Consideraţii privind „aparenţa de normativitate” ca viciu de neconstituţionalitate a legii

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 497-507.

Introducere

Problematica generală a lipsei de calitate a legii este din ce în ce mai prezentă în dezbaterile juridice şi în jurisprudenţa instanţelor constituţionale şi europene care au conturat o veritabilă „doctrină” în privinţa cerinţelor de calitate a reglementării, sancţionând în mod corespunzător încălcarea lor. Am abordat cu alte prilejuri astfel de cerinţe reflectate, în special, în deciziile Curţii Constituţionale a României, care au preluat consistent din raţionamentele juridice şi considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceeaşi materie, cu precădere referitoare la claritatea şi predictibilitatea legii^[1].

În prezentul studiu ne vom referi în mod distinct la „normativitate” ca exigenţă a calităţii legii, cu deficienţa corelativă „aparenţa de normativitate”, sintagmă pe care am identificat-o ca atare într-una din opiniile separate^[2] la o decizie a Curţii Constituţionale, precum şi, substanţial analizată, cu referire la decizii ale Consiliului Constituţional francez, în literatura juridică franceză^[3].

Examinând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată existenţa a două planuri de abordare a „normativităţii”, ca exigenţă ce caracterizează legea adoptată de Parlament, cu consecinţe în privinţa temeiurilor constituţionale reţinute ca determinând invalidarea legii. Astfel, într-o abordare, accentul cade pe obiectul şi conţinutul reglementării, cu privire la care se poate constata că este lipsit, în sine, de valoare normativă, în sensul kelsenian al acestui concept: „o lege apărută întru totul conform cu Constituţia poate avea un conţinut care nu reprezintă niciun fel de normă, ci exprimă o teorie religioasă sau politică, aşa ca de pildă propoziţia că dreptul îşi are obârşia în Dumnezeu ori că legea este dreaptă, sau că realizează interesul întregului popor (…) În măsura în care nişte acte născute pe cale constituţională pot fi exprimate în cuvinte, ele pot avea orice înţeles, adică pot reprezenta o formă care nu conţine obligatoriu doar norme. În măsura în care dreptul poate fi definit ca normă, ştiinţa juridică nu se poate descurca fără noţiunea de conţinut irelevant din punct de vedere juridic”^[4]. În cealaltă abordare, accentul cade pe „domeniul de incidenţă a reglementării”, scopul reglementării în raport cu care este evaluat conţinutul său, distingându-se între caracterul general şi cel individual al legii şi sancţionându-se, în consecinţă, legi cu caracter individual. Ambele abordări au ca punct principal de pornire o decizie pronunţată de Curtea Constituţională asupra legii prin care s-a reglementat situaţia juridică a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I^[5], în care sunt enunţate, fără a fi dezvoltate, o serie de principii privitoare la obiectul şi scopul legii ca act juridic al Parlamentului, respectiv exigenţele pe care aceasta trebuie să le îndeplinească din punct de vedere constituţional. Jurisprudenţa ulterioară construieşte pe aceste coordonate, fără a exista însă, în opinia noastră, o clară cristalizare conceptuală.

Ţinând seama de caracterizarea legii în sens formal, ca act al Parlamentului, vom prezenta în continuare repere ale jurisprudenţei Curţii Constituţionale pe cele două planuri, în încercarea de a identifica criteriile în raport cu care Curtea a apreciat că o lege încalcă Legea fundamentală în situaţiile menţionate şi care sunt, în concret, prevederile constituţionale incidente. Scopul demersului de cercetare este acela de a oferi legiuitorului repere necesare pentru adoptarea unor legi conforme cu Constituţia nu doar din punct de vedere formal, al procedurii de adoptare, ci şi al conţinutului şi scopului reglementării, în beneficiul general al destinatarilor legii.

§1. Caracterizarea generală a legii, ca act al Parlamentului

Termenul de „lege” este utilizat în două accepţiuni: o accepţiune largă (lato sensu)care exprimă orice act normativ, specifică limbajului comun; o accepţiune restrânsă (stricto sensu)prin care se desemnează actul juridic adoptat de Parlament în calitate de autoritate legiuitoare. În prezentul studiu, avem în vedere legea în accepţiunea sa restrânsă, definită ca fiind actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare^[6], şi care cuprinde norme juridice cu caracter general şi obligatoriu. Această definire a legii, în sens restrâns, rezultă din îmbinarea criteriului formal (ce priveşte autoritatea emitentă şi procedura de adoptare) cu cel material (privitor la conţinutul normativ). În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că noţiunea de „lege” are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”, cu prevederile art. 76, 77 şi 78 din aceasta, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate^[7].

Cât priveşte categoriile de legi, acestea sunt, potrivit Constituţiei României, următoarele: constituţionale(cele prin care se revizuieşte Constituţia); organice (sub aspectul conţinutului, intervin în domeniile rezervate prin Constituţie, iar sub aspect procedural, se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere);ordinare (reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră).

Vom analiza problematica normativităţii în cazul legilor organice şi ordinare, întrucât complexitatea problematicii vizând legile constituţionale impune o tratare distinctă în privinţa acestora. Normativitatea se referă în mod evident la criteriul material de definire a legii, aşadar la conţinutul normativ al acesteia, întrucât criteriul formal este îndeplinit prin chiar ipoteza de analiză, câtă vreme avem în vedere legea ca act al Parlamentului. De aici şi expresia „aparenţă de normativitate”, aparenţă care este dată de respectarea procedurilor de adoptare a legii, aşadar de criteriul formal, realitatea conţinutului normativ impunând abordarea criteriului material, de fond al reglementării.

§2. „O lege care cuprinde numai principii generale (…) nu se înscrie în conceptul de lege”, lipsindu-i conţinutul normativ. Neconstituţionalitate în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie – calitatea legii

Considerăm semnificativă analiza realizată în acest sens de Curtea Constituţională într-o decizie pronunţată în control a priori, prin care s-a constatat că dispoziţiile Legii privind procedura interpretării actelor normative sunt neconstituţionale^[8].

În respectiva decizie, Curtea a structurat considerentele pe mai multe puncte, deducând consecinţe juridice în privinţa unora dintre textele analizate din chiar constatarea neconstituţionalităţii altor texte ale aceleiaşi legi. Astfel, Curtea a stabilit mai întâi neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) prin raportare la art. 20-24, precum şi ale art. 6, 10, 11, 12, 13, 14 teza a doua, art. 15, 16 şi 19 din Legea privind procedura interpretării actelor normative în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la cerinţele de calitate a legii, precum şi necesitatea corelării art. 17 şi 18 din lege cu soluţia de neconstituţionalitate privind art. 16 din lege. În continuare, Curtea a constatat că pentru textele rămase se ridică problema respectării art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborat cu art. 51 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia „Conţinutul proiectului de act normativ se sistematizează în următoarea ordine de prezentare a ideilor: a) dispoziţii generale sau principii generale; b) dispoziţii privind fondul reglementării; c) dispoziţii tranzitorii; d) dispoziţii finale”. Curtea a observat în acest sens că „obiect de reglementare unic al legii ar deveni definirea metodelor de interpretare, astfel cum aceasta a fost realizată la art. 7-9 ale legii. Or, obiectul reglementării astfel cum este definit la art. 1 din lege [a se vedea şi art. 52 din Legea nr. 24/2000] şi menţionat în titlul legii ^[9] […] se referă la procedura interpretării actelor normative, nu şi la metodele de interpretare. Acestea, deşi reprezintă elemente componente ale părţii dispozitive a actului normativ, nu pot forma obiect exclusiv al unei legi, dispoziţiile generale având rolul de a orienta întreaga reglementare, de a determina obiectul şi principiile acesteia, şi nu de a deveni ele însele dispoziţii de fond ale actului normativ în sensul art. 53 din Legea nr. 24/2000” (parag. 66). 

Curtea a conchis – iar acestea sunt considerentele care interesează în mod special din punctul de vedere al prezentului studiu – că „legea, în sine, nu mai poate reglementa doar dispoziţii generale sau principii generale. (…) o lege care cuprinde numai principii generale, respectiv, în cauza de faţă, definirea metodelor de interpretare, nu se înscrie în conceptul de lege pe care Curtea l-a definit prin Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, potrivit căreia «legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia», astfel că nu justifică o existenţă normativă de sine stătătoare a unei asemenea legi” (s.n.) (parag. 67). În consecinţă, „legiuitorul nu poate adopta un act normativ de bază având ca obiect de reglementare numai metodele de interpretare, întrucât acestea nu pot avea o existenţă izolată sau singulară, ele relevându-şi raţiunea normativă doar dacă sunt integrate într-un act normativ al cărui conţinut vizează regulile/principiile şi metodele de interpretare. Prin urmare, legiuitorul, dacă apreciază necesar ca totuşi din punct de vedere normativ să le conceptualizeze, le poate reglementa într-un articol distinct în cuprinsul Legii nr. 24/2000. De asemenea, Curtea reţine că şi în lipsa normativizării exprese a acestora, ele se impun cu aceeaşi forţă şi valoare, întrucât metodele de interpretare nu depind de o existenţă normativă în sine, ele fiind operaţiuni raţionale, şi nu dispoziţii normative” (parag. 68).

Rezultă, în raport cu soluţia şi considerentele deciziei menţionate că, chiar dacă în structura unei legi pot fi cuprinse şi dispoziţii lipsite, în sine, de conţinut normativ, substanţa/fondul reglementării (în sensul expres stabilit de normele de tehnică legislativă) trebuie să se caracterizeze prin normativitate. În caz contrar, legea este neconstituţională în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care cuprind, subsumate principiului legalităţii, cerinţele de calitate a legii. Considerentele citate dau expresie distincţiei dintre normă, ca element al sistemului dreptului, şi lege, ca act al Parlamentului. 

O provocare în acest cadru, deopotrivă pentru legiuitor, cât şi pentru judecătorul constituţional o reprezintă examinarea şi calificarea legii în funcţie de ceea ce se apreciază a fi substanţa/fondul reglementării şi care determină, după caz, constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea legii, potrivit considerentelor mai sus citate (lipsa caracterului normativ), în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. Un exemplu relevant în acest sens îl constituie recenta decizie prin care Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a constatat constituţionalitatea Legii pentru declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon.În opinia majoritară, Curtea a reţinut că „analizând conţinutul normativ al legii supuse controlului de constituţionalitate, (…) acesta este caracterizat prin norme general obligatorii şi impersonale şi nu se referă la fapte şi persoane individuale, adoptarea sa reprezentând expresia voinţei legiuitorului primar de a reglementa într-un anumit domeniu al realităţii sociale, cu scopul de a evidenţia valorile naţionale şi identitatea poporului român. Configuraţia normativă raportată la scopul urmărit de legiuitor încadrează actul criticat într-o anumită tipologie a legilor adoptate de Parlament, respectiv a acelora care consfinţesc sărbătorirea oficială a anumitor zile cu relevanţă istorică, culturală sau socială. Aşadar, legea criticată nu are un caracter individual, ci cuprinde reguli de aplicabilitate generală şi repetată, care concură la atingerea interesului social general vizat, respectiv organizarea de manifestări cultural-educative şi ştiinţifice consacrate conştientizării semnificaţiei şi importanţei Tratatului de la Trianon. Totodată, pentru atingerea scopului urmărit, legea criticată instituie o serie de obligaţii în sarcina mai multor subiecte de drept, precum arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional, informarea opiniei publice şi reglementează posibilitatea acordării sprijinului logistic pentru organizarea manifestărilor ocazionate de acest moment. Astfel, prin adoptarea legii criticate, legiuitorul a urmărit celebrarea oficială, pe întreg teritoriul României, în data de 4 iunie, de către toţi cetăţenii săi, a unui eveniment din patrimoniul istoric naţional, ceea ce se înscrie în obligaţia pozitivă a statului de a cultiva respectul faţă de istoria poporului” (parag. 31) şi că „legea nu îşi pierde caracterul normativ, ci, din contră, legiuitorul a reglementat cadrul juridic general pentru evocarea unui eveniment istoric important al ţării de către toţi cetăţenii săi” (parag. 36). În opiniile separate se susţine însă că „din punctul de vedere al tehnicii legislative, legea analizată cuprinde trei articole, dintre care unul nu are valoare normativă [art. 1], iar celelalte două articole, fiind accesorii art. 1 din lege, nu pot avea la rândul lor valoare normativă”^[10], respectiv că „actul juridic ce formează obiect al controlului de constituţionalitate în prezenta cauză are conţinutul unei declaraţii politice îmbrăcat în haina unei legi”^[11].

§3. Neconstituţionalitatea legilor individuale în raport cu principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, egalitatea în drepturi, prevăzută de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, şi rolul Parlamentului, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României oferă o diversitate de exemple de legi constatate ca fiind neconstituţionale cu motivarea, în esenţă, că au caracter individual şi că nu îndeplinesc în acest sens cerinţa normativităţii: legi prin care s-a reglementat situaţia juridică a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I^[12], prin care s-a acordat un imobil unei persoane^[13], prin care s-a transferat, cu titlu gratuit, un pachet de acţiuni deţinut de stat la o societate naţională, din proprietatea privată a statului şi administrarea Ministerului Transporturilor în proprietatea privată şi în administrarea unui Consiliu Judeţean şi, respectiv, Consiliu Local^[14], prin care s-a aprobat un Memorandum de înţelegere încheiat între statul român şi The Rompetrol Group N.V.^[15], prin care s-a înfiinţat un liceu^[16], prin care s-a aprobat ca obiectiv de investiţii un spital^[17].

Considerentele care au fundamentat aceste decizii, invocate, de altfel, ca precedente pe măsură ce jurisprudenţa în materie s-a îmbogăţit, sunt, în esenţă, următoarele:

– „în absenţa unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale” (s.n.);

– legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia;

– este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, însă în ipoteza în care „reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta,neconstituţional” (s.n.); în măsura în care domeniul de incidenţă a reglementării este determinat concret, dată fiind raţiunea intuitu personae a reglementării, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc^[18];

– Parlamentul, arogându-şi competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu. O lege adoptată în condiţiile de mai sus contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, astfel cum îşi găseşte expresie în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu şi, ca atare, este sub acest aspect în totalitate neconstituţională. De asemenea este încălcat şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, într-adevăr, în măsura în care un anumit subiect de drept este sustras, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate exclusiv în considerarea lui şi aplicabile numai în ceea ce îl priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotind principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”;

– „acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. Or, o astfel de interpretare este contrară celor statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale”.

Din examinarea considerentele prezentate rezultă că în aceste decizii instanţa constituţională a analizat normativitatea legii în principal în corelaţie cu „domeniul de incidenţă”,scopul legii şi relaţiile sociale generale necesar a fi reglementate, apreciind că natura primară a normelor pe care o lege le conţine este dificil de conciliat cu aplicarea unui caz individual. Din această perspectivă, ar rezulta că ori de câte ori este identificată raţiunea intuitu personae a reglementării, aceasta este neconstituţională, fiind caracterizată ca având caracter individual, respectiv concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc, sens în care toate deciziile citate trimit şi la considerentele referitoare la normativitatea legii, statuate iniţial în Decizia nr. 600/2005. Textele constituţionale invocate ca fiind încălcate într-o astfel de situaţie sunt cele care consacră principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, egalitatea în drepturi, prevăzută de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, şi rolul Parlamentului, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie,ideile debază fiind interferenţa Parlamentului în competenţa altei puteri şi discriminarea creată în privinţa destinatarilor legii.

De dată mai recentă, Curtea a abordat într-o cheie mai nuanţată exigenţa generalităţii legii, în sensul recunoaşterii unei mai mari marje de apreciere legiuitorului: „legiferarea presupune normarea unor acţiuni/conduite/comporta­mente de la cele mai generale la cele mai concrete, chiar cazuale, gradul de generalitate al legii fiind determinat, în mod exclusiv, dedecizia de oportunitate a Parlamentului (s.n.). Neexistând un grad de generalitate prestabilit al reglementării, este voinţa exclusivă a legiuitorului de a alege modalitatea concretă de legiferare, în raport cu obiectul de reglementare şi scopul urmărit. Astfel, gradul de generalitate al unei legi este variabil în funcţie de specificul relaţiilor sociale reglementate şi de finalitatea urmărită, sens în care legiuitorul este cel care optează pentru diferite forme şi tehnici de exprimare a normelor juridice”^[19] (s.n.). Curtea introduce un criteriu de natură a circumstanţia „decizia de oportunitate a Parlamentului”, şi anume scopul reglementării, circumscris interesului public: „dacă scopul legii adoptate este de interes public, gradul mai mare sau mai redus de generalitate a obiectului acesteia nu poate conduce la limitarea plenitudinii de competenţă a Parlamentului”^[20]. Curtea precizează astfel că „atunci când s-a referit la imposibilitatea reglementării prin lege a unui domeniu determinat concret, în considerarea unei raţiuni individuale şi intuitu personae a reglementării, cu consecinţa de a fi aplicată într-un singur caz, prestabilit fără echivoc, a avut în vedere scopul legii şi a analizat dacă aceasta a urmărit să satisfacă o cerere în sine personală şi privată. Soluţionarea unor astfel de aspecte personale şi concrete se face în temeiul legii, şi nu prin lege, fiind chestiuni de aplicare a legii”^[21]. Cu toate acestea, considerăm că referirea la interesul public nu este de natură să stabilească, în sine, pe deplin, limitele marjei de apreciere a legiuitorului şi raportul dintre generalitate şi normativitate în sensul jurisprudenţei constituţionale, sens în care urmează a se vedea dezvoltările jurisprudenţiale viitoare. Perspectiva diferită în privinţa aprecierii acestor elemente este ilustrată în opinia separată la decizia menţionată, unde se arată, între altele, că „legea adoptată reprezintă un act eteroclit, în sensul că formal reprezintă o lege, fiind adoptată de Parlament, dar sub aspect conţinutului aceasta nu cuprinde o normă juridică, ci un act de dispoziţie discreţionar asupra unor bunuri determinate din domeniul privat al statului”^[22]. În orice caz, o consecinţă sub aspectul conduitei ce revine legiuitorului este, în opinia noastră, obligaţia unei fundamentări suplimentare a scopului reglementării („de interes public”), ori de câte ori s-ar putea ridica întrebări în privinţa sferei de generalitate/caracterului individual al legii.

Concluzii

Din jurisprudenţa analizată rezultă că normativitatea legii este o problemă de constituţionalitate, fiind susceptibilă de analiză în raport de principii constituţionale precum separaţia puterilor în stat [art. 1 alin. (4)], principiul legalităţii [art. 1 alin. (5)], egalitatea în drepturi (art. 16) şi prevederile care consfinţesc rolul Parlamentului în statul de drept (art. 61). Se observă că acolo unde problematica analizată este subsumată cerinţelor de calitate a legii, Curtea Constituţională utilizează ca repere cu relevanţă constituţională normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 

Considerentele citate, precum şi jurisprudenţa constituită în această materie, pun însă în lumină şi o altă concluzie, care deschide calea unei analize mai ample a acestei teme. Astfel, aprecierea normativităţii unei legi, precum şi a întinderii competenţei Parlamentului în privinţa reglementării prin acte normative de nivelul legii nu este întotdeauna facilă, stârnind dezbateri şi poziţionări opuse chiar în cadrul instanţei constituţionale. Dacă examinăm deciziile selectate în realizarea acestui studiu, vom observa că parte dintre ele sunt pronunţate cu majoritate de voturi, având ataşate opinii separate consistente. Opiniile diferite poartă chiar asupra conţinutului reglementării sau asupra marjei de apreciere a legiuitorului în privinţa oportunităţii reglementării prin lege a unor domenii caracterizate printr-un grad diferit de generalitate. Este de menţionat şi faptul că, aşa cum se relevă în literatura de specialitate, „atât în perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi în anii postrevoluţionari, Parlamentul României a adoptat şi acte normative denumite «lege» care se referă la fapte şi persoane individuale, ceea ce face ca ele, sub aspectul conţinutului, să fie acte individuale şi nu acte normative. Astfel de exemple se găsesc şi în legislaţia altor state (…). Se poate deduce, din cele de mai sus, că atributul normativ nu este un atribut care caracterizează legea în toate împrejurările”. Că este aşa şi că pot fi date exemple în acest sens apare incontestabil. În acelaşi timp însă, în literatura juridică se subliniază că legea ca act al Parlamentului se caracterizează în esenţa sa prin generalitate, „ea trebuie să creeze o situaţie generală, obiectivă, abstractă. Ea nu trebuie să se aplice numai unor anumiţi indivizi, ci este destinată să guverneze situaţia unor categorii de indivizi, a unor serii de cazuri. Ea trebuie să se aplice unor categorii de speţe, nu unui singur caz”. De asemenea, se caracterizează prin permanenţă, în sensul că guvernează toate situaţiile care se nasc sub imperiul ei şi „nu se stinge odată cu aplicarea la un singur caz”.

Trebuie precizat şi faptul că o lege lipsită de normativitate, sau „aparent normativă” se bucură de prezumţia de constituţionalitate, producând în consecinţă efecte juridice în măsura în care este promulgată, publicată în Monitorul Oficial al României şi intrată în vigoare, până la momentul la care intervine o decizie de constatare a neconstituţionalităţii. Cum însă Curtea Constituţională nu se poate sesiza din oficiu, o astfel de decizie poate fi pronunţată ca urmare a sesizării instanţei constituţionale în condiţiile Constituţiei şi legii. Din această perspectivă, considerăm că este lipsită de relevanţă referirea, pentru a fundamenta adoptarea unei legi ce ridică probleme de constituţionalitate pe componenta de normativitate, la alte legi cu un conţinut/obiect/structură/scop similar în vigoare şi care nu au format obiectul controlului de constituţionalitate.

Menţionăm că, în acest cadru, analiza noastră este una restrânsă, în sensul că abordează doar repere fixate într-o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale care, în sine, nu oferă foarte multe exemple. Deopotrivă abordarea jurisprudenţială şi doctrinară sunt susceptibile de dezvoltare şi aprofundare, în special în contextul analizei calităţii legii, pentru a oferi necesare repere legiuitorului în cadrul operei de legiferare. 

Note de subsol

^[1] De exemplu, I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 1/2009, pp. 5-17 sau M. Safta, Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate, în Buletin de informare legislativă nr. 2/2016, pp. 3-23.

^[2] Judecător Varga Attila, opinie separată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 592 din 15 iulie 2020, M. Of. nr. 824 din 8 septembrie 2020.

^[3] O. Le Bot, L’apparence normative dans la jurisprudence constitutionnelle, Actes de colloques de l’IFR, nr. 7, Presses de l’Université Toulouse 1 Capitole, LGDJ – Lextenso Éditions, 2010, https://books.openedition.org/putc/259. 

^[4] H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 74.

^[5] Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie 2005.

^[6] I. Vida, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României, Comentariu pe articole, p. 653.

^[7] Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, M. Of. nr. 416 din 10 mai 2004.

^[8] Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017, M. Of. nr. 219 din 30 martie 2017.

^[9] Cu privire la importanţa titlului, a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, parag. 89, Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în M. Of. nr. 85 din 2 februarie 2015, parag. 23, sau Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, parag. 28.

^[10] Judecător Varga Attila.

^[11] Judecători Livia Doina Stanciu şi Elena Simina Tănăsescu.

^[12] Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie 2005.

^[13] Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007.

^[14] Decizia nr. 724 din 7 octombrie 2020, M. Of. nr. 1014 din 2 noiembrie 2020.

^[15] Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013.

^[16] Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2018.

^[17] Decizia nr. 643 din 24 septembrie 2020, publicată în M. Of. nr. 978 din 23 octombrie 2020.

^[18] A se vedea Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007, Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013, sau Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014, parag. 21.

^[19] Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 302 din 25 martie 2021, parag. 104.

^[20] Idem, parag. 107.

^[21] Idem, parag. 106.

^[22] M. Pivniceru, D. Morar, opinie separată la Decizia nr. 139/2021, precitată.