Echitatea și evaluarea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 775-798.

Introducere

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte, și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare^[1].

Din reglementarea recursului în casație rezultă atât că este vizată legalitatea hotărârii cât și că recursul în casație este ca o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Recursul în casație este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, privind admisibilitatea în principiu a cererii. Condițiile de admitere în principiu a recursului în casație rezultă din dispozițiile art. 434, art. 435, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen. Astfel, se verifică dacă hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casație, dacă cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de lege și de o persoană care are calitate procesuală activă, dacă cererea este motivată sau are conținutul prevăzut de lege, dacă sunt invocate și motivate cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și dacă procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casație.

Invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate^[2].

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. este corespondentul fostului art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Drept urmare, jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Din această perspectivă, se constată că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de fond prin stabilirea unei pedepse neprevăzute de lege sau prin depășirea limitelor legale^[3].

§1. Natura soluției pronunțate de instanța de apel

Legalitatea pedepselor poate fi examinată doar în cadrul unei soluții de condamnare. Atunci când s-a pronunțat o soluție de condamnare, poate fi examinată legalitatea pedepsei în cadrul art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., indiferent de modalitatea de individualizare a pedepselor aplicate, privativă sau neprivativă de libertate, prin executare efectivă sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pedepse sub forma zilelor amendă, pedepse cu închisoarea sau sub forma detențiunii pe viață. Legea este însă fără echivoc în a permite analiza aplicării pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege doar atunci când soluția dată în cauză este de condamnare. Nu este permisă, în cadrul cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., analiza soluțiilor de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei. Chiar dacă amânarea aplicării pedepsei reprezintă și un mijloc de individualizare prevăzut de Codul penal, examinarea acestuia se situează în afara situației prevăzute de lege, care se limitează la pedepsele aplicate.

În ceea ce privește amânarea aplicării pedepsei, examinarea unei soluții care, prin definiția sa, se situează în afara aplicării pedepsei, excede cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care permite cenzurarea unei hotărâri definitive doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege este examinată în cadrul unui recurs în casație doar atunci când s-a pronunțat o soluție de condamnare, prevăzută de art. 396 alin. (2) C. proc. pen. Amânarea aplicării pedepsei reprezintă o soluție diferită în procesul penal de cea de condamnare, fiind prevăzută de art. 396 alin. (3) C. proc. pen. Echivalarea ipotezei de aplicare a unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, cu situația soluției de amânare a aplicării pedepsei, ar presupune aplicarea legii prin analogie în detrimentul persoanei acuzate. În consecință, nu poate fi cenzurată în cadrul motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. soluția de amânare a aplicării pedepsei^[4].

Cu toate acestea chestiunea ar trebui modificată legislativ, deoarece chiar și în această situație pedeapsa poate fi în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că motivul de recurs nu ar trebui să se limiteze la hotărârile de condamnare.

§2. Stabilirea unui termen de supraveghere mai mic decât durata pedepsei rezultante aplicate

Cazul de recurs în casație vizează nu doar erorile care se produc ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau a unei durate a pedepsei superioare ori inferioare limitelor legale speciale. Cazul de recurs în casație constituie temei pentru cenzurarea legalității hotărârii definitive și sub aspectul conformității acesteia cu dispozițiile relative la regimul sancționator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale și al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii.

Stabilirea unui termen de supraveghere mai mic decât durata pedepsei rezultante aplicate constituie o nelegalitate a hotărârii care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Legalitatea unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor sale speciale cu referire la pedeapsa principală, deoarece, în procesul penal, sancțiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea exigențelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispozițiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancționator plasează acest regim și, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor și justifică intervenția instanței în calea extraordinară de atac^[5].

Restabilirea legalității vizează, așadar, și aplicarea art. 92 alin. (1) C. pen., raportat la pedeapsa aplicată de către instanța de apel, respectiv stabilirea duratei termenului de supraveghere a executării pedepsei în raport de un criteriu legal și nu o reindividualizare a sancțiunii^[6].

§3. Cazul de recurs în casație și limitele examinării cazurilor de recurs în casație

Comentariul de față vizează cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege) și analiza acestuia din perspectiva echitații modului de reglementare și interpretării jurisprudențiale în condițiile unui principiu de procedură (non reformatio in pejus), cu referire la incidente procedurale anterioare (cereri de reabilitare), precum și în ceea ce privește absența limitelor prevăzute de lege (cerințele ca o normă să fie lege și să stea la baza unei pedepse legale).

Câteva considerații sunt însă necesare pentru lămurirea contextului legislativ al cazului de casare. Se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. elementele de nelegalitate care afectează limitele și natura sancțiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii și măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reținerii criteriilor, stărilor și circumstanțelor de individualizare a pedepsei^[7], ori efectele mai restrânse sau mai extinse pe care instanța le acordă acestora, atunci când limitele prevăzute de lege sunt respectate.

Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută și menținută prin hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii)^[8].

Noțiunea de pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege la care se referă cazul de recurs în casație are un înțeles diferit de noțiunea de pedeapsă prevăzută de lege la care se referă art. 187 C. pen., un text de lege referindu-se la individualizarea legală, iar celălalt la individualizarea judiciară. Cazul de recurs în casație are în vedere limitele prevăzute de lege pentru o pedeapsă la care se ajunge ca urmare a aplicării cauzelor de reducere sau de agravare a pedepsei, respectiv circumstanțelor agravante sau atenuante. În ceea ce privește criteriile de individualizare, prezența acestora în lege asigură un caracter legal individualizării judiciare.

Apărări care invocă faptul că depozițiile dintr-o cauză penală sunt contradictorii, astfel încât instanța nu putea pronunța o soluție de condamnare, ori apărări care susțin că vinovăția nu a fost legal stabilită, sau că, în mod greșit, instanța de apel a respins probele solicitate în apărare, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.^[9]. Tot astfel, recursul în casație este inadmisibil atunci când nemulțumirea recurentului cu privire la individualizarea pedepsei reprezintă o critică care vizează temeinicia hotărârii (stabilirea unei pedepse prea mici sau prea mari, dar în limitele prevăzute delege).

Echitatea impune ca în cazul de recurs în casație să se includă atât ipoteza unei legi care să prevadă limitele individualizării pedepsei, cât și ca aceste limite să fi fost respectate de pedeapsa stabilită de instanța de apel. Așadar, prin pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege este desemnată atât ipoteza în care legea prevede limite ale sancțiunii, iar acestea au fost încălcate de instanța de apel, cât și ipoteza în care legea nu prevede limite, astfel că o pedeapsă stabilită de o instanță ar avea un caracter arbitrar. Deși instanța de recurs în casație nu poate cenzura nici reținerea și nici respingerea reținerii unor circumstanțe, criterii, cauze de individualizare, instanța ar putea reține absența legii înseși care să prevadă limite ale sancțiunii și, pe cale de consecință, lipsa de concordanță a pedepsei cu o lege, deci caracterul său nelegal.

Pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. doar acele încălcări ale legii care afectează limitele și natura sancțiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii și măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reținerii criteriilor, stărilor și circumstanțelor de individualizare a pedepsei.

Tot astfel, apărările prin care se tinde la reaprecierea criteriilor de individualizare a modalității de executare a sancțiunii penale aplicate, nu se circumscriu motivului din art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care vizează doar stabilirea ori aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, așadar aspecte de legalitate a hotărârii, iar nu de temeinicie a acesteia^[10].

De asemenea, alegerea dispozițiilor penale mai favorabile, proces evaluativ în cadrul căruia Curtea de apel a avut în vedere tratamentul sancționator global^[11], aplicabil infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată recurentul, nu se examinează în recurs în casație. Admiterea recursului în casație poate fi determinată doar de nelegalități intervenite după stabilirea legii penale mai favorabile, exclusiv în ceea ce privește legalitatea pedepsei aplicate de instanța de apel conform legii considerată ca fiind mai blândă, și nu poate fi determinată de chestiuni de apreciere a criteriilor de stabilire a legii mai favorabile.

În jurisprudența recentă^[12] a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a acceptat admiterea recursului în casație în temeiul art. 438 pct. 12 C. proc. pen., pentru o situație ce implica și aplicarea legii penale mai favorabile, dar numai atunci când aceasta a determinat în mod direct nelegalitatea pedepsei^[13], fără ca instanța de recurs în casație să poată analiza criteriile înseși de stabilire a legii penale mai favorabile^[14].

Stabilirea unei legi penale mai favorabile în mod diferit față de inculpați distincți nu încalcă echitatea procedurii și nici nu conducere la admiterea recursului în casație. Critica nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Aplicarea legii penale mai favorabile se face individual, în funcție de situația particulară a fiecărui inculpat, nu doar prin raportare la limitele generale de sancționare, ci și prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor de comitere a faptei și a celor personale, elemente în funcție de care legea mai blândă poate fi diferită de cea aplicabilă altor inculpați, chiar cercetați pentru comiterea acelorași infracțiuni^[15].

§4. Non reformatio in pejus și limitele recursului în casație

Sintagma pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport de încadrarea juridică și cauzele sau stările de agravare și atenuare reținute prin hotărârea definitivă, ci și că, în căile de atac, se impune o verificare a pedepsei și prin raportare la principiile ce au influență asupra tratamentului sancționator, cum este non reformatio in pejus^[16]. Acest principiu, consacrat legislativ de art. 418 C. proc. pen., statuează că instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel, iar, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia^[17]. Ca atare, limitele pedepsei sunt influențate și de regulile care guvernează judecata în căile de atac, astfel că, o pedeapsă aplicată de instanța de fond, egală cu minimul special, devine, în apelul inculpatului sau al procurorului declarat în favoarea inculpatului, maximul ce nu poate fi depășit conform legii. Tot astfel, reținerea în calea de atac a incidenței unor cauze de reducere a pedepsei conduce la o diminuare proporțională a sancțiunii aplicate, întrucât numai astfel pot fi respectate limitele rezultate din aplicarea principiului non reformatio in pejus, și menținută, sub aspectul proporționalității, modalitatea de individualizare stabilită de prima instanță și care nu poate fi agravată^[18].

Așadar, recursul în casație se examinează din perspectiva tuturor regulilor de drept vizând limitele legale ale pedepsei. Însă o apărare în sensul că s-a pronunțat o condamnare la o pedeapsă rezultantă de 10 ani și 6 luni închisoare în propriul apel, cu toate că nu exista un apel al parchetului, iar pedeapsa stabilită de instanța de fond era de 7 ani și 3 luni, este neîntemeiată dacă, în cauză, au declarat apel și părțile civile, solicitând majorarea pedepselor aplicate inculpatului, iar apelul acestora a fost admis cu privire la acest aspect. Existența apelului părților civile, prin care s-a criticat individualizarea pedepsei în defavoarea inculpatului, exclude încălcarea principiului non reformatio in pejus.

De asemenea, în baza acestui motiv de casare pot fi analizate doar criticile cu privire la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege ca urmare a încălcării de către instanța de apel a principiului non reformatio in pejus, iar nu aspecte referitoare la omisiunea valorificării corespunzătoare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. în cazul unei infracțiuni pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare ori prin care se tinde la modificarea modalității de executare a pedepsei^[19].

§5. Neagravarea situației în propria cale de atac și pedeapsa în alte limite decât cele prevăzute de lege

Evaluarea respectării principiului neagravării situației în propria cale de atac se face atât în raport de situația juridică generală, prin compararea consecințelor produse de hotărârea instanței de fond de cele produse prin decizia instanței de apel, cât și pentru fiecare infracțiune în parte, cu precizarea că, în ipoteza schimbării de încadrare juridică și reținerii unei infracțiuni diferite și cu o gravitate mai puțin severă decât cea pentru care a fost condamnat la instanța de fond, cu limite de pedeapsă diferite, principiul este respectat atunci când sancțiunea stabilită în concret în apel este mai ușoară decât cea stabilită de instanța de fond.

Principiul neagravării situației în propria cale de atac este respectat în toate acele ipoteze în care există o diferență semnificativă (de exemplu, o diferență de trei ani închisoare în cazul de față și o încadrare juridică în infracțiuni sancționate mai puțin sever), care creează, astfel, o situație juridică mai ușoară decurgând din încadrarea juridică, sancțiunile stabilite și aplicate de instanța de apel față de încadrarea juridică, sancțiunile stabilite și aplicate de instanța de fond. În cazul rețineri unor calificări juridice diferite, principiul va fi respectat dacă, în concret, sancțiunea din apel este mai ușoară decât cea stabilită de instanța de fond, chiar dacă orientarea instanței de apel diferă de cea a instanței de fond cu privire la stabilirea unei pedepse către minimum sau către maximum. Schimbarea de încadrare juridică în apel permite acestei instanțe să schimbe orientarea pedepsei către minimum sau către maximum, cu condiția ca, în concret, situația juridică să devină mai favorabilă în urma pronunțării deciziei în propria cale de atac a inculpatului.

Principiul este respectat, de exemplu, atunci când prin decizia instanței de apel, în calea de atac a acestuia, s-a dispus o atenuare a situației sale juridice pentru patru considerente, care au produs efecte semnificative atât sub aspectul încadrării juridice (o dublă atenuare), cât și al sancțiunii (tot o dublă atenuare):

– în ceea ce privește schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea uneia dintre infracțiunile care au fost reținute de instanța de fond [art. 210 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 211 alin. (2) C. pen.] și prin înlăturarea unei agravante [cea din art. 367 alin. (2) C. pen.]; în ceea ce privește numărul infracțiunilor pentru care a fost condamnat, prin schimbarea încadrării juridice și reținerea formei continuate a infracțiunii (cauză de agravare facultativă a pedepsei) în locul concursului de infracțiuni pentru traficul de minori (cauză de agravare obligatorie a pedepsei); în ceea ce privește pedeapsa stabilită pentru fiecare infracțiune, prin stabilirea în concret a unor pedepse mai puțin severe decât cele aplicate de instanța de fond (de la patru ani închisoare la trei ani închisoare pentru infracțiunea de grup infracțional organizat și de la două pedepse de cinci ani închisoare la o singură pedeapsă de patru ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de minori) sau egale cu cele reținute de instanța de fond (de trei ani închisoare pentru infracțiunea de proxenetism);

– în ceea ce privește pedeapsa rezultantă, prin aplicarea unei pedepse principale semnificativ mai reduse pentru concursul de infracțiuni (de la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare la o pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare), cu trei ani mai puțin decât pedeapsa rezultantă stabilită de instanța de fond.

Referitor la agravarea situației juridice în raport de limitele de pedeapsă care decurg din infracțiunile reținute de instanța de fond și cea de apel, o comparație matematică este posibilă doar în cazul aceleiași încadrări juridice. În ipoteza schimbării de încadrare juridică, infracțiunile reținute de instanța de apel sunt diferite de cele reținute de instanța de fond, cu limite de pedeapsă diferite, astfel că și orientarea instanței de apel către minimum sau către maximum poate fi alta, atât timp cât, în concret, se respectă principiul neagravării situație în propria cale de atac^[20].

Instanța de apel a atenuat situația juridică a inculpatului atât în ceea ce privește încadrarea juridică și numărul de infracțiuni pentru care a fost condamnat, cât și referitor la sancțiunile pentru fiecare infracțiune în parte (pentru două infracțiuni pedepsele au scăzut cu câte un an fiecare, iar o pedeapsă de cinci ani a fost înlăturată integral ca urmare a schimbării de încadrare juridică), respectiv sancțiunea aplicată pentru concursul de infracțiuni (pedeapsa rezultantă a scăzut cu trei ani față de pedeapsa aplicată de instanța de fond), astfel încât există o atenuare proporțională cu situația juridică mai favorabilă reținută de instanța de apel^[21]. În situația particulară a pedepselor care variază asimetric, pedeapsa de patru ani menține orientarea către minimum a pedepsei stabilite de instanța de fond, respectă caracterul proporțional față de noul maximum prevăzut de lege și este, în concret, o pedeapsă mai mică decât cea stabilită de instanța de fond, fiind, în plus, eliminată și una dintre sancțiunile anterioare de cinci ani ca urmare a reținerii unei unități legale și nu a unei pluralități de infracțiuni, astfel că este o pedeapsă în limite prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește principiul neagravării situație în propria cale de atac^[22].

§6. Efectele unei hotărâri definitive de reabilitare asupra pedepsei stabilite printr-o decizie ulterioară acesteia cu referire la pluralitatea de infracțiuni

Pot fi examinate în recurs în casație efectele hotărârii judecătorești prin care se admite o cerere de reabilitare judecătorească pentru o condamnare anterioară în raport de data săvârșirii unei infracțiuni ulterioare, precum și de limitele autorității de lucru judecat a hotărârii de reabilitare, respectiv împlinirea termenului de reabilitare judecătorească care au produs consecințe asupra reținerii stării de recidivă și, implicit, asupra limitelor pedepsei prevăzută de lege. De exemplu, au fost declarate admisibile recursuri în casație în care au fost invocate apărări prin care s-a susținut incidența în cauză a art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) C. pen. (fapta pentru care este acuzat inculpatul în cauza supusă recursului în casație a fost săvârșită anterior împlinirii termenului de reabilitare)^[23].

În ceea ce privește împlinirea termenului de reabilitare judecătorească, conform art. 41 alin. (1) C. pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Atunci când fapta care a atras starea de recidivă a fost comisă anterior împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, indiferent de interpretarea dată textului de lege, respectiv dacă înlăturarea stării de recidivă este atrasă de data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea judecătorească (care presupune îndeplinirea mai multor condiții decât cea a împlinirii termenului de reabilitare) sau de data împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, în speță, devin relevante efectele hotărârii de reabilitare judecătorească, respectiv limitele autorității de lucru judecat în acest caz.

Efectele reabilitării judecătorești se produc ex nunc, pentru viitor, de la data constatării ei prin hotărâre judecătorească, spre deosebire de reabilitarea de drept, care, chiar și atunci când o cerere privind efectele acesteia este îndreptată la instanța de judecată, își produce efectele ex tunc, pentru trecut, începând cu data împlinirii termenului de reabilitare de drept^[24]. În consecință, chiar în cazul în care executarea pedepsei este influențată de numărul de zile acordate ca urmare a recursului compensatoriu și de data la care a expirat executarea pedepsei din care s-a dispus reabilitarea judecătorească, efectele reabilitării judecătorești se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, însă descoperirea unei infracțiuni comise anterior este de natură să conducă la anularea respectivelor efecte^[25].

Apărările referitoare puterea de lucru judecat al hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea sunt nefondate, în condițiile săvârșirii unei infracțiuni anterior împlinirii termenului de reabilitare. Verificarea condițiilor prevăzute de art. 529 și urm. C. proc. pen., care vizează procedura reabilitării judecătorești, urmată de pronunțarea unei hotărâri prin care se constată îndeplinite aceste condiții, nu înseamnă cu putere de lucru judecat că persoana condamnată nu a mai comis fapte penale ulterior condamnării pentru care s-a pronunțat reabilitarea. În sensul acestei aprecieri a fost avut în vedere art. 536 C. proc. pen., care reglementează condițiile în care se dispune anularea reabilitării, în cazul prevăzut de art. 171 C. pen., și anume, în cazul în care, după acordarea reabilitării, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune, care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare^[26].

§7. Efectele unei cereri de reabilitare nesoluționate la data judecării recursului în casație

O cerere de reabilitare judecătorească ale cărei efecte se produc pentru viitor, după pronunțarea unei hotărâri definitive cu privire la reabilitare, nu poate afecta evaluarea legalității unei pedepse, aplicată în trecut, printr-o hotărâre judecătorească situată în timp anterior datei hotărârii ce se va pronunța în cererea de reabilitare. Fapte juridice viitoare și incerte ca producere nu pot influența evaluarea legalității unui fapt juridic cert și anterior (săvârșirea unei infracțiuni și condamnarea celui care a comis infracțiunea prin hotărârea supusă recursului în casație).

Recursul în casație vizează verificarea legalității unui raport juridic anterior celui decurgând din cererea de reabilitare judecătorească, și care, în considerarea succesiunii cronologice a celor două fapte juridice (cel vizat de recursul în casație și cel vizat de cererea de reabilitare), ca și în considerarea sursei juridice diferite (raportul juridic de conflict decurgând dintr-o infracțiune și raportul juridic decurgând din conduita ulterioară executării unei sancțiuni) nu poate fi influențat de hotărârea pe care instanța o va pronunța cu privire la cererea de reabilitare judecătorească formulată de inculpat. Cererea de reabilitare judecătorească, de altfel, va produce efecte ex nunc (pentru viitor), nu ex tunc (pentru trecut), astfel că nu poate să influențeze soluția asupra criticilor formulate într-un recurs în casație cu privire legalitatea pedepsei consecință a raportului juridic situat cronologic anterior celui care stă la baza respectivei cereri de reabilitare^[27].

Având în vedere limitările date de specificul căii de atac a recursului în casație, nu poate să verifice dacă a intervenit sau nu reabilitarea judecătorească a recurentului anterior condamnării sale în apel, o astfel de analiză implicând, pe de o parte, administrarea și analiza probelor necesare a stabili situația de fapt care ar permite examinarea îndeplinirii condițiilor de reabilitare, iar, pe de altă parte, încălcarea competenței materiale exclusive a instanței care a judecat în prim grad de jurisdicție cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea ori a instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul, după caz.

§8. Dezincriminarea unei fapte care a reprezentat primul termen al recidivei

Cazul de recurs în casație examinat are în vedere și încălcarea limitelor pedepsei prevăzute de lege ca urmare a stabilirii greșite a stării de recidivă post executorie, în raport de dezincriminarea faptei care a fost reținută ca prin termen al pluralității de infracțiuni^[28]. Deoarece efectele pluralității de infracțiuni se produc asupra pedepsei stabilite, iar în cazul de față, conform art. 41 alin. (5) C. pen., ca urmare a recidivei post executorii, sunt agravate limitele sancțiuni (limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate), o eventuală lipsă a pluralității de infracțiuni permite analiza sancțiunii conform cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Apărarea este nefondată însă dacă se face confuzie între abrogarea unui text de lege care prevede o incriminare și dezincriminarea unei infracțiuni. În cazul declarării ca neconstituțional a unui text de lege care cuprinde o incriminare, la fel ca în cazul ieșirii din vigoare a legilor penale, printr-o lege nouă care abrogă expres sau nu mai prevede ca infracțiune fapta incriminată prin acea dispoziție, se pune problema naturii soluției: de dezincriminare a faptei sau doar de abrogare a textului de lege.

Abrogarea unui text de lege nu echivalează cu dezincriminarea faptei, deoarece, în cazul abrogării, norma este preluată într-o altă lege sau, dimpotrivă, incriminarea există și într-o altă lege.

§9. Examinarea în recurs în casație a stabilirii, cât și a aplicării pedepsei

Cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. vizează aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, se referă și la aplicarea unei pedepse rezultante, pentru concursul de infracțiuni, în alte limite decât cele prevăzute de lege. Într-o speță, pedepsele complementare și accesorii au fost aplicate direct pe lângă pedeapsa rezultantă, fără să fi fost mai întâi stabilite pe lângă fiecare dintre pedepsele dispuse pentru infracțiunile componente.

Aplicarea pedepselor complementare și accesorii direct pe lângă pedeapsa rezultantă este o problemă de nelegalitate încadrată în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc pen. Pedeapsa complementară ori accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă în considerarea nedemnității exercitării unor drepturi, evaluată în raport de natura faptei comise. Necesitatea interzicerea exercitării drepturilor trebuie să decurgă din infracțiunea pentru care a fost stabilită vinovăția și nu dintr-un pericol abstract raportat la o conduită generală și fără legătură cu o anumită infracțiune (instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară). Codul penal anterior prevedea pentru stabilirea pedepselor complementare și condiții referitoare la cuantumul pedepsei principale, stabilită în cazul fiecărei infracțiuni componente a concursului, condiții care nu mai sunt reluate în codul actual.

Practica judiciară asupra aplicării pedepselor complementare și accesorii în recurs în casație a cunoscut următoarea evoluție. Inițial s-a considerat că aplicarea pedepsei accesorii independent de pedeapsa complementară nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casație, întrucât excede cazurilor de recurs în casație prevăzute de lege^[29]. Ulterior, s-a apreciat că nerespectarea prevederilor care impun stabilirea pedepselor complementare pe lângă pedepsele principale, înaintea efectuării contopirii, are semnificația juridică a aplicării pedepselor în afara limitelor prevăzute de lege^[30].

Prin pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege se înțelege nu numai respectarea limitelor minime sau maxime ale pedepsei principale, dar și respectarea legalității pedepsei rezultante a concursului de infracțiuni, inclusiv în ceea ce privește aplicarea pedepselor complementare și accesorii. Astfel, interpretarea restrictivă a conceptului de pedeapsă în alte limite decât cele stabilite de lege nu ar permite înlăturarea greșelilor ce țin de legalitatea pedepselor, dar care nu se referă la pedepsele principale.

Motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. are în vedere respectarea principiului legalității sancțiunilor, astfel încât înlăturarea unor aspecte de nelegalitate nu ar trebui să se limiteze la a stabili o pedeapsă principală între un minimum și un maximum legal, deoarece principiul însuși nu se limitează la legalitatea pedepselor principale.

Stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege apare și atunci când instanța nu a aplicat acele pedepse pe care legiuitorul le prevede în mod explicit stabilind astfel limitele legale ale sancțiunilor ce pot fi aplicate prin alăturarea pedepselor complementare sau accesorii pedepsei principale. Limitele pedepsei nu au în vedere doar minimul și maximul special, ci și natura pedepselor incidente într-un caz particular (de exemplu, atunci când instanța a aplicat anumite pedepse, deși legea interzicea acest lucru). În ambele situații, instanța de judecată încalcă limitele prevăzute de lege cu privire la pedepsele ce au fost aplicate.

Nu ar putea fi concepută restabilirea limitei prevăzute de lege pentru o pedeapsă strict cu privire la cuantumul acesteia și la înlăturarea existenței însăși a pedepsei. Opinia contrară ar conduce la, de exemplu, imposibilitatea de a cenzura omisiunea aplicării unei pedepse principale de către instanța de apel care a stabilit pedepse complementare sau accesorii în limite prevăzute de lege, dar fără ca acestea să însoțească o pedeapsă principală.

Modul de remediere a acestui tip de nelegalitate constă în înlăturarea pedepsei complementare nelegale și nu în casarea deciziei și trimiterea acesteia spre rejudecare la instanța de apel. Soluția decurge din faptul că în niciuna dintre ipotezele în care instanța de apel a dispus pedepse complementare, aplicarea acestora nu era obligatorie. Doar dacă aplicarea pedepselor complementare ar fi fost obligatorie, înlăturarea nelegalității ar fi impus individualizarea drepturilor al căror exercițiu urma să fie interzis în raport de fapta comisă și deci față de limitele competenței instanței de recurs în casație (care nu poate reindividualiza pedeapsa, ci doar restabili legalitatea acesteia), pentru o asemenea ipoteză, ar fi trebuit trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel^[31].

§10. Absența limitelor prevăzute de lege pentru o pedeapsă

Anterior modificării art. 137 alin. (3) C. pen. prin Legea nr. 214/2023^[32], textul a determinat exercitarea unui recurs în casație în considerarea absenței legii care prevede o pedeapsă și, în consecință, a absenței limitelor prevăzute de lege. S-a susținut caracterul nelegal al pedepsei aplicate persoanei juridice ca urmare a efectelor deciziei Curții Constituționale a României nr. 708/2021 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. 137 alin. (3) teza a doua, cu referire la sintagma cifra de afaceri din Codul penal^[33].

Noțiunea de pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege la care se referă art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. are un înțeles diferit de noțiunea de pedeapsă prevăzută de lege la care se referă 187 C. pen., un text de lege referindu-se la individualizarea legală corespunzătoare severității atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, iar celălalt la individualizarea judiciară în limitele individualizării legale, cu luarea în considerare a efectelor tuturor criteriilor, cauzelor, circumstanțelor de individualizare reținute de instanța de apel^[34]. Cazul de recurs în casație are în vedere limitele prevăzute de lege pentru o pedeapsă la care se ajunge ca urmare a aplicării cauzelor de reducere sau de agravare a pedepsei, respectiv circumstanțelor agravante sau atenuante, deja reținute de instanța de apel^[35].

Cazul de recurs în casație presupune examinarea existenței unei legi care să prevadă limitele individualizării pedepsei și a respectării acelor limite în pedeapsa stabilită de instanța de apel. Așadar, prin pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege este desemnată atât ipoteza în care legea prevede limite ale sancțiunii, iar acestea au fost încălcate de instanța de apel, cât și ipoteza în care legea nu prevede limite ori o anumită pedeapsă, astfel că o pedeapsă stabilită de o instanță ar avea un caracter arbitrar.

Problema de drept adusă în discuție are în vedere relevanța criteriilor de individualizare a pedepsei în conceptul de pedeapsă prevăzută de lege incident în cazul de recurs în casație descris de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Conform unei jurisprudențe constante, cazul de recurs în casație nu permite cenzurarea reținerii sau absenței reținerii, a unei cauze de reducere a pedepsei, a unei circumstanțe atenuante sau agravante ori a unei cauze de agravare a pedepsei. Instanța de recurs în casație verifică doar dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței cauzei de reducere a pedepsei, cauzei de agravare a pedepsei, circumstanței agravante ori a circumstanței atenuante, și doar în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză ori circumstanță^[36].

Fiind o instanță care nu are în competență administrarea de probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație nu poate aprecia efectele probatoriului în materia faptelor sau în materia cauzelor, circumstanțelor ori criteriilor de individualizare. Instanța de recurs în casație verifică legalitatea hotărârii atacate, și anume dacă efectele situației de fapt reținute de instanța de apel ori efectele elementelor de individualizare reținute de instanța de apel mențin hotărârea în limite legale, deci dacă pentru situația de fapt reținută subzistă elementele de legalitate ale conținutului infracțiunii ori dacă în raport de limitele pedepsei prevăzute de lege, elementele de individualizare reținute de instanța de apel conduc la respectarea acelor limite. Pentru identitate de rațiune, modul în care instanța de apel a aplicat criteriile de individualizare, orientând pedeapsa către minimum sau către maximum prevăzut de lege, excede cazului de casare invocat de apărare.

În speță, pedeapsa are caracter legal. Pe de o parte, legile prevăd criterii de individualizare a pedepsei amenzii sub forma zilelor-amendă, incidentă în cazul persoanelor juridice, astfel că individualizarea judiciară a avut o bază legală, iar, pe de altă parte, pedeapsa stabilită este în limitele prevăzute de lege, deci în cadrul individualizării legale^[37].

De asemenea, deoarece pedeapsa reprezintă restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 53 din Constituția României este aplicabil și reprezintă baza legală a stabilirii sancțiunii, inclusiv în cazul amenzii sub forma zilelor amendă pentru persoana juridică^[38].

Referirea instanței de apel la criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. în ceea ce privește cuantumul sumei alocate unei zile-amendă [text de lege diferit de art. 137 alin. (3) teza finală, care prevede criteriile de individualizare pentru respectiva componentă a pedepsei], nu este de natură să schimbe caracterul legal al unei pedepse cu amenda sub forma zilelor-amendă, care, prin cuantumul său, se înscrie în limitele prevăzute de art. 137 C. pen., corespunzătoare pedepsei închisorii incidente în cazul persoanei fizice, iar prin prevederile legale în vigoare are o bază legală în ceea ce privește criteriile de individualizare judiciară. Indicarea art. 74 C. pen. ca text de lege în care sunt descrise criteriile de individualizare a cuantumului sumei alocate unei zile-amendă nu afectează limitele legale ale pedepsei la care se referă cazul de recurs în casație, având în vedere că limitele prevăzute de lege sunt respectate [pedeapsa stabilită în cuantum de 330.000 lei (330 zile-amendă a câte 1000 lei/zi-amendă) se înscrie în limitele art. 137 alin. (4) lit. d) C. pen. corespunzătoare pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracțiunea din art. 255 alin. (1) și (2) C. pen.], iar efectele deciziei Curții Constituționale nu au condus la un vid legislativ în ceea ce privește criteriile de individualizare^[39].

În loc de concluzii

Recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă doar prin raportare la motivele prevăzute de lege, având, așadar, ca scop doar repunerea în limitele legii pentru deciziile neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate ori prin reindividualizarea pedepselor aplicate sau prin examinarea unor critici referitoare la stabilirea eronată a modalității de executare a pedepsei închisorii^[40].

În consecință, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. dă în competența instanței de recurs în casație verificarea concordanței dintre limitele individualizării legale stabilite ca urmare a tuturor criteriilor, circumstanțelor, cauzelor de individualizare prevăzute de lege și reținute de instanța de apel și cuantumul sancțiunii stabilit în concret de instanța de apel.

Deși, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanța de recurs în casație nu poate cenzura nici reținerea și nici respingerea reținerii unor circumstanțe, criterii, cauze de individualizare, instanța ar putea reține absența legii înseși care să prevadă limite ale sancțiunii și, pe cale de consecință, lipsa de concordanță a pedepsei cu o lege, deci caracterul său nelegal.

După cum precizam anterior, recursul în casație vizează legalitatea hotărârii și este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestite cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurenți să se raporteze doar la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată^[41].

Susțineri privind încălcarea dreptului la apărare în cursul urmăririi penale, lipsa vinovăției, greșita stabilire a situației de fapt sau nelegalitatea probelor pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, însă, Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în cadrul în care a avut loc judecata în fond și în apel^[42].

Prin limitarea cazurilor de casare și interpretarea strictă a legii se asigură echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, constituind temei pentru casarea hotărârii recurate numai acele încălcări ale normelor juridice care corespund cazului de casare expres și limitativ reglementat de Codul de procedură penală^[43].

Note de subsol

^[1] I.C.C.J., s. pen., înch. din 18 aprilie 2023, dosar nr. 3370/97/2013, nepublicată.

^[2] I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 462/2021, dosar nr. 79/283/2019, nepublicată.

^[3] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 222/RC/30 mai 2017, pe www.iccj.ro.

^[4] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 507/RC/2016, dosar nr. 3095/1/2016, pe www.iccj.ro.

^[5] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 143/RC din 23 aprilie 2019, dec. nr. 522/RC din 25 noiembrie 2016, www.iccj.ro.

^[6] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 20/RC/21 ianuarie 2020, dosar nr. 2658/1/2019.

^[7] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 210/RC/2022, dosar nr. 151/175/2020, www.iccj.ro.

^[8] I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 383/RC din 27 octombrie 2020, dosar nr. 4086/121/2018, nepublicată.

^[9] I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 418/RC/2021, dosar nr. 24580/3/2019, nepublicată.

^[10] I.C.C.J., s. pen., înch. din 05 aprilie 2022, dosarul nr. 151/175/2020, www.iccj.ro.

^[11] C.C.R., dec. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

^[12] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 222/RC /30 mai 2017, dosar nr. 3806/254/2014, www.iccj.ro.

^[13] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 496/2017, nepublicată.

^[14] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 367/2014 și nr. 32/2015, www.scj.ro.

^[15] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 507. RC/2016, dosar nr. 3095/1/2016, pe www.iccj.ro.

^[16] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 144/RC/2015, dec. nr. 390/RC/2015, dec. nr. 98/RC/2018, dec. nr. 333/RC/2018, dec. nr. 150/RC/2019, dec. nr. 79/RC/2020, www.iccj.ro.

^[17] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 144/RC/2015, dec. nr. 390/RC/2015, dec. nr. 98/RC/2018, dec. nr. 333/RC/2018, dec. nr. 150/RC/2019, www.iccj.ro.

^[18] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 79/RC/2017, dosar nr. 2298/110/2016, pe www.iccj.ro.

^[19] I.C.C.J., înch. nr. 513/RC/2022, dosar nr. 49/1372/2019, nepublicată.

^[20] De exemplu, a fost respins ca nefondat un recurs în casație în care pentru infracțiunea de grup infracțional organizat limitele de pedeapsă care decurg din încadrarea juridică dispusă de instanța de fond erau de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar limitele de pedeapsă care decurg din încadrarea juridică reținută de instanța de apel erau de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar instanța de apel a scăzut pedeapsa aplicată de instanța de fond și a stabilit o pedeapsă de trei ani (în loc de o pedeapsă de patru ani, stabilită de instanța de fond). Schimbarea de încadrare juridică în apel permite acestei instanțe să se schimbe orientarea pedepsei către minimum sau către maximum, fără să se încalce principiul neagravării situației în propria cale de atac, cu condiția ca, în concret, situația juridică să devină mai favorabilă în urma pronunțării deciziei (astfel cum se întâmplă în exemplul de față). Deși instanța de apel a reținut forma continuată a infracțiunii de trafic de minori, care reprezintă nu numai o formă a unității legale de infracțiune, dar și o cauză de agravare facultativă a pedepsei, sancțiunea concretă stabilită pentru cele două acte materiale este mai puțin severă decât sancțiunea stabilită pentru fiecare dintre cele două infracțiuni din care provin cele două acte materiale (de la două pedepse de cinci ani pentru fiecare infracțiune de trafic de minori la o singură pedeapsă de patru ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de minori în formă continuată).

Reducerea corespunde limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de trafic de minori și nu agravează situația juridică a condamnatului. Limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de trafic de minori erau de la cinci la 12 ani, în varianta legii mai favorabile, pentru fapta în încadrarea juridică reținută de instanța de fond, și de la trei la 13 ani în raport de legea mai favorabilă, în varianta de încadrare juridică reținută de instanța de apel. Față de faptul că limitele de pedeapsă variază asimetric, orientarea instanței de apel, în cazul infracțiunii de trafic de minori, către o pedeapsă de patru ani, reprezintă o atenuare a situației juridice concrete a inculpatului și o reducere proporțională a pedepsei în raport de noile limite de pedeapsă prevăzute de lege, astfel că nu se încalcă principiul neagravării situației juridice în propria cale de atac (I.C.C.J., s. pen., dec. pen. nr. 197/RC/21 martie 2023, dosar nr. 49/1372.2019, www.iccj.ro).

^[21] I.C.C.J., s. pen., dec. pen. nr. 197/RC/21 martie 2023, dosar nr.49/1372.2019, www.iccj.ro.

^[22] Idem.

^[23] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 210/RC/2022, dosar nr. 151/175/2020, www.iccj.ro.

^[24] Distincția decurge din modul de formulare a celor două instituții, respectiv din diferențele dintre art. 528 și art. 529 C. proc. pen.: a) reabilitarea are loc de drept (…) dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune (art. 165 C. pen.); b) condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene (…) art. 166 alin. (1) C. pen., respectiv condițiile reabilitării judecătorești (art. 168 C. pen.); c) la împlinirea termenului prevăzut de art. 165 C. pen. (…) va șterge din oficiu mențiunile privind pedeapsa (art. 528 C. proc. pen.); d) competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este instanța (…) (art. 529 C. proc. pen.); e) după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare (…) instanța dispune să se facă mențiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea (art. 537 C. proc. pen.).

^[25] Săvârșirea unei infracțiuni anterioare duce la incidența art. 171 C. pen., care prevede: reabilitarea judecătorească este anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune, care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

^[26] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 210/RC/2022, dosar nr. 151/175/2020, www.iccj.ro.

^[27] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 603/RC/2022, dosar nr. 2880/241/2016, www.iccj.ro.

^[28] Conform art. 42 alin. (1) lit. a) C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală (…).

^[29] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 249/RC din 14 octombrie 2014, www.iccj.ro.

^[30] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 418/RC din 13 octombrie 2016, www.iccj.ro.

^[31] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 507.RC/2016, dosar nr. 3095/1/2016, www.iccj.ro.

^[32] În urma modificării textul are următorul cuprins: „Instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de veniturile totale și activele totale cuprinse în situațiile financiare anuale sau, după caz, în raportările contabile anuale, pe care persoana juridică are obligația de a le întocmi și depune, potrivit legii, pentru exercițiul financiar anterior trimiterii în judecată”.

^[33] În opinia apărării, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate lipsește de criterii de individualizare pedeapsa prevăzută de lege pentru persoana juridică, astfel încât stabilirea pedepsei într-un caz concret nu are caracter legal. Apărarea a susținut că, deși există o individualizare legală (legea prevede o limită minimă și o limită maximă a amenzii), în absența criteriilor de individualizare (nu există criterii prevăzute de lege pentru cuantumul unei zile-amendă) lipsește baza legală a sancțiunii amenzii sub forma zilelor-amendă. Totodată, în opinia apărării, referirea instanței la criteriile prevăzute de art. 74 C. pen. scoate pedeapsa stabilită de instanța de apel în afara limitelor prevăzute de lege.

^[34] Conform art. 187 C. pen.: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

^[35] Conform art. 23 alin. (12) din Constituția României „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”, astfel că în ceea ce privește criteriile de individualizare, prezența acestora în lege asigură un caracter legal individualizării judiciare.

^[36] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 23/RC/2017 – Recurs în casație, publicată în B.C. nr. 10 din 30 octombrie 2017.

^[37] În decizia C.C.R. nr. 708/2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 136 alin. (2) și a art. 137 alin. (3) teza a doua, cu referire la sintagma cifra de afaceri din Codul penal, invocată de apărare, se reține că: „(…)19. (…) alături de celelalte criterii generale de individualizare a pedepsei, la individualizarea amenzii penale aplicabile persoanelor juridice se au în vedere repere financiare în funcție de care se va stabili cuantumul final al amenzii, cum ar fi capacitatea economică a persoanei juridice, precum și valoarea câștigului urmărit sau obținut prin comiterea infracțiunii, repere care se regăsesc, de altfel, în legea penală în vigoare, la art. 137 alin. (3) și (5) C. pen. (…) 32.(…) Curtea constată că prevederile art. 137 alin. (3) teza a doua, cât privește sintagma «cifra de afaceri», nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie și previzibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin.(5) din Constituție”.

^[38] Constituția României, art. 53, Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți:„(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”.

^[39] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 661/RC/2022, dosar nr. 7625/197/2017, www.iccj.ro.

^[40] Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în ceea ce privește aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit actualului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casație” – Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de Codul de procedură penală din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 222/RC /30 mai 2017, dosar nr. 3806/254/2014, www.iccj.ro).

^[41] I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 513/RC/2022, dosar nr. 49/1372/2019, nepublicată.

^[42] I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 298/RC/04 noiembrie 2014, dosar nr. 6971/180/2011.

^[43] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 181/RC din 18 iunie 2020, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, www.iccj.ro.