Contribuția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului la combaterea violenței în familie

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 738-750.

Introducere

Violența împotriva femeii reprezintă una din prioritățile politicii penale la nivel european din ultimii ani. Conștientizarea faptului că instrumentele clasice ale anchetei penale nu sunt suficiente în combaterea unui astfel de fenomen a condus la fixarea unor obiective pentru autorități atât în ceea ce privește modificarea legislației, care să permită prevenirea și anchetarea unor astfel de fapte, cât și dezvoltarea infrastructurii de protecție și asistență a victimelor.

Deși statisticile atestă azi un număr mult mai mare de fapte de violență în mediul familial decât în trecut, acestea nu reflectă în realitate o creștere a fenomenului infracțional, ci doar o creștere a sensibilității sociale față de acest subiect, a modului în care societatea se raportează la astfel de fapte.

Dacă în trecut mentalitatea existentă în societate era aceea că în cazul conflictelor din familie statul nu trebuia să intervină, decât în cazul faptelor de extremă violență, celelalte neînțelegeri fiind reglate în interiorul familiei, mentalitate care avea drept rezultat o pasivitate a autorităților atunci când fapte penale de o mai mică gravitate erau denunțate, astăzi atitudinea la nivel social s-a schimbat și ea reclamă intervenția autorității în cazul oricăror forme de violență exercitată în cadru familial.

Familia era văzută în general ca un mediu ce oferă sprijin emoțional și afectiv individului, protejându-l de pericolele din societate.

Realitatea a demonstrat însă că în familie se petrece cea mai mare parte a abuzurilor fizice, psihice și sexuale. Credința că relele tratamente exercitate în familie reprezintă cazuri izolate, întâlnite în medii marginale, relaționate cu drogurile și consumul de alcool a fost spulberată de statistici recente care atestă că acest fenomen există în toate mediile, în toate culturile și că victimele abuzurilor sunt, în general, femeile și copiii^[1].

În cazul acestui tip de criminalitate estimările existente cu privire la cifra neagră a criminalității sunt greu de realizat. Chiar și în urmă cu două-trei decenii, spre deosebire de infracțiunile cu agresori terțe persoane, care, de regulă, erau aduse la cunoștința autorităților, în cazul abuzurilor exercitate în familie era imposibil de știut magnitudinea fenomenului, întrucât astfel de fapte erau rareori denunțate.

Dezvoltarea mediilor de comunicare, conștientizarea amplorii fenomenului au determinat o reacție în sânul societății, care a reprezentat un factor de presiune pentru autorități de a se raporta în alt mod la acest gen de infracționalitate. Măsurile de ordin legislativ și administrativ menite să înlesnească investigarea unor astfel de fapte au contribuit la o mai bună cunoaștere a naturii și dimensiunii acestui fenomen, și au reprezentat pentru victime, prin protecția oferită, o încurajare în a denunța faptele de violență în familie.

În ceea ce privește terminologia utilizată în acest domeniu, se poate constata cu ușurință că nu este unitară. Chiar în reglementările internaționale^[2] se vorbește despre violența împotriva femeilor, violența în familie, violența de gen, ele având asociate conceptele de discriminare pe motiv de gen sau discriminare pe motiv de sex.

În doctrină s-a arătat că atunci când se utilizează termenul sex în acest context, acesta se referă la niște caracteristici biologice, în timp ce genul, masculin sau feminin, se referă în general la rolurile diferite și interrelaționate, la responsabilitățile și oportunitățile asociate cultural bărbatului și femeii, și care, cu timpul, ar putea fi schimbate^[3].

Violența domestică este confundată uneori cu violența împotriva femeii. Sunt categorii care au acoperire diferită.

Violența împotriva femeii, cunoscută și sub denumirea de violență de gen, include orice act de violență sexuală, fizică, psihică, economică, spirituală, ce se petrece în mediul public sau privat. Ca atare, dintr-o anumită perspectivă, violența împotriva femeii este o categorie mai amplă decât violența în familie, pentru că nu toate tipurile de violență contra femeii se petrec în mediul familial. Dar este adevărat că cea mai des întâlnită formă de violență împotriva femeii este cea cunoscută sub numele de violență domestică sau violență în familie, exercitată de cele mai multe ori de soț, fost soț, actual sau fost partener de viață.

Violența domestică sau violența în familie, nu are ca unică victimă femeia, ci poate privi orice membru al familiei (părinți, copii, soț etc). Din această perspectivă, violența în familie este o categorie mai amplă decât violența de gen. Este adevărat însă că de cele mai multe ori victimele violenței în familie sunt femeile și copiii^[4].

Ca atare, cele două noțiuni se suprapun doar parțial, nefiind identice.

Violența de gen are legătură cu caracterul structural al violenței contra femeii. Potrivit unor studii, violența contra femeii este, în principal, o violență de gen. Ea își are rădăcinile în rolul atribuit acesteia în societatea patriarhală, bazată pe o repartizare a funcțiilor și puterii în funcție de sex. Această repartiție continuă și astăzi, astfel încât femeile sunt subordonate bărbaților în plan familial, sexual, economic, social și politic. Ca atare violența contra femeii trebuie analizată din perspectiva sistemului de relații de gen bazată pe superioritatea bărbatului față de femeie.

Ideea dominației masculine, conform căreia bărbatul este stăpânul femeii a fost prezentă de-a lungul timpului în majoritatea societăților și s-a reflectat în legile și obiceiurile lor^[5].

Violența domestică are și ea la origini acest tipar de relaționare și de aceea cel mai mare obstacol în a face față unor astfel de comportamente este sistemul nostru social și cultural, care hrănește această atitudine de dominație a unor membri asupra altora. Studiile sociologice subliniază că originile unui astfel de comportament abuziv nu trebuie căutate în caracteristicile personale ale agresorului, ci în propria structură socială. Modelul social și cultural timp de secole s-a bazat pe o relație de putere între bărbat, care exercita un rol dominant, pe de o parte, și femeie și copii, pe de altă parte^[6].

De aceea, în societatea actuală, eforturile pentru combaterea violenței în familie trebuie să pornească de la afirmarea egalității în drepturi între bărbat și femeie.

Doctrina penală a subliniat însă că principiul egalității în fața legii nu este suficient pentru a evidenția această problemă și că este foarte important ca legislația să facă trimitere la interzicerea discriminării pe motiv de gen^[7].

De altfel, chiar în preambulul Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, cunoscută sub numele de Convenția de la Istanbul^[8], se arată că „realizarea egalității de drept și de fapt între femei și bărbați este un element cheie în prevenirea violenței împotriva femeilor”.

Deși multe țări au o legislație în care este consfințită egalitatea în drepturi, diferența în implementarea legislației, atitudinea poliției și a organelor judiciare în aplicarea concretă a acestui principiu conduc la un eșec al respectării drepturilor femeii. De aceea egalitatea în drepturi reprezintă de cele mai multe ori un obiectiv și nu o realitate.

Un rol principal în promovarea egalității în drepturi, a nediscriminării femeii, a modului concret în care autoritățile trebuie să acționeze pentru a descuraja acest tip de criminalitate l-a avut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a marcat tendințe în domeniu, jurisprudența sa constituind sursă de inspirație și pentru instrumentele internaționale de protecție împotriva discriminării de gen.

Ideile promovate de Curtea de la Strasbourg, ridicate la standard de principiu, au determinat o înțelegere a originilor acestui tip de violență, o modificare a legislației, o schimbare de mentalitate în plan social și o raportare diferită a autorităților la acest tip de criminalitate.

Vom face o trecere în revistă a cauzelor relaționate cu violența domestică în care a fost condamnat statul român, pentru a înțelege modul în care Curtea a abordat această problemă și ideile pe care le-a promovat pentru a determina eficientizarea reacției autorităților judiciare.

§1. Cauze privind violența domestică în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român

1.1. E.M. împotriva României^[9]

Reclamanta s-a plâns Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea) de încălcarea art. 3 și art. 8 din Convenție, susținând că autoritățile naționale nu au efectuat o anchetă eficace în urma plângerii penale formulate împotriva fostului soț pentru agresiunile săvârșite în prezența fiicei ei, în vârstă de un an și jumătate.

Reclamanta a susținut că, deși există acte normative care sancționează violența în familie, autoritățile competente nu au luat măsurile necesare pentru a o proteja, pe ea și pe fiica ei, cu toate că a depus acte medico-legale care atestau violențele fizice exercitate asupra sa. Ca urmare a plângerii adresate instanțelor române pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe și a celei de amenințare, prima instanță l-a achitat pe inculpat considerând că violențele nu întrunesc pericolul necesar pentru reținerea unei infracțiuni și i-au aplicat o amendă administrativă. Tribunalul, în recursul promovat de inculpat l-a achitat pe acesta, considerând că din probele administrate nu rezultă că este autorul violențelor constatate în actul medico-legal.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Convenție, privind interzicerea tratamentelor inumane ori degradante, sub aspect procedural, constatând că maniera în care a fost efectuată investigația nu i-a permis reclamantei să beneficieze de protecția eficientă prevăzută de acest articol. A observat, în special, că, atunci când a depus prima plângere, reclamanta solicitase asistență și protecție din partea autorităților, pentru ea și pentru fiica ei, împotriva comportamentului agresiv al soțului său. Deși cadrul legislativ prevedea cooperarea între diferitele autorități, precum și măsuri extra-judiciare care să identifice și să asigure urmărirea actelor de violență în familie, deși a fost depus certificatul medico-legal care sprijinea afirmațiile reclamantei, din dosar nu a reieșit că s-au urmat pași în acest scop.

De asemenea, Curtea a arătat că, deși existența violențelor împotriva reclamantei nu a fost în niciun fel contestată, și că teza autovătămării nu a fost invocată, tribunalul a închis cazul, iar autoritățile nu au dispus continuarea cercetării in rem în vederea identificării persoanei responsabile pentru leziunile reclamantei.

Prin urmare, Curtea a constatat că sistemul penal, așa cum a fost aplicat în speță, nu s-a dovedit apt să conducă la identificarea și pedepsirea celui responsabil pentru agresiunea denunțată, și că nu au fost explorate pistele posibile ale anchetei. Acest fapt este de natură să diminueze încrederea publicului, și mai ales a victimelor actelor de violență în familie, în sistemul judiciar .

1.2. D.M.D. împotriva României^[10]

Reclamantul s-a plâns Curții Europene a Drepturilor Omului că autoritățile (poliția, parchetul și instanțele) nu și-au îndeplinit obligația de a investiga prompt și efectiv acuzațiile de rele tratamente aduse tatălui său pentru violențele săvârșite împotriva sa când era minor, în ciuda probelor furnizate. El a invocat art. 3 din Convenție, privind interzicerea torturii, pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante.

Reclamantul a susținut că procesul a fost excesiv de lung (8 ani și 4 luni) și că autoritățile au amânat ancheta și nu au luat în considerare faptul că victima era o persoană vulnerabilă, un minor supus unor abuzuri în familie.

Reclamantul s-a mai plâns de faptul că nu i-au fost acordate despăgubiri. Instanța de ultim grad a considerat că nu era necesară examinarea problemei acordării de despăgubiri, întrucât nici reclamantul, nici procurorul nu formulaseră o astfel de cerere în fața instanțelor de grad inferior.

Curtea a hotărât că, deși procesul s-a încheiat pentru tatăl reclamantului cu o condamnare cu suspendarea executării pedepsei pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, a fost încălcat sub aspect procedural art. 3 din Convenție (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), întrucât investigarea acuzațiilor de violență în familie durase prea mult timp și fusese marcată de alte deficiențe grave. În această privință, Curtea a amintit că statele contractante trebuie să depună eforturi pentru a proteja demnitatea copiilor și că, în practică, acest lucru impunea existența unui cadru juridic adecvat pentru a proteja copiii împotriva violenței în familie.

Curtea a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție (dreptul la un proces echitabil), întrucât instanțele interne nu au examinat pe fond plângerea reclamantului privind neacordarea de despăgubiri, în pofida faptului că legislația internă prevedea în mod clar că acestea aveau obligația să se pronunțe asupra despăgubirilor într-o cauză privind un minor, chiar și în lipsa unei cereri oficiale din partea victimei.

1.3. Bălășan împotriva României^[11]

Reclamanta s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 3 din Convenție, deoarece autoritățile interne nu au implementat măsuri adecvate pentru a o proteja împotriva violenței în familie și pentru a preveni repetarea unor astfel de violențe. Autoritățile au fost informate despre acțiunile soțului său, iar acuzațiile reclamantei au fost susținute de dovezi medicale. Cu toate acestea, l-au sancționat pe acesta numai cu o amendă administrativă, care nu a avut niciun efect asupra comportamentului său. Prin urmare, incapacitatea autorităților de a răspunde în mod corespunzător la plângerile sale, de a efectua o anchetă eficientă și de a aplica sancțiuni cu un efect real de descurajare, a expus-o riscului constant de a fi supusă relelor tratamente. Toleranța arătată de autorități față de violența în familie o făcuse să se simtă înjosită și neajutorată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Convenție (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), având în vedere faptul că autoritățile nu au protejat-o pe reclamantă în mod adecvat împotriva actelor de violență comise de soțul său, și că a fost încălcat art. 14 din Convenție (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 3, întrucât violența se bazase pe criterii de sex. Curtea a constatat că soțul reclamantei o supusese la acte de violență și că autoritățile au manifestat pasivitate față de aceste abuzuri, având în vedere solicitările repetate ale acesteia de a primi asistență, adresate atât poliției, cât și instanțelor. În plus, cu toate că în România exista un cadru juridic care îi permitea să se plângă de violența în familie și să solicite protecția autorităților, de care reclamanta a făcut uz pe deplin, autoritățile nu aplicaseră dispozițiile legale relevante în cazul său. Autoritățile au considerat că reclamanta provocase actele de violență îndreptate împotriva sa și au considerat că nu erau suficient de grave pentru ca fapta să fie considerată infracțiune. O astfel de abordare a lipsit cadrul juridic național de scopul său, fiind incompatibilă cu standardele internaționale referitoare la violența împotriva femeilor.

Curtea a considerat că violența suferită de reclamantă poate fi privită ca violență bazată pe gen, care reprezintă o formă de discriminare împotriva femeilor. În pofida faptului, apreciat de Curte, că România a adoptat o lege și o strategie națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie, lipsa generală de reacție a sistemului judiciar și impunitatea de care s-au bucurat agresorii, indică o implicare insuficientă din partea autorităților în luarea de măsuri corespunzătoare pentru a combate violența în familie în România.

1.4. O.C.I. și alții împotriva României^[12]

Reclamanta, care a formulat o plângere la Curte, atât în nume propriu cât și pentru cei doi copii ai săi, a invocat faptul că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieții de familie, protejat de art. 8 din Convenție.

În fapt, după ce și-a petrecut vacanța de vară în România în 2015, prima reclamantă, resortisantă a statului român, a decis să nu se mai întoarcă în Italia la soțul său, împreună cu cei doi copii ai lor. Instanțele române, la solicitarea tatălui, cetățean italian, au dispus înapoierea copiilor în Italia, deși reclamanta și cei doi minori au invocat abuzurile săvârșite de tată asupra acestora.

În plângerea formulată la Curtea Europeană, reclamanta a arătat că instanțele nu au luat în considerare riscul grav ca minorii să fie supuși unor abuzuri fizice sau psihice de către tatăl lor și a susținut că autoritățile și-au încălcat obligațiile pozitive, consacrate de art. 3 din Convenție. Reclamanții au susținut că instanțele române nu au luat în considerare riscul grav de a fi supuși la rele tratamente de către tată, aceasta fiind una dintre excepțiile prevăzute de Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii de la principiul conform căruia copiii trebuie să se înapoieze la reședința lor obișnuită.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private și de familie), constatând că instanțele române nu acordaseră suficientă atenție riscului grav ca minorii reclamanți să fie supuși violenței în familie, atunci când au dispus înapoierea în Italia, la tatăl lor, deși acest risc reprezintă una dintre excepțiile de la principiul prevăzut de dreptul internațional potrivit căruia copiii ar trebui să se înapoieze la reședința lor obișnuită.

Curtea a observat, în special, că, deși exista o încredere reciprocă între autoritățile responsabile cu protecția copilului din România și din Italia în temeiul legislației UE, autoritățile române nu erau obligate să trimită copiii înapoi într-un mediu în care erau expuși riscului, lăsând în seama autorităților italiene să se ocupe de un nou abuz, în eventualitatea reapariției acestuia.

1.5. Buturugă contra României^[13]

Reclamanta s-a plâns Curții de lipsa de eficacitate a anchetei penale privind actele de violență conjugală la care a fost supusă, arătând că siguranța sa personală nu a fost asigurată în mod adecvat. Aceasta a criticat, de asemenea, refuzul autorităților de a examina plângerea sa privind violarea secretului corespondenței sale de către fostul soț. A invocat art. 5, art. 6 și art. 8 din Convenție.

Reclamanta a susținut că atunci când a formulat plângere penală autoritățile au încercat să o convingă să își retragă plângerea pe motiv că leziunile nu erau grave. Aceasta a mai susținut că a solicitat efectuarea unei percheziții informatice a calculatorului familiei, prin care încerca să probeze că fostul soț îi consultase în mod abuziv conturile electronice, inclusiv contul său de Facebook, și că făcuse copii ale conversațiilor sale private, ale documentelor și ale fotografiilor sale. Parchetul a respins cererea reclamantei, pe motiv că probele care ar fi putut să fie astfel obținute nu aveau legătură cu infracțiunile de amenințare și violențe pretins săvârșite de fostul său soț. Ulterior, reclamanta a formulat o nouă plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de violarea secretului corespondenței.

Curtea a constatat că plângerea penală depusă de reclamantă pentru violarea secretului corespondenței nu a fost examinată pe fond de către autoritățile interne. Astfel, cererea de percheziție informatică a calculatorului familiei formulată de reclamantă a fost respinsă, pe motiv că probele care puteau fi colectate în acest mod nu aveau legătură cu infracțiunile de amenințare și lovire și alte violențe de care M.V. era acuzat, iar plângerea penală depusă pentru violarea secretului corespondenței a fost respinsă pe motiv de tardivitate. Curtea a apreciat că, procedând astfel, autoritățile de anchetă au dat dovadă de un formalism excesiv, cu atât mai mult cu cât, noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permitea sesizarea din oficiu a organelor de anchetă în cazul interceptării fără drept a unei conversații efectuate prin orice mijloc electronic de comunicare, condiția unei plângeri prealabile fiind prevăzută numai pentru deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reținerea fără drept a corespondenței adresate altora.

Curtea a reamintit că astfel de acuzații de violare a corespondenței necesită o examinare pe fond din partea autorităților, pentru a putea avea o imagine globală a fenomenului violenței conjugale sub toate formele sale. Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au abordat ancheta penală ca ridicând problema specifică a violenței conjugale și că, procedând astfel, nu au dat un răspuns adecvat gravității faptelor denunțate de reclamantă. Ancheta privind actele de violență a fost deficitară și nu a fost efectuată nicio examinare pe fond a plângerii privind violarea secretului corespondenței, care, în opinia Curții, este strâns legată de plângerile privind infracțiunea de lovire și alte violențe. Prin urmare, a existat o omisiune în respectarea obligațiilor pozitive prevăzute de art. 3 și art. 8 din Convenție și o încălcare a acestor dispoziții.

Concluzii

Simpla trecere în revistă a cazurilor de violență domestică în care a fost condamnat statul român atestă rolul Curții de la Strasbourg nu doar în evoluția legislației în materie, ci și în impunerea unui standard privind analiza integrată de către organele judiciare a tuturor aspectelor ce caracterizează acest gen de criminalitate.

Pe lângă încălcarea art. 3 și a art. 8 din Convenție, temeiuri invocate în general de reclamanți, Curtea, din oficiu în cauza Bălșan a verificat încălcarea art. 14 din Convenție, privind discriminarea pe motive de gen.

De subliniat că discriminarea de gen este invocată nu în raport de comportamentul agresorului, ci prin raportare la pasivitatea organelor judiciare atunci când au fost sesizate cu plângeri privind violența domestică, această lipsă de reacție reflectând mentalitățile din societatea românească asupra relațiilor în cadrul familiei.

De asemenea, extrem de importantă pentru modul în care autoritățile judiciare trebuie să abordeze acest gen de criminalitate este hotărârea din cauza Buturugă contra României, unde Curtea învederează că o formă de manifestare a violenței de gen este controlul pe care agresorul încearcă să îl aibă asupra victimei, înțelegând prin aceasta inclusiv controlul asupra corespondenței. Curtea a subliniat că, deși există un text special în legislație care sancționează mai aspru violența în familie, autoritățile au ignorat aceste dispoziții și au analizat doar incidența infracțiunii de loviri sau alte violențe. De asemenea, a constatat că organele judiciare nu au analizat temeinicia plângerii privind încălcarea secretului corespondenței, deși este cunoscut că interceptarea fără drept a conversațiilor efectuate prin orice mijloc electronic de comunicare, reprezintă un aspect al violenței împotriva femeilor și fetelor, care trebuie cercetat în strânsă legătură cu violența fizică și psihică.

Ideile exprimate de Curte în cauzele privind violența domestică au influențat reglementările internaționale^[14] și, drept urmare, și pe cele naționale în materie, iar prin preluarea lor de către autoritățile judiciare naționale, obligate să respecte standardul impus în această materie, au menirea de a schimba mentalități și obiceiuri la nivelul întregii societăți, iar acesta schimbare în matricea socială este cel mai mare pas în combaterea violenței în familie ca formă de criminalitate.

Note de subsol

^[1] https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-2014-vaw-survey-main-results-apr14_en.pdf, consultat în august 2023.

^[2] Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și lupta contra violenței împotriva femeilor și violenței domestice de la Istanbul, 2011.

^[3] I. Hernández Gómez, Principio de igualdad y violencia de género, Estado de Derecho y Discriminación por razón de genero, orientación e identidad sexual, Thomson Reuters, Aranzadi, Las Palmas de Gran Canaria, 2014, p. 167, apud. Bustelo Garcia del Real C., Progresos y obstáculosen la aplicación de la la Convención para la Eliminación de todas las Formas de Discriminación contra la Mujer, La Protección Internacional de los Derechos de la Mujer tras la Conferencia de Pekín de 1995, Universidad Carlos III, Madrid, 1996, p. 31.

^[4] E.B. Marín de Espinosa Ceballos, La violencia doméstica. Análisis sociológico, dogmatico y de derecho comparado, Ed. Comares, Granada, 2001, p. 2.

^[5] O. Salazar Benítez, El reto de la Democracia paritaria, Estado de Derecho y Discriminación por razón de genero, orientación e identidad sexual, Thomson Reuters, Aranzadi, Las Palmas de Gran Canaria, 2014, p. 89-107.

^[6] E.B. Marín de Espinosa Ceballos, op. cit., p. 15-16.

^[7] I. Hernández Gómez, op. cit., p. 157-198.

^[8] Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice („Convenția de la Istanbul“) a fost ratificată de România la 16 martie 2016 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 2016.

^[9] Hotărârea din 30 octombrie 2012.

^[10] Hotărârea din 3 octombrie 2017.

^[11] Hotărârea din 23 mai 2017.

^[12] Hotărârea din 21 mai 2019.

^[13] Hotărârea din 11 februarie 2020.

^[14] În preambulul Convenției de la Istanbul se subliniază că apariția acestui instrument internațional se datorează și volumului în creștere al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care stabilește standarde importante în domeniul violenței împotriva femeilor.