Dreptul la demnitate: semnificație, reglementare, garantare

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 889-897.

§1. Demnitatea ca valoare morală și juridică

Constituția României^[1] utilizează termenul de demnitate într-un singur articol. Este vorba despre art. 1 alin. (3), potrivit căruia ea reprezintă prima valoare supremă și garantată în stat, în conformitate cu tradițiile democratice ale poporului român și idealurile Revoluțieidin Decembrie 1989. Curtea Constituțională a statuat în sensul că demnitatea umană reprezintă „un atribut inalienabil al ființei umane” și o „valoare intrinsecă” a persoanei^[2]. Mai mult chiar, ea a extrapolat semnificația demnității și la persoanele juridice, statuând că „faima sau bunul renume al unei autorități sau instituții publice” pot fi considerate pentru persoana juridică echivalentul demnității în cazul persoanelor fizice^[3].

Acestui text, care utilizează expres noțiunea de demnitate, se adaugă altele, care conțin dispoziții prin care se consacră elemente care au legătură cu demnitatea sau sunt componente ale acesteia. Exemplu, art. 26 alin. (2) consacră bunele moravuri printre limitele dreptului persoanei de a dispune de ea însăși; art. 22 alin. (2) interzice tratamentul inuman sau degradant.Textul este în concordanță cu art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede, în teza întâi, că persoanele se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi,iar teza a doua are un conținut similar art. 22 alin. (2) anterior citat^[4].

O categorie de dispoziții cu o „încărcătură” specială pentru statul român, ca membru al Uniunii Europene, este cuprinsă în titlul I, care este numit „Demnitatea” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene^[5]. Însuși faptul că primul titlu al Cartei este denumit astfel relevă semnificația pe care construcția europeană o acordă acestei valori.

Iar art. 47 alin. (1) obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.

Bunele moravuri, decența sau tratamentul degradant reprezintă, în opinia noastră, elemente care condiționează sau, după caz, afectează existența demnității.

Și susțin ideea că, deși nu este consacrat expres, dreptul la demnitate este consacrat implicit în Constituția României.

Etimologic, cuvântul demnitate provine din latinescul dignitas și evocă acea calitate a unui subiect de drept de a avea un comportament caracterizat prin autoritate morală, respect față de semeni și față de valorile fundamentale, juridice și morale. Potrivit Wikipedia, demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de prețuire, ca și rangul atins de o persoană în cadrul societății. Ea mai este înțeleasă ca autonomia și libertatea gândirii, cât și a comportamentului unui individ^[6]. Demnitatea, în opinia noastră, face parte din categoria conceptelor care, astfel cum se exprimă doctrina germană, se lasă mai ușor descrise decât definite.

În ceea ce ne privește, noi o așezăm la baza existenței omului, unul din elementele care separă existența umană de alte forme de existență. De altfel, și în preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului, ca prim considerent invocat este acela că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”. De aceea, ca să „juridicizăm” definiția demnității, putem spune că ea reprezintă chintesența drepturilor fundamentale respectate de subiectele de drept obligate la aceasta și a obligațiilor asumate și exercitate de către titularul lor, într-un cadru normativ determinat.

Apreciem că accepțiunea conceptului pe care am evocat-o anterior își are suport chiar în titlul I al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care îi consacră caracterul inviolabil și obligația de a fi respectată și protejată și îi dezvoltă unele elemente de conținut: dreptul la integritate, interzicerea torturii sau a pedepselor inumane sau degradante și interzicerea sclaviei și a muncii forțate.

§2. Forme de proteguire juridică a demnității

Societatea contemporană s-a confruntat în mileniul trecut și în cel din care s-au scurs deja două decenii, cu tot soiul de experiențe dramatice, războaie, crize, recesiuni economice, diferite tipuri de maladii, iar din 2020 pandemia generată de Covid 19. Care la rândul ei naște, la nivelul statelor, dar și la cel supranațional, abordări care sunt de natură să confuzioneze și să dezbine. Se recurge, prea adeseori, asumat sau nu, la acel principiu latin de guvernare divide et impera, potrivit căruia cea mai eficientă modalitate de impunere a voinței guvernanților și de slăbire a împotrivirii este dezbinarea, provocarea separărilor, a dușmăniilor de toate tipurile și între toate categoriile între care se poate stabili o formă de antagonism.

Nu dorim a induce ideea că aceste aspecte sunt caracteristica dominantă a societății contemporane. Toate societățile umane, începând cu antichitatea, au avut problemele lor. Unul din discursurile cele mai profunde și contemporane, prin problematica pe care o pune, l-a rostit Cicero^[7], în anul 55 înainte de Hristos: „Bugetul trebuie echilibrat. Tezaurul trebuie reaprovizionat. Datoria publică trebuie micșorată. Aroganța funcționarilor publici trebuie moderată și controlată. Ajutorul dat altor țări trebuie eliminat pentru ca Roma să nu dea faliment. Oamenii trebuie să învețe din nou să muncească în loc să trăiască pe spinarea statului”.

Haideți să transpunem problemele invocate de Cicero la situația actuală din România. Constatăm că bugetul și tezaurul sunt într-o situație critică, spre a nu spune că agonizează, funcționarii publici, în accepțiunea lato sensu, care include întreg personalul care lucrează în sectorul public, demnitari/funcționari/personal contractual, se preocupă mai mult de binele personal decât cel public și se comportă cu beneficiarii serviciului public cu o superficialitate și lipsă de interes și respect pentru problemele lor, care este soră geamănă cu aroganța despre care vorbea Cicero. Și nu în ultimul rând, numărul celor care preferă să trăiască pe spinarea statului este direct proporțional cu numărul de mașini scumpe cu care vin să-și ridice ajutorul social sau cu vacanțele luxoase în care mulți se preumblă spre a se relaxa după „efortul” epuizant de a sta „cu mâna întinsă” la stat.

Invocarea lor o facem pentru a releva în ce măsură sunt preocupate și capabile statele, organizațiile supranaționale, autoritățile acestora, personalul care le compune, să protejeze și să garanteze demnitatea umană, astfel cum obligă primul articol atât al Declarației Universale a Drepturilor Omului, cât și al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Pentru că, acest din urmă document european, pe de o parte îi declară caracterul inviolabil, ceea ce impune consacrarea de soluții prin care ea să fie garantată, iar pe de altă parte, prevede că este protejată. Noțiunile nu sunt identice, protecția include măsuri permanente, câtă vreme ea este în ființă, iar garantarea presupune măsuri de protecție, dar și de reparație, atunci când s-a adus o vătămare.

Preocuparea legiuitorului pentru comportamentul funcționarilor săi în raporturile cu persoanele fizice sau reprezentanții persoanelor juridice care se adresează autorităților sau instituțiilor publice se reflectă în prevederile Codului administrativ^[8].

Astfel, art. 447 din Cod reglementează conduita în relațiile cu cetățenii și prevede, în alin. (2) că „Funcționarii publici au obligația de a nu aduce atingere onoarei, reputației, demnității, integrității fizice și morale a persoanelor cu care intră în legătură în exercitareafuncției publice, prin: a) întrebuințarea unor expresii jignitoare; b) acte sau fapte care pot afecta integritatea fizică sau psihică a oricărei persoane” (s.n.).

În acest articol, referirea la demnitate o regăsim în trei alineate. Pe lângă cel menționat deja, adăugăm alin. (4) și (5), potrivit cărora „(4) Pentru realizarea unor raporturi sociale și profesionale care să asigure demnitatea persoanelor, eficiența activității, precum și creșterea calității serviciului public, se recomandă respectarea normelor de conduită prevăzute la alin. (1)-(3) și de către celelalte subiecte ale acestor raporturi”, iar „(5) Funcționarii publici trebuie să adopte oatitudine demnă și civilizată față de orice persoană cu care intră în legătură în exercitarea funcției publice, fiind îndrituiți, pe bază de reciprocitate, să solicite acesteia un comportament similar”.

Constatăm că dacă în alin. (2) se consacră obiectivul, obligația funcționarilor de a asigura demnitate,prin alin. (4) și (5) se prevăd mijloacele, cum să se ajungă la realizarea acelui obiectiv.

Semnalăm, în acest context și unul din elementele de noutate, revoluționare chiar, pe care le aduce Codul administrativ, anume faptul că reglementează, pe lângă funcționarii publici, și personalul contractual din sistemul bugetar, creând astfel un cadru unitar pentru toți cei care își desfășoară activitatea în acest sector.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ^[9] recunoaște, prin art. 18 alin. (3), posibilitatea ca instanța să hotărască, în cazul soluționării favorabile a cererii și asupra daunelor morale, alături de cele materiale,care au fost produse prin actul administrativ vătămător.

Legea contenciosului administrativ nu definește noțiunea de daune morale și apreciem că aceasta reprezintă o carență a ei. În accepțiunea noastră, raportată la constantele doctrinei și ale jurisprudenței în materie, daunele morale reprezintă o formă de reparare a prejudiciilor care nu sunt evaluabile în bani, care privesc viața intimă, familială sau privată, demnitatea, prestigiul, onoarea, buna reputație, concepte între care există o legătură, fără să se confunde unul cu celălalt. Înalta Curte de Casație și Justiție le evocă și prin termenul de vătămări psihice, care diferă în funcție de elementele ce țin de statutul personal și moral al fiecărui vătămat în drepturi^[10].

Un alt act normativ care își propune, expressis verbis, proteguirea demnității este O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare^[11]. Ea a fost modificată și completată în mai multe rânduri, ultima modificare fiind realizată prin Legea nr. 167/2020^[12], prin care a fost consacrată hărțuirea morală la locul de muncă, faptă care include „orice comportament exercitat cu privire la un angajat de către un subaltern și/sau de către un angajat comparabil din punct de vedere ierarhic, în legătură cu raporturile de muncă, care să aibă drept scop sau efect o deteriorare a condițiilor de muncă, prin lezarea drepturilor sau demnității angajatului (…)” (s.n.).

 Dacă primele două acte normative vizează sectorul public și obligațiile personalului în raporturile cu cetățenii, inclusiv consecințele încălcării acestei îndatoriri, cel de-al treilea îl include și pe cel privat și își propune să ocrotească personalul, în raport cu comportamentul discreționar, ofensator, vătămător al șefilor ierarhici.

§3. Comportamente. Coliziunea cu ocrotirea demnității

Consacrarea prin lege a unor îndatoriri sau a unor interdicții nu înseamnă că finalitatea lor a fost realizată. Realitatea ne pune la dispoziție atât atitudini care relevă nu doar respectarea, formal, procedural, vorbind, a statutului moral, cum se exprimă Înalta Curte, al persoanei, ci asumarea în toată profunzimea comportamentului, a îndatoririi de a-l respecta. Vom concretiza ambele ipostaze, cu exemple întâlnite în activitatea noastră de practician al dreptului, de avocat, dar și de om care a gestionat, o anumită perioadă, destinele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici^[13]. Ne-am aflat în situația de a reprezenta interesele unui funcționar public care într-un interval de o lună a făcut obiectul a trei cercetări disciplinare pentru fapte pe care nu le-a comis, cu singurul obiectiv de a fi destituit din funcție. O „faptă” a constat în solicitarea a 4 zile de concediu în perioada în care era planificat să îl efectueze și refuzul necomunicat de a i se aproba această cerere, pentru a se crea premisele că a absentat de la serviciu nemotivat. Comisia disciplinară a propus destituirea din funcție, iar șeful instituției, care mărturisise, de altfel, că nu se lasă până nu îl înlătură, a dispus măsura, prin act administrativ pe care l-am suspendat prin hotărâre judecătorească. O a doua „abatere” a fost aceea că, după suspendare, a solicitat reluarea activității, în baza certificatului de grefă, nu a primit niciun răspuns și a revenit, după comunicarea sentinței motivate, moment în care i s-a comunicat că a absentat nemotivat și va fi din nou cercetat disciplinar, deoarece trebuia să se prezinte la serviciu când a făcut prima solicitare. Iar ultima „faptă” a constat în aceea că a executat o lucrare dispusă de conducere, pe care nu a putut să o predea la termen pentru că șeful ierarhic nu era la serviciu și nu i-a primit-o nimeni altcineva și atunci a postat-o pe site-ul instituției.

Cel de-al doilea exemplu este al unui secretar general al unui municipiu, care, în conivență cu primarul, refuză să redacteze și să comunice o hotărâre beneficiarului său, deși aceasta a fost aprobată de consiliul local conform procesului-verbal de ședință aprobat, potrivit legii, fără contestări, în ședința următoare de consiliu local^[14], pe considerentul că unul dintre consilieri a susținut ulterior că de fapt nu a votat ,iar din înregistrarea video se vede că un alt consilier nu s-ar fi aflat la locul lui în sală.

Nu credem că este nevoie de niciun comentariu, situațiile evocate se comentează singure.

Concluzii

Ne-am propus, prin prezentul studiu, să antamăm o temă care ne preocupă și pe care dorim să o dezvoltăm în lucrările noastre viitoare. Ea vizează una din valorile în care credem, cu toată conștiința noastră, profesională și privată, în egală măsură. Care ne-a determinat, de altfel, să ne asumăm, în perioada 2002-2005, realizarea unei cercetări doctorale în etică, sub titulatura „Deontologia în viața publică și în politică”.

Regretatul nostru Profesor Antonie Iorgovan ne-a inoculat ideea că atunci când îți propui o temă de cercetare în cadrul unu doctorat, trebuie să îți asumi și faptul că aceasta te va preocupa mereu. Că nu o vei abandona niciodată și că îi vei urmări evoluțiile doctrinare, normative și jurisprudențiale.

O sinteză a celor cuprinse în prezentul studiu determină cel puțin următoarele concluzii. Prima este aceea că demnitatea, ca valoare juridică și morală, în egală măsură, a fost „juridicizată” prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Legea noastră fundamentală, deși nu recunoaște în mod expres, lasă să transpară recunoașterea unui drept la demnitate al persoanei.

Cea de-a doua concluzie este aceea că, în baza textului menționat, Codul administrativ, care este o Constituție a administrației publice și, am îndrăzni să spunem, a vieții publice, în cea mai mare măsură, a consacrat obligația personalului din sectorul public de a respecta demnitatea persoanei.

Ceea ce credem – și aceasta este concluzia la care ne oprim – este că nu regăsim încă un cadru normativ care să sancționeze în mod eficient faptele prin care au loc încălcări ale demnității persoanei. Asupra acestei probleme ne propunem să reflectăm în viitor și nutrim nădejdea că și legiuitorul și judecătorul și nu numai, o vor face. Stimulați, sperăm și de roadele cercetării noastre.

Note de subsol

^[1] Constituția României a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991. A fost revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

^[2] C.C.R., Decizia nr. 841/2007, publicată în M. Of. nr. 723 din 25 octombrie 2007.

^[3] C.C.R., Decizia nr. 74/2002, publicată în M. Of. nr. 283 din 26 aprilie 2002.

^[4] Adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 1 decembrie 1948. România a semnat Declarația la 14 decembrie 1955.

^[5] Proclamată oficial la Nisa la 7 decembrie 2000, de Parlamentul European, Consiliu și Comisie, publicată în J.O. C 303 din 14 decembrie 2007, iar începând cu data de 1 decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, i s-a recunoscut o forță juridică obligatorie similară celei a tratatelor. Împreună cu versiunea consolidată a T.U.E. și T.F.U.E., a fost publicată în J.O. C 326 din 26 octombrie 2012 și republicată în nr. 202 din 7 iunie 2016.

^[6] A se vedea site-ul ro.m.wikipedia.ro, accesat la 3 iulie 2021.

^[7] Marcus Tulius Cicero, născut 3 ianuarie 106 î. Hr., decedat 7 decembrie 43 î. Hr, politician, jurist, orator, filozof și poet. A rămas celebru prin cele 14 discursuri rostite împotriva lui Marcus Antonius.

^[8] Codul administrativ a fost adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019 și publicat în M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019.

^[9] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

^[10] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 663/2005, www.legalis.ro, apud A. Trăilescu, A. Trăilescu, Legea contenciosului administrativ, Comentarii și explicații, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 282-283.

^[11] Republicată în M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014.

^[12] Publicată în M. Of. nr. 713 din 7 august 2020.

^[13] Potrivit art. 400 alin. (1) C. adm. ,„Pentru dezvoltarea unui corp de funcționari publici profesionist, stabil și imparțial și pentru crearea unei evidențe necesare gestiunii personalului plătit din fonduri publice se organizează și funcționează, în subordinea ministerului cu atribuții în domeniul administrației publice, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică”.

^[14] O asemenea procedură este instituită prin art. 138 alin. (15) C. adm., care are următorul conținut: „(15) La începutul fiecărei ședințe, secretarul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale supune spre aprobare procesul-verbal al ședinței anterioare. Consilierii locali și primarul au dreptul ca, în cadrul ședinței curente a consiliului local, să conteste conținutul procesului-verbal și să ceară menționarea exactă a opiniilor exprimate în ședința anterioară” (s.n.).