Despre prescripția răspunderii penale, legea mai favorabilă și aplicarea dreptului cu înțelepciune

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 701-709.

Introducere

Două decizii ale Curții Constituționale în materia prescripției răspunderii penale au generat soluții divergente în practica judiciară, precum și multiple dezbateri doctrinare. Deși a urmat o intervenție a instanței supreme, care a dat o dezlegare problemei de drept ivite (consfințind incidența legii penale mai favorabile), ezitările unor organe judiciare (încercările de a evita constatarea prescripției) au continuat. Totuși, în ultima vreme, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, pare să se consolideze soluția care, în opinia noastră, reunește cele două deziderate ale artei dreptului: binele și echitatea. Prezentul eseu își propune, într-o primă etapă, să facă o scurtă analiză privind incidența respectivelor decizii asupra cauzelor aflate în curs de judecată (§1), iar într-o a doua etapă, să verifice, dincolo de argumentele de ordin tehnic (strict juridic), în ce măsură soluția care este pe cale să se consolideze dovedește o aplicare a dreptului cu înțelepciune (§2).

§1. Incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022, în cauzele aflate în curs de judecată

După cum este cunoscut, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018^[1], s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

A urmat o practică judiciară neuniformă în materie, dar și o nouă intervenție a Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022^[2], a constatat (din nou) că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, explicând, în același timp, printre altele, că: „(…) în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (parag. 73, s.n.).

Mai trebuie menționat faptul că, înaintea publicării acestei din urmă decizii, legiuitorul a ieșit din pasivitate (practic, recunoscându-și culpa). Astfel, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022^[3], a fost modificat art. 155 C. pen., astfel: „(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”. Această modificare confirmă în mod implicit constatarea instanței de contencios constituțional, respectiv faptul că, anterior, nu a existat un text care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Deși, la momentul respectiv, problema incidenței prescripției răspunderii penale în cauzele aflate în curs de judecată părea clarificată, din cauza unor „ezitări” ale practicii judiciare, a fost necesară intervenția instanței supreme pentru a stabili că decizia privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. a creat o situație tranzitorie susceptibilă de aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022^[4] a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) s-a stabilit că „normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 C. pen.”.

Pentru a risipi orice neclaritate în legătură cu legea mai favorabilă, în aceeași decizie, instanța supremă a precizat următoarele: „În egală măsură, în contextul examinării instituției prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparținând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. Consecutiv, sub aceeași interdicție intră și combinarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Cu alte cuvinte, existența caracterului întreruptiv al cursului prescripției în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții legale succesive. Revine fiecărei instanțe de judecată învestită cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia”.

În esență, rezultă că, în perioada cuprinsă între Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și O.U.G. nr. 71/2022 din 30 mai 2022, instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale nu a existat, singurele termene care au reglementat prescripția fiind cele generale prevăzute de art. 154 C. pen. Această situație tranzitorie creează premisele aplicării legii penale mai favorabile pentru toate faptele comise înainte de data de 30 mai 2022, care se află în stare de judecată, indiferent dacă au fost comise sub incidența Codului penal anterior (înainte de 1 februarie 2014) sau sub incidența Codului penal actual (după 1 februarie 2014), înainte de Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, sau după aceasta.

În sensul celor de mai sus s-a exprimat foarte clar și instanța supremă într-o cauză în care fapta fusese comisă în anul 2009. Astfel, după ce calculează efectiv termenele de prescripție în toate ipotezele normative existente după data comiterii faptei, instanța ajunge la legea mai favorabilă precizând următoarele: „În schimb, exclusiv ca o consecință a reconfigurării conținutului dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în baza Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal analizată nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripției. Singurele termene care au disciplinat prescripția în acest interval au fost cele generale, în speță, acest termen fiind de 8 ani. Evaluată în contextul celorlalte dispoziții pertinente în materia prescripției, această particularitate imprimă C. pen. în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menționat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situație mai favorabilă pentru inculpați și, astfel, să devină aplicabilă în speță, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen. (s.n.). Aceasta înseamnă că termenul general de prescripție a răspunderii penale a început să curgă, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârșirii infracțiunii, respectiv octombrie – noiembrie 2009, cu efectul împlinirii lui, în noiembrie 2017. În consecință, Înalta Curte constată incidente dispozițiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., în sensul că a intervenit prescripția, iar inculpatul nu a cerut continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din C. proc. pen., motiv pentru care, va pronunța încetarea procesului penal”^[5].

La acest moment, se poate constata o consolidare a practicii judiciare în sensul soluției anterior menționate, existând numeroase exemple, atât la Curți de Apel, cât și la instanța supremă^[6]. În pofida hotărârii CJUE pe prescripție, din 24 iulie 2023 (cauza C-107/23), care a stârnit unele dezbateri, această practică a continuat. În acest sens, recent, I.C.C.J. a respins două recursuri în casație formulate de parchet, împotriva unor soluții prin care se constatase intervenția prescripției răspunderii penale, în baza aplicării Deciziilor Curții Constituționale menționate, precum și a Deciziei I.C.C.J. nr. 67/2022^[7]. Credem că soluția constatării intervenției prescripției răspunderii penale, ca efect al aplicării principiului legii mai favorabile, este corectă și temeinic argumentată din punct de vedere tehnic, dar, în același timp, este și o dovadă de…

§2. …aplicare a dreptului cu înțelepciune

Dreptul este arta binelui și a echității în viziunea lui Celsus. Deși extrem de concisă, această definiție veche de peste două mii de ani a cunoscut de-a lungul timpului interpretări diverse. Ceea ce pare de netăgăduit este legătura intrinsecă între drept și morală pe care o subliniază autorul, dacă acceptăm că binele este ceea ce își dorește fiecare om, iar echitatea este repartizarea echilibrată (proporțională) a acestuia, în funcție de conștiința morală a societății. Proporția nu este însă una aritmetică, deoarece dreptul nu este matematică, este artă, în semnificația antică, de aspirație spre mai bine, de imitație a naturii în sens creativ. Același înțeles este dat termenilor folosiți de Celsus într-una din cele mai plastice explicații ale definiției sale: „Arta este o imitație, dar nu este o copie conformă sau o bulversare a naturii. Arta este ceea ce omul știe să facă mai bine, pentru a adăuga la ceea ce oferă natura mai bun. Natura creează uneori monștri – în acest caz nu se pune problema de a o imita. Atunci când natura face bine, o imităm încercând să facem și mai bine. Venus din Milo este mai frumoasă decât toate femeile pe care le-am văzut în natură. Iată ce trebuie să facă juristul cu Dreptul”^[8]. Așadar, dreptul trebuie „înfrumusețat”, adică el trebuie aplicat creator, spre binele individului, dar și în spiritul echității sociale. Mai pe scurt, după înțelesul nostru, dreptul trebuie aplicat cu înțelepciune, pentru că doar prin această virtute morală se pot aprecia (identifica) binele și echitatea.

Cu înțelepciune trebuie privită (rezolvată) și „pricina de gâlceavă” stârnită în jurul prescripției. Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem puțin în trecut și să observăm, pe scurt, care sunt rădăcinile istorice și rațiunile morale ale acestei instituții (a), după care să rememorăm, tot pe scurt, care a fost evoluția și sensul moral al acestei evoluții a instituției, în dreptul nostru penal din ultimii ani (b).

a) Din punct de vedere istoric, prescripția are „rădăcini adânci”. După cum ne indică doctrina: „Prescripția acțiunii penale este o instituție cunoscută de legiuirile din antichitate și din epocile următoare. Ea apare în dreptul roman în Lex Iulia de adulteriis, pentru ca apoi, sub imperiu, să devină o regulă generală (…) Toate legiuirile din evul-mediu și din epoca renașterii, ca și cele din perioada intermediară, au cunoscut prescripția acțiunii penale”^[9]. Cu privire la rațiunea prescripției se precizează următoarele: „Unii autori puneau la baza acestei instituțiuni ideea de realizare a represiunii prin echivalent, în sensul că infractorul a suferit destul, în tot timpul duratei prescripțiunii, fiind veșnic sub teama de a fi descoperit, trebuind, adesea, să pribegească prin străini, etc., așa că această suferință echivalează cu o pedeapsă (Boitard, Helie, Le Sellyer, Pessina și alții). Alți autori invocau inutilitatea și lipsa de eficacitate a unei pedepse aplicate prea târziu și pentru un fapt pe care opinia publică l-a uitat (Bertauld, Ortolan, Garraud, Lanza și alții). Pentru prescripția acțiunii s-a mai invocat și greutatea de a se mai judeca o învinuire după trecerea unui prea îndelung timp, în care probele au dispărut sau au devenit nesigure (Carrara, Berner, Binding, etc.). În fine, alți autori au invocat, ca rațiune a prescripțiunii, inerția și neglijența organelor puterii publice, de unde prezumția că această putere a renunțat la aplicarea sau executarea sancțiunii (…) Astăzi, majoritatea autorilor este de părere că rațiunea de a fi a prescripției trebuie căutată în însuși fundamentul și finalitatea represiunii (Manzini, Paoli, Maggiori, Liszt și alții). Este rațional și firesc ca legea să renunțe la aplicarea sau executarea sancțiunilor sale, ori de câte ori socoate că ele nu mai sunt necesare și nu mai corespund rosturilor represiunii. Or, după scurgerea unui interval de timp, aplicarea unei sancțiuni poate răspunde doar unei idei abstracte de justiție, dar nu unei necesități, fiindcă o sancțiune tardiv aplicată sau executată este, pentru reintegrarea ordinii juridice și pentru combaterea criminalității făptuitorului, o măsură lipsită de sens și utilitate”^[10].

Să remarcăm că instituția prescripției aparține unei conștiințe colective milenare și să reținem principalele dimensiuni morale ale instituției: făptuitorul a „plătit” prin echivalent; opinia publică nu mai cere „satisfacție” (a uitat); neglijența puterii publice nu trebuie încurajată; ordinea juridică nu poate fi restabilită prin măsuri tardive.

b) Prescripția răspunderii penale a fost prezentă și în legislația noastră penală încă din vechile pravile, a fost prevăzută în Codul de procedură penală din 1865, precum și în Codul penal Carol II^[11]. Codul penal din 1969 reglementa prescripția răspunderii penale în art. 121-124. Pentru această analiză, este de reținut că, inițial, conform art. 121 alin. (2), erau imprescriptibile doar infracțiunile contra păcii și omenirii. Mai este important de reținut că întreruperea cursului prescripției intervenea prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, conform art. 123 alin. (1).

Fără a intra în detalii, precizăm că, în contextul normativ mai sus amintit, la un moment dat, opinia publică a fost șocată de existența unor cauze privind infracțiuni contra vieții care au fost prescrise, sau riscau să fie prescrise, deoarece au rămas multă vreme cu autor necunoscut sau au fost soluționate inițial printr-o eroare judiciară, adevăratul făptuitor nefiind implicat în procedură (vezi „cazul Țundrea). În astfel de cauze, firește, chiar dacă se efectuau acte de cercetare, ele nu puteau fi comunicate învinuitului sau inculpatului, pentru că acesta nu fusese identificat. Ca un răspuns la îngrijorările opiniei publice sau, altfel spus, ca o „comandă socială”, Codul penal adoptat în anul 2009 a stabilit că întreruperea cursului prescripției intervine prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, conform art. 155 alin. (1). Deoarece intrarea în vigoare a noului Cod penal întârzia, pentru a răspunde aceleiași „comenzi sociale”, prin Legea nr. 27/2012^[12], legiuitorul a decis să modifice Codul penal în vigoare, stabilind că infracțiunile de omor, omor calificat, precum și infracțiunile comise cu intenție care au avut ca urmare moartea victimei să fie imprescriptibile. Noul Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a păstrat aceste dispoziții.

Rezultă că decizia de a lărgi sfera actelor de procedură, care aveau aptitudinea de a întrerupe cursul prescripției răspunderii penale, a fost una de politică penală, bazată pe criterii de oportunitate, ca răspuns la o „comandă socială”, izvorâtă dintr-o realitate a fenomenului criminal, care nu a existat sau nu fusese percepută anterior. După cinci ani de zile, Curtea Constituțională „descoperă” că soluția legislativă aleasă pentru rezolvarea problemei nu este constituțională. Nu știm dacă soluția a fost corectă. Nu știm dacă, nu cumva, Curtea și-a depășit atribuțiile, luând în calcul, pe lângă aspectele de constituționalitate și aspectele de oportunitate (care nu sunt de competența ei). Cert este că a fost pronunțată o decizie care trebuia respectată și legiuitorul ar fi trebuit să se conformeze și să „repare” textul declarat neconstituțional. Indolența legiuitorului, care nu s-a conformat deciziei, a generat, după cum am arătat mai sus, o nouă decizie a Curții Constituționale care, în termeni mult mai clari, a explicat care sunt consecințele primei decizii. Legiuitorul a ieșit în sfârșit din pasivitate, a reparat textul cu pricina, iar instanța supremă a indicat soluția de urmat pentru cauzele aflate în curs de judecată, după cum am explicat la punctul anterior.

În acest context, plin de erori și întârzieri din partea legiuitorului, de posibile erori ale Curții Constituționale, de ezitări ale organelor judiciare, trebuie să ne întoarcem la principiile morale, la baza cărora se află și cele juridice. Să ne reamintim că, în timp, făptuitorul poate „plăti” prin echivalent; că, după un timp, opinia publică nu mai cere „satisfacție” (uită); că neglijența puterii publice nu trebuie încurajată; că ordinea juridică nu poate fi restabilită prin măsuri tardive.

Iată de ce, dincolo de fundamentul juridic, bazat pe legea penală mai favorabilă, credem că soluția constatării împlinirii termenului de prescripție, în condițiile descrise, este și o dovadă de aplicare a dreptului cu înțelepciune, o dovadă că, într-adevăr, „Jus est ars boni et aequi”.

Note de subsol

^[1] Publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018.

^[2] Publicată în M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022.

^[3] Publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022.

^[4] Publicată în M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

^[5] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 232/A/2023 din 11 iulie 2023, disponibilă pe www.scj.ro.

^[6] Cu titlu de exemplu, pentru soluția și motivarea asemănătoare, a se vedea: I.C.C.J., dec. nr. 229/A/2023 din 10 iulie 2023, disponibilă pe https://lege5.ro.

^[7] I.C.C.J., dec. 450 din 7 sept. 2023, dosar nr. 4961/30/2020, și dec. 451 din 7 septembrie 2023, dosar nr. 2170/91/2019, disponibile pe www.scj.ro.   

^[8] F. Vallançon, Jus est ars boni et aequi, disponibil la adresa: https://www.cercle-affectiosocietatis.com/post/jus-est-ars-boni-et-aequi.

^[9] V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Ed. Asociația română de științe penale, București, 2000, p. 569.

^[10] Ibidem, p. 568.

^[11] În sensul de mai sus și pentru amănunte a se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 569.

^[12] Legea nr. 27 din 16 martie 2012, pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012.