Dreptul la prezumția de nevinovăție ca principiu constitutiv

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 726-737.

Dreptul modern se diferențiază de cel al comunităților primitive prin faptul că el devine preponderent cooperativ, prin faptul că elimină, pe cât posibil, pedepsele, rezervând dreptului penal, care era odată tot dreptul, un rol secundar și subsidiar^[1]. Interzicerea torturii și tratamentelor inumane ori degradante^[2], a sclaviei sau oricărei alte forme de dependență^[3] și încadrarea strictă a utilizării pedepselor rezultă din această mutație. Încadrarea supralegislativă a procedurilor represive are același fundament opozițional. Unul dintre aspectele fundamentale ale acesteia este instituirea unei prezumții generale de nevinovăție. Ea este subsumabilă, la rândul ei, diferențierii societăților moderne, civilizate (adică bazate pe dreptul civil) de cele primitive, penalizate (adică bazate pe dreptul penal). Prezumția de nevinovăție este fondatoare pentru civilizația modernă, prin diferență.

Pentru a înțelege scopul real al acestei prezumții, trebuie, în consecință, să vedem, mai întâi de toate, ce funcții îndeplinește ea în societățile civilizate, prin opoziție față de funcțiile pe care un fel de prezumție inversă le-a îndeplinit în societățile primitive. Apoi trebuie să vedem care este diferența între cele două tipuri de societate în ce privește mijloacele prin care este obținută pacea socială. Doar aplecându-ne asupra scopurilor și mijloacelor vom ajunge să definim obiectul real al prezumției de nevinovăție, depășind ideea, proprie cadrului de analiză devenit clasic, că ea se situează doar în limitele procedurilor penale sau, uneori, asimilate acestora. Mișcarea aceasta de extindere există deja (chiar dacă, de cele mai multe ori, este parțială) în unele analize realizate în interiorul cadrului clasic, dar ea nu este conștientă, cel mai adesea, de propriile cauze și/sau de propriile valențe. Tocmai această conștientizare este cea care va rescrie rezultatele juridice și, pornind de aici, meta-juridice ale instituirii și utilizării prezumției.

Rostul prezumției de nevinovăție este mai profund decât pare la prima vedere. Este vorba, în esență, de garantarea conservării fundamentului societății civilizate. Cum această societate se constituie opozițional față de societățile primitive, trebuie să vedem care este aspectul fondării sociale primitive pe care încearcă să îl evite societatea civilizată prin instituirea prezumției de nevinovăție. În consecință, prima întrebare este pe ce se baza pacea internă a grupului primitiv și de ce nouă, modernilor, ni se pare problematic acest fundament.

Liantul societăților primitive era asemănarea naturală dintre membrii grupului, care ducea la asamblarea lor mecanică, instinctivă, într-o conștiință comună^[4]. Pentru ca pacea socială să fie păstrată, în acest tip de grup trebuia ca orice dizidență – și mai ales cea structurată (facțiunea) – să fie eliminată, căci liantul social primitiv era conformarea față de o conștiință comună fără fisură. Orice scindare care ar fi putut crea o falie socială, mai ales permanentă, un clivaj, trebuia acoperită, rapid și ferm. Procedurile penale aveau, în primul rând, acest scop. Ele nu ținteau doar să pedepsească un individ, cum suntem obișnuiți să gândim aproape automat în societățile actuale, ci să elimine facțiunile și, astfel, să reunifice societatea. Pedeapsa era deci fondatoare și, odată ce grupul era constituit, re-fondatoare. Chiar societăți pe care noi le considerăm mai evoluate, cum sunt polisurile democrațiilor antice, păstrează ideea. De exemplu, la Atena cei care nu acceptau reintegrarea, prin procedura numită ostracizare, erau alungați. Pedeapsa era folosită pentru a îndepărta din cetate pe cei a căror influență, dacă devenea excesivă, putea cauza tulburări populare sau putea compromite instituțiile democratice^[5]. Scopul procedurilor penale era deci garantarea nescindării conștiinței comune, care asigura pacea. Ele proceduralizau o răspundere care era prin natură, și înainte de toate, colectivă. Toți cei care erau diferiți erau prezumați a fi vinovați de disidență față de unitatea fără falii a societății.

Societatea civilizată se construiește, prin opoziție, pe perpetuarea faliilor, a clivajelor sociale care polarizează oamenii în părți ale întregului, a căror diferență față de facțiunile primitive este marcată prin faptul că grupurile diferite sunt constitutive pentru întregul social, sunt partide, adică părți intrinseci întregului, nu fracționări ale acestuia, facțiuni. Aceste părți structurate ale conștiinței comune nu trebuie eliminate, ci, dimpotrivă, prezervate. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru că face parte dintr-un partid (adică se situează de o parte sau alta a unui clivaj social), pentru că nu se conformează deplin, pentru că este partizan, cerințelor vreunei conștiințe comune fără falie. Procedurile penale nu mai pot juca rolul de eliminare a diversității. De aceea, ele sunt strict individuale. Răspunderea penală modernă individualizează o răspundere abstractă, nu colectivă. În toate societățile civilizate răspunderea penală colectivă este prohibită. Pacea socială trebuie obținută altfel decât prin eliminarea diversității. Niciun om care acționează altfel decât ceilalți nu este considerat a priori vinovat de fapte contra conștiinței comune (in-fracțiuni, adică fapte care sunt favorabile fracționării), ci doar situat, în mod legitim, de o parte sau de alta a unui clivaj, situat diferit. Se instituie astfel o prezumție generală de nevinovăție. Scopul ei este păstrarea pluralismului, prin interzicerea pedepsirii diferențelor legitime.

Rostul instituirii prezumției de nevinovăție nu este, așadar, în societățile moderne, doar apărarea siguranței persoanei, ci și apărarea fundamentelor societății civilizate însăși: pluralismul și dreptul de a fi diferit, de a avea o personalitate. Această apărare este necesară pentru a evita recăderea în primitivism, barbaria. Orice prezumție de vinovăție neagă civilizația însăși. Scopul principal al prezumției de nevinovăție este deci obținerea păcii sociale într-o societate care este bazată pe diferențe.

O societate civilizată pluralistă va trebui să utilizeze alte mijloace decât cele folosite de primitivi pentru a obține pacea socială. Dacă în societățile primitive pacea era obținută prin pedepsirea celor diferiți, care presupunea în esență, eliminarea lor, fizică sau juridică, sau punerea lor la marginea societății, margine, la nevoie, sacrificabilă, în societățile civilizate mijloacele prin care este obținută pacea socială sunt subsumabile ideii de integrare a conflictelor în structura de bază a societății.

În ochii noștri, societățile primitive se deosebesc cu greu de un grup animal. Pentru noi, un primitiv nu este pe de-a-ntregul om; el rămâne în mare măsură un animal. Această prejudecată, prezentă întotdeauna în fundalul filosofiei europene moderne, devine uneori explicită. De exemplu, Leibnitz scria că „trebuie să fii la fel de abrutizat ca sălbaticii americani pentru a le aproba cutumele, pline de o cruzime care uneori o depășește pe cea a sălbăticiunilor”^[6]. Cum comenta Léon Poliakov, „toate superstițiile epocii europene a științei par să își fi dat rendez-vous în aceste câteva cuvinte”^[7]. Dar aceasta nu înseamnă că ideea pe care ele o exprimă nu este fondatoare pentru societățile noastre. Dimpotrivă, faptul că i-am perceput pe primitivi ca pe niște ființe instinctuale ne-a permis să ne auto-considerăm ca fiind raționali și capabili să construim o societate bazată pe rațiune, nu pe agregarea naturală. În realitate dihotomia poate să nu aibă niciun fundament, căci primitivii nu erau atât de iraționali cum suntem noi dispuși să credem, iar noi suntem departe de a fi raționali, cum ne place să pretindem. Dar construirea rațională a societății nu descrie o realitate, ci este un concept normativ, unul a cărui funcție este să ne oblige să tindem către o nouă realitate.

Pentru că ne pretindem raționali, suntem obligați să încercăm să construim o societate bazată pe rațiune, nu pe instincte. Și cum noi considerăm că societățile primitive erau ca niște turme de oameni, încă pe jumătate animale, care credeau instinctiv că situarea în grup este întotdeauna protectoare, noi nu mai vrem să trăim într-o astfel de turmă, îi devoalăm mistificarea, pe care primitivii nu erau capabili să o perceapă: faptul că turma, prin mișcările pe care le face, nu-i apără pe toți membrii săi, că întotdeauna marginile turmei sunt sacrificate. Nu este însă vorba doar de mecanismul prin care este sacrificat un individ, oferit ca pradă prin ținerea la margine, sacrificiu care scapă restul turmei de prădătorii care o atacă, ci și de asigurarea păcii interne, prin canalizarea violenței către marginile societății și eliminarea ei prin sacrificarea acestor margini. Sacrificarea celor care pun în pericol unitatea, pentru că ar putea declanșa violența în interiorul grupului, era mijlocul prin care grupul primitiv își construia pacea interioară. De data aceasta, prădătorul extern lipsește. Pericolul este facțiunea, scindarea internă, divizarea conștiinței comune. Eliminarea fracționării, printr-o pedepsire exemplară a celor care o induc – infractorii – este cea care asigură formarea grupului, fondarea lui.

După ce grupul a fost fondat, prin această purificare inițială de orice diferență, trebuie vegheat ca facțiunile să nu reapară. Precauția impune detectarea periodică a celor care ar putea crea facțiuni și refacerea unității, prin refacerea procedurii pedepsei fondatoare. Aceasta presupune determinarea unui individ sau unui grup, situat la marginea societății – margine simbolică de data aceasta –, a căror sacrificare reface pacea amenințată de fracționare. Canalizarea violenței asupra unei sau unor persoane ținute de toată comunitatea ca fiind sursa tuturor relelor și a tuturor violențelor, pentru a obține, prin sacrificarea lor, prin linșajul refondator, pacea socială, este mijlocul prin care unitatea grupului este garantată. Faptul că în fazele ulterioare de evoluție ale comunităților primitive persoanele care încarnează răul sunt înlocuite cu un animal nu schimbă funcția refacerii ritualice a pedepsei fondatoare, deși, evident, această substituire reprezintă un progres.

Precauțiile contra violenței care ar putea polariza grupul atât de puternic încât s-ar putea ajunge la război civil depind de contextul istoric și cultural. Fiecare societate premodernă a descoperit propriile metode de a preveni caracterul distrugător al fracționării societății. Culturile arhaice s-au protejat prin intermediul mecanismului țapului ispășitor, un mecanism pe care l-au transformat în ritual religios. „«Țapul ispășitor» nu desemnează la origine decât victima celebrului rit de Yom Kippur, țapul pe care marele preot îl vânează în deșert după ce l-a încărcat cu toate păcatele lui Israel”^[8]. Ritualul reproduce simbolic soluția spontană care a rezolvat un conflict major și a dus la pacificarea grupului, la transformarea lui într-un popor. Toate grupurile primitive au, desigur în forme diferite, un astfel de mit fondator. „Ca regulă generală, acestea încep cu aluzia, destul de transparentă, la o criză violentă, la o izbucnire a rivalităților care descompune diferitele culturi. Comunitățile nu se consideră niciodată responsabile de aceste crize. Ele se cred victimele unei agresiuni supranaturale, ale unei perturbații cosmice, sau chiar ale unei epidemii galopante, ca ciuma din Oedip rege. Din această dezordine extremă, o nouă ordine izvorăște finalmente, la sfârșitul unei drame colective care pune capăt crizei. Această dramă, niciodată clar explicată, seamănă adesea cu linșajul unanim al unei victime unice. […] Aceasta este «țapul ispășitor». […] Unanimitatea contra acestei victime are drept rezultat pacificarea comunității. […] În societățile arhaice, deci, fenomenul spontan al țapului ispășitor era cel care ținea violența în frâu, dar doar de o manieră indirectă, prin intermediul a ceea ce numim sacrificii rituale. […] Sacrificiul ritual imită fenomenul spontan al țapului ispășitor, asupra unor victime alese deliberat în acest scop”^[9].

Juridic vorbind, acest individ sau acest grup trebuie prezumat vinovat. Pentru ca pedepsirea lui să poată juca rolul refondator, trebuie ca toți membrii grupului să-l țină vinovat de toate păcatele, să-l prezume ca încarnând răul care macină grupul, care îl fracționează, să îl considere in-fractor (cel care induce fracționarea), iar unitatea aceasta de vedere, obținută contra lui, să re-unifice grupul. Acest efect de generalizare a învinuirii este datorat contagiunii mimetice. „Cum trebuie să explicăm tendința mulțimilor de a se uni în mod unanim contra victimelor percepute în mod fals ca fiind vinovate? Ceea ce creează acest tur de forță nu este acumularea observațiilor independente unele de altele, concordante pentru că ar fi exacte […], ci, în mod precis, contagiunea mimetică. Ura contra țapului ispășitor se ia ca o boală contagioasă: prin contactul cu o mulțime deja contaminată cu această ură”^[10].

Creștinismul este cel care demască pentru prima dată acest mecanism de propagare a urii și de unificare a societății prin pedepsirea diferențelor. La prima vedere, mitul creștin al sacrificării lui Isus pentru salvarea societății umane nu pare diferit de miturile fondatoare precreștine. Poporul evreu, aflat într-un puternic conflict intern, și cuceritorii romani sacrifică o victimă unică pentru a redobândi pacea: „Crucificarea este o versiune modernizată a linșajului arhaic, o etapă către pedeapsa capitală a statelor moderne. […]. Adunată în jurul crucii, mulțimea îi încurajează pe călăi prin cuvinte și gesturi. Efectul de catharsis^[11] rămâne esențial și el este cel care, în mod evident, este vizat atât de Roma cât și de Ierusalim. […] Efectul religios final: în creștinism, ca și în mituri, țapul ispășitor este cel care este divinizat. […]”^[12]. Ceea ce diferă în cazul creștinismului este conștientizarea mecanismului țapului ispășitor, revelarea caracterului său mistificator. „Evangheliile […] reperează și denunță iluzia persecutorilor. […] Reabilitarea țapului ispășitor în Biblie și în Evanghelii este aventura cea mai extraordinară și cea mai fecundă din istoria umanității, cea mai indispensabilă creării unei societăți cu adevărat umane”^[13].

Prezumția modernă de nevinovăție reproduce această reabilitare creștină a țapului ispășitor. Ea ne interzice să ne folosim de mecanismul reproducerii rituale a violenței pentru a ne rezolva conflictele sociale privind fracționarea societății, in-fracțiunile. Creștinismul și modernitatea juridică rămân însă atașate de mimetism. Metoda transformării oricărei mulțimi în societate este și acum, în esență, încurajarea indivizilor ce o compun să reproducă mimetic comportamentele de grup, doar că acum este iertarea, nu vina, cea care trebuie mimată. Cel care trebuie eliminat nu mai este vinovatul, ci mecanismul de soluționare a conflictelor tipic societăților arhaice, adică alegerea, aparent aleatorie, a unei victime, a cărei sacrificare ne scutește de responsabilitate pentru violența societăților noastre. Instituirea unei prezumții generale de nevinovăție are acest scop. Ea ne silește să ne asumăm responsabilitatea. În acest sens trebuie înțeleasă ideea fundamentală că societatea modernă este formată din oameni responsabili și că responsabilitatea este fundamentul dreptului modern.

Ce tip de drept trebuie să fie acela care nu mai este bazat pe reproducerea soluției violenței mimetice? Răspunsul la această întrebare trebuie derivat din cauza inițială reală a acestei violențe mimetice: dorința care poartă asupra valorilor nepartajabile. Nu contează obiectul acestor valori, ci tendința noastră de a-l poseda pentru că aceasta ne poziționează social. Nu valorizăm bijuteriile de aur mai degrabă decât pe cele de oțel pentru că aurul ar fi mai valoros în sine decât oțelul, nici pentru că bijuteria făcută din el ar fi o transpunere mai adecvată a ideilor noastre estetice, ci pentru că aurul este rar și cine îl posedă își poate afișa, prin utilizarea lui nefuncțională, ca podoabă, statutul social. Aurul este valoros pentru că noi îl dorim. Această dorință este mimetică. Ea nu are decât o legătură depărtată cu preferințele noastre estetice personale. Cea care ne provoacă dorința este imitația.

Când această dorință poartă asupra unor bunuri pe care noi le considerăm la nivel colectiv prin natură nepartajabile, atunci ea conduce în mod inevitabil la conflict. Este motivul pentru care toate constituțiile naționale, care consideră teritoriul, suveranitatea, normarea în baza ei și trăsăturile identitare esențiale ale grupului ca fiind valori nepartajabile, creează proceduri de triere a oamenilor care merită protecția statului-națiune de cei care nu pot beneficia de ea. Bazarea ordinii sociale a unui grup uman pe valori conduce în mod natural la excluderea din grupul respectiv a celor care nu le pot împărtăși și la o formă de violență care trebuie instituționalizată pentru a-i elimina din competiție. Aceste valori nepartajabile sunt cele pe care le considerăm la nivelul dreptului constitutiv al statului-națiune ca fiind exclusive și inalienabile. Violența generată de bazarea dreptului național(ist) pe valori care aparțin doar grupului național este, la rândul ei, mimetică și „produce efecte de supralicitare care se răspândesc contagios […] și tind să dezagregheze comunitățile”^[14]. Dreptul modern, atât timp cât pretinde că are ca sursă primordială conștiința națională, nu elimină rivalitatea și violența mimetică, ci le facilitează.

Pentru a reuși să le depășim, trebuie ca dreptul să devină individualist și să-și găsească un fundament care transcende valorile colective nepartajabile. Acest fundament sunt principiile^[15]. Ele sunt soluții raționale ale conflictelor, care au ca funcție integrarea acestora în structura de bază a societății. Prezumția de nevinovăție este un astfel de principiu. Ca toate principiile, ea cere un efort intens de raționalizare. Să îl consideri pe cel care îți contrazice cele mai profunde credințe ca partener, nu ca dușman, cere un efort colosal. Tocmai acest efort îl pretinde societatea liberală.

Mijloacele prezumției de nevinovăție sunt mult mai vaste decât par la prima vedere, pentru că scopurile instituirii ei depășesc cu mult sfera represiunii penale sau a celei asimilate acesteia, în care ea este circumscrisă de obicei. În esență ele privesc toate procedurile care asigură integrarea diferențelor și a conflictelor potențiale rezultate din acestea în structura de bază a societății. Acesta este modul în care pluralismul devine constitutiv pentru societățile moderne liberale.

În consecință, primul efect al prezumției de nevinovăție este că nu pot fi penalizate acele lucruri care asigură structura pluralistă a societății. Nu pot fi reprimate concepțiile morale și doctrinele comprehensive diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor grupului. De asemenea, nu poate fi reprimat modul exercitării funcțiilor politice, căci „funcțiile […] guvernamentale […] sunt în mod evident în afara conștiinței comune”^[16]. Exercitarea competențelor constituționale nu poate să antreneze răspunderea penală^[17], încălcarea limitelor lor putând angaja doar răspunderea politică. În fine, legea nu poate stabili alte pedepse decât cele „strict și evident necesare”^[18]. Necesitatea lor nu mai este dată însă de nevoia de revanșă, nu mai transpun juridic încadrarea socială a răzbunării, care este demascată ca o mistificare.

Ceea ce încearcă să evite instituirea prezumției de nevinovăție nu este doar pedepsirea țapului ispășitor, ci și contagiunea mimetică care stă la baza alegerii lui. De aceea, prezumția se impune tuturor mijloacelor care concură la constituirea opiniei publice. Trebuie ca statul și particularii care orientează opinia publică să nu declanșeze, întrețină sau stimuleze contagiunea mimetică rezultată din prezentarea unei persoane ca fiind vinovată. În materia represiunii, aceasta înseamnă că obligația de a-l considera pe cel acuzat penal ca fiind nevinovat se extinde de la judecătorul sau jurații care judecă vinovăția la toate organele statului și de la considerare la prezentare. Contagiunea mimetică depășește însă cadrul procedurilor de acuzare în materie penală. Ea poate privi, de exemplu, culpabilizarea celor care au avere, prin prezentarea publică a averii lor ca fiind nejustificabilă sau poate privi prezentarea diferențelor care caracterizează unele persoane ca fiind o amenințare pentru grup. Diferențele pretins periculoase pot privi oricare dintre aspectele identității în lipsa sau din cauza diminuării cărora persoana sau grupurile respective nu mai pot să beneficieze deplin de protecția publică sau de beneficiile publice, ori nu mai pot participa de pe poziții de egalitate de șanse la constituirea și exercitarea democratică a puterii publice. De exemplu, prezentarea unei minorități naționale ca fiind periculoasă pentru unitatea statului, ori prezentarea unui partid ca fiind periculos a priori pentru democrație.

Principiul prezumției de nevinovăție fondează normativ societatea liberală modernă. Desigur, ca orice normă, și acesta este, în mare măsură, un mit fondator. În realitate oamenii societăților care se vor liberale și civilizate preferă și ei comoditatea rezultată din conformare și din comportamentul mimetic. Grupul modern disimulează acest tip de comportament prin inducerea ideii de spontaneitate. În materie juridică această metamorfoză a comportamentului imitator în spontaneitate a producerii dreptului este tipică școlii istorice a dreptului și, în consecință, dreptului național(ist) și teoriilor libertariene: producerea normei prin repetarea obiceiurilor este prezentată ca o producere spontană a dreptului de către grupul social însuși și deci ca o eliminare necesară a puterii, vinovată de toate relele. Canalizarea vinovăției către putere ne scutește de orice responsabilitate pentru eșecurile colectivității noastre, pentru că noul țap ispășitor este puterea politică, ca și cum noi nu am fi deloc responsabili de natura sau acțiunile acesteia. Și acest tip de mistificare trebuie eliminat. Pacea societăților moderne nu presupune constituirea unei puteri politice perfecte, ci proceduralizarea schimbărilor necesare ale unei puteri politice prin natură perfectibilă, integrarea corecțiilor acestor imperfecțiuni în structura juridică de bază a societății. Este motivul pentru care constituțiile politice moderne încadrează juridic chiar și violența care le poate schimba, revoluția, prin instituirea unei „proceduri de revoluție”: procedura de revizuire a constituției^[19].

În concluzie, prezumția de nevinovăție este un principiu constitutiv al societăților liberale moderne, care se configurează prin opoziție față de mitul pedepsei fondatoare, tipic societăților primitive. Rostul instituirii prezumției de nevinovăție nu este doar apărarea siguranței persoanei, ci și apărarea fundamentelor societății civilizate însăși: pluralismul și dreptul de a fi diferit. Scopul ei principal este obținerea păcii sociale fără eliminarea clivajelor sau diferențelor. Ea ne interzice să ne folosim de mecanismul reproducerii ritualice a violenței pentru a rezolva conflictele sociale privind fracționarea societății, in-fracțiunile. Dar sfera sa depășește procedurile represive, extinzându-se la toate mecanismele care asigură integrarea conflictelor în structura de bază a societății, fundamentând un nou tip de societate politică, una în care nu unitatea, ci diferența este fondatoare.

Desigur, această prezumție nu elimină toate mistificările. În fond, conflictul fondator însuși este, la rândul lui, o mistificare a realității. Dar oamenii nu se pot dispensa de mituri. În societatea modernă aceste mituri sunt drepturile naturale ale omului, adică unele drepturi care ar exista înainte de existența oricărei societăți – în starea de natură – și care sunt constitutive pentru orice societate politică^[20]. Mitul este, pentru moderni, cum se exprima Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, că „scopul oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”^[21]. Pentru a ne apăra de violența mimetică, noi, modernii, am postulat a priori un vinovat de orice încălcare a acestor drepturi naturale: grupul și puterea politică ce îl reprezintă. Individualismul modern este un mod particular de a determina țapul ispășitor și de a asigura, prin sacrificarea lui rituală, pacea între indivizi. Ca orice nevinovat sacrificat, colectivitatea este, la rândul ei, divinizată, de regulă sub forma sistemului normelor care o au ca sursă primordială, Constituția.

Note de subsol

^[1] E. Durkheim, De la division du travail social (1893), 4^e éd., Librairie Félix Alcan, Paris, 1922, Livre I, Chapitre II.

^[2] Vezi D.C. Dănișor, Motivele absolutizării interzicerii torturii și tratamentelor inumane, crude sau degradante, în Dreptul nr. 2/2023.

^[3] Vezi D.C. Dănișor, Spațiul de autonomie și dreptul de a fi subiect, în R.D.Pb. nr. 3/2022, p. 13-26.

^[4] Vezi E. Durkheim, op. cit., Chapitre II: Solidarité mécanique ou par similitudes.

^[5] J.J. Thonissen, Le droit pénal de la République Athénienne, Bruylant, Pris, Durand & Pedone, Bruxelles, 1875, p. 104.

^[6] L. Poliakov, Nouveaux essais sur l’entendement humain, I, II, § 9, citat din L. Poliakov, Le Mythe aryen: Essai sur les sources du racisme et des nationalismes (Sciences Humaines et Essais) (French Edition), Calmann-Lévy. Édition du Kindle.

^[7] Ibidem.

^[8] R. Girard, De la violence à la divinité, Éditions Grasset & Fasquelle, Paris, 2007, Introduction, Chapitre II – La violence et le sacré ou le mécanisme du bouc émissaire. Citările sunt făcute după ediția numerizată a lucrării, Édition du Kindle, care reunește: Mensonge romantique et vérité romanesque (1961), La Violence et le sacré (1972), Des choses cachées depuis la fondation du monde (1978) și Le bouc émissaire (1982).

^[9] Ibidem.

^[10] Idem, Introduction, Chapitre III – Des choses cachées depuis la fondation du monde ou la révélation destructrice du mécanisme victimaire.

^[11] Cathársis s.n. (Lit.) Termen folosit de Aristotel pentru a defini efectul „purificator” al artei, rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiunile josnice (nota îmi aparține).

^[12] R. Girard, op. cit., Introduction, Chapitre III – Des choses cachées depuis la fondation du monde ou la révélation destructrice du mécanisme victimaire.

^[13] Ibidem.

^[14] R. Girard, op. cit., Introduction, Chapitre I – Mensonge romantique et vérité romanesque ou le désir mimétique.

^[15] D.C. Dănișor, Conceptul filosofico-juridic al principiilor constitutive, în R.D.Pb. nr. 1-2/2021, p. 33-49.

^[16] E. Durkheim, op. cit., p. 46.

^[17] M.C. Dănișor, Drept penal – Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 17-19.

^[18] Art. 8 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

^[19] Vezi D.C. Dănișor, Dreptul și revoluția, în R.D.Pb. nr. 2/2017, p. 23-44.

^[20] D.C. Dănișor, Oamenii au Dreptul – drepturile omului ca sinteză a drepturilor subiective și normelor secundare, în R.D.Pb. nr. 4/2022.

^[21] Art. 2 din Declarația Omului și cetățeanului din 1789.