Când forma bate fondul. Neconstituţionalitatea extrinsecă a legii determinată de nerespectarea normelor de tehnică legislativă

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 439-456.

Introducere

A conduce politic un stat nu presupune doar stabilirea unor obiective şi propunerea unor politici publice care să ducă la atingerea acestora. Într-un stat modern voinţa politică ia întotdeauna forma normelor juridice. Or, indiferent cât de bine pregătite sunt obiectivele şi politicile publice propuse, o greşită sau insuficientă proiectare a normelor juridice de transpunere a acestora poate lăsa fără efect întregul demers al statului în respectivul domeniu. 

O astfel de constatare a făcut ca pe parcursul timpului, din ştiinţa denumită generic teoria generală a dreptului să se desprindă o subdiviziune mai aplicată, cunoscută sub numele de tehnică legislativă, ce priveşte modul de redactare a normelor. Mai recent, a devenit uzuală folosirea termenului de legistică formală, echivalent tehnicii legislative, pentru a o distinge de legistica materială, echivalentul politicii legislative^[1]. Aşa cum se arăta în doctrină^[2], legistica formală reprezintă ansamblul metodelor, tehnicilor, procedeelor de exprimare a ideilor care au nevoie de reflectare normativă în forme adecvate.

Prezentul articol nu îşi propune o expunere exhaustivă a principiilor legisticii formale identificate în doctrină^[3]. Ne dorim însă surprindem izvoarele acestora şi mai ales, modul în care au fost acestea valorificate în practică. În ceea ce priveşte izvoarele de drept pozitiv din România, se impune să amintim o serie de acte normative esenţiale, printre care Regulamentul Camerei Deputaţilor^[4], Regulamentul Senatului^[5], Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului^[6], Legea nr. 73/1993^[7], Legea nr. 202/1998^[8] şi Legea nr. 24/2000^[9]. La acestea se pot adăuga, printr-o interpretare extensivă, norme internaţionale, aşa cum este cazul art. 6, coroborat cu art. 25, din cadrul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia europeană).

Toate aceste izvoare anterior menţionate, în măsura în care vizează aspecte de tehnică legislativă, au ca destinatar legiuitorul. În situaţia în care acestea nu sunt respectate, se impune o intervenţie externă care să sancţioneze încălcarea lor. Sancţionarea poate fi cu greu imaginată ca atragere a răspunderii juridice a legiuitorului, cât mai degrabă ca intervenţie asupra normei, prin scoaterea acesteia din circuitul normativ. Aşa cum este bine cunoscut, singura instanţă care poate asigura sancţionarea unor norme în acest mod este instanţa de contencios constituţional. Prin urmare, vom analiza în cele ce urmează modul în care instanţa română de contencios constituţional a intervenit pe cale jurisprudenţială pentru a aplica normele cuprinse în izvoarele specifice legisticii formale. 

§1. Are Curtea Constituţională competenţa de a se pronunţa asupra aspectelor de tehnică legislativă?

Curtea Constituţională efectuează un control al respectării normelor cuprinse în Constituţie. Totuşi, în ceea ce priveşte legistica formală, poate fi observat că legea fundamentală nu cuprinde norme exprese. Cel mult, vor putea fi identificate norme de procedură legislativă ori privind competenţa de reglementare a diferitelor instituţii politice, ce pot conduce la constatarea neconstituţionalităţii unui act pentru vicii extrinseci. Dar acest vid de reglementare la nivel constituţional nu a împiedicat Curtea Constituţională din România să intervină pentru a proteja şi respectarea principiilor legisticii formale. Pentru a putea justifica astfel de intervenţii Curtea Constituţională a fost obligată să identifice în Constituţie o „ancoră” care să îi permită apoi să facă apel la texte precum cele incluse în regulamentele parlamentare ori în legi esenţiale precum cele menţionate anterior. Aşa cum vom vedea, această ancoră a fost reprezentată de către art. 1 al Constituţiei, în special de alin. (3) şi (5)^[10]. 

„Activismul” Curţii Constituţionale în domeniul legisticii formale a început în cea de-a doua parte a anilor 2000. Naşterea acestei jurisprudenţe la mai bine de zece ani de la momentul apariţiei Cuţii Constituţionale îşi poate găsi o singură explicaţie: revizuirea Constituţiei din anul 2003 şi introducerea alin. (3) şi (5) ale art. 1 din Constituţie cu ocazia acestei revizuiri şi începerea aplicării de către autorităţile cu competenţe de reglementare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (în continuare, Legea nr. 24/2000). Era însă Curtea Constituţională obligată să asigure respectarea acestei legi? Cel mai la îndemână este răspunsul negativ – nici art. 146 din Constituţie, nici Legea nr. 47/1992^[11] nu prevăd o astfel de atribuţie. Având însă în vedere faptul că Legea 24/2000 are drept cel mai important destinatar chiar legiuitorul primar, respectiv Parlamentul şi, în calitate de legiuitor delegat, Guvernul, devine problematic modul în care poate fi verificată şi sancţionată încălcarea sa: instanţele ordinare nu vor putea anula o normă inclusă într-o lege sau ordonanţă a Guvernului pe motiv că este încălcată o lege anterioară, fie ea şi de tehnică legislativă. 

Pentru a soluţiona o astfel de dilemă, instanţa constituţională avea la dispoziţie posibilitatea ridicării Legii nr. 24/2000 la rang constituţional, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, cu regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, proclamând apartenenţa sa la Constituţia materială^[12]. Totuşi, nu aceasta a fost soluţia aleasă de către Curtea Constituţională, judecătorii săi identificând două alternative.

În primul rând, judecătorii constituţionali au arătat clar că în ceea ce priveşte incidenţa normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate, deşi ele „nu au valoare constituţională, (…) prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară”^[13]. Similar, tot instanţa constituţională a stabilit că „nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii”^[14]. Devine, aşadar, evident că judecătorii Curţii au stabilit că vor folosi normele Legii nr. 24/2000 doar ca norme interpuse pentru a verifica respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Totuşi, nici principiul securităţii raporturilor juridice nu este expres menţionat în Constituţie^[15], însă în cazul său Curtea a hotărât să îl aplice folosind dispoziţiile anterior menţionate ale art. 1, alin. (3) din textul constituţional şi ale art. 20, coroborat cu textul Convenţiei europene. Un prim raţionament realizat de către instanţa constituţională în acest sens arată că „principiul stabilităţii raporturilor juridice, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa”^[16]. Raţionamentul Curţii Constituţionale, sintetizat, arată că principiul legalităţii, stabilit prin art. 1 al Constituţiei, implică respectarea principiului securităţii/stabilităţii raporturilor juridice, cel din urmă fiind condiţionat, printre altele, de corecta punere în aplicare a normelor de tehnică legislativă incluse în Legea nr. 24/2000.

În al doilea rând, Curtea Constituţională a indicat în mai multe cazuri cine este adevăratul „gardian” al respectării dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, respectiv Consiliul Legislativ, precum şi faptul că verificarea corectei aplicări a acestor norme presupune un control ex ante, al cărui rezultat este reprezentat de avizele acestei instituţii cu privire la proiectele de acte normative. Astfel, s-a susţinut că „avizul Consiliului Legislativ este unul deosebit de important pentru că observaţiile formulate au drept finalitate sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii, astfel că acesta trebuie să fie solicitat în prealabil adoptării actului normativ. Urmărirea şi implementarea cerinţelor impuse de Legea nr. 24/2000 asigură coerenţa întregului sistem de drept, iar Consiliul Legislativ este cel care, în mod primar, realizează această activitate. Consiliului Legislativ are obligaţia de a contribui la asigurarea coerenţei şi unificării legislaţiei”^[17]. Totuşi, avizul Consiliului Legislativ îşi păstrează caracterul consultativ, neputând afecta validitatea unor acte normative. Astfel, deşi nici Legea nr. 24/2000, nici avizele Consiliului Legislativ nu sunt izvoare de drept constituţional, cu o forţă supremă în ierarhia normelor, Curtea Constituţională a folosit în mod repetat dispoziţiile cuprinse în acestea pentru a dezvolta un corp unitar de reguli de natură jurisprudenţială în domeniul legisticii formale, aşa cum vom vedea în continuare, folosind drept principal temei dispoziţiile art. 1 din Constituţia României.

În ceea ce priveşte normele legisticii formale cuprinse în acte de drept internaţional ori de drept ale Uniunii Europene, Curtea Constituţională ori alte instanţe nu au mai putut invoca dispoziţiile art. 1 ale Constituţiei. Totuşi, prin comparaţie cu alte constituţii naţionale, Constituţia României cuprinde dispoziţii care pot asigura o aplicare optimă a normelor amintite. Astfel, dispoziţii precum cele cuprinse în Convenţia europeană pot fi aplicate în chestiuni ce ţin de legistica formală prin interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 11^[18] şi art. 20^[19] din Constituţie, iar Curtea Constituţională s-a arătat, aşa cum vom vedea, deschisă acestui mod de abordare. În ceea ce priveşte dreptul Uniunii Europene, Constituţia cuprinde, de asemenea, norme exprese^[20]. Totuşi, acest lucru nu a împiedicat Curtea Constituţională să aibă o practică extrem de variată şi inconstantă^[21], de la refuzul utilizării acestora în controlul de constituţionalitate^[22] şi până la asumarea chiar a asigurării respectării acestora^[23]. Totuşi, în articolul de faţă ne vom limita la a analiza mai degrabă normele jurisprudenţiale stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ca izvor la care instanţa constituţională din România poate face apel, fie şi fără a le considera obligatorii, rezervând subiectul aplicării acestora de către Curtea Constituţională unor lucrări distincte.

§2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Odată însuşit raţionamentul de intervenţie al Curţii Constituţionale, trebuie observat că aceasta, prin jurisprudenţa sa, a dezvoltat o serie de principii privitoare la forma actelor normative ce nu îşi găsesc decât în parte echivalent în acte specifice, precum Legea nr. 24/2000. Vom încerca prezentarea acestor principii în mod sistematizat, având drept reper parcursul specific redactării unui act legislativ. Menţionăm încă din început faptul că nu vom analiza aspecte specifice procedurii legislative, limitându-ne la criterii de tehnică legislativă evidenţiate în jurisprudenţa Curţii.

2.1. Insuficienta fundamentare, motivare şi evaluare a impactului unei legi

O primă etapă impusă de către Legea nr. 24/2000 în procesul de redactare a unui proiect de act normativ este cea a fundamentării. Astfel, potrivit art. 6 din ceastă Lege, „soluţiile pe care le cuprinde (proiectul de act normativ, n.n.) trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, iar îndeplinirea acestei condiţii este asigurată prin obligarea iniţiatorului la depunerea unei expuneri de motive, a unei note de fundamentare sau a unui referat de aprobare. Condiţia fundamentării este completată de cea a evaluării impactului, definită de art. 7 al aceluiaşi act normativ drept „un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative” ce au ca scop „identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse”. Pare astfel că evaluarea impactului este, mai degrabă, un element component al fundamentării, orientat nu spre cauza reglementării, ci spre consecinţele sale. Tot Legea nr. 24/2000 dezvoltă subsecvent aspectele ce trebuie cuprinse în cadrul secţiunii privind evaluarea impactului, respectiv: „impactul socioeconomic – efectele asupra mediului macroeconomic, de afaceri, social şi asupra mediului înconjurător, inclusiv evaluarea costurilor şi beneficiilor; (…) impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri; (…) impactul asupra sistemului juridic – implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare; compatibilitatea cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; (…) implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare; preocupările în materie de armonizare legislativă; (…) măsurile de implementare – modificările instituţionale şi funcţionale la nivelul administraţiei publice centrale şi locale”. La acestea trebuie adăugată şi motivarea opţiunii pentru soluţia legislativă prezentată, componentă a proiectului de act normativ stabilită prin dispoziţiile art. 30 şi urm. din Legea nr. 24/2000. 

În jurisprudenţa sa, Cutea Constituţională a arătat cu titlu generic faptul că „(L)ipsa unei fundamentări temeinice a actului normativ în discuţie determină, pentru motivele arătate, încălcarea prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1, alin. (5) potrivit cărora, «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie», precum şi ale art. 147 alin. (4) potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii”^[24]. Ulterior, aceste observaţii, precum şi prevederile Legii nr. 24/2000, au fost dezvoltate, arătându-se că „propunerile legislative trebuie fundamentate în mod obiectiv, cu date concrete, care să permită o evaluare corectă a măsurilor propuse”, aceste date putând fi prezentate sub forma unor „studii, lucrări de cercetare, evaluări statistice, referiri la documente de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare este elaborat respectivul proiect, documente oficiale care să susţină în mod obiectiv datele prezentate şi concluziile enunţate, de natură să justifice intervenţia normativă”, astfel încât „considerentele generale enunţate (…) nu sunt suficiente din perspectiva cadrului constituţional şi legal aplicabil procedurii legislative”^[25]. Tot prin aceeaşi decizie, Curtea subliniază şi necesitatea existenţei unor „consultări care ar sta la baza propunerii legislative” şi care ar trebui să confirme necesitatea intervenţiei legislative, impunând drept cauză a neconstituţionalităţii aspecte prevăzute doar cu titlu opţional de către Legea nr. 24/2000. În mod interesant, judecătorii au ajuns chiar la concluzia că o insuficientă fundamentare a unui proiect aduce atingere „principiului dreptăţii”, noţiune însă nedefinită clar. Astfel, „(F)undamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale (…) Curtea reţine că lipsa motivării soluţiilor legislative este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1, alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii, în sensul argumentelor anterior prezentate”^[26].

În ceea ce priveşte expunerea de motive, Curtea indică şi ce aspecte ar trebui să cuprindă aceasta. Spre exemplu, judecătorii constituţionali au arătat că un proiect este neconstituţional întrucât „în expunerea de motive nu se regăseşte motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale şi legale (…)“^[27]. De asemenea, în mod interesant, Curtea indică disponibilitatea de a impune diferite standarde de motivare, în funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin tehnic al unei propuneri legislative: „faţă de obiectul iniţiativei legislative, pronunţat tehnic, de strictă specialitate, (…) motivarea formală, fără o temeinică fundamentare a legii criticate, afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie”^[28]. Complementar, judecătorii Curţii Constituţionale susţin că o expunere de motive ar trebui să fie cât mai puţin personalizată şi să folosească un limbaj neutru. În acest sens, a fost constatată neconstituţionalitatea unor propuneri a căror expunere de motive arăta că obiectul reglementării propuse este „una dintre cele mai mari probleme ale României”, că populaţia are un „sentiment de dezaprobare, nemulţumire şi frustrare” faţă de status quo-ul legislativ, ori în care se folosesc exprimări precum „diferenţe colosale”, reglementări actuale „revoltătoare” sau „anomalii sociale ireversibile”^[29].

2.2. Caracterul lacunar al reglementării şi vidul de reglementare al unei legi

Dincolo de necesitatea fundamentării intervenţiei normative, art. 6 din cadrul Legii nr. 24/2000 impune şi obligaţia ca „proiectul de act normativ (…) să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă”. Caracterul „suficient” prevăzut de textul legal drept obligatoriu a inspirat Curtea Constituţională în a critica incoerenţa dintre intenţia legiuitorului, afirmată prin expunerea de motive şi soluţia legislativă propusă, o astfel de incoerenţă fiind de natură să ducă la intervenţii arbitrarii. Drept consecinţă, judecătorii constituţionali au stabilit neconstituţionalitatea unei reglementări „lacunare, care nu răspunde în mod real intenţiei de reglementare. În mod obiectiv o astfel de reglementare, cuprinzând un «amalgam» de norme cu caracter abrogator, nu poate să rezolve «problema» enunţată de iniţiatori în debutul expunerii de motive, determinând, în schimb, insecuritatea juridică”^[30]. În strânsă legătură cu caracterul lacunar se află situaţia în care devine neclar ce norme vor mai fi aplicabile ca urmare a reglementării sau chiar situaţia creării unui vid de reglementare prin diferite acte normative abrogatoare. Astfel, Curtea Constituţională a constatat cu aceeaşi ocazie neconstituţionalitatea unei reglementări care „abrogă dispoziţii cuprinse în mai multe legi (…) esenţial diferite, al căror rol şi importanţă socială şi/sau constituţională sunt stabilite de fiecare reglementare în parte, fără a propune nicio soluţie sau normă legislativă care să înlocuiască sau să o coreleze cu sistemul legislativ în vigoare”, arătând că „prin acest mod de reglementare se creează, în mod evident, insecuritate juridică pentru toate categoriile vizate, şi se creează o bulversare a acestui domeniu de reglementare”.

2.3. Necorelarea legii noi adoptate cu alte acte normative deja existente

Legea nr. 24/2000 cuprinde în mod expres dispoziţii care indică necesitatea corelării proiectelor de acte normative cu: (1) acte normative interne cu putere egală sau superioară, (2) acte normative de la nivel internaţional, inclusiv Convenţia europeană şi (3) acte normative ale Uniunii Europene^[31]. Curtea Constituţională a acţionat în acord cu prevederile menţionate, fără a le indica însă drept temei pentru constatarea neconstituţionalităţii unor norme şi preferând să se refere generic la principiul securităţii raporturilor juridice. Spre exemplu, Curtea a arătat că „textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din Codul penal (…), ceea ce este de natură să genereze confuzii şi incertitudine cu privire la consecinţele inacţiunii descrise în norma de incriminare, dar şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea textelor de lege criticate”^[32]. Este esenţial de reţinut că textele nu se contrazic în mod evident, ceea ce ar fi permis aplicarea principiului potrivit căruia norma ulterioară o abrogă implicit pe cea anterioară. În schimb, între acestea există discrepanţe ce afectează interpretarea şi aplicarea lor. 

Dincolo de afectarea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementările incoerente din domeniul penal afectează şi alte principii constituţionale esenţiale: „viciul de redactare constă în lipsa de corelare a limitelor de pedeapsă afectează garanţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. În acest sens, Curtea reţine că acest drept este complex şi are mai multe componente. Printre acestea se regăseşte (…) şi dreptul destinatarului normei de a fi informat într-o manieră lipsită de ambiguităţi asupra comportamentelor interzise, pe care este obligat să le evite. Pentru ca acest drept să fie asigurat în mod efectiv, enunţurile juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod inechivoc asupra gravităţii consecinţelor nerespectării prescripţiilor legale cuprinse în acestea”^[33]. De asemenea, în cazul existenţei unor necorelări cu alte texte normative, este afectat şi dreptul la apărare, întrucât „aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la cuantumul pedepsei pe care instanţa o poate aplica pentru fapta prevăzută la art. 11, alin. (1). Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanţă decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate”.

Totuşi, nu putem omite o lipsă de constanţă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Într-o cauză distinctă, autorii unei excepţii de neconstituţionalitate au folosit argumentele anterior menţionate ale Curţii Constituţionale, arătând că „textele de lege criticate sunt deficitare din perspectiva lipsei de corelare cu alte prevederi similare din Codul penal, cât şi cu cele reglementate în legi speciale, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestora. Astfel, viciile de redactare a normelor criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reţinerea sau nu a existenţei infracţiunii este făcută de instanţă în mod arbitrar, în funcţie de aprecieri subiective”. În mod surprinzător, Curtea Constituţională a respins critica arătând că nu îi revine atribuţia de a analiza corelarea dintre texte aflate în vigoare: „în ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora există o lipsă de corelare între Codul penal, Legea nr. 78/2000 şi alte legi speciale care cuprind prevederi similare, precum şi în ceea ce priveşte invocarea unor chestiuni de fapt, Curtea constată că acestea nu se constituie în veritabile critici de neconstituţionalitate ce pot face obiectul unui control de constituţionalitate din partea instanţei de contencios constituţional”^[34].

2.4. Condiţii calitative pe care o lege trebuie să le îndeplinească

Cea mai consistentă parte a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în domeniul legisticii formale priveşte aspecte legate de calitatea modului de reglementare. Instanţa constituţională a stabilit cu titlu de principiu faptul că „respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. Aşadar, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, respectiv să fie clar, precis şi previzibil”^[35].

Claritatea normelor este probabil cea mai des invocată condiţie calitativă a unei legi. Condiţia clarităţii este, de altfel, puternic subliniată şi în Legea nr. 24/2000 ale cărei dispoziţii prevăd că „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, dar şi că „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”. Judecătorii constituţionali au încercat să sintetizeze această noţiune arătând că „cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării”^[36]. 

Lipsa clarităţii unui text aduce atingere în mod direct principiului securităţii raporturilor juridice: „Curtea reţine că lipsa unei distincţii clare a bunurilor din domeniul public al statului şi, respectiv, domeniul privat al statului (…), lipsa unei precizări clare a regimului juridic al unor bunuri (…), lipsa unei reglementări clare a însăşi măsurii juridice dispuse de lege cu privire la unele dintre bunuri (…) sunt de natură să contravină principiului securităţii raporturilor juridice (…) prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă”^[37] (s.n.).

Un aspect recurent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ce este asociat noţiunii de claritate, priveşte definirea termenilor folosiţi într-un act normativ. Cu titlu generic, judecătorii constituţionali au arătat că „(…) o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească”^[38]. Punând în aplicare această regulă în cazul particular al infracţiunilor, unde este necesară o claritate suplimentară, instanţa constituţională a arătat că „în ipoteza infracţiunilor (…) legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii”^[39]. Spre exemplu, s-a stabilit că în cazul uneia dintre reglementările anterioare ale infracţiunii de abuz în serviciu, „termenul «defectuos» nu este definit în Codul penal şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă (…) creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare (…)”^[40]. 

Condiţia preciziei pe care trebuie să o satisfacă actele normative se referă, potrivit Curţii Constituţionale, la „exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit”^[41]. În mod interesant, Curtea nu exclude posibilitatea ca normele să folosească totuşi un limbaj de specialitate, inaccesibil oricărui cetăţean. În acest sens s-a arătat că o normă este precisă chiar dacă este necesară consilierea de specialitate pentru a înţelege conduita impusă: „o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita”^[42]. În alte cazuri, Curtea Constituţională a criticat „modul generic de redactare a textului”, ce a făcut ca destinatarul normei să nu îşi poată stabili cu precizie conduita^[43]. Similar, Curtea a criticat anumite sancţiuni pentru faptul că erau „insuficient elaborate, uneori imposibil de aplicat”^[44]. O exemplificare pentru aceste prevederi a fost realizată, spre exemplu, atunci când textul de incriminare a unor fapte nu permitea să se distingă ipoteza în care o infracţiune va putea fi considerată drept consumată: „(…) textul este imprecis, întrucât poate include varianta unei infracţiuni de rezultat, dar şi a uneia de pericol, fără să facă vreo distincţie. (…)”^[45]. De asemenea, în materia dreptului procesual, legiuitorul este obligat „să prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată”^[46]. 

Previzibilitatea, din punct de vedere al instanţei constituţionale, priveşte „scopul şi consecinţele pe care le antrenează”^[47] textul normativ în discuţie. Curtea a arătat că, „pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului”^[48]. De asemenea, judecătorii Curţii au stabilit că previzibilitatea se subsumează principiului securităţii raporturilor juridice, reprezentând o „garanţie împotriva arbitrariului” organelor cu competenţe legislative^[49].

Totuşi, în cele mai multe cazuri, noţiunile de claritate, precizie şi previzibilitate sunt tratate corelat de către instanţa constituţională, fără a se încerca o diferenţiere exactă între acestea, ba chiar, mai mult, arătând că cele trei sunt strict legate. Spre exemplu, judecătorii constituţionali au stabilit că, „dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text”^[50]. Similar, s-a arătat că, „pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii (…)”^[51]. De asemenea, în alte cazuri s-a arătat că se pot face concesii privind unul dintre cele trei criterii, sub condiţia respectării atente a celorlalte: „Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, reţine că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii”^[52]. Cu altă ocazie, Curtea a demonstrat chiar că nu intenţionează o distincţie clară între cei trei termeni, definindu-l pe unul dintre aceştia prin trimitere la ceilalţi: „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”^[53].

Caracterelor clar, precis şi previzibil, menţionate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale li s-au adăugat de-a lungul timpului şi alte condiţii obligatorii. Un astfel de criteriu de calitate a legii este cel al coerenţei interne a reglementării. Spre exemplu, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui act normativ pentru faptul că anumite trimiteri între părţile actului nu erau coerente: „Curtea observă că, deşi, în temeiul prevederii legale incidente, «bunurile, prevăzute în anexa nr. 1, proprietate privată a statului aflate în administrarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a serviciilor deconcentrate, instituţiilor publice care se reorganizează, trec în domeniul privat al judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti (…)», anexa nr. 1 nu conţine nicio referire la bunuri proprietate privată a statului. Dimpotrivă, în titlul acesteia se face vorbire numai de bunuri proprietate publică a statului, astfel încât, în aceste condiţii, ipoteza normei juridice incidente, apare ca fiind lipsită de obiect”^[54]. Cu aceeaşi ocazie, Curtea a arătat că atât timp cât „anumite componente urmează să fie descentralizate, iar altele nu (expunerea de motive a legii necuprinzând informaţii în acest sens), (…) nu se cunosc exact activităţile căror instituţii/autorităţi publice sunt supuse controlului, verificării sau monitorizării (…)”, avem de-a face cu „o lipsă de coerenţă a reglementărilor prezentate în raport cu cadrul juridic preexistent”.

Un aspect interesant ce ţine de criteriile anterior menţionate privind calitatea legii este cel al temeiului constituţional folosit pentru constatarea neconstituţionalităţii normelor ce nu respectă aceste standarde. Chiar dacă instanţa constituţională a continuat să folosească dispoziţiile art. 1, alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, neatingerea standardelor de calitate a legii poate duce şi la încălcarea altor dispoziţii constituţionale. O ocazie care a permis Curţii Constituţionale să facă apel şi la alte dispoziţii constituţionale a fost cea a verificării constituţionalităţii anumitor acte normative ce aduceau atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Astfel, Curtea a fost în situaţia de a da aplicare dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, verificând în acelaşi timp şi respectarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale cuprinse în Titlul II al legii fundamentale. Spre exemplu, a stabilit Curtea, „lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei «raporturi comerciale» din cuprinsul textului criticat face neclare şi imprevizibile condiţiile restrângerii libertăţii individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie”^[55].

Aşa cum aminteam anterior, se poate vorbi despre o serie de etape cărora li se aplică exigenţele legisticii formale. În mod neaşteptat, chiar Curtea a stabilit că este necesar ca, dincolo de legiuitor, şi instanţele, având rolul de punere în aplicare a legii, să respecte aceste reguli: „pe de o parte, legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă”^[56].

§3. Interpretări specifice C.J.U.E. şi C.E.D.O.

Toate principiile identificate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României îşi găsesc o sursă de inspiraţie în practica instanţelor supranaţionale precum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, jurisprudenţa instanţelor de la Luxemburg şi Strasbourg a fost folosită în mod constant ca sursă de inspiraţie de către Curtea Constituţională, în baza art. 148 şi, respectiv, art. 20 din Constituţie. 

Atât în ceea ce priveşte C.J.U.E., cât şi în cazul C.E.D.O., cea de-a doua parte a anilor 1980 a presupus începerea procesului de afirmare a unor norme jurisprudenţiale privind tehnica legislativă, majoritatea având drept punct de plecare principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime. În acest sens, CJUE a stabilit că „principiul securităţii juridice impune ca în domeniile acoperite de dreptul comunitar, normele juridice ale statelor membre să fie formulate într-o manieră neechivocă care, pe de o parte, să permită persoanelor ce fac obiectul acestora să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile în mod clar şi precis, iar, pe de altă parte, să ofere instanţelor naţionale posibilitatea de a asigura respectarea acestora”^[57]. Aplicând acest principiu, C.J.U.E. şi-a dezvoltat jurisprudenţa arătând că „legislaţia Uniunii trebuie să fie certă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă pentru justiţiabili”. Astfel de standarde devin cu atât mai constrângătoare atunci când este în discuţie „o reglementare care poate să aibă consecinţe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligaţiilor pe care aceasta le-o impune”^[58]. Cauza Foto-Frost^[59] a presupus şi stabilirea consecinţelor nerespectării unor astfel de standarde: judecătorii C.J.U.E. au arătat că normele europene lipsite de un caracter clar şi previzibil nu pot fi aplicate unitar şi, implicit, nu ar trebui să fie obligatorii. În mod coerent, C.J.U.E. a reiterat că se pot stabili dispoziţii obligatorii de către instituţiile europene doar atât timp cât acestea au un „caracter necondiţionat şi suficient de precis”^[60]. 

Toate cauzele C.J.U.E. anterior menţionate privesc în mod expres dreptul european. Analiza a devenit însă mai interesantă în cazul normelor naţionale, judecătorii europeni neferindu-se de la a se pronunţa şi în astfel de situaţii. Contextul prielnic a fost cel al analizării actelor naţionale prin care se transpuneau directive de la nivel unional. Astfel, C.J.U..E a arătat că „în domeniile care intră sub incidenţa dreptului Uniunii, normele din dreptul statelor membre trebuie formulate într-un mod neechivoc, care să permită persoanelor vizate să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile în mod clar şi precis, iar instanţelor naţionale să asigure respectarea acestor”^[61]. Cu o altă ocazie, instanţa europeană a formulat poziţia sa mult mai clar, renunţând la metafora competenţelor europene exercitate la nivel naţional: „este important ca statele membre să transpună dispoziţiile directivelor conform principiului securităţii juridice, adoptând norme juridice al căror caracter imperativ poate fi asigurat de instanţe”^[62].

Instanţa de la Strasbourg şi-a asumat poziţii chiar mai ferme. Spre exemplu, într-una dintre cele mai cunoscute cauze, C.E.D.O. a condamnat România, arătând că dispoziţiile Convenţiei europene potrivit cărora un drept poate fi limitat doar atunci când o astfel de limitare este prevăzută de o lege presupun nu doar existenţa unei baze legale a limitării, ci şi anumite condiţii calitative pentru legea în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă^[63]. Condiţia previzibilităţii este îndeplinită, conform aceleiaşi hotărâri, atunci când norma este „redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”. De asemenea, „o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”. Hotărârea folosită astăzi în mod constant în jurisprudenţa instanţelor române şi chiar a Curţii Constituţionale, îşi găseşte originea în poziţii similare chiar mai vechi. Spre exemplu, C.E.D.O. a arătat la finalul anilor 1980 că „(P)entru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului”^[64]. 

În ceea ce priveşte accesibilitatea menţionată în cauza Rotaru c. României, aceasta a fost mai bine definită ulterior, arătându-se că acest criteriu este îndeplinit atunci când persoanele vizate de o normă pot lua cunoştinţă cu privire la respectiva normă cu suficientă uşurinţă încât să îşi poată stabili conduita, prevăzând în acelaşi timp consecinţele ce ar putea apărea în cazul nerespectării normei^[65]. Suplimentar, normele trebuie să dea dovadă şi de precizie: „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat”^[66]. 

În mod distinct de jurisprudenţa naţională şi a C.J.U.E., instanţa de la Strasbourg a stabilit că principiul securităţii juridice este încălcat nu doar atunci când actul normativ nu îndeplineşte exigenţele calitative anterior menţionate, ci chiar şi atunci când actele de punere în aplicare a acestuia nu sunt suficient de clare, fiind necesar ca măsurile stabilite să evite crearea unei stări de incertitudine pentru persoanele vizate^[67]. De asemenea, interpretarea a fost extinsă, arătându-se că termenul generic de „lege” nu include doar acte normative, ci şi jurisprudenţa cu caracter obligatoriu, tuturor aplicându-li-se obligativitatea de a fi accesibile şi previzibile pentru subiectele de drept^[68].

Concluzii

Deşi suntem obişnuiţi cu perspectiva instanţelor ce au drept misiune aplicarea normelor stabilite de către legiuitor, analiza anterioară oferă o perspectivă nouă: cea a instanţelor ce îşi asumă cenzurarea formei în care legiuitorul legiferează şi care face ca normele acestuia să nu poată fi puse în aplicare. Atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, cât şi jurisprudenţa instanţelor supranaţionale europene, arată stabilirea unor principii coerente, folosite în mod consecvent. O astfel de practică unitară este de salutat, în primul rând de către legiuitor, care îşi poate exercita într-un mod mai previzibil puterile, fie ele şi îngrădite.

Note de subsol

^[1] S. Popescu, V. Ţăndăreanu, Probleme actuale ale tehnicii legislative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 34.

^[2] I. Vida, Manual de legistică formală, ed. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 3.

^[3] În acest sens pot fi consultate lucrări precum J. Byvoet, Legistique formelle (Technique législative): règles, formules, UGA, Bruxelles, 1971; I. Mrejeru, Tehnica legislativă, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979; V.D. Zlătescu, Introducere în Legistica formală, Ed. Rompit, Bucureşti, 1995; I. Vida, Legistică formală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010. 

^[4] Regulamentul din 24 februarie 1994 al Camerei Deputaţilor, republicat în M. Of. nr. 249 din 12 martie 2021.

^[5] Regulament din 24 octombrie 2005 al Senatului, republicat în M. Of. nr. 513 din 18 mai 2021.

^[6] Regulamentul din 3 martie 1992 al activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat în M. Of. nr. 247 din 25 martie 2020.

^[7] Legea nr. 73 din 3 noiembrie 1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în M. Of. nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004. 

^[8] Legea nr. 202 din 9 noiembrie 1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în M. Of. nr. 511 din 3 iulie 2017.

^[9] Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.

^[10] Constituţia României, art. 1 alin. (3): „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”; alin. (5): „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

^[11] Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

^[12] Pentru o detaliere a noţiunii, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. 1, Ed. 14, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 59; Şt. Deaconu, Drept constituţional, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020, pp. 29-30.

^[13] C.C.R., Dec. nr. 26 din 18 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012; Dec. nr. 681 din 27 iunie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012; Dec. nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013. 

^[14] C.C.R., Dec. nr. 448 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40, alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014.

^[15] Pentru o analiza detaliată a principiului securităţii juridice, a se vedea Şt. Deaconu, Principiul securităţii juridice în ordinea constituţională română, R.R.D.P. nr. 3/2016, pp. 42-55.

^[16] C.C.R., Dec. nr. 404 din 10 aprilie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008. 

^[17] C.C.R., Dec. nr. 304 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, M. Of. nr. 520 din 5 iulie 2017.

^[18] Constituţia României, art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”; alin. (2): „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

^[19] Constituţia României, art. 20, alin. (1): „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.”; alin. (2): „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

^[20] Constituţia României, art. 148, alin. (2): „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”; alin. (4): „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.

^[21] Pentru o analiză extinsă, a se vedea A.-R. Lupu, O nouă competenţă a Curţii Constituţionale a României: protejarea competenţelor Uniunii Europene, în Dreptul nr. 8/2017, pp. 61-75.

^[22] A se vedea, spre exemplu, Dec. nr. 1596 din 26 noiembrie 2009 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4, lit. a) şi art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, precum şi a ordonanţei de urgenţă în ansamblu, M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010. 

^[23] A se vedea, spre exemplu, Dec. nr. 59 din 17 ianuarie 2007 privind sesizarea de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Legea privind aprobarea unor măsuri financiare pentru întreprinderile mici şi mijlocii din industria berii, M. Of. nr. 98 din 8 februarie 2007. 

^[24] C.C.R., Dec. nr. 682 din 27 iunie 2012 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012.

^[25] C.C.R., Dec. nr. 153 din 6 mai 2020 asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a Legii privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale, M. Of. 489 din 10 iunie 2020.

^[26] C.C.R., Dec. nr. 139 din 13 martie 2019 referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, M. Of. nr. 336 din 3 mai 2019.

^[27] C.C.R., Dec. nr. 710 din 6 mai 2009 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009.

^[28] C.C.R., Dec. nr. 139 din 13 martie 2019 referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, M. Of. nr. 336 din 3 mai 2019.

^[29] C.C.R., Dec. nr. 153 din 6 mai 2020 asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a Legii privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale, M. Of. nr. 489 din 10 iunie 2020.

^[30] Ibidem.

^[31] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, art. 13: „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune; (…) c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte; d) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”.

^[32] C.C.R., Dec. nr. 903 din 6 iulie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010.

^[33] Ibidem.

^[34] C.C.R., Dec. nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 C. pen. 1969, ale art. 297 alin. (1) C. pen. şi ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016.

^[35] C.C.R., Dec. nr. 619 din 11 octombrie 2016 referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2017.

^[36] C.C.R., Dec. nr. 183 din 2 aprilie 2014 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, M. Of. nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23.

^[37] C.C.R., Dec. nr. 1 din 10 ianuarie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014.

^[38] C.C.R., Dec. 390 din 2 iulie 2014, referitoare la admiterea, în parte, a obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi art. 42 din Legea privind parteneriatul public-privat, M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014.

^[39] C.C.R., Dec. nr. 603 din 6 octombrie 2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) C. pen., M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

^[40] C.C.R., Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C. proc. pen., M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015.

^[41] C.C.R., Dec. nr. 183 din 2 aprilie 2014 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, M. Of. nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23.

^[42] C.C.R., Dec. nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015.

^[43] C.C.R., Dec. nr. 1 din 10 ianuarie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014.

^[44] C.C.R., Dec. nr. 453 din 31 martie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, alin. (1) şi (2) din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, M. Of. nr. 374 din 16 mai 2008.

^[45] C.C.R., Dec. nr. 903 din 6 iulie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010.

^[46] C.C.R., Dec. nr. 189 din 2 martie 2006 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006.

^[47] C.C.R., Dec. nr. 183 din 2 aprilie 2014 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, M. Of. nr. 381 din 22 mai 2014, pct. 23.

^[48] C.C.R., Dec. nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015.

^[49] C.C.R., Dec. nr. 153 din 6 mai 2020 asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a Legii privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale, M. Of. nr. 489 din 10 iunie 2020.

^[50] C.C.R., Dec. nr. 603 din 6 octombrie 2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) C. pen., M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015.

^[51] C.C.R., Dec. nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015.

^[52] C.C.R., Dec. nr. 743 din 2 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252, alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011.

^[53] C.C.R., Dec. nr. 153 din 6 mai 2020 asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a Legii privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale, M. Of. nr. 489 din 10 iunie 2020.

^[54] C.C.R., Dec. nr. 1 din 10 ianuarie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014.

^[55] C.C.R., Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C. proc. pen., M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015.

^[56] C.C.R., Dec. nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 C. pen. 1969, ale art. 297 alin. (1) C. pen. şi ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016.

^[57] C.J.C.E., C-257/86, Comisia Comunităţilor Europene/Italia, Hotărârea din 21 iunie 1988, ECLI:EU:C:1988:324.

^[58] C.J.C.E., C-325/85, Irlanda/Comisia Comunităţilor Europene, Hotărârea din 15 decembrie 1987, ECLI:EU:C:1987:546.

^[59] C.J.C.E., C-314/85, Foto-Frost/Hauptzollant Lübeck Ost, Hotărârea din 22 octombrie 1987, ECLI:EU:C:1987:452.

^[60] C.J.C.E., C-91/92, Paola Faccini Dori/Recreb Srl, Hotărârea din 14 iulie 1994, ECLI:EU:C:1994:292.

^[61] C.J.C.E., C-257/86, Comisia Comunităţilor Europene/Italia, Hotărârea din 21 iunie 1988, ECLI:EU:C:1988:324.

^[62] C.J.C.E., C-239/85, Comisia Comunităţilor Europene/Regatul Belgiei, Hotărârea din 2 decembrie 1986, ECLI:EU:C:1986:457.

^[63] C.E.D.O., Rotaru c. României, Hotărârea din 4 mai 2000.

^[64] C.E.D.O., Olsson c. Suediei, Hotărârea din 24 martie 2988.

^[65] C.E.D.O., Lupşa c. României, Hotărârea din 8 iunie 2006.

^[66] C.E.D.O., Amman c. Eleveţiei, Hotărârea din 4 mai 2000.

^[67] C.E.D.O., Păduraru c. României, Hotărârea din 1 decembrie 2005.

^[68] C.E.D.O., S.W. şi C.R. c. Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995.