportamentul social este dirijat. Acestui nivel îi corespunde o autoritate exterioară care conștientizează scopuri, stabilește mijloace și impune indivizilor reguli prin care procesele de reglare socială sunt dirijate în mod conștient. Aceste instrumente proprii nivelului reglementării instituționale se constituie în remedii ale coeziunii sociale și au rolul de a contribui la anihilarea consecințelor negative ale acțiunilor individuale contrare activității instituției sau organizației sociale.

Se instituie, astfel, un al doilea nivel al reglării sociale, instituțional – organizatoric, care stabilește reguli de comportament, garantate în realizarea lor de motivația indivizilor (credința că respectarea acestora este necesară) și de o autoritate exterioară, personală sau impersonală, pe care o creează chiar instituțiile sau organizațiile respective.

Cheia descifrării logice a specificului puterii politice este dată de observarea celui de al treilea nivel al reglării sociale, cel politic.

La baza relațiilor sociale se află interesul pe care participanții la relațiile sociale caută să și-l satisfacă. Împlinirea intereselor sociale, a trebuințelor necesare existenței și dezvoltării oamenilor, grupurilor și comunităților umane reprezintă motorul intern al existenței sociale, relațiile sociale fiind dirijate de nivelul spontan și de cel instituțional, acțiunea lor împletindu-se în cadrul direcționării acțiunilor umane în relațiile sociale. În lupta contrariilor din interesele sociale există întotdeauna o relație de influență. Robert Dahl considera că influența este ea însăși o relație între actori, în care unul îl determină pe altul să acționeze într-un fel fără de care el nu ar fi procedat astfel. Atunci, când această influență se realizează prin coerciție, ne aflăm în domeniul „puterii”^[1].

Convergența intereselor sociale care ar da satisfacție și ar face suficiente cele două niveluri ale reglării sociale nu este un fenomen etern și universal. Dincolo de influența lor, în relațiile sociale se nasc contradicții tot mai mari, stări conflictuale și tensiuni care nu pot fi stăpânite prin mijloacele controlului spontan și instituțional-organizatoric.

În satisfacerea trebuințelor umane apar fenomene negative, stări comportamentale deviante, unii indivizi încercând și chiar reușind să-și impună voința în mod arbitrar, recurgând la violență, la forța fizică și intelectuală, pentru a-și impune interesele. Pe acest fond, deasupra relațiilor sociale desfășurate pentru satisfacerea trebuințelor umane se suprapun relațiile de putere, în cadrul cărora eforturile și capacitățile umane se opun unele altora, subiecții raporturilor de putere încearcă să-și impună fiecare voința în mod arbitrar, recurgând la violența și la forța fizică pentru a-și impune interesele la nivel statal.

Relațiile de putere din societate se instituționalizează și duc la apariția unei suprainstituții care exercită coerciția împotriva manifestărilor arbitrare de putere și instituie, pe această cale, o anumită ordine în societate. Odată cu apariția acestei suprainstituții se creează cel de-al treilea nivel al reglării sociale, nivelul politic, cu toate componentele sale organizatorice, relaționale și normative.

Această suprainstituție este statul, în jurul căruia gravitează partidele politice, grupurile de presiune pentru a cuceri puterea de stat și, pe această cale, să dea forță juridică intereselor proprii, infiltrate în deciziile statale.

Din această construcție rațională reiese legătura organică dintre stat și drept.

Dreptul, prin natura sa, este un instrument normativ, care are rolul de a prescrie participanților la relațiile sociale un anumit mod de conduită care să dea satisfacție intereselor politice, principiilor, strategiilor și tacticilor guvernării pentru realizarea ordinii sociale în măsura în care aceasta nu poate fi promovată de nivelul spontan și de cel instituțional ale reglării relațiilor sociale.

Între stat și drept legătura nu este completă dacă nu ținem seama că normele juridice sunt înfăptuite de forța coercitivă a statului, deținătorul monopolului acestui instrument.

În istoria relațiilor dintre stat și drept, de-a lungul vremii, primul a avut un rol dominant față de al doilea. Statul s-a născut pentru impunerea unor interese politice, în timp ce dreptul avea rolul de a dirija conduita umană în vederea instituirii ordinii sociale.

În zilele noastre, raportul dintre stat și drept s-a remodelat, impunându-se statului obligația de a se supune imperativelor juridice. Expresia acestui nou raport dintre stat și drept o constituie, ce astăzi este numit, L’État de droit, Rule of law, Rechtsstaat sau stat de drept. Constituția României consacră principiul supremației dreptului atunci când art. 16 alin. (2) precizează că „Nimeni nu este mai presupus de lege”.

Ca și alte norme sociale care sunt prezente în toate cele trei niveluri ale reglării sociale, dreptul are ca suport funcțional un anumit tip de constrângere, cea statală. Toate normele sociale se caracterizează prin generalitate și sunt impersonale, ele adresând o poruncă celor care formează comunitatea statală. Această poruncă este unică pentru toți cei cărora li se adresează. Această conduită impusă fiecăruia face posibil traiul în societate.

Normele juridice se aseamănă cu celelalte norme sociale și prin alte trăsături, dar ele se deosebesc unele de altele prin creatorul lor, precum și prin autoritatea pe care o asigură constrângerea statală. Fiecare tip de normativitate socială are la origine un creator, urmărește o anumită finalitate și beneficiază de o autoritate care garantează realizarea scopului normei sociale. Astfel, majoritatea normelor morale sunt anonime și izvorăsc din specificul fiecărei colectivități care le creează, din etosul popular consolidat de durata aplicării lor și funcționează sub autoritatea impusă de creatorul lor.

În schimb, normele religioase au în spatele lor un creator care poate fi însăși religia, iar autoritatea care le impune este Dumnezeu, prin instituțiile specifice fiecărei credințe religioase. În cazul normelor tehnice, creatorul lor se identifică cu omul de știință, cu instituția academică sau cu autoritățile specializate în domeniul științific.

Normele sociale au o finalitate proprie. Astfel, normele religioase au drept scop să conformeze conduita umană în raport cu preceptele religioase.

Normele tehnice sunt instituite pentru a da curs principiilor științifice și să inducă în comportamentul uman aceste imperative și procedeele menite să ducă la rezultatul urmărit de către oameni în toate domeniile de activitate unde știința își valorifică binefacerile.

Normele juridice se deosebesc de celelalte norme sociale, în primul rând, pentru că autorul acestora este o autoritate statală care le creează sau le extrage din rândul normelor sociale și le înzestrează cu forța juridică, obiceiul juridic sau cutuma fiind izvoare ale dreptului ca și legea sau alte izvoare de drept.

În al doilea rând, normele juridice au o finalitate distinctă. Ele sunt instituite pentru a crea la nivelul întregii societății o ordine socială prin înfrângerea abuzurilor, a puterii discreționare și pentru asanarea mediului social de conflicte, prin instituirea justiției în soluționarea litigiilor care pot fi generate de orice încălcare a normei juridice.

În al treilea rând, atingerea finalității urmărite de fiecare tip de norme sociale este dependentă de autoritatea care gestionează înfăptuirea acestora.

În cazul normelor religioase, această autoritate vine de la sacralitate, de la credința și frica de Dumnezeu.

Normele morale au sprijin în autoritatea opiniei publice, care condamnă săvârșirea faptelor imorale și în convingerea individului că respectarea lor este o datorie care revine fiecărui membru al societății.

Normele juridice pot fi și ele respectate sau încălcate. Respectarea acestor norme poate veni, ca și în cazul celorlalte norme sociale, din interiorul ființei umane. Încălcarea lor provine din egoismul uman, este supusă justiției, care prin forța coercitivă a statului aplică sancțiuni juridice, pe care le pune în aplicare, la nevoie, prin coerciție statală. Pe această cale, norma juridică își găsește, pentru a fi realizabilă, un sprijin în justiție, hotărârea judecătorească ducând la aplanarea conflictelor sociale prin repunerea persoanei prejudiciate sau vătămate în situația anterioară încălcării drepturilor conferite de lege sau prin sancționarea făptuitorului și repararea prejudiciului cauzat.

Încă din antichitatea romană, dreptul a fost definit ca artă a binelui și a dreptății. Celsus arăta că „Ius est ars boni et aequi”. Această definiție pornește de la ideea de trăire, de conviețuire socială. În ea se exprimă dezideratele ființei umane de a trăi împreună cu semenii într-o societate în care prin norma juridică se indică o conduită generală pusă în slujba binelui comun și al fiecărui membru al colectivității pentru a se face dreptate fiecăruia atunci când drepturile, aspirațiile și interesele sale sunt lezate prin fapte contrare legii.

Dincolo de aceste speranțe și promisiuni, izvorâte din conținutul dreptului, împlinirea lor este legată de justiție, de judecători, de sistemul judiciar, care au rolul de a transforma preceptele juridice, dezideratele cuprinse în norme sociale în fapte de echitate.

Dreptul nu poate fi conceput în afara justiției, aplicarea legii prin justiție fiind o condiție sine qua non a trecerii de la ideal la concret, de la justul proclamat de norma juridică la înfăptuirea acestuia.

Ulpianus nota în Digesta: „suum quique tribuiere”, să dai fiecăruia ce i se cuvine. Acest principiu prefigura justiția ca un instrument al conversiei normei juridice în drepturi concrete conferite de către judecător, în condițiile în care societatea este ierarhizată în funcție de avere-sărăcie, de statutul politic și social, care face ca oamenii să nu fie egali și perfecți din punctul de vedere al poziției pe care o ocupă în ierarhia socială.

În zilele noastre, raporturile dintre drept și justiție au suferit mutații covârșitoare. Volumul normelor juridice a crescut și crește în mod treptat, iar categoria drepturilor omului include odată cu trecerea timpului un număr din ce în ce mai mare de drepturi și libertăți, dar și de obligații conexe.

Activitatea de creare a dreptului a fost încredințată unor instituții specializate, iar deciziile privitoare la adoptarea legii sunt luate de guverne și parlamente democratice, alese prin vot, la intervale rezonabile de timp. În România, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, iar Guvernul poate interveni în emiterea unor norme juridice primare, doar prin intermediul delegării legislative, ordonată de Constituție sau de Parlament în anumite cazuri prevăzute de Legea fundamentală sau în Legea privitoare la emiterea ordonanțelor simple, în perioada vacanțelor parlamentare.

În acest proces de legiferare a pătruns digitalizarea, informația computerizată, au apărut experți în Legistica Formală, care fac o legătură între politică și tehnica juridică, între guvernanții care exprimă dezideratele lor politice și specialiștii care dau forma tehnică a legii, pentru a asigura integrarea organică a legii, a prevederilor sale în sistemul dreptului.

Justiția a suferit și ea transformări semnificative. În state moderne, justiția a devenit o putere distinctă alături de puterea executivă și cea legislativă. Sistemul judiciar beneficiază de o pregătire profesională înaltă a judecătorilor, a procurorilor și a polițiștilor, precum și de o organizare ierarhică a acestora, de la nivelul judecătoriilor și până la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În plus, aderarea României la Uniunea Europeană a dus la preluarea dreptului UE în reglementările naționale. Totodată, jurisprudența instanțelor judecătorești europene – Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – a devenit obligatorie pentru instanțele judecătorești naționale, generând mutații semnificative în dreptul românesc.

Dacă, în general, normele juridice sunt obligatorii pentru cei cărora li se adresează, majoritatea membrilor societății își asumă din convingere respectarea acestei obligații pornind de la ideea de echitate și justiție, de la conștientizarea utilității acestor norme și de la preceptele de bine și dreptate pe care aceștia le incorporează. Dar, dincolo de acceptarea conștientă a legii, societatea se confruntă cu o serie întreagă de încălcări ale normelor legale la toate nivelurile sale, inclusiv în rândul celor care sunt chemați să aplice legea. Încălcarea legii are grade diferite de periculozitate socială, ea fiind adesea întâlnită în rândul ființelor umane, dar și în cel al autorităților publice. În toate cazurile, ultimul remediu este activitatea de aplicare a legii de instanțele judecătorești. Cunoscută sub titulatura de jurisdicție, această activitate se desfășoară din oficiu, prin autosesizarea autorităților judiciare sau prin sesizarea acestora de către persoana vătămată într-un drept al său, moment în care ea devine parte într-un litigiu a cărui soluționare intră în competența instanțelor judecătorești. Activitatea de înfăptuire a justiției își are corespondentul său în jurisdicție, adică în puterea conferită judecătorului de a rosti dreptul, de a spune că obiectul litigiului este fondat sau nefondat, dispunând sancțiunile înscrise în norma juridică, atunci când la nașterea conflictului a stat un fapt ilicit.

În sistemul juridic românesc, activitatea de jurisdicție poate fi contencioasă, atunci când are în vedere soluționarea unui litigiu, și necontencioasă, atunci când litigiul nu este prezent în confruntările din fața instanțelor judecătorești. Pe de altă parte, activitatea jurisdicțională poate fi administrativă, dar această formă de jurisdicție nu intră în sfera contenciosului judiciar. Doar jurisdicția instanțelor judecătorești face obiectul acestui contencios.

Prin contencios judiciar înțelegem activitatea de soluționare a litigiilor juridice, cu respectarea normelor de procedură într-un proces echitabil, încheiat cu aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

În general, formele contenciosului judiciar sunt determinate de ramurile de drept care reglementează desfășurarea acestuia. Există, astfel, contenciosul administrativ, civil, penal, electoral, constituțional etc.

Cea mai veche formă de soluționare a litigiilor o constituie contenciosul administrativ, care a parcurs mai multe etape în evoluția sa^[2]. De la 1864, când a fost înființată prima instanță de contencios administrativ, Consiliul de Stat (după modelul francez) și până la Constituția din 1991, instituția contenciosului administrativ a cunoscut mai multe reglementări legale și chiar constituționale, în 1965, pentru a se ajunge la constituționalizarea contenciosului administrativ în Legea fundamentală, în 1991. Potrivit art. 52 alin. (1) în forma revizuită în 2003, „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”.

În urma revizuirii constituționale din 2003, în aplicarea acestui text constituțional a fost adoptată Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ^[3], care dă și o nouă definiție acestei instituții.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din lege, prin contencios administrativ se înțelege „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a se rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Așa cum se poate observa, pentru a ne găsi în prezența contenciosului administrativ, legea cere întrunirea cumulativă a trei condiții: 1) existența unui litigiu; 2) urmarea unor reguli procedurale stabilite de lege; 3) soluționarea litigiului prin aplicarea unei sancțiuni.

Contenciosul civil este acoperit în Codul de procedură civilă doar de normele privitoare la procedura contencioasă. În dreptul civil nu este menționat termenul de contencios civil, dar Cartea a II-a a Codului de procedură civilă este definită de legiuitor „Procedura contencioasă”. Articolul 192 alin. (1) C. proc. civ. precizează că „Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe”. Așa cum se arată în literatura de specialitate, textul art. 192 alin. (2) „are în vedere materia contencioasă, iar nu și cea necontencioasă”. Această concluzie „este neîndoielnică dacă aveam în vedere și finalitatea sesizării instanței: apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale persoanei”^[4].

În dreptul civil, procedurile pot fi contencioase sau necontencioase, doar primele intrând în sfera contenciosului civil. Acestor litigii contencioase li se aplică, în procesul civil, normele procedurii contencioase, îndeosebi cele privitoare la sancțiuni, respectiv la soluția dată tuturor cererilor formulate de reclamant, inclusiv la cheltuielile de judecată. Ca atare, cel puțin pe plan doctrinar, se poate vorbi de un contencios civil, avându-se în vedere că ne aflăm în fața unui litigiu privitor la drepturile și interesele legitime ale persoanei, care se soluționează potrivit normelor procedurii contencioase și prin recunoașterea pretențiilor îndreptățite ale reclamantului.

Contenciosul penal nu își găsește o reglementare de sine stătătoare în această ramură a dreptului și nici în literatura de specialitate.

Cu toate acestea, prin analogie, putem afirma că și materia dreptului penal este contencioasă, atât prin conținutul Codului penal, cât și a celui de procedură penală. În opinia profesorului Alexandru Boroi, „Atunci când obligația cuprinsă în norma penală este nesocotită, săvârșindu-se fapte prin care se pun în pericol ori se vatămă valori sociale, se naște un raport juridic penal de conflict, făptuitorul fiind obligat să suporte sancțiunea provocată de norma penală”^[5].

De aici, se poate deduce o primă condiție a contenciosului penal, conflictul fiind o formă de manifestare a unui litigiu juridic. Infracțiunile care fac obiectul acestei ramuri de drept sunt îndreptate împotriva unor valori sociale fundamentale, inclusiv a drepturilor și obligațiilor persoanei. Ca atare, ele trebuie judecate și sancționate, fiind supuse represiunii penale. Totodată, absența contenciosului penal din rândul formelor contenciosului judiciar nu poate fi motivată de faptul că dreptul penal face parte din dreptul public, deoarece și alte ramuri ale acestuia beneficiază de existența unui contencios specific (de exemplu, dreptul administrativ sau dreptul constituțional ori electoral).

În dreptul procesual penal sunt stabilite normele de desfășurare a procesului penal, în toate fazele sale, un accent deosebit punându-se pe respectarea prezumției de nevinovăție, a dreptului la apărare, pe garantarea libertăților individuale, pe liberul acces la justiție, pe dreptul la un proces echitabil, toate acestea vizând eliminarea arbitrariului și a abuzurilor în cursul judecății, ca și în viața socială^[6]. Aceste norme guvernează și latura civilă a procesului penal (ele putându-se completa cu normele codului de procedură civilă), care prin natura lor aparțin sferei contencioase a activității judecătorești.

Ținând seama de aceste caracteristici, considerăm că toate spețele penale formează obiectul contenciosului juridic penal, care nu este un simplu contencios, ci unul al represiunii.

Contenciosul electoral vizează litigiile care se nasc în etapa pregătitoare a alegerilor sau în cursul desfășurării scrutinului electoral. Litigiile au ca obiect încălcarea drepturilor electorale, a normelor care reglementează procesul electoral, frauda electorală, numărarea voturilor, stabilirea rezultatului alegerilor sau validarea mandatelor.

Alegerile pot fi parlamentare europene, ale parlamentelor naționale sau locale (consiliul județean și al Municipiului București, președintele consiliului județean, primarii unităților administrativ teritoriale și consiliile locale).

Așa cum notează Ioan Muraru și Ramona Popescu, „În România, contenciosul electoral cuprinde contenciosul preelectoral și contenciosul din momentul desfășurării alegerilor, pe de o parte, în cadrul cărora competente sunt autoritățile administrative cu atribuții jurisdicționale (birouri electorale, oficii electorale), precum și instanțele judecătorești, iar, pe de altă parte, cuprinde contenciosul postelectoral referitor la validarea mandatelor de parlamentar, caz în care avem un contencios parlamentar”^[7] și a mandatelor aleșilor locali.

În cadrul contenciosului electoral intră, de asemenea, litigiile legate de alegerea Președintelui României și cele privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului.

Aceste alegeri pot da și ele naștere unor litigii care sunt soluționate de autorități administrative, de instanțele judecătorești ori de Curtea Constituțională. În contenciosul constituțional prezidențial, Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f) „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului”. În acest scop, instanța constituțională soluționează, potrivit art. 37 și 38 din Legea nr. 47/1992, contestația privitoare la înregistrarea sau neînregistrarea unei candidaturi la funcția de Președinte al României, a contestațiilor privitoare la împiedicarea unui partid politic sau a unei alianțe politice ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală în condițiile legii și validează rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României și ale referendumului așa cum stabilește art. 146 lit. i) din Legea fundamentală. Soluționarea acestor litigii de Curtea Constituțională face ca ele să aparțină contenciosului constituțional.

Contenciosul constituțional nu are nici el o reglementare expresă prin Constituția României, dar își regăsește un sprijin adecvat în literatura de specialitate.

Curtea Constituțională se pronunță, în contencios constituțional, asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

De asemenea, Curtea se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, înainte de ratificarea acestora de Parlament, a regulamentelor Parlamentului și asupra hotărârilor de aplicare a acestora. Totodată, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate, soluționează conflicte juridice de natură constituțională între autoritățile publice, hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Îndeplinirea acestor atribuții se face conform procedurii stabilite de lege, prin decizii sau hotărâri. În acest context, se vorbește despre Curtea Constituțională ca instanță de contencios constituțional, care acționează potrivit propriilor reguli de procedură^[8].

Exercitarea competenței Curții Constituționale în materiile prezentate mai sus formează obiectul unui contencios constituțional obiectiv și abstract, deoarece nu se referă la protecția unor drepturi care aparțin particularilor, ci are în vedere sistemul normativ în ansamblul său^[9]. Atunci când instanța de contencios constituțional se pronunță asupra constituționalității unei legi, a unui regulament sau tratat internațional, ea se raportează la concordanța actului normativ examinat cu prevederile substanțiale sau procedurale ale Constituției. Caracterul abstract derivă din obiectul contenciosului constituțional, care are în vedere constituționalitatea unui act normativ sau a unei norme juridice, fără să ia în calcul drepturile subiective ale unei persoane determinate.

Procesul judiciar este mijlocul de soluționare a contenciosului judiciar, este locul în care se înfăptuiește justiția, în care se caută aflarea adevărului și a ceea ce este just în spețele cu care se confruntă instanțele judecătorești.

Conținutul procesului judiciar este bazat pe principii constituționale, pe principii generale ale dreptului, pe prevederile dreptului internațional și ale dreptului european și pe reglementările procedurii judiciare prescrise pentru diferite forme ale contenciosului judiciar.

Contradictorialitatea este cea mai importantă caracteristică a procesului. În literatura de specialitate, contradictorialitatea în procesul penal este un principiu general al procesului, consacrat de toate statele occidentale, în virtutea căruia fiecare parte în proces poate să discute pretențiile, mijloacele, argumentele și elementele probatorii care îi sunt expuse de către ceilalți participanți^[10].

Codul român de procedură civilă introduce contradictorialitatea în rândul principiilor fundamentale ale procesului civil așa cum și codul de procedură penală o așază în rândul propriilor principii.

Principiul contradictorialității în reglementarea dată de Codul de procedură civilă este aplicabil și contenciosului administrativ, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Ca atare, contradictorialitatea, este o trăsătură a procesului civil și a celui penal, fiind aplicabilă în oricare formă a contenciosului judiciar.

Principiul contradictorialității este strâns legat de aplicarea principiului constituțional al egalității în drepturi (art. 16), de libertatea individuală (art. 23), de dreptul la apărare, (art. 24), de accesul libert la justiție (art. 21) și de dreptul la un proces echitabil [art. 21 alin. (3)].

Egalitatea în drepturi conferă cetățenilor dreptul de a fi egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Ca atare, aplicarea sa este obligatorie și în fața instanțelor judecătorești în orice formă de contencios judiciar, inclusiv în aplicarea principiului contradictorialității procesului.

Dreptul la apărare este un drept fundamental, garantat de Constituție, iar această garanție are în vedere că în tot cursul procesului penal, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Legiuitorul constituțional acordă în acest cadru o atenție deosebită laturii penale a procesului judiciar. Astfel, percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile prevăzute de lege. Reținerea nu poate depăși 24 de ore, iar arestarea poate fi dispusă doar de către judecător și numai cel mult 60 de zile, dar poate fi prelungită dacă temeiurile care au determinat-o persistă sau au apărut temeiuri noi. În caz contrar, punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie. De asemenea, prezumția de nevinovăție se menține până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.

Accesul liber la justiție este poarta care se deschide pentru afirmarea egalității în drepturi, a libertății individuale, a dreptului la apărare și a accesului libert la justiție în orice fază a procesului judiciar.

În reglementarea sa constituțională, accesul liber la justiție include dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un timp rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil este reglementat de Constituția României în strânsă legătură cu liberul acces la justiție. Deși este reglementat în cuprinsul dreptului privind accesul liber la justiție, apreciem că el este un drept fundamental, care nu se referă numai la accesul la justiție, ci mai ales la desfășurarea procesului, așa cum prevede Convenția Europeană a Drepturilor Omului în art. 6 alin. (1). Acest text se referă la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei oricărei persoane, de o instanță independentă.

Conținutul acestui articol a Convenției Europene este compatibil cu dispozițiile constituționale ale art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, dar și cu alte reglementări ale Legii fundamentale.

Așa cum remarcă profesorul Corneliu Bîrsan, referindu-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exigențele inerente unui proces echitabil „nu sunt în mod necesar aceleași în litigiile privitoare la drepturi și obligații, cu caracter civil, ca și în cauzele privitoare la acuzație în materie penală. Stau mărturie, în acest sens, prevederile detaliate ale paragr. 2 și ale paragr. 3 ale art. 6, aplicabile numai în materie penală. De aceea, chiar dacă aceste dispoziții pot avea pertinență dincolo de domeniul strict al dreptului penal, statele contractante au o latitudine mai mare în desfășurarea contenciosului civil decât în privința reglementării urmăririi penale și aceea a procesului penal”^[11].

În ceea ce privește conținutul principiului contradictorialității în cursul procesului judiciar, o primă etapă este legată de informarea părților și a judecătorului asupra obiectului litigiului. Pentru a se da curs contradictorialității procesului penal, organul de cercetare penală aduce la cunoștința bănuitului fapta penală, după care prin sesizare se oficializează înștiințarea organului de urmărire penală, care este urmată de faza urmăririi penale in rem și de cea de urmărire in personam. Odată cu începerea urmării penale, persoana în cauză dobândește calitatea de suspect sau inculpat, organul de urmărire penală fiind obligat să-l înștiințeze cu privire la calitatea sa procesuală, fapta pentru care este suspectat, încadrarea juridică a faptei și drepturile acordate de lege, pentru a fi informat și asupra acuzațiilor aduse și pentru a le combate.

În baza probelor existente, procurorul poate pune în mișcare acțiunea penală, cel în cauză devenind inculpat, iar organul de urmărire penală trebuie să dea curs unor obligații, cea dintâi fiind de comunicare către inculpat a punerii în mișcare a acțiunii penale. După citarea inculpatului, acestuia îi sunt prezentate acuzațiile și drepturile pe care le are.

În contenciosul civil, pretențiile sunt la îndemâna reclamantului și se comunică persoanei pârâte. În cererea de chemare în judecată trebuie să fie arătate motivele de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază, dovezile pe care se sprijină fiecare cap de cerere. Pârâtul trebuie să răspundă la pretențiile reclamantului prin întâmpinare și prin cerere reconvențională.

A doua etapă a contradictorialității o constituie dezbaterea propriu-zisă în instanță a acuzațiilor și apărărilor părților. Aceasta este etapa decisivă a duelului judiciar, bazat pe egalitatea armelor, a confruntărilor dintre părți, a deslușirii tainelor litigiului, prin cereri și răspunsuri, prin dialogul părților. Specific procesului penal este că, în acest caz, operează prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, care îi permit inculpatului să fie considerat nevinovat până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și de a nu-și motiva faptele săvârșite și de a nu participa la dezbateri orale.

Procesul judiciar în prima instanță are ca punct final emiterea hotărârii judecătorești prin care se soluționează litigiul dintre părțile aflate în proces.

Această etapă a contradictorialității este valabilă și în orice fază de exercitare a căilor de atac, în apel sau în recurs ori în cursul desfășurării căilor de atac extraordinare.

În toate aceste faze, președintele completului de judecată conduce ședința, dă cuvântul părților, reprezentantului Ministerului Public atunci când prezența sa este obligatorie și altor persoane sau participanților la proces. Părțile pot pune întrebări participanților la proces prin intermediul președintelui care conduce ședința.

Oralitatea și publicitatea dezbaterilor au un rol deosebit în afirmarea contradictorialității în procesul judiciar, fiind instrumente prin care comunicarea se face în mod rapid și se transmite publicului larg, garantându-se, pe această cale, că duelul judiciar duce la aflarea adevărului și la o judecată dreaptă.

Pentru a se asigura solemnitatea ședințelor de judecată, pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe în sala de judecată, președintele completului de judecată exercită poliția ședinței, scop în care limitează participarea în sală la numărul locurilor existente, veghează la interzicerea armelor în sala de ședință pentru cei care nu au un asemenea drept, iar cei care participă la ședință trebuie să aibă o purtare și o ținută corespunzătoare. În concluzie, raportul dintre drept și justiție începe prin actul de creare a dreptului și se încheie cu actul de aplicare în procesul judiciar, pe această cale, realizându-se în ultimă instanță dreptatea și punerea în valoare a drepturilor și obligațiilor celor care participă la relațiile sociale.

Note de subsol

^[1] R.A. Dahl, Modern Political Analysis, Prince Hall Inc., Englewood, Cliffs, New Jersey, 1963, p. 40.

^[2] Cu privire la evoluția legislativă în domeniul contenciosului administrativ, a se vedea D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, ed. a 4-a, Ed. C.H. Back, București, 2017, p. 137 și urm.

^[3] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

^[4] I. Leș, Codul de procedură civilă, Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 406.

^[5] Al. Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform Noului Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 3 și 138.

^[6] A se vedea A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală. ed. a 6-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 15 și urm.

^[7] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 613.

^[8] I. Vida, I.C. Vida, Curtea Constituțională a României. Justiția politicului sau politica justiției?, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 64 și urm.

^[9] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 146.

^[10] J.-L. Bergel, Théorie générale du droit, 5^e éd., Dalloz, Paris, 2012, p. 367.

^[11] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 488.