Câteva aspecte, mai vechi sau mai noi, despre infracțiunea de înșelăciune

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 777-799.

Cauze celebre, cunoscute în presă ca dosarele Bancorex, dosarul Gerald, dosa­rele FNI sau dosarul Vrăjitoarelor, au un numitor comun. Toate au ca obiect, pe lângă alte infracțiuni, pe cea de înșelăciune. De la aproprierea frauduloasă a unor imobile, la căderea unor bănci, de la obținerea frauduloasă a unor sume de bani prin prezicerea viitorului, la crearea unor pagube importante unor instituții publice, vorbim despre fapte care pot intra sub umbrela infracțiunii de înșelăciune.

Infracțiunea de înșelăciune poate ilustra foarte bine preocupările într‑o societate care trecea în 1990 de la socialism la capitalism pentru a găsi un echilibru între libertatea de acțiune, necesară funcționării relațiilor comerciale, și represiune, utilă pentru menținerea siguranței circuitului economic. Ca în multe alte domenii, constatăm că acest drum nu a fost unul lin și nici nu a fost croit cu cele mai înțelepte măsuri. Apetența legiuitorului de a trece dintr‑o extremă în alta o întâlnim și în acest caz, fără ca în practică să se simtă beneficiile vreuneia dintre opțiuni. 

În parcursul acesta de mai bine de 30 de ani, din 1990 până astăzi, a avut și infracțiunea de înșelăciune momentul ei de „glorie”, în perioada 1996‑2002. Deși la noi obiectivele politicii penale sunt greu de identificat, mai ales în faza de început a acestor 30 de ani, se poate observa totuși, după numărul trimiterilor în judecată, o focusare a organelor de urmărire penală pe anumite infracțiuni. Dacă ar fi să desenăm o traiectorie extrem de simplistă și subiectivă, am putea spune că anii ʼ90‑2000 au fost dominați de atenția acordată infracțiunilor privind patrimoniul, că a existat o perioadă în care traficul de droguri a jucat rolul de protagonist, că perioada 2006‑2018 a fost marcată de atenția acordată infracțiunilor de corupție și evaziune fiscală, că în ultimii ani intenția declarată vizează violența domestică, abuzurile sexuale îndreptate împotriva minorilor, infracțiunile contra mediului, infracțiunile motivate de ură (hate crimes), fără însă ca rezultatele obținute până acum să fie suficient de vizibile.

Dacă ne uităm pe datele statistice privind trimiterile în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune, constatăm în anii ʼ90 un trend crescător, de la 1.573 în 1993, la 3.309 în 1996, 3.781 în anul 1997, 3.153 în anul 1998^[1]. În următorii doi ani cifra a scăzut ușor (2.721 în 1999, respectiv 2.519 în 2000), dar a existat din nou o creștere în anul 2001, când s‑au înregistrat 3.116 trimiteri în judecată, iar în anul 2002 au fost trimiși în judecată 3.189 de inculpați pentru această infracțiune. În anii următori numărul a scăzut sub 2.000 de trimiteri în judecată pe an. S‑a înregistrat din nou o creștere începând cu anul 2010 (2.155 de trimiteri în judecată), atingând un maxim în 2013 – 2.933 de trimiteri în judecată –, pentru ca apoi, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal în 2014, numărul trimiterilor în judecată să scadă, astfel încât în 2020 numărul acestora a atins 1.124^[2], adică puțin mai mult de o treime față de începutul anilor 2000. Nu cred că pentru ultimii ani aceste date sunt rezultatul scăderii infracționalității în această materie, ci mai degrabă efectul faptului că infracțiunea de înșelăciune este concepută de legiuitor ca fiind una mai puțin gravă, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Ca atare, pe parcursul urmăririi penale, chiar în cazul existenței infracțiunii, se pot dispune și alte soluții decât trimiterea în judecată (clasarea, renunțarea la urmărirea penală). 

Desigur, cauzele care pot influența cifrele statistice sunt multiple. Cred însă că numărul mai mare de inculpați trimiși în judecată în perioada 1996‑2002 poate fi explicat și prin faptul că România a trecut în acei ani printr‑o perioadă economică extrem de dificilă^[3], caracterizată de lipsa lichidităților, astfel încât s‑a vorbit la un moment dat (în 1999) despre intrarea țării în încetare de plăți. Situația la nivel macro‑economic era reprodusă și la nivelul micilor întreprinzători. Multe întreprin­deri au intrat atunci în imposibilitate de plată, deoarece, la rândul lor, aveau debitori rău‑platnici. Aceasta a condus, probabil, la creșterea numărului de fapte penale și, cu siguranță, la creșterea numărului de sesizări adresate organelor judiciare pentru infracțiunea de înșelăciune (în anii 1998‑2001 numărul infracțiunilor de înșelăciune cercetate de poliție a fost de 20.512, 20.835, 19.141, respectiv 18.838, față de 9.250 de sesizări în anul 2010)^[4]. 

§1. Scurt istoric al infracțiunii de înșelăciune

Conținutul infracțiunii de înșelăciune nu a cunoscut variații semnificative de‑a lungul timpului.

Doctrina a elaborat un concept generic de înșelăciune, care avea la bază produ­cerea unui prejudiciu patrimonial prin intermediul unei induceri în eroare, concept care acoperea situații faptice dintre cele mai diverse. Unele dintre ele au devenit cu timpul variante agravate sau incriminări de sine stătătoare.

Fapta de înșelăciune nu a fost totdeauna infracțiune, în legiuirile mai vechi inducerea în eroare fiind percepută doar ca ilicit civil, care putea fi sancționat prin anularea actului juridic pentru viciu de consimțământ sau prin repararea pagubei.

Unii autori consideră că originile înșelăciunii ca infracțiune provin din stellio­natus^[5].

În dreptul roman, stellionatus indica un delict generic, ce permitea sancționarea faptelor de fraudă, fals cu ocazia încheierii unui contract care producea un preju­diciu, atunci când nu era identificat un alt delict mai potrivit^[6].

Abia în legislațiile moderne înșelăciunea a fost sancționată ca infracțiune îndrep­tată împotriva patrimoniului. În legislațiile penale din secolele XIX și XX au fost asimilate înșelăciunii și alte fapte care aveau în comun cu aceasta inducerea în eroare, amăgirea^[7].

În dreptul penal român, infracțiunea de înșelăciune a fost prevăzută în toate Codurile penale, purtând aceeași titulatură și având un conținut care, sub aspectul tipicității, nu a cunoscut mari variații în timp.

1) Codul penal din 1864. Primul Cod penal al României prevedea în Titlul IV „Crime și delicte în contra particularilor”, în Capitolul II, intitulat „Crime și delicte în contra proprietăților”, Secțiunea V „Înșelăciune sau escrocherie”^[8], care reunea mai multe articole.

Art. 332: „Cel care, în vedere de‑a împărtăși folos, face să nască o amăgire în paguba averei altuia, sau făcând să treacă de adevărate fapte minciunoase, sau prefăcând în minciunoase fapte adevărate, ori suprimându‑le de tot, este culpabil de înșelăciune”;

Art. 333: „Înșelăciunea, de nu va fi anume pedepsită de lege cu o pedeapsă specială, se va pedepsi îndeobște cu închisoarea dela o lună până la un an și cu amendă de la 26 până la 2000 lei”;

Art. 334: „Cel care întrebuința sau nume, sau calități minciunoase, sau uneltiri viclene, ca să înduplece pe oameni a crede vre‑o întreprindere minciunoasă, vre‑o putere sau vre‑un credit închipuit, ori ca să facă a naște speranța sau temerea vre‑unei izbutiri, vre‑unei nenorociri sau a vre‑unei întâmplări himerice, și printr’acesta va amăgi pe cine‑va să‑i dea bani, mobile sau obligațiuni, dispozițiuni, bilete, promisiuni, chitanțe sau înscrisuri liberatoare și, prin vre‑unul dintr’acele mijloace, va lua sau va cerca să ia cu viclenie, toată sau parte din averea altuia, se va pedepsi cu închisoarea dela șase luni până la doui ani și cu amendă dela 26 până la 1000 lei, fără a se apăra cu acesta de alte mai mari pedepse ce i s’ar cuveni de va cădea în crimă de plăsmuire. 

Culpabilul va putea fi încă osândit și la interdicțiune pe timp mărginit”.

Constatăm că structura infracțiunii de înșelăciune era foarte asemănătoare cu cea de astăzi, atât în ceea ce privește varianta tip (art. 332‑333), cât și varianta agravată (art. 334).

Art. 334 mai cuprindea un alin. (3), al cărui conținut corespunde astăzi infrac­țiunii de șantaj^[9]. 

În aceeași Secțiune V, intitulată „Înșelăciune sau escrocherie”, art. 335 și art. 336 sancționau înșelăciunea privind calitatea mărfurilor, art. 337 sancționa înșelăciunea la cântar, art. 338 corespundea infracțiunii de distrugere (art. 253 C.pen. actual pri­vind distrugerea unor înscrisuri sub semnătură privată), iar art. 339‑342 sancționau fapte care aduceau atingere proprietății intelectuale.

Poate este relevant de precizat că, în acea perioadă, în sistemul de drept penal exista împărțirea tripartită în crime, delicte și contravenții (art. 1 C.pen. 1864), iar limitele legale de pedeapsă o caracterizau ca fiind un delict. 

2) Codul penal Carol al II‑lea. În Codul penal din 1936, înșelăciunea era plasată în Secțiunea a VII‑a din Capitolul III „Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea în­cre­derii”, capitol ce făcea parte din Titlul XIV „Crime și delicte contra patrimo­niului”.

Art. 549: „Acela care, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, face să se treacă drept adevărate fapte mincinoase, sau prezintă ca mincinoase fapte adevărate, și prin aceasta, cauzează o pagubă materială unei persoane, comite delictul de înșelăciune și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 3 luni la 2 ani, amendă dela 2.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 2 ani.
Când, pentru comiterea faptului de mai sus, infractorul a întrebuințat nume, calități mincinoase sau alte mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea corec­țională dela unu la 3 ani, amendă dela 3.000 la 12.000 lei și interdicția corecțională de la unu la 3 ani”.

În articolul următor se prevedea o variantă agravată pentru situația în care subiectul activ era unul calificat.

Art. 550: „Pedepsele sunt cele prevăzute în art. 549, sporite cu un plus până la 2 ani când faptele se săvârșesc:
1. de către un funcționar public, avocat, mandatar sau funcționar privat, în exercițiul funcțiunii sau mandatului său;
2. de o persoană care a simulat calitatea de funcționar public”.

Articolele următoare, care făceau parte din aceeași secțiune, reprezentau forme speciale de înșelăciune: art. 551 sancționa înșelăciunea în convenții, art. 552 sanc­ționa înșelăciunea privind condițiile de emigrare, art. 553 sancționa înșelăciunea prin cecuri, iar art. 554 înșelăciunea privind asigurările.

Art. 551: „Comite delictul de înșelăciune în convențiuni și se pedepsește după distincțiile din art. 549, acela care, cu ocazia încheierii sau executării unei conve­n­țiuni, induce sau menține în eroare pe cealaltă parte, în așa fel, încât, fără această eroare, ea nu ar fi încheiat sau executat convenția în condițiile stipulate”.

Art. 553: „Acela care, în scopul arătat la art. 549, emite un cek asupra unei bănci sau asupra unei persoane, știind că nu are provizia sau acoperirea necesară ori suficientă, precum și acela care, în același scop, după emisiune, retrage provizia în totul sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cekului, comite delictul de înșelăciune prin cekuri și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 la 5 ani și cu amendă dela 2.000 până la 10.000 lei”. 

3) Codul penal din 1969. În Codul penal din 1969 înșelăciunea era prevăzută ca infracțiune atât în capitolul privind infracțiuni contra avutului privat (art. 215 C.pen.), cât și în cel privind infracțiuni contra avutului obștesc (art. 229 C.pen.). 

Art. 215 avea următorul conținut: „Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s‑a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate”.

Art. 229^[10]: „Înșelăciunea săvârșită în paguba avutului obștesc se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar când este săvârșită în condițiile art. 215 alin. (2) cu închisoare de la unu la 7 ani.
Înșelăciunea care a avut consecințe grave se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.
Dacă înșelăciunea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este moartea, și confiscarea totală a averii, sau închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii”.

Prin Legea nr. 140/1996^[11], care a modificat semnificativ Codul penal, a fost abro­gat Titlul IV „Infracțiuni contra avutului obștesc”, iar în cazul art. 215 C.pen. limitele de pedeapsă au crescut foarte mult și s‑a adăugat varianta agravată a înșe­lăciunii prin cecuri.

Art. 215: „Înșelăciunea. (1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezen­tarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevă­rate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s‑a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 12 ani.
(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(3) Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pe­deapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.
(4) Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat la alin. (1), dacă s‑a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2).
(5) Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi”.

4) Codul penal din 2014. În Codul penal care a intrat în vigoare în 2014, infracțiu­nea de înșelăciune prevăzută în art. 244 a menținut doar varianta tip și varianta agravată a săvârșirii faptei prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase. 

Noutatea în cazul acestei infracțiuni a fost reprezentată de faptul că pedepsele sunt mult mai reduse decât în Codul penal anterior și, deși este o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, împăcarea înlătură răspunderea penală.

Această retrospectivă ne ajută să observăm că infracțiunea de înșelăciune în va­rian­ta tip a fost o constantă în dreptul penal românesc, în sensul că s‑a regăsit în toate Codurile penale, sub aceeași denumire și având aceleași elemente de tipicitate.

De‑a lungul vremii, legiuitorul, ca urmare a schimbărilor sociale, a înțeles să introducă sau, dimpotrivă, să elimine din cuprinsul articolului dedicat înșelăciunii anumite variante agravate. 

Dacă înșelăciunea prin mijloace frauduloase^[12] se regăsește și ea în toate codurile, fie ca articol distinct (așa cum este cazul Codului penal din 1864, unde varianta tip era prevăzută în art. 332‑333, iar această variantă de sine stătătoare în art. 334), fie ca variantă agravată, în cadrul aceluiași articol cu varianta tip (cum este cazul în celelalte coduri), nu același lucru putem spune despre înșelăciunea în convenții sau înșelăciunea prin cecuri.

Înșelăciunea în convenții, neprevăzută în Codul penal din 1864, este prevăzută într‑un articol distinct (art. 551) în Codul penal din 1936 și ca variantă asimilată pentru înșelăciunea tip sau pentru cea realizată prin mijloace frauduloase în cazul Codului penal din 1969 (inclusiv după modificările din 1996). Nu este prevăzută ca variantă distinctă în Codul penal din 2014.

Înșelăciunea prin cecuri apare ca variantă distinctă pentru prima dată în Codul penal din 1936, nu este menținută în Codul penal din 1969, dar este introdusă ca variantă asimilată infracțiunii de înșelăciune prin mijloace frauduloase în cadrul modificărilor pe care le‑a suferit Codul penal în 1996, pentru ca ulterior, în Codul penal 2014, să nu mai fie evidențiată ca variantă distinctă.

Toate aceste schimbări de viziune în ceea ce privește aceste variante agravate ori asimilate corespund transformărilor sociale sau economice care aveau loc în societate (spre exemplu, reintroducerea înșelăciunii prin cecuri a fost consecința renașterii acestui instrument de plată în schimburile comerciale, ca urmare a trecerii în 1990 la economia de piață), dar și celor politice, care se traduceau în decizii de politică penală (locul și importanța infracțiunilor patrimoniale în cadrul sistemului penal).

Schimbarea de abordare a legiuitorului este foarte bine oglindită în limitele legale ale pedepselor prevăzute pentru această infracțiune. Dacă în Codul penal din 1864 pentru varianta tip pedeapsa era închisoarea de la o lună la un an, alternativ cu pedeapsa amenzii, în Codul penal Carol al II‑lea era pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu amenda, în Codul penal din 1969, pentru înșelăciunea în dauna avutului privat, era prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani,iar pentru înșelăciunea în paguba avutului obștesc, pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, după modificarea Codului penal în 1996, prin care a fost abrogat capitolul privind infracțiunile contra avutului obștesc, pedeapsa aleasă de legiuitor pentru varianta tip a înșelăciunii a atins o severitate fără precedent, fiind cuprinsă între 6 luni și 12 ani închisoare. Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 2014 s‑a revenit la o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 6 luni și 3 ani, cu precizarea, extrem de importantă, că împăcarea poate conduce la înlăturarea răspunderii penale. 

Dacă ne uităm însă la variantele agravate, constatăm că în cazul înșelăciunii în dauna avutului obștesc (Codul penal din 1969), dacă se produceau consecințe foarte grave, se putea aplica pedeapsa cu moartea, alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii. Nici după modificările operate în 1996 asupra Codului penal, sancțiunile excesiv de dure pentru această infracțiune nu au fost ajustate. Deși înșelăciunea în dauna avutului obștesc a fost abrogată, art. 215 prevedea sancțiuni mult mai aspre decât în perioa­da anterioară, care au persistat până la intrarea în vigoare a noului cod în 2014. Astfel, înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se sancționa la fel ca infracțiunea de omor, cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Deși sub regimul Codului penal din 1969 nu a mai existat împărțirea infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, putem constata că, dacă ar fi subzistat, anumite variante ale înșelăciunii, din perspectiva severității sancțiunii, se puteau înscrie în categoria crimelor.

§2. Distincția litigiu civil – înșelăciune

Infracțiunea de înșelăciune este uneori greu de distins în practică de contractele civile în care consimțământul este viciat prin dol^[13]. Deși expresia utilizată în Codul civil „manopere frauduloase” nu apare în corpul infracțiunii de înșelăciune, doctrina face referire la ele ca mijloc prin care se realizează inducerea în eroare.

În proiectul Codului penal din 1933 se făcea distincția între înșelăciune și escro­cherie. Înșelăciunea prevăzută în art. 548 reprezenta inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, în scopul obținerii unui profit injust, cauzând o pagubă, pe când în cazul escrocheriei inducerea sau menținerea în eroare se realiza prin mij­loace frauduloase. La intrarea în vigoare a Codului penal din 1936 această distincție a dispărut, în sensul că a fost prevăzută doar infracțiunea de înșelăciune (art. 549), mijloacele frauduloase fiind specifice variantei calificate prevăzute în alin. (2)^[14]. Cu toate acestea, și varianta tip a infracțiunii de înșelăciune presupune manopere frauduloase.

În doctrina penală s‑a subliniat dificultatea de a face demarcația între infrac­țiunea de înșelăciune și dolul civil. Unii autori sunt de părere că este o distincție de natură cantitativă, în sensul că „inducerea în eroare în cazul înșelăciunii trebuie să aibă unele caracteristici de gravitate și idoneitate pentru a cauza eroarea și a determina dispoziția patrimonială, caracteristici pe care nu le are dolul civil”. Alți autori consideră că diferența trebuie analizată prin prisma principiului intervenției minime a dreptului penal^[15].

În realitate, de cele mai multe ori înșelăciunea și dolul civil coexistă. Sau, altfel spus, înșelăciunea presupune dolul. Sunt greu de imaginat situații în care subzistă elementele de tipicitate pentru infracțiunea de înșelăciune și nu sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea dolului. 

Ar trebui poate precizat că în analiza concretă privind existența dolului civil și a înșelăciunii se vor utiliza repere distincte. În penal protecția oferită de lege vizează și victima naivă, pe când în civil este protejat doar contractantul diligent. Dacă în ceea ce privește dovezile privind reaua‑credință a făptuitorului analiza va fi mult mai strictă în penal, în sensul că intenția acestuia de inducere în eroare trebuie să fie indubitabilă, comportamentul victimei este prea puțin relevant, existând infracțiune și atunci când aceasta este credulă, naivă, fără experiență. Pentru stabilirea dolului civil evaluarea făcută vizează comportamentul celui care acționează cu viclenie, dar în egală măsură și al celeilalte părți la convenție. Numai în situația în care aceasta din urmă a acționat cu prudență și diligență se poate constata viciul de consim­țământ, adică dolul.

Analiza a priori referitoare la această distincție, deși foarte interesantă din punct de vedere teoretic, nu este utilă în practică. Atunci când există o plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de înșelăciune va trebui verificat dacă suntem în prezența unei infracțiuni sau dacă soluționarea conflictului trebuie să se realizeze folosind exclusiv instrumente ale dreptului civil. 

Ca atare, discuția se va purta în jurul existenței sau inexistenței infracțiunii, de aceea, de mai mare interes este comparația înșelăciune – neexecutarea unui contract.

Simpla neexecutare a unui contract nu reprezintă infracțiune, chiar dacă uneori creditorii recurg la plângerea penală pentru a‑l determina pe debitor să își execute obligația.

De aceea, trebuie verificat dacă sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale înșelăciunii:
– dacă a existat o inducere în eroare;
– dacă aceasta s‑a făcut în scopul obținerii unui avantaj material;
– dacă s‑a produs un prejudiciu.

Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, nu poate fi vorba despre infracțiunea de înșelăciune. Trebuie făcută precizarea că, dacă paguba nu s‑a produs încă, poate subzista, în unele situații, tentativa la înșelăciune.

Spre deosebire de analiza care se face în cazul stabilirii dolului civil, care privește doar raportul juridic și comportamentul părților, ca atare, se limitează la acest cadru, în penal analiza poate include și fapte exterioare raportului juridic analizat. 

Probatoriul ar putea consta în verificarea aspectului dacă făptuitorul și‑a asumat obligații asemănătoare cu alți contractanți și dacă le‑a îndeplinit, dacă starea patrimoniului la data încheierii contractului îi permitea să spere că poate îndeplini obligațiile din contract, dacă a prezentat victimei acte false sau doar i‑a prezentat verbal niște aspecte ce nu pot fi catalogate ca neadevăruri, ci doar ca exagerări, dacă făptuitorul a încercat măcar să îndeplinească obligațiile asumate etc. 

De aceea, revine organelor judiciare sarcina de a administra probe din care să reiasă intenția de a induce în eroare. Pasivitatea acestora va conduce la concluzia că în cauză este vorba despre neîndeplinirea obligațiilor asumate într‑un contract, ca atare, un litigiu civil, chiar și atunci când, în realitate, este vorba despre o înșelă­ciune.

De exemplu, dacă o firmă de construcție încheie contracte de vânzare a unor apartamente într‑un bloc pe care îl va construi și solicită la încheierea contractului un avans de 50% din preț, dar la termenul de livrare se constată că nu a finalizat construcția și că nu poate restitui sumele promise, se poate vorbi în egală măsură despre neîndeplinirea obligațiilor dintr‑un contract sau despre o infracțiune de înșelăciune.

Dacă în urma probelor administrate se constată, spre exemplu, că societatea avea autorizație de construcție și achiziționase materiale pentru demararea construcției, dar ca urmare a pierderii unui proces civil a fost executată silit și nu a mai avut resurse pentru a finaliza construcția, nu se va putea reține infracțiunea de înșelăciune.

Dacă, în schimb, pentru încheierea contractului reprezentanții societății au prezentat înscrisuri din care rezultă că sunt proprietarii terenului, că au obținut autorizație de construcție și toate celelalte avize pentru demararea construcției, urmând ca în 6 luni aceasta să fie finalizată, dar după expirarea termenului se constată că nu era proprietara terenului, că autorizația de construcție era falsă și că nu fusese cerută niciodată o astfel de autorizație, că firma avea un unic angajat și nu a făcut niciodată demersuri să angajeze o echipă de lucrători constructori, că nu deținea niciun fel de utilaje etc., se poate reține inducerea în eroare a cumpă­rătorilor prin prezentarea unor fapte mincinoase și, ca atare, se poate reține infracțiunea de înșelăciune. 

§3. Scurtă analiză a variantelor infracțiunii de înșelăciune

Variantele infracțiunii de înșelăciune, fie ca mai sunt sau nu de actualitate din perspectiva arhitecturii actuale a textului, au ridicate de‑a lungul vremii probleme interesante, care produc consecințe și în practica judiciară actuală.

3.1. Forma tip a infracțiunii de înșelăciune

Infracțiunea de înșelăciune se caracterizează printr‑o inducere în eroare a unei persoane, care se poate realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte min­cinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Consecința inducerii în eroare este producerea unei pagube, ca atare, între cele două condiții trebuie să existe raport de cauzalitate.

Cea de‑a treia condiție ține de latura subiectivă și constă în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust.

Deși textul se referă la existența unui scop, nu este necesar ca acesta să fie atins. Având în vedere însă că pentru existența formei consumate a infracțiunii este necesar să se fi produs o pagubă, este puțin probabil ca paguba să se fi realizat fără să fie atins și scopul.

Folosul trebuie să fie material, să aibă valoare economică, chiar dacă este unul actual sau un folos viitor. Acest folos trebuie să fie și injust, adică ilegitim, ilicit. Subiectul activ trebuie să aibă drept scop să obțină acest folos pentru sine sau pentru altul, prin altul înțelegând orice persoană^[16].

S‑a pus problema în literatura de specialitate dacă simpla minciună poate fi un mijloc suficient pentru inducerea în eroare. Deși s‑a argumentat că înșelăciunea este o fraudă, un act de rea‑credință, motiv pentru care inducerea în eroare se realizează prin „minciuni bine ticluite și abil prezentate, prin prefăcătorii, rafinamente, și ca atare simpla minciună trebuie însoțită și susținută de acte exterioare care să dea girul de încredere”, s‑a admis totuși că, în situația în care subiectul activ are obligația legală sau socială să spună adevărul, chiar și minciuna simplă poate fi un mijloc suficient pentru producerea înșelăciunii^[17].

Consider că varianta tip a infracțiunii se poate comite și printr‑o simplă minciună chiar și atunci când nu identificăm o obligație legală sau socială a făptuitorului de a spune adevărul. Dacă nu ar fi așa, atunci totdeauna am fi în ipoteza de la alin. (2), în sensul că, pentru a constata săvârșirea infracțiunii, ar trebui să fi fost folosite mijloace frauduloase, iar varianta tip nu ar avea aplicabilitate. Un exemplu des întâlnit în ultima vreme de înșelăciune realizată prin simpla minciună este așa‑nu­mita metodă „accidentul”, în care făptuitorul se prezintă la ușa persoanei vătămate sau o apelează, aducându‑i la cunoștință că o persoană apropiată a fost victima unui accident și că trebuie să dea o sumă de bani necesară pentru salvarea acesteia (se invocă o intervenție chirurgicală urgentă sau un tratament care trebuie plătit). Și în practica judiciară mai veche s‑a reținut că reprezintă înșelăciune în varianta tip fapta de a cere victimei o sumă de bani afirmând mincinos că vine din partea unei rude a acesteia^[18].

De asemenea, fapta unei persoane de a pretinde și primi o sumă de bani pentru ca prin farmece și descântece să rezolve o problemă a fost calificată juridic de‑a lungul vremii ca înșelăciune în varianta tip^[19].

3.2. Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase

În această agravantă sunt folosite exemplificativ două mijloace frauduloase – folosirea de nume mincinoase (adică prezentarea sub o altă identitate, folosirea unui nume fals) sau folosirea de calități mincinoase (o altă profesie, stare civilă, națio­nalitate etc. decât cea reală) –, după care este folosit termenul general – alte mijloace frauduloase.

S‑a arătat în doctrină^[20] că diferența între mijloacele simple și cele frauduloase este greu de făcut, de cele mai multe ori este arbitrară. Aprecierea o face judecă­torul în fiecare caz în parte. De regulă sunt considerate frauduloase mijloacele de natură a induce în eroare și persoane diligente, pe când simple sunt considerate mijloacele care pot păcăli persoane mai naive, cu puțină experiență de viață sau mai puțin precaute. 

Dar mijloacele de inducere în eroare sunt relative, ele pot fi incluse într‑o cate­gorie sau alta, în funcție de context sau de persoanele care sunt victime.

În practica judiciară și în doctrină s‑a pus problema dacă inducerea în eroare a unei instanțe de judecată cu prilejul soluționării unei cauze poate reprezenta infracțiunea de înșelăciune.

Poate fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune o instanță de judecată?

În cazul în care inculpata, căreia îi fusese atribuit un imobil în urma partajului cu soțul său, depune la dosar un înscris sub semnătură privată care atestă plata sultei către fostul soț, dar înscrisul era falsificat și a fost depus în scopul paralizării exe­cutării silite declanșate de acesta, se poate reține infracțiunea de înșelăciune în concurs cu fals în înscrisuri sub semnătură privată, având în vedere că instanța civilă a fost indusă în eroare în scopul pronunțării unei hotărâri favorabile^[21]?

Instanța a concluzionat că faptele reținute nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, deoarece o instanță, chemată să înfăptuiască un act de justiție, nu stabilește niciodată cu părțile în litigiu o relație cu caracter patrimonial și, de asemenea, nu poate fi victima unei acțiuni de inducere în eroare. 

Consider că această soluție este corectă. Este evident că în cazul unui litigiu civil aspectele relevate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare nu pot face obiectul infracțiunii de înșelăciune^[22], deoarece aceste aspecte sunt supuse dezba­terii în contradictoriu.

În același sens este și practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție^[23], în care se arată că infracțiunea de înșelăciune constituie o infracțiune contra patri­moniului prin nesocotirea încrederii în cadrul unor relații cu conținut patrimonial, iar inducerea în eroare a unei autorități nu se include în sfera relațiilor incriminate prin intermediul înșelăciunii. 

În cadrul unui litigiu civil, avocatul uneia dintre părți a depus la dosar cinci chitanțe în valoare totală de 53.000 euro pe care pretindea că i‑ar fi încasat de la partea pe care o apăra, cu scopul obligării părții adverse, Inspectoratul de Poliție C., la plata acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța supremă a arătat că „fapta nu realizează tipicitatea infracțiunii de înșelăciune. Aceasta este o infracțiune contra patrimoniului, al cărei specific constă în aceea că, în urma unor manopere dolosive ale făptuitorului sau unor elemente frauduloase, victima inducerii în eroare se angajează într‑o conduită prejudiciabilă. De esența acestei infracțiuni este aceea că făptuitorul amăgește, nesocotește încrederea acordată în cadrul unor relații cu conținut patrimonial”.

Cred că de această dată concluzia este mult prea radicală și nu concordă cu soluțiile date de‑a lungul vremii cu privire la înșelăciune.

În primul rând, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune este reprezentat de buna‑credință și încrederea reciprocă ce ar trebui să existe între subiecții rapor­turilor de ordin patrimonial^[24]. Aceasta nu înseamnă că infracțiunea de înșelăciune se poate reține doar atunci când între părți a existat o relație de încredere, pentru că aceasta nu reprezintă o situație premisă a infracțiunii. De aceea, se poate consta­ta îndeplinirea condițiilor de tipicitate și atunci când subiectul activ și cel pasiv se întâlnesc pentru prima oară, iar subiectul activ, prin manopere dolosive, îl induce în eroare pe cel pasiv, cu scopul de a obține un folos patrimonial injust, și îi creează o pagubă. 

În al doilea rând, a echivala situația tuturor autorităților ce cea a instanței de judecată este incorect, în primul rând pentru că, în cazul inducerii în eroare a orga­nelor judiciare, se vor reține cu precădere infracțiunile privind înfăptuirea justiției și poate doar în subsidiar infracțiunea de înșelăciune, pe de ală parte, în cazul invocării unor aspecte ce nu corespund adevărului, acestea pot fi combătute de partea adver­să, ca atare, hotărârea pronunțată de instanță este, de regulă, fructul dezbaterii în contradictoriu. 

În practica judiciară a fost reținută infracțiunea de înșelăciune atunci când au fost induse în eroare alte autorități și s‑a pricinuit o pagubă^[25]. 

Deși în motivare soluția este generalizată, excluzând posibilitatea reținerii înșe­lăciunii în cadrul relațiilor cu autoritățile, în speță problema pusă este cea a inducerii în eroare a unei instanțe.

Cu toate că problema vizează inducerea în eroare a unei instanțe și soluția pare a fi clară, și anume că nu vor fi întrunite condițiile de tipicitate ale înșelăciunii atunci când o parte încearcă să determine instanța să pronunțe o soluție prin înfățișarea unor acte sau fapte ce nu corespund adevărului, cred că aici lucrurile sunt mai nuanțate. Înscrisurile falsificate prezentate de avocat nu vizau fondul cauzei, vizau onorariul pe care pretindea că l‑a primit de la partea pe care o apăra. Cheltuielile de judecată pe care le fixează instanța, deși apar în dispozitiv, nu fac obiectul dez­baterii. Cu toate că în motivarea deciziei s‑a arătat că instanța le cenzurează, în sensul că le poate micșora, nu cred că vorbim aici despre o dezbatere în contra­dictoriu cu privire la existența lor. Instanța poate cenzura cheltuielile judiciare și atunci când sunt reale. În cadrul procesului instanța nu poate avea însă rol activ cu privire la acest aspect, și anume să ceară dovezi că acea plată s‑a efectuat. De asemenea, trebuie precizat că nu trebuie confundat aici subiectul pasiv (instanța) cu victima amăgirii, cea care va suferi prejudiciul, în cazul nostru partea care a pierdut procesul și care este obligată la cheltuieli. Este adevărat că se poate argumenta că și în această situație valoarea afectată în principal este înfăptuirea justiției (ca atare, ar avea prioritate aplicarea unei infracțiuni contra justiției) și doar în subsidiar este ocrotit patrimoniul, dar cred că poate constitui o temă de reflecție.

3.3. Înșelăciunea în convenții

Deși este o variantă asimilată a infracțiunii de înșelăciune prezentă și în Codul penal Carol al II‑lea și în Codul din 1969, cred că opțiunea legiuitorului la momentul elaborării Codului penal din 2014, de eliminare a acesteia din conținutul infracțiunii, a fost corectă.

Inducerea în eroare a unei persoane se poate realiza, de regulă, în momentul încheierii unui contract, a unei convenții. Ca atare, este foarte greu în practică de găsit un criteriu în funcție de care să fie incidentă această variantă, pentru că este greu de imaginat cum ar putea fi comisă o infracțiune de înșelăciune fără inducerea sau menținerea în eroare cu prilejul încheierii sau executării unei convenții. Sub regimul vechiului cod, alin. (3) al art. 215 era reținut de obicei atunci când conven­țiile erau încheiate în formă scrisă și aveau o valoare mare, indiferent că erau civile sau comerciale (de exemplu, vânzarea unei case, un contract comercial de vânzare sau de schimb etc.), deși textul nu făcea distincție.

Singura diferență care rezulta din text era aceea că infracțiunea se producea doar între părțile contractante, nu ca în varianta tip, unde scopul era cel de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust. 

3.4. Înșelăciunea prin cecuri^[26]

1) În ceea ce privește înșelăciunea prin emiterea unor file cec fără să existe provizia sau acoperirea necesară, putem constata că legiuitorul a oscilat între a incrimina distinct această faptă, ca infracțiune de sine stătătoare (Codul penal Carol al II‑lea), a o prevedea ca o variantă a infracțiunii de înșelăciune (așa cum s‑a întâm­plat în Codul penal din 1969, după modificarea suferită prin Legea nr. 140/1996) sau a nu o evidenția, așa cum se întâmplă sub regimul actualului Cod penal.

Alin. (4) al art. 215 C.pen. 1969 prevedea că „Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat de alin. (1), dacă s‑a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2)”.

Dispariția în Codul penal actual a variantei înșelăciunii prin emiterea unui cec fără acoperire nu reprezintă o dezincriminare a acesteia, ea va reprezenta în continuare o modalitate faptică prin care se poate realiza infracțiunea de înșelăciune. Însă renunțarea la infracțiunea complexă din Codul penal anterior, care absorbea și infracțiunea de emitere a unor cecuri fără acoperire, va conduce de data aceasta la reținerea unui concurs între infracțiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului^[27] (emiterea unui cec fără acoperire) și cea de înșelăciune.

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis într‑o speță^[28] că, „în contextul actualei reglementări, neexistând identitate între faptele prevăzute ca infracțiuni în cele două dispoziții (art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 și art. 244 C.pen.), raportul dintre infracțiunea prevăzută de în Legea nr. 59/1934 și infracțiunea de înșelăciune este stabilită de dispozițiile finale ale alin. (2) al art. 244 C.pen., conform cărora, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni”. 

Consider că soluția corectă pentru această situație de fapt este reținerea infracțiunii prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, în concurs varianta tip a infracțiunii de înșelăciune [art. 244 alin. (1) C.pen.].

Nu se poate reține înșelăciunea prin folosirea de mijloace frauduloase^[29], întru­cât cecul, pentru care nu există disponibil la tras, nu reprezintă un mijloc fraudulos. Doar în situația în care fila cec ar fi una falsificată s‑ar putea reține înșelăciunea săvârșită prin mijloace frauduloase, dar în această situație în încadrarea juridică nu se va reține infracțiunea de înșelăciune, ci aceea de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată [care poate intra în concurs cu infracțiunea de înșelăciune în varianta tip – art. 244 alin. (1) C.pen.]. 

Această soluție este în concordanță cu practica judiciară mai veche a Înaltei Curți, conform căreia s‑a reținut că fila cec reprezintă un mijloc fraudulos dacă:
– a fost folosită de o persoană care nu avea dreptul de a utiliza cecuri, depă­șindu‑și atribuțiile^[30], sau
– o persoană a utilizat o filă cec care fusese anterior declarată de titular ca fiind furată. 

„Se va reține în aceste situații înșelăciune realizată prin mijloace frauduloase, și nu înșelăciune realizată prin cecuri fără acoperire, deoarece în această din urmă situație ar trebui ca cecul să fie emis cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 59/1934”^[31].

Conform doctrinei, „mijloacele frauduloase sunt acele procedee care prin ele însele sunt apte să creeze o deformare a realității, dincolo de abilitatea autorului sau naivitatea victimei”^[32]. În situația cecurilor emise fără disponibil în cont vorbim despre tipizate reale, care sunt completate cu date reale (trăgătorul are un cont des­chis la acea bancă, persoana care semnează cecul este autorizată să dea dispo­ziție de plată băncii), doar că dispoziția dată trasului nu poate fi îndeplinită.

De aceea, cred că emiterea unei file cec pentru care nu exista disponibil în cont nu poate reprezenta un mijloc fraudulos. Opinia este concordantă cu soluțiile existente în practica judiciară sub regimul Codului penal anterior, când inducerea în eroare prin emiterea unui cec pentru care nu exista acoperire era încadrată juridic în art. 215 alin. (1), (3), (4) [eventual (5), dacă se produceau consecințe deosebit de grave], fără reținerea alin. (2).

Consider că nici în situația în care banca a dat o interdicție trăgătorului să emită cecuri fila astfel emisă nu poate reprezenta un mijloc fraudulos, deoarece avem dispoziție expresă pentru această situație în art. 84 din Legea nr. 59/1934. Cred că încadrarea juridică ce se poate reține este: art. 84 pct. 1 (emiterea unui cec fără a avea autorizarea trasului) și pct. 2 (emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient) din Legea nr. 59/1934, iar dacă beneficiarul este indus în eroare, se va reține în concurs și înșelăciune în varianta tip.

2) O altă problemă interesantă legată de inducerea în eroare prin emiterea unui cec fără acoperire în cont este aceea dacă, după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, Decizia nr. IX din 24 octombrie 2005^[33] pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într‑un recurs în interesul legii mai sunt de actualitate.

Este de precizat că sub regimul vechiului Cod penal a existat o practică neunitară privind încadrarea juridică a faptelor de încheiere a unor contracte și lăsarea cu titlu de garanție a unei file cec în alb, urmată de neplata debitului și imposibilitatea creditorului de a‑și recupera prejudiciul. Unele instanțe considerau că nu poate fi reținută infracțiunea de înșelăciune prin cecuri în sarcina inculpatului și pronunțau soluții de achitare, pe motiv că în raportul juridic comercial creditorul a fost înștiințat de debitor că nu are acoperire în cont și, cu toate acestea, a acceptat o filă cec necompletată, ca atare, nu mai putea fi vorba despre o inducere în eroare. Alte instanțe condamnau pentru infracțiunea de înșelăciune prin cecuri [art. 215 alin. (1), (3), (4) C.pen. 1969], altele condamnau pentru infracțiunea de emitere a unui cec fără acoperire (art. 84 din Legea nr. 59/1934). 

Prin Decizia nr. IX/2005, pronunțată într‑un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a unificat practica, stabilind că:
„1. Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau asupra unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s‑a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracțiunea de înșelăciune, prevă­zută în art. 215 alin. (4) C.pen.
2. Dacă beneficiarul cecului are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934”.

Reproducerea în dispozitiv a textului art. 215 alin. (4) C.pen. 1969, cu concluzia că această faptă reprezintă infracțiunea de înșelăciune (ce altceva putea repre­zenta?), fără stabilirea unei situații de fapt care să fi impus o asemenea dezlegare, a condus la concluzia că, ori de câte ori beneficiarul cecului știe că nu există acoperire în cont, nu se poate reține în sarcina inculpatului infracțiunea de înșelăciune, ci doar cea de emitere a unui cec fără acoperire (art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934). 

Dar situațiile de fapt reunite în această concluzie erau extrem de diverse.

a) O primă situație posibilă era cea în care debitorul din raportul comercial (trăgătorul) era lipsit de lichidități, dar era de bună‑credință și dorea să își achite datoria, însă intra într‑un blocaj financiar. În această situație ar fi trebuit reținută infracțiunea de emitere a unui cec fără acoperire, pentru că lipsea intenția de inducere în eroare (buna‑credință putea rezulta, spre exemplu, din faptul că debitorul era dispus să restituie marfa sau măcar o parte din marfa achiziționată, din faptul că era dispus să facă o compensare cu creditorul său etc.).

Concluzia din decizie era valabilă pentru această situație în care debitorul era de bună‑credință, dorea să își achite datoria, dar nu reușea. Firește că în acest caz nu vorbeam despre o inducere în eroare, nu îi puteam imputa debitorului decât faptul că a încălcat dispozițiile legale referitoare la cec, emițând un cec pentru care știa că nu are acoperire în cont, ca atare, se putea reține infracțiunea din legea cecului, care este o infracțiune de pericol.

Situația era clară și bine rezolvată în situația în care cecul era completat, pentru că, dacă se lăsa drept garanție o filă cec necompletată, se putea pune întrebarea dacă subzistă chiar și această infracțiune, dat fiind că cel care era creditor a încălcat la rândul său legea, primind o filă cec care nu corespundea condițiilor de formă impuse de lege, ca atare, se putea invoca faptul că el știa că acest cec nu este legal emis.

b) O a doua situație era aceea în care făptuitorul avea intenția de a induce în eroare.

În cauzele penale se putea constata că acela care lăsa o filă cec drept garanție de cele mai multe ori clădea o relație de încredere cu cel pe care urma să îl inducă în eroare. Spre exemplu, încheia mai multe contracte de valoare mai mică unde era foarte serios, plătea prețul la data fixată, după care încheia un contract de valoare mai mare, elibera o filă cec drept garanție, nu își îndeplinea obligația și de cele mai multe ori dispărea fizic (era de negăsit la telefon, la sediul social etc.). 

Existau și situații în care între cei doi comercianți nu exista o relație de încredere, se aflau la primul raport comercial. Reaua‑credință, intenția de a induce în eroare rezulta, spre exemplu, din faptul că debitorul (trăgătorul) încheia contracte de valoare foarte mare sau achiziționa într‑o perioadă scurtă de timp mărfuri de o mare varietate (cereale, ciment, produse chimice etc.) pentru care lăsa file cec drept garanție, deși firma în numele căreia încheia contractul nu avea lichidități sau un patrimoniu care să îi permită să achite astfel de sume. Făptuitorul refuza ulterior, chiar în situația în care era arestat preventiv, să recupereze prejudiciul în natură (prin restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului) sau prin plata prețului, invocând că la rândul său a vândut mărfurile și nu a primit plata, fără a putea indica însă societățile către care a vândut mărfurile. În situații de acest gen rezulta cu certitudine faptul că exista o intenție de inducere în eroare, iar eliberarea filei cec drept garanție era doar o modalitate de realizare a infracțiunii de înșelăciune.

Deși „beneficiarul cecului avea cunoștință, în momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras”, așa cum se spunea în decizia dată în recursul în interesul legii, nu era corectă reținerea în asemenea situație a infracțiunii din legea specială (care, fiind una de pericol, nu permitea nici măcar din punct de vedere teoretic recuperarea prejudiciului). Este evident că aici trebuia reținută o infracțiune de înșelăciune. 

Constatăm astfel că raționamentul din decizia Înaltei Curți este greșit. Chiar dacă creditorul știa că nu există acoperire pentru cecul respectiv la momentul emiterii, nu însemna că el accepta faptul că nu se va face plata, că i se va cauza un prejudiciu. Accepta doar o amânare a plății până când debitorul ar fi avut lichidități. Când analizăm existența infracțiunii de înșelăciune, trebuie să ne raportăm la obiectul contractului, la obligațiile trasate pentru fiecare parte. Inducerea în eroare (ele­mentul material al infracțiunii de înșelăciune) trebuie analizată prin prisma intenției de îndeplinire a obligației de plată. Faptul că plata se făcea prin intermediul filei cec, dacă aceasta era una emisă legal sau nu, era o problemă care putea pune în discuție reținerea sau nu a variantei agravate [alin. (4) al art. 215 C.pen. 1969]. Infracțiunea de înșelăciune subzista ori de câte ori exista inducerea în eroare și se crea o pagubă, indiferent în ce modalitate ar fi trebuit să se facă plata (în numerar, în natură, titluri de credit etc.).

De aceea, cred că soluția corectă într‑o astfel de situație nu era reținerea infracțiunii de emitere a unui cec fără acoperire, ci a infracțiunii de înșelăciune, dar fără posibilitatea reținerii variantei agravate prevăzute în alin. (4) [încadrarea corectă ar fi fost „înșelăciune în contracte” – așa cum era denumită informal înșelă­ciunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C.pen. 1969].

De altfel, cecul, fiind un înscris formal, trebuie să îmbrace forma scrisă și să cuprindă mențiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 59/1934 în art. 1 (denumirea de cec și ordinul necondiționat de a plăti, numele trasului, arătarea locului unde plata trebuie făcută, arătarea datei și locului emiterii cecului, semnătura și numele în clar al trăgătorului.) Conform art. 2 din lege, titlul căruia îi lipsește una dintre aceste mențiuni (legea instituie totuși două derogări pentru locul de plată și locul unde a fost emis) nu va fi socotit cec. Ca atare, din perspectiva legii, nu se putea vorbi despre întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, deoarece fila necompletată (sau care nu conținea data la care a fost emisă) nu putea fi considerată un cec. Conform aceluiași raționament, nici atunci când subzista inducerea în eroare nu ar fi trebuit să se rețină forma calificată a infracțiunii de înșelăciune prin emiterea unui cec fără acoperire.

Având în vedere aceste aspecte, dar și faptul că inducerea în eroare a unei persoane prin emiterea unui cec pentru care nu există acoperire în cont are sub regimul noului Cod penal o altă încadrare juridică decât cea stabilită în Decizia nr. IX/2005 a Înaltei Curți, consider că această dezlegare dată în recurs în interesul legii nu mai este de actualitate.

§4. Asemănări și deosebiri ale infracțiunii de înșelăciune cu alte infracțiuni

Așa cum s‑a spus în doctrină^[34], furtul, abuzul de încredere și înșelăciunea repre­zintă „triumviratul infracțiunilor contra patrimoniului”. Deși conținutul acestor infracțiuni s‑a bucurat de o oarecare stabilitate în timp, dezbaterile privind înca­drarea juridică a unor fapte aflate la granița dintre cele trei infracțiuni sunt la fel de vii azi ca în urmă cu un secol. 

4.1. Comparația înșelăciune – abuz de încredere

Dacă din punct de vedere teoretic distincția între infracțiunea de înșelăciune și abuz de încredere este una clară, din punct de vedere practic, uneori demarcația este una greu de realizat, pentru că este dificil de știut cu ce intenție a acționat făptuitorul, atunci când și‑a însușit bunul de la victimă (dacă a acționat cu viclenie, cu intenția de a induce în eroare sau dacă ideea de a păstra bunul a survenit ulterior, atunci când deja îl deținea). 

La stabilirea încadrării juridice se va ține seama de natura activității inițiale a subiectului activ.

La abuzul de încredere făptuitorul își însușește prin intervertirea posesiei un lucru care se află în mâinile sale (în baza unui depozit, a unui contract de închiriere, mandat etc.).

La înșelăciune făptuitorul dobândește bunul care se află la victimă prin inducerea în eroare, prin amăgirea acesteia.

Aceste infracțiuni nu pot fi reținute în concurs cu privire la același bun, pentru că nu este posibil ca acesta să se afle și la făptuitor, și la victimă în același timp.

Dacă rezoluția infracțională privind refuzul restituirii bunului exista înainte de încheierea contractului, iar încheierea acestui contract era o modalitate de inducere în eroare a victimei, se va reține infracțiunea de înșelăciune. Dacă decizia privind nerestituirea a fost luată după ce bunul a intrat în stăpânirea subiectului activ, se va reține abuz de încredere. Refuzul de restituire nu este de această dată un act de inducere în eroare, ci o intervertire (frauduloasă) a posesiei, o deturnare a lucrului altuia ce se găsea însă în mâinile făptuitorului, în baza unui raport juridic.

De exemplu, dacă victima lasă un autovehicul la un service spre a fi vopsit, dar mașina nu îi mai este restituită, decizia fiind luată de cel care deține service‑ul la câteva zile după primirea autovehiculului, se va reține abuz de încredere.

Dacă însă o societate face o ofertă promoțională de vopsire în mod gratuit a unor autovehicule la o sucursală a sa din Turcia, autovehiculele sunt scoase din țară și nu mai sunt restituite, după care se constată că firma nu are o existență reală și că aceasta era modalitatea prin care făptuitorul urmărea să intre în posesia mașinilor, se va reține infracțiunea de înșelăciune.

4.2. Comparația înșelăciune – furt

Pot exista uneori dificultăți în a stabili dacă fapta trebuie încadrată ca furt sau ca înșelăciune, pentru că, uneori, făptuitorul, pentru a putea sustrage mai ușor un bun, inițiază un dialog cu victima și, prin amăgire, creează terenul prielnic pentru săvârșirea furtului.

În cazul infracțiunii de furt, subiectul activ ia bunul care nu îi aparține din posesia sau detenția altuia. La înșelăciune, subiectul activ obține prin fraudă un bun, cauzând o pagubă.

La furt nu vorbim în mod obligatoriu despre o pagubă (de exemplu, în cazul sustragerii unor înscrisuri), pe când la înșelăciune pricinuirea unei pagube este o condiție de tipicitate.

În cazul infracțiunii de înșelăciune, obținerea bunului este posterioară inducerii în eroare. „Înșelăciunea se mai deosebește de celelalte infracțiuni contra patrimo­niului, prin aceea că, pe când la celelalte infracțiuni dreptul părții vătămate sub raport juridic rămâne neatins, pentru că subiectul activ își creează numai o putere, o stăpânire de fapt, la înșelăciune este vorba de o adevărată sustragere (…), adică partea vătămată pierde un drept, pe care îl dobândește subiectul activ”^[35].

Spre exemplu, într‑o speță s‑a reținut că inculpatul, după ce a vândut un auto­turism, s‑a prezentat la posesorul acestuia (căruia autoturismul îi fusese lăsat în grijă de cumpărător) și a afirmat în mod mincinos că ar avea acordul proprietarului să folosească autoturismul pentru câteva zile. După ce a intrat în posesia mașinii, inculpatul a refuzat să o restituie. În speță s‑a reținut infracțiunea de înșelăciune, cu motivarea că autoturismul a fost luat de la posesor cu consimțământul acestuia, obținerea consimțământului prin vicleșug neechivalând cu lipsa lui^[36]. Consider că soluția este corectă, nu poate fi reținută infracțiunea de furt, întrucât bunul nu a fost luat fără consimțământ, și nici infracțiunea de abuz de încredere, deoarece posesorul nu i‑a încredințat mașina de bunăvoie, ci ca urmare a inducerii în eroare.

Într‑o altă speță^[37] s‑a reținut infracțiunea de înșelăciune în sarcina inculpaților care, aflați într‑un magazin cu autoservire, au ascuns mai multe produse într‑un ambalaj al unuia mai ieftin, achitând la casă prețul inscripționat pe acest ambalaj, cu motivarea că inculpații au indus în eroare persoanele de la casa de marcat, făcându‑le să creadă că au cumpărat produsul mai ieftin. De această dată consider că infracțiunea care trebuia reținută este cea de furt, pentru că inculpații au sustras bunurile pe care le‑au ascuns în ambalajul altui bun. În momentul în care bunurile au fost ascunse, ele au fost scoase din sfera de stăpânire a supermarketului, chiar dacă inculpații au rămas în interiorul autoservirii. Este o situație similară cu cea în care inculpații ar fi ascuns bunurile în buzunar și ar fi trecut de casa de marcat fără a le declara și plăti.

4.3. Comparația înșelăciune – abuz de încredere în frauda creditorilor [art. 239 alin. (2) C.pen.]

Conform art. 239 alin. (2) C.pen., „se sancționează fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă credi­torului”.

Incriminarea acestei fapte prin intermediul Codului penal din 2014 a condus la o concurență cu infracțiunea de înșelăciune, astfel încât fapte pe care în mod tradițional le găseam încadrate în infracțiunea de înșelăciune le regăsim acum încadrate și în art. 239 alin. (2) C.pen.

Distincția între cele două infracțiuni ar putea consta în faptul că abuzul de încre­dere în frauda creditorilor se poate reține atunci când sunt achiziționate bunuri sau servicii de valoare mică și pentru care, în mod tradițional, plata se face ulterior, după consumarea bunului sau îndeplinirea serviciului (alimentarea cu carburant, coman­da făcută la restaurant, efectuarea unei curse cu taxiul), iar recuperarea în natură nu mai este posibilă. Condiția necesară pentru existența infracțiunii este ca autorul să știe înainte de a achiziționa bunurile sau serviciile că nu va putea plăti. Ca atare, și în cazul acestei infracțiuni se obține un folos patrimonial injust și se prici­nuiește o pagubă. Deși există implicit o inducere în eroare, prin omisiunea făptuitorului de a aduce la cunoștință că nu va putea plăti, această inducere în eroare nu trebuie probată de organele judiciare, este suficient să se facă dovada că la momentul achiziționării bunurilor sau serviciilor făptuitorul nu le putea plăti (o probă privind condiții obiective, nu ca în cazul înșelăciunii, unde probele se axează pe latura subiectivă). Dacă autorul are cu ce plăti, dar refuză să o facă, nu suntem în prezența acestei infracțiuni, se va reține, după caz, înșelăciune sau un litigiu civil.

Pentru celelalte contracte încheiate prin inducere în eroare se va aplica în continuare infracțiunea de înșelăciune.

Problema este aceea că din textul de lege nu rezultă faptul că cele două infrac­țiuni se aplică pentru clase de bunuri sau servicii distincte, o asemenea concluzie ar putea reieși doar din analiza motivului pentru care legiuitorul a considerat necesară incriminarea faptei de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

În practica judiciară de după intrarea în vigoare a noului Cod penal fapta de a induce în eroare prin folosirea unui cec pentru care nu există acoperire a fost calificată de unele instanțe ca fiind infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor^[38].

Dată fiind practica îndelungată a instanțelor de a reține pentru această faptă infracțiunea de înșelăciune (în concurs cu cea de emitere a unui cec fără acoperire, după intrarea în vigoare a noului cod) și date fiind relațiile sociale pe care legiuitorul a intenționat să le protejeze prin intermediul infracțiunii de abuz în frauda credi­torilor [art. 239 alin. (2)], nu cred că se justifică o asemenea schimbare de optică în ceea ce privește încadrarea juridică a acestor fapte.

§5. Concluzie

Deși este o infracțiune care nu a cunoscut mari variații în ceea ce privește conținutul elementelor de tipicitate, putem constata că infracțiunea de înșelăciune continuă să nască vii dezbateri. 

În căutarea unor răspunsuri la multe dintre întrebările legate de această infrac­țiune ar trebui poate să plecăm de la conceptul de bună‑credință. Ori de câte ori vom putea constata că s‑a acționat cu bună‑credință, infracțiunea de înșelăciune nu este incidentă.

Note de subsol

^[1] http://old.mpublic.ro/activitate/BILANT2005_ANEXA5.pdf, consultat în octombrie 2022.

^[2] https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/raport_activitate_2020.pdf, consultat în octombrie 2022.

^[3] În 1996 au intrat în faliment Bancorex, Banca Dacia Felix, Credit Bank, în 1999 Banca Albina și Bankcoop, în anul 2000 Banca Internațională a Religiilor, iar în 2002 Banca Română de Scont și Banca Turco‑Română.

^[4] https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/raport_activitate_2011_ro.pdf, consultat în octombrie 2022.

^[5] Codul penal Carol al II‑lea. Vol. III. Partea specială, adnotat de C.G. Rătescu, I. Ionescu‑Dolj, I.Gr. Periețeanu, V. Dongoroz, H. Asnavorian, Tr. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Ed. Librăriei Socec & Co, S.A., București, 1937, p. 549.

^[6] „De asemenea, cei care au făcut ceva cu intenție pot fi acuzați și de stellionatus, dacă nu există altă acuzație penală care să fie formulată împotriva lor; pentru că, la fel cum în procesele private există acțiune frauduloasă, în delictele publice pot fi urmăriți penal pentru stellionatus. Astfel, acolo unde nu există un delict anume, putem acuza de stellionatus. Aceasta are loc în principal atunci când cineva a ascuns că este obligat sau a înstrăinat ori schimbat sau a dat cu rea‑credință în plată cuiva ceva cu care s‑a obligat față de altul. De asemenea, atunci când cineva a înlocuit bunuri sau le‑a distras pe cele care erau solicitate ori le‑a deteriorat, va fi considerat vinovat de stellionatus. La fel, dacă cineva a acționat cu impostură sau a colaborat în detrimentul altuia, poate fi acuzat și de stellionatus. Și, după cum s‑a spus în general, în lipsa denumirii delictului, are loc această acuzație penală, nefiind necesară exprimarea tipului de delict” (Ulpianus, Lib. VIII, De officio proconsulis, citat de L.M. Robles Velasco, El artículo 1.862 del código civil español y el delito de Stellionatus en la Conventio Pignoris, în Revista Critica de Derecho Inmobiliario (RCDI), 688: 513-522., consultat la 2 noiembrie 2022.

^[7] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, ed. a 2‑a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 502.

^[8] Secțiunea, fără a utiliza denumiri marginale, cuprindea și infracțiunea de șantaj și infracțiuni privind drepturile de proprietate intelectuală.

^[9] „Cu aceeași pedeapsă se va pedepsi cel ce, prin amenințare verbală sau în scris de‑a face revelațiuni sau imputațiuni difamatorii va fi stors sau va fi cercat să stoarcă, fie bani, fie efecte de valoare, fie iscălitură sau remitere de acte sau scrisuri oare‑care care ar conține sau ar opera o obligațiune, o liberațiune sau dispozițiune”.

^[10] În redactarea modificată prin Decretul nr. 15/1970.

^[11] M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

^[12] Am utilizat, pentru variantele agravate, denumirile informale care sunt utilizate în practica judiciară: înșelăciune prin mijloace frauduloase, înșelăciune în convenții, înșelăciune prin cecuri.

^[13] Conform art. 1214 C.civ., „(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s‑a aflat într‑o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
(2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s‑a aflat nu a fost esențială.
(3) Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.
(4) Dolul nu se presupune”.

^[14] Codul penal Carol al II‑lea adnotat, op. cit., p. 549.

^[15] F. Muñoz Conde, Derecho penal. Parte especial, decimocuarta edición, Tirant lo Blanch, Valencia, 2002, p. 412.

^[16] Codul penal Carol al II‑lea adnotat, op. cit., p. 554.

^[17] Ibidem, p. 550‑551.

^[18] Trib. jud. Bistrița Năsăud, dec. pen. nr. 478/1970, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969‑1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 245: „Acela care induce în eroare o persoană, afirmându‑i în mod mincinos că vine din partea unui frate al acesteia, care are nevoie de o sumă de bani cu împrumut și astfel obține suma respectivă, pe care și‑o însușește, comite infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C.pen. (din 1969 – n.n.)”.

^[19] Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 2325/1972, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu 1969‑1975, op. cit., p. 246: „Fapta inculpatei de a fi obținut bani și alte foloase materiale de la persoanele vătămate pentru a le vindeca copiii – prin farmece și descântece –, pretinzând că este autorizată să exercite această activitate, constituie infracțiunea de înșelăciune. (…) Simpla afirmație făcută de inculpată că poate vindeca prin farmece și descântece, având autorizație în acest sens, nu constituie un «mijloc fraudulos» din acelea la care se referă art. 215 alin. (2) C.pen. (din 1969 – n.n.), nefiind însoțită și de alte elemente de convingere de natură a o întări (spre exemplu, atestări scrise de la alte persoane că au fost vindecate prin metodele folosite de inculpată; o autorizație”).

Trib. jud. Hunedoara, s. pen., dec. nr. 135/1969, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu 1969‑1975, op. cit., p. 246: „Fapta de a practica în mod obișnuit ghicitul, prezicerea viitorului ori vră­­ji­toria constituie o formă de amăgire, deci o modalitate de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune”.

Trib. Mun. București, s. I pen., dec. nr. 1329/1976, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976‑1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 223.

^[20] Codul penal Carol al II‑lea adnotat, op. cit., p. 550‑554.

^[21] C.A. București, s. I pen., sent. nr. 232/F din 19 decembrie 2016, www.rolii.ro.

^[22] Declarațiile date în fața instanței sau aspectele prezentate în cererea de chemare în judecată nu întrunesc condițiile de tipicitate nici pentru infracțiunea de fals în declarații. A se vedea C. Rotaru, Infracțiuni de fals. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București 2007, p. 137.

^[23] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 449 din 8 decembrie 2015, www.scj.ro.

^[24] V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. a 7‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 369.

^[25] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 390/2006, în G. Bodoroncea ș.a., Codul penal adnotat, Ed. C.H. Beck, București, 2007: „Solicitarea de decontare a contravalorii cupoanelor de către inculpat, susținute de afirmația neadevărată că a desfășurat activități comerciale de cumpărare, iar apoi de vânzare a îngrășămintelor chimice, constituie activități de inducere în eroare, în sensul art. 215 alin. (2) și (5) C.pen. (din 1969 – n.n.), cauzându‑se un prejudiciu de 2.069.159.200 lei Ministerului Agricul­turii, Alimentației și Pădurilor”.

^[26] Ideile expuse în această secțiune au fost tratate în studiul Relevanța penală a emiterii unor cecuri fără acoperire în cont și evoluția încadrării juridice a unor astfel de fapte sub regimul vechiului și noului Cod penal, publicat în Liber amicorum Viorel Pașca, Ed. Universul Juridic, București, 2022.

^[27] M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934.

^[28] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 146 din 28 ianuarie 2015, www.scj.ro.

^[29] La Întâlnirea de practică neunitară în materie penală a președinților curților de apel din 2015 s‑a reținut că încadrarea corectă ar fi art. 215 alin. (1) și (2) C.pen. 1969 în concurs cu art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, fila cec fiind în acest caz mijlocul fraudulos la care se referă alin. (2) al art. 244 C.pen.

^[30] C.S.J., s. pen., dec. nr. 1927/2002, citată de I. Kuglay, în G. Bodoroncea ș.a., op. cit., p. 784.

^[31] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1488/2002, citată de I. Kuglay, în G. Bodoroncea ș.a., op. cit., p. 784.

^[32] V. Cioclei, op. cit., p. 375.

^[33] M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006.

^[34] Codul penal Carol al II‑lea adnotat, op. cit., p. 548.

^[35] Codul penal Carol al II‑lea adnotat, op. cit., p. 548.

^[36] C.A. Suceava, dec. pen. nr. 635/1999, citată de I. Kuglay, în G. Bodoroncea ș.a., op. cit., p. 787.

^[37] C.A. București, s. I pen., dec. nr. 91/1999, citată de I. Kuglay, în G. Bodoroncea ș.a., op. cit., p. 786.

^[38] Jud. Toplița, sent. pen. nr. 24 din 3 februarie 2016, www.sintact.ro, consultat în octombrie 2022. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. (2) C.pen., pentru că, în calitate de administrator al unei societăți, a achiziționat două moto‑fierăstraie, iar plata a făcut‑o cu o filă cec pentru care s‑a constatat ulterior că nu există disponibil în cont.