Elementele componente ale principiului ne bis in idem

Carmen Constanța Balaci, Principiul ne bis in idem în contextul legislativ european, Ed. Hamangiu, 2022, p. 81-96.

§1. Aspecte introductive

65. Reglementarea recentă în legislaţia procesuală penală ro­mână a principiului analizat şi aplicarea sa transnaţională în con­textul spaţiului unic european determină prezentarea elemen­telor sale componente prin prisma jurisprudenţei dezvoltate atât de că­tre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene referitor la art. 4 din Proto­colul nr. 7 şi, respectiv, art. 50 CDFUE şi art. 54 CAAS.

În acest context, subliniem faptul că art. 4 din Protocol presu­pune ca persoana care pretinde încălcarea de către un stat a acestei dispoziţii convenţionale să fi fost cercetată, judecată sau condamnată/achitată – în ambele proceduri – de către instanţele din cadrul aceluiaşi stat^[1].

În acelaşi timp, art. 50 CDFUE şi art. 54 CAAS implică un ele­ment de extraneitate, în sensul că se aplică în raporturile dintre statele membre ale Uniunii Europene, adică persoana care pre­tinde încălcarea de către un stat a acestei norme juridice să fi fost cercetată, judecată sau condamnată/achitată de către instanţele din cadrul altui stat.

Rezultă că, deşi reglementează acelaşi principiu, cele trei do­cu­mente internaţionale enunţate nu se suprapun total, în sensul că nu sunt echivalente din perspectiva jurisdicţiilor statelor mem­bre în cadrul cărora se invocă încălcarea principiului. Astfel, Protocolul nr. 7 vizează, în mod explicit, „jurisdicţiile aceluiaşi stat”. Carta are în vedere Uniunea Europeană, iar Convenţia Schengen vizează părţi contractante diferite (state semnatare) pe teritoriul cărora s‑au declanşat procesele/s‑au desfăşurat procedurile împotriva aceleiaşi persoane cercetate pentru aceeaşi faptă.

Necesitatea garantării unei jurisprudenţe unitare^[2] este relie­fată – în plan internaţional – prin aplicarea art. 50 CDFUE la cele două niveluri. Primul nivel vizează aplicarea principiului în dreptul intern, de către jurisdicţiile fiecărui stat membru al Uniunii, iar cel de‑al doilea are în vedere aplicarea principiului între jurisdicţiile a două/mai multor state, în cadrul cooperării judiciare internaţionale, ţinând seama că principiul este parte a acquis‑ului^[3] Uniunii^[4]. 

66. Preocuparea pentru uniformizarea practicii judiciare dez­voltate de statele membre ale Uniunii Europene în privinţa aplicării şi interpretării legislaţiei relative la principiul enunţat este reliefată prin aceea că instanţa de contencios european al drep­turilor omului s‑a referit, în jurisprudenţa sa, la interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă acestui principiu, prin prisma dispoziţiilor art. 54 CAAS şi a prevederilor art. 4 din Protocol. Procedând astfel, Curtea Europeană a Dreptu­rilor Omului acceptă interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă în aplicarea efectivă a Convenţiei. 

În acest sens, evidenţiem hotărârea pronunţată în cauza Sergey Zolotukhin c. Rusiei^[5], în care Curtea Europeană a Drepturilor Omu­­lui a citat din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Euro­pene. Prin această hotărâre, pe de o parte, Curtea de la Stras­bourg a evidenţiat faptul că instanţa Uniunii Europene a recu­noscut non bis in idem ca fiind un principiu fundamental al drep­tului Uniunii Europene, făcând referire la hotărârea pe care aceas­ta din urmă a pronunţat‑o în cauza Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii/Comisia^[6] (parag. 35 al hotărârii pronunţate în cauza Sergey Zolotukhin c. Rusiei). 

Pe de altă parte, în aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană a men­­ţionat câteva hotărâri pe care Curtea de Justiţie le‑a pronunţat în domeniul dreptului concurenţei şi al cooperării poliţieneşti şi judiciare, făcând referire la cauzele Aalborg Portland şi alţii/Co­misia^[7], Van Esbroeck^[8] şi Kraaijenbrink^[9] (parag. 36‑38 ale hotă­rârii pronunţate în cauza Sergey Zolotukhin c. Rusiei). Însă, pre­zentarea de către Curtea Europeană a jurisprudenţei Curţii de Justiţie este doar cu titlu informativ, deoarece, în hotărârea pro­nunţată în cauza Grande Stevens şi alţii c. Italiei^[10], s‑a afirmat că interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o realizează prin propria jurisprudenţă nu este obligatorie pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului (parag. 229).

67. Importanţa armonizării legislative şi jurisprudenţiale între toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv în privinţa aplicării principiului examinat, este consacrată prin Regu­lamen­tul (UE) nr. 2021/693 al Parlamentului European şi al Con­siliului din 28 aprilie 2021 de instituire a programului „Justiţie” şi de abro­gare a Regulamentului (UE) nr. 1382/2013^[11], al cărui obiectiv general este, potrivit art. 3 alin. (1), de a contribui la dezvoltarea unui spaţiu european de justiţie bazat pe recunoaştere şi încre­dere reciprocă, acest obiectiv putând fi îndeplinit prin realizarea obiectivelor specifice enunţate, cu titlu de exemplu, în art. 3 alin. (2) lit. (a), referitoare la facilitarea şi sprijinirea cooperării judi­ciare în materie civilă şi penală şi promovarea statului de drept şi a independenţei şi imparţialităţii justiţiei, inclusiv prin sprijinirea efor­turilor de îmbunătăţire a eficacităţii sistemelor naţionale de justiţie şi a executării efective a deciziilor.

Diferenţele şi divergenţele existente la nivel legislativ şi juris­pru­denţial în interpretarea principiului ne bis in idem sunt atenuate prin aplicarea principiului încrederii reciproce între statele membre ale Uniunii Europene şi al recunoaşterii reciproce de către autori­tăţile judiciare din statul de executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor decizii judiciare pronunţate de către autorităţile judiciare din statul emitent^[12], principiu specific domeniului cooperării interna­ţionale.

În acest context, punctăm interesul crescând pe care factorii decizionali din cadrul instituţiilor Uniunii îl acordă dezvoltării spa­ţiului de libertate, securitate şi justiţie, creării unei Europe a drep­tului şi justiţiei, eliminării obstacolelor care apar în cadrul proce­du­rilor judiciare transfrontaliere şi accesului la justiţie în situaţii transfrontaliere, obiective exprimate în Regulamentul (UE) nr. 2021/693. 

68. Referindu‑ne la reglementarea unui drept penal euro­pean^[13], avem în vedere nu numai instituţiile dreptului penal ma­terial, substanţial, dar şi pe cele ale dreptului procesual penal, care au rolul de a le pune în practică pe primele.

În ceea ce priveşte instituţiile dreptului procesual penal la nivel suprastatal european, apreciem că sunt realizaţi paşi importanţi prin existenţa documentelor specifice cooperării judiciare interna­ţionale, sens în care menţionăm următoarele: extrădarea, preda­rea în baza unui mandat european de arestare, transferarea per­soanelor condamnate, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi asistenţa judiciară în materie penală^[14]. 

Însă, nu acelaşi lucru poate fi remarcat şi în privinţa instituţiilor dreptului penal material, substanţial. Din acest punct de vedere, în opinia noastră, sunt relevante instituţiile din dreptul penal care sunt incidente în aplicarea efectivă a celor trei elemente compo­nente din conţinutul principiului ne bis in idem la nivel transfron­talier, şi anume:

– elementul material al laturii obiective a infracţiunii, ca parte componentă a conţinutului constitutiv al infracţiunii – relevant din perspectiva analizării noţiunii de „acuzaţie penală”, în vederea determinării naturii celor două seturi de proceduri;

– unitatea naturală de infracţiune, respectiv infracţiunea conti­nuă şi cea deviată – relevante din perspectiva analizării elemen­tului „idem”, în vederea determinării identităţii dintre cele două „acuzaţii penale”, şi anume dacă faptele din cele două proceduri sunt identice;

– unitatea legală de infracţiune, respectiv infracţiunea conti­nuată, cea complexă, cea progresivă şi cea de obicei – relevante din perspectiva analizării elementului „idem”;

– concursul ideal de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni – relevant din perspectiva analizării elementului „idem”. 

Analizarea conţinutului elementelor componente ale principiului ne bis in idem reflectă, din punctul de vedere al finalităţii acestui demers, aspectul său material, substanţial.

Distinct de aspectul material, aspectul procedural este reliefat, în dreptul intern, prin remediile procesuale incidente ca urmare a aplicării acestui principiu în procedurile judiciare de natură penală, civilă, fiscală, administrativă. 

§2. Enunţarea elementelor componente ale princi­piu­lui ne bis in idem

69. Redactarea dispoziţiei legale cuprinse în art. 6 CPP, referitoare la principiul pe care îl reglementează, respectă moda­litatea de elaborare a actelor normative, cu referire expresă la stilul actelor normative şi la exprimarea conţinutului normativ prevăzute în Legea nr. 24/2000^[15].

Revine doctrinei şi practicii judiciare dificila misiune de a ana­liza modalitatea în care se aplică în concret principiul analizat şi de a evidenţia elementele sale componente, cu particularităţile specifice domeniilor de aplicare corespunzătoare în dreptul intern, valorilor sociale şi raporturilor juridice consfinţite atât prin normele juridice de drept penal, financiar‑fiscal, administrativ, civil, cât şi prin cele vizând circulaţia vehiculelor pe drumurile publice, traficul ilicit de droguri etc.

Studiind doctrina şi jurisprudenţa relevante în materie, am constatat că există o abordare relativ uniformă din perspectiva enunţării elementelor componente ale principiului ne bis in idem. 

Astfel, atât doctrina română^[16], cât şi cea străină^[17], precum şi jurisprudenţa dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se referă – în termeni diferiţi, dar, în esenţă, având un conţinut identic – la trei elemente componente:

a) primul element are în vedere determinarea naturii celor două seturi de proceduri, în sensul dacă acestea se circumscriu noţiunii de „acuzaţie penală”; în acest fel, ambele proceduri au la bază o „acuzaţie penală”;

b) al doilea element vizează identificarea elementului „idem factum”, respectiv identitatea dintre cele două „acuzaţii penale”, şi anume dacă faptele din prima procedură şi cele din cea de‑a doua procedură sunt identice;

c) al treilea element presupune identificarea elementului „bis”, respectiv dacă a existat o dublare a procedurilor.

Pentru a se concluziona asupra aplicabilităţii acestui principiu într‑o cauză concretă, organele judiciare procedează la analiza conjugată a celor trei elemente, astfel că aplicabilitatea principiului presupune îndeplinirea cumulativă a acestora.

Date fiind exprimarea concisă şi abstractă a principiului în legislaţia internă şi în cea a celorlalte state, precum şi vastitatea situaţiilor din practica judiciară în care se pune problema aplica­bilităţii acestui principiu, am optat pentru varianta de a prezenta fiecare element în parte printr‑o analiză unitară a doctrinei, a documentelor juridice internaţionale şi a jurisprudenţei relevante dezvoltate, deopotrivă, de cele două instanţe europene şi de autorităţile judiciare naţionale. 

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este primul document de garantare a drepturilor persoanei în relaţia cu statul al cărui cetăţean este, iar protocoalele adiţionale la Convenţie – printre care şi Protocolul nr. 7, care prevede la art. 4 regula ne bis in idem – au lărgit sfera acestor drepturi. 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului efectuează un control de convenţionalitate^[18] prin intermediul căruia dispoziţiile Conven­ţiei, interpretate dinamic, evolutiv prin prisma jurisprudenţei Curţii, se dezvoltă permanent, împrejurare care determină una dintre carac­te­risticile Convenţiei, aceea de a fi un instrument juridic dina­mic, aflat într‑o continuă adaptare în raport de contextul social, economic şi juridic contemporan, ceea ce impune îmbunătăţiri ale propriei sale jurisprudenţe^[19]. 

Totodată, şi instanţele naţionale realizează un control de convenţionalitate atunci când o persoană, care pretinde că printr‑o normă juridică din legislaţia internă i s‑a încălcat un drept garantat prin Convenţie, solicită să se constate inaplicabilitatea legislaţiei interne contrare şi, prin urmare, aplicarea directă a dispoziţiei incidente din Convenţie. Hotărârile prin care instanţele naţionale constată încălcarea Convenţiei produc însă efecte numai inter partes litigantes, iar nu erga omnes, consecinţa fiind aceea că norma juridică internă constatată ca fiind incompatibilă sau contrară Convenţiei nu este invalidată în vreun fel prin hotărârile astfel pronunţate. 

Remediul procedural instituit în dreptul procesual penal român în vederea înlăturării sau limitării efectelor generate de încălcarea Convenţiei este reglementat prin art. 465 CPP, al cărui nomen juris este „Revizuirea în cazul hotărârilor şi avizelor Curţii Euro­pene a Drepturilor Omului”.

Prin Tratatul de la Lisabona^[20], Carta drepturilor fundamen­tale a Uniunii Europenea dobândit aceeaşi valoare juridică pe care o au izvoarele primare ale dreptului Uniunii, şi anume Trata­tul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniuni Europene, în sensul că are forţă juridică obligatorie pentru persoanele fizice sau juridice, instituţii şi autorităţi^[21]. 

Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen^[22] a fost adoptată pentru a pune în practică hotărârea din Acord constând în înlăturarea controalelor la frontierele statelor sem­natare asupra circulaţiei persoanelor şi a facilita transportul şi circulaţia mărfurilor la aceste frontiere. 

Totodată, această convenţie trebuie ca, prin dispoziţiile sale, să răspundă exigenţelor de ordin practic generate de criminalitatea trans­frontalieră, acest obiectiv fiind îndeplinit, în domeniul asis­tenţei internaţionale reciproce, prin art. 54‑58 inserate în Capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”.

70. În afara celor trei elemente componente ale principiului exa­mi­nat, sus‑enunţate, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa dez­voltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene analizează încă două elemente. 

Astfel, al patrulea element analizat este identitatea de per­soană – „eadem persona”^[23] –, în sensul că pentru aplicarea prin­cipiului în cauză ar fi necesar ca aceeaşi „acuzaţie penală” asupra căreia autorităţile judiciare s‑au pronunţat în prima procedură să fie formulată, în cea de‑a doua procedură, împotriva aceleiaşi per­soane, fizică sau juridică, în aceeaşi calitate procesuală de sus­pect sau inculpat şi în raport de care s‑a dispus fie continuarea urmă­ririi penale, fie punerea în mişcare a acţiunii penale, fie trimi­terea în judecată, fie s‑a pronunţat o nouă decizie judiciară/ad­ministrativ‑jurisdicţională^[24], fără a avea importanţă calitatea procesuală^[25] sau forma de participaţie penală^[26] avută în noua procedură^[27]. 

În practica judiciară internaţională referitoare la elementul „eadem persona”, în hotărârea pronunţată în cauza Müller c. Austriei^[28], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 4 din Protocol se referă la noul set de proceduri declanşat faţă de ace­eaşi persoană, acuzată de comiterea aceleiaşi fapte. În această cauză,reclamantul a fost sancţionat cu amendă de către autori­tăţile administrative din Viena întrucât, fiind director al unei so­cietăţi, a angajat muncitori la şantierul societăţii fără îndeplinirea formalităţilor legale necesare (parag. 4‑11). Reclamantul a invo­cat, în a doua procedură, pretinsa încălcare a art. 4 din Proto­col, ară­­tând că atât el, cât şi celălalt director al societăţii au fost sanc­ţio­naţi pentru angajarea nelegală a aceloraşi muncitori (parag. 30). Art. 4 din Protocol se referă la declanşarea unui nou set de proceduri împotriva „aceleiaşi persoane” pentru aceeaşi faptă. Prin urmare, Curtea Europeană a constatat că, în speţă, sancţionarea „recla­mantului şi a altei persoane” pentru săvârşirea aceleiaşi fapte nu ridică vreo problemă din perspectiva art. 4, apreciind că nu este necesar să examineze conformitatea actului normativ din legislaţia internă, în baza căruia a fost sancţionat reclamantul, cu garanţiile convenţionale (parag. 31). 

O altă hotărâre în cuprinsul căreia Curtea Europeană a Drep­turilor Omului a făcut referire la elementul „eadem persona” este cea pronunţată în cauza Pirttimäki c. Finlandei^[29]. Astfel, în primul set de proceduri, autorităţile administrativ‑fiscale l‑au sancţionat pe reclamant pentru dividendele pe care le‑a primit ca urmare a deţinerii unor acţiuni într‑o societate cu răspundere limitată, obli­gându‑l la plata de taxe suplimentare şi suprataxe fiscale (parag. 13‑20). În al doilea set de proceduri, autorităţile adminis­trativ‑fis­cale au sancţionat societatea la care reclamantul deţinea respectivele acţiuni, obligând‑o la plata de taxe suplimentare şi suprataxe fiscale (parag. 7‑12). Curtea Europeană a considerat că cele două seturi de proceduri sunt diferite, întrucât părţile impli­cate nu sunt identice; astfel, în primul set de proceduri a figurat reclamantul, în timp ce în al doilea set a figurat societatea deţinută de reclamant (parag. 51).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat în jurispru­denţa sa elementul „eadem persona” cu ocazia aplicării şi inter­pretării atât a art. 54 CAAS, cât şi a art. 50 CDFUE. Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza Gasparini şi alţii^[30], Curtea a arătat că principiul examinatse aplică doar persoanelor judecate definitiv într‑un stat contractant (pct. 37).

Altă hotărâre relevantă este cea pronunţată în cauza Orsi şi Baldetti^[31], în cuprinsul căreia (pct. 18‑19) Curtea de Justiţie a reiterat întocmai aserţiunile de ordin general expuse în cauza Gasparini şi alţii. În cauza Orsi şi Baldetti, sancţiunile fiscale au fost aplicate societăţilor S.A. COM Servizi Ambiente e Commercio Srl şi Evoluzione Maglia Srl – persoane juridice –, însă procedurile penale i‑au vizat pe domnii Massimo Orsi şi Luciano Baldetti – persoane fizice –, astfel că sancţiunile fiscale şi procesele penale privesc persoane diferite (pct. 21‑22). În cauza precitată, Curtea a interpretat art. 50 CDFUE astfel: prevederile legislaţiei interne – care impun declanşarea procesului penal, sub acuzaţia de neplată a taxei pe valoarea adăugată, ulterior aplicării, printr‑o soluţie definitivă, a unei sancţiuni fiscale pentru săvârşirea aceleiaşi fapte – sunt compatibile cu art. 50, în măsura în care sancţiunea fiscală a fost aplicată persoanei juridice, iar procesul penal a vizat o persoană fizică (pct. 27).

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut referire la „identitatea de persoană” şi în hotărârile pe care le‑a pronunţat în cauzele Aalborg Portland şi alţii/Comisia şi Toshiba Corporation şi alţii^[32]. În cele două cauze, Curtea a stabilit că apli­carea principiului este condiţionată de tripla identitate a faptei, per­soanei şi interesului legal protejat şi a concluzionat că o persoană poate fi sancţionată doar o dată pentru adoptarea aceluiaşi com­portament ilicit (în cele două cauze fiind în discuţie comporta­mente anticoncurenţiale), în scopul garantării aceleiaşi valori juri­dice protejate prin dispoziţiile legale încălcate (pct. 338 al hotărârii pronunţate în cauza Aalborg Portland şi alţii şi, respectiv, pct. 114 al hotărârii pronunţate în cauza Toshiba Corporation şi alţii). 

Examinând practica judiciară internă, constatăm că şi instan­ţele române au analizat cerinţa referitoare la identitatea persoa­nei cercetate în ambele proceduri judiciare. Un astfel de exemplu îl reprezintă decizia penală nr. 3114 din 3 octombrie 2012^[33], prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, constatând aplicabilitatea principiului reglementat în art. 6 CPP şi a cazului din art. 10 alin. (1) lit. j) CPP 1968^[34], a apreciat că identitatea de per­­soane, condiţie pentru existenţa puterii de lucru judecat, se referă la un inculpat condamnat/achitat definitiv, urmărit penal/ju­decat din nou; aceasta înseamnă că existenţa unei hotărâri pena­le definitive privind pe un inculpat nu poate împiedica urmărirea penală/judecata unei alte persoane în calitate de coincul­pat/parti­cipant^[35] la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

O soluţie similară a fost pronunţată, prin sentinţa penală nr. 371 din 21 februarie 2012, de către Judecătoria Galaţi^[36], prin care s‑a dispus încetarea procesului declanşat împotriva unui inculpat acuzat de infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) CP 1969, constatându‑se incidenţa cazului reglementat în art. 10 alin. (1) lit. j) CPP 1968. Judecătoria, anali­zând incidenţa principiului ne bis in idem, a reţinut tripla identitate între hotărârea penală pronunţată de o altă instanţă şi cauza dedusă judecăţii, identitate constând în următoarele: hotărârea de condamnare a inculpatului, rămasă definitivă prin soluţionarea căii de atac exercitate, identitatea de persoanăîntre cea vizată de hotă­rârea de condamnare şi persoana cercetată penal în cauza dedusă judecăţii şi identitatea dintre faptele materiale din hotă­rârea definitivă şi fapta materială comisă de aceeaşi persoană cercetată în cauza dedusă judecăţii. 

Soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a art. 428 şi art. 426 lit. i) CPP (dispoziţii care prevăd unul dintre cazurile şi, res­pectiv, una dintre condiţiile în care se promovează contestaţia în anulare – n.n.), Curtea Constituţională s‑a referit la contes­taţia în anulare – întemeiată pe dispoziţiile lit. i) a art. 426 CPP – ca fiind „un remediu procesual prin care partea interesată poate obţine restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului ne bis in idem”. Astfel, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016^[37], următoarele: contestaţia în anulare prevăzută de art. 426 lit. i) CPP implică o dublă identitate, şi anume cea de persoană – în sensul ca hotărârile penale definitive să fi fost pronunţate împotriva aceleiaşi persoane – şi cea de faptă (de obiect) – în sensul ca respectivele hotărâri să fi fost pronunţate pentru săvârşirea aceleiaşi fapte (parag. 27‑29).

Din perspectiva dreptului penal material, dacă în primul set de proceduri faţă o persoană, judecată în calitate de autor, coautor, instigator sau complice, a fost pronunţată o soluţie definitivă, aceasta nu mai poate fi subiectul unui al doilea set de proceduri, ceea ce înseamnă că urmărirea penală sau judecata poate viza aceeaşi persoană numai sub o altă formă de participaţie penală decât cea iniţială.

71. Al cincilea element analizat este „existenţa unei decizii definitive”^[38] – în sensul că pentru aplicarea principiului în cauză este necesar ca „decizia” – de condamnare, de achitare, de admi­tere ori de respingere a plângerii contravenţionale, prin care, aşadar, s‑a analizat fondul cauzei^[39] – să fie definitivă conform procedurii penale ori procedurii civile a statului ale cărui autorităţi judiciare au pronunţat‑o^[40].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat ele­mentul vizând existenţa unei decizii definitive în multe hotărâri referi­t­oare la art. 4 din Protocol, dispoziţie relaţionată prepon­derent cu art. 6 şi art. 7 din Convenţie. În unele dintre hotărâri, Curtea a examinat, înainte de analiza elementului „bis”, elementul constând în existenţa unei „hotărâri definitive” pronunţate în primul dintre cele două seturi de proceduri, care poate întrerupe conti­nuarea celui de‑al doilea set de proceduri, element a cărui neînde­plinire poate fi o constatare a absenţei înseşi a elementului „bis”. O atare împrejurare ar genera, în opinia Curţii, concluzia în sensul că fie existenţa, fie inexistenţa unei decizii definitive implică, în mod rezonabil, constatarea existenţei, respectiv a inexistenţei elementului „bis” vizând dublarea/multiplicarea procedurilor. 

Dintre aceste hotărâri, enumerăm: Glantz c. Finlandei^[41](parag. 54‑56), Häkkä c. Finlandei^[42] (parag. 43‑45), Nykänen c. Finlandei^[43] (parag. 44‑46), Lucky Dev c. Suediei^[44](parag. 56‑57), Kiiveri c. Finlandei^[45] (parag. 38‑40), Österlund c. Finlandei^[46](parag. 42‑44), Boman c. Finlandei^[47] (parag. 36‑38), A şi B c. Norvegiei^[48] (parag. 142‑143) şi Jóhannessonşi alţii c. Islandei^[49] (parag. 48).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat elementul vizând „existenţa unei decizii definitive” în hotărâri privind aplica­rea atât a art. 54 CAAS, cât şi a art. 50 CDFUE. Astfel, Curtea a apreciat că „o hotărâre este definitivă”, în sensul dispoziţiilor menţionate, atunci când acţiunea penală s‑a stins definitiv, iar prin hotărâre s‑a soluţionat fondul cauzei, adică instanţa s‑a pronunţat asupra faptei şi vinovăţiei persoanei care a comis‑o. 

Dintre aceste hotărâri, enumerăm: Gözütok şi Brügge^[50] (pct. 30), Van Straaten^[51](pct. 55‑56), Bourquain^[52] (pct. 38), Turanský^[53](pct. 32 şi 34‑36), M^[54] (pct. 28 şi 31‑36) şi Kossowski^[55](pct. 34‑35 şi 42).

În realitate, „existenţa unei decizii definitive” nu reprezintă un element component distinct al principiului ne bis in idem, deoarece constituie o premisă, o condiţie sine qua non pentru constatarea existenţei elementului „bis”, din moment ce, pentru a se conclu­ziona asupra faptului dacă cea de‑a doua procedură judiciară, penală sau administrativă – urmărire penală/trimitere în judecată, condamnare/achitare/sancţionare pecuniară –, este contrară art. 4 parag. 1 din Protocol, trebuie precedată de o procedură care s‑a finalizat ca urmare a pronunţării unei decizii definitive. 

Prin urmare, având în vedere legătura indisolubilă, de natură consecvenţională^[56], dintre elementele „bis” şi „existenţa unei deci­zii definitive”, considerăm că este firească analiza acestora în mod unitar, iar nu separat.

Note de subsol

^[1] Potrivit pct. 27 din Raportul explicativ la Protocolul nr. 7, expresia „sub jurisdicţia aceluiaşi stat” din cuprinsul art. 4 din Protocol limitează aplicarea acestui articol la nivel naţional. Raportul a fost redactat la Strasbourg la data de 22 noiembrie 1984, https://rm.coe.int/16800c96fd.

^[2] Pentru aprecierea asupra necesităţii garantării unei jurisprudenţe unitare la nivelul Uniunii Europene în aplicarea principiului analizat, a se vedea: M. Wasmeier, The Principle of Ne Bis in Idem, https://www.cairn-int.info/arti cle‑E_RIDP_771_0121‑the‑principle‑of‑ne‑bis‑in‑idem.htm; J.A.E. Vervaele, op. cit.; Explanations relating to the Charter of Fundamental Rights 2007/C 303/02 (J.O. C 303 din 14 decembrie 2007, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A32007X1214%2801%29).

^[3] Pentru o definiţie a noţiunii de acquis, a se vedea https://en.wiktionary. org/wiki/acquis; pentru definirea acquis‑ului Shengen, a se vedea Decizia 1999/435/CE a Consiliului din 20 mai 1999 privind definirea acquis‑ului Schengen în scopul stabilirii, în conformitate cu dispoziţiile relevante din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi din Tratatul privind Uniunea Europeană, a temeiului juridic pentru fiecare dintre dispoziţiile sau deciziile care constituie acquis‑ul (J.O. L 176 din 10 iulie 1999).

^[4] Pentru detalii, a se vedea Commentary of the Charter of Fundamental Rights of the European Union, https://sites.uclouvain.be/cridho/documents/ Download.Rep/NetworkCommentaryFinal.pdf.

^[5] Hotărârea din 10 februarie 2009, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {“itemid”:[“001‑91222”]}.

^[6] Cauzele conexate C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P, C‑251/99 P, C‑252/99 P şi C‑254/99 P, Hotărârea din 15 octombrie 2002, EU:C:2002:582, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf? lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑238/99%20P&jur=C.

^[7] Cauzele conexate C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P şi C‑219/00 P, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, EU:C:2004:6, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑204/00%20P&jur=C.

^[8] Cauza C‑436/04, Hotărârea din 9 martie 2006, EU:C:2006:165, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑436/04&jur=C.

^[9] Cauza C‑367/05, Hotărârea din 18 iulie 2007, EU:C:2007:444, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑204/00%20P&jur=C.

^[10] Hotărârea din 4 martie 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {“itemid”:[“001‑141794”]}.

^[11] J.O. L 156 din 5 mai 2021.

^[12] Pentru o analiză detaliată asupra acestui principiu, a se vedea N. Neagu, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi influenţa acesteia asupra dreptului penal naţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 174‑181. 

^[13] Pentru o analiză aprofundată asupra existenţei unui drept penal european, a se vedea: Fl.R. Radu, Drept european şi internaţional penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 321‑369, Titlul II „Crearea unui drept european penal”; N. Neagu (ed.), Foundations of European Criminal Law, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014,Part II „Foundations of European Criminal Law”, p. 117‑156.

^[14] Enumerate în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

^[15] Art. 36 alin. (1) prevede că „Actele normative trebuie redactate într‑un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc”, iar conform art. 38 alin. (1) din aceeaşi lege, „Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări”.

^[16] A. Crişu, Partea generală…, op. cit., 2018, p. 73‑79; A. Zarafiu, op. cit., p. 18‑19; Al. Boroi, G. Negruţ, op. cit., p. 40; M. Udroiu, Partea generală…, op. cit., vol. I, p. 33‑40; N. Neagu, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie…, op. cit., p. 143‑181; idem, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală (teorie şi practică judiciară), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 13‑18; M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 928‑983.

^[17] W.B. van Bockel, op. cit., p. 45‑54.

^[18] Pentru explicaţii ale noţiunii de convenţionalitate, a se vedea M. Udroiu, Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 119‑120.

^[19] Pentru detalii, a se vedea cauza Sergey Zolotukhin c. Rusiei, precitată (parag. 78), precum şi cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007 (parag. 56), https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”: [“001‑80249”]}.

^[20] Semnat la data de 13 decembrie 2007 şi publicat în J.O. C 306 din 17 decembrie 2007. 

^[21] Prin Tratatul de la Lisabona a fost înlocuit art. 6 TUE, astfel că alin. (1) prevede, în noua sa reglementare, că „Uniunea recunoaşte drepturile, liber­tăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”. 

^[22] https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/?uri=celex%3A42000 A0922%2802%29.

^[23] S. Trechsel, op. cit., p. 392.

^[24] A se vedea, în acest sens, M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 929; M. Udroiu, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 50‑53; idem, Partea generală…, op. cit., vol. I, p. 34.

^[25] Contravenient, conform O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

^[26] Autor, coautor, instigator sau complice. Pentru o analiză a participaţiei penale (pluralităţii ocazionale de infractori), a se vedea C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 385. 

^[27] În acelaşi sens, a se vedea M.I. Michinici, Despre regula „non bis in idem” – cu referire la identitatea de persoană, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, seria Ştiinţe Juridice, tomul XLIII, XLIV, XLV, 1997, 1998, 1999, http://heionline.org. 

^[28] Hotărârea din 5 octombrie 2006, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{” itemid”:[“001‑77265”]}.

^[29] Hotărârea din 20 mai 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”: [“001‑144113”]}.

^[30] Cauza C‑467/04, Hotărârea din 28 septembrie 2006, EU:C:2006:610, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑467/04&jur=C.

^[31] Cauzele conexate C‑217/15 şi C‑350/15, Hotărârea din 5 aprilie 2017, EU:C:2017:264, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&lan guage=en&num=C‑217/15&jur=C.

^[32] Cauza C‑17/10, Hotărârea din 14 februarie 2012, EU:C:2012:72, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑17/10&jur=C.

^[33] www.scj.ro.

^[34] Caz de încetare a procesului penal.

^[35] Coautor, instigator ori complice.

^[36] www.rolii.ro.

^[37] M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016.

^[38] În raport de multitudinea de variante legislative şi de practică judiciară ale noţiunii de „decizie” în sistemele de drept ale statelor membre, avem în vedere sensul generic al noţiunii, acela de act jurisdicţional/admi­nistrativ‑juris­dicţional emis de către diferitele autorităţi ale statelor membre, iar nu sensul propriu/specific definit prin art. 370 alin. (2) CPP român. 

^[39] Fondul cauzei implică analiza conţinutului constitutiv al infracţiunii sau al contravenţiei, pentru a se concluziona în sensul constatării îndepli­nirii/ne­îndeplinirii laturii obiective (care, potrivit doctrinei, cuprinde situaţia premisă, elementul material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre ele­mentul material şi urmarea imediată) şi a laturii subiective (forma de vinovăţie).

^[40] A se vedea, în acelaşi sens, M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 929; M. Udroiu, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 50‑53; idem, Partea generală…, op. cit., vol. I, p. 34‑35.

^[41] Hotărârea din 20 mai 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”: [“001‑144114”]}.

^[42] Hotărârea din 20 mai 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”: [“001‑144110”]}.

^[43] Hotărârea din 20 mai 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”: [“001‑144112”]}.

^[44] Hotărârea din 27 noiembrie 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{” itemid”:[“001‑148184”].

^[45] Hotărârea din 10 februarie 2015, https://hudoc.echr.coe.int/eng#{” itemid”:[“001‑151000”]}.

^[46] Hotărârea din 10 februarie 2015, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {“itemid”:[“001‑150997”]}.

^[47] Hotărârea din 17 februarie 2015, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {“itemid”:[“001‑152247”]}.

^[48] Hotărârea din 15 noiembrie 2016, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {“itemid”:[“001‑168972”]}.

^[49] Hotărârea din 18 mai 2017, https://hudoc.echr.coe.int/eng# {“itemid”:[“001‑173498”]}.

^[50] Cauzele conexate C‑187/01 şi C‑385/01, Hotărârea din 11 februarie 2003, EU:C:2003:87, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL& language=en&num=C‑187/01&jur=C.

^[51] Cauza C‑150/05, Hotărârea din 28 septembrie 2006, EU:C:2006:614, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑150/05&jur=C.

^[52] Cauza C‑297/07, Hotărârea din 11 decembrie 2008, EU:C:2008:708, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑297/07&jur=C.

^[53] Cauza C‑491/07, Hotărârea din 22 decembrie 2008, EU:C:2008:768, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑491/07&jur=C.

^[54] Cauza C‑398/12, Hotărârea din 5 iunie 2014, EU:C:2014:1057, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑398/12&jur=C.

^[55] Cauza C‑486/14, Hotărârea din 29 iunie 2016, EU:C:2016:483, https://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?lgrec=fr&td=;ALL&language=en&num=C‑486/14&jur=C.

^[56] Legătura de la cauză la efect ori de la antecedenţă la consecinţă.