EXTRAS Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei

Pentru detalii, a se vedea Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, 2025.

Secțiunea 1. Adoptarea constituției

§1. Considerații introductive

Adoptarea constituției reprezintă o primă consecință a poziției aces­teia în cadrul piramidei actelor normative. Astfel, având în vedere conținutul și scopurile sale, s‑a pus problema unor modalități și pro­ceduri speciale de adoptare, distincte de ale actelor normative sub­secvente, care să pună în valoare supremația și deosebirile normelor constituționale față de restul dreptului. În cadrul acestor proceduri spe­ciale, distingem inițiativa adoptării constituției și modalitățile de adoptare a acesteia.

§2. Inițiativa constituțională

În raport de criteriul doctrinei politice încorporate în constituție, au fost identificate^[1] următoarele forme de adoptare a acesteia:

a) forme monocratice, când organizarea constituțională esteexpresia voinței unei singure persoane, monarh sau șef de stat;

b) forme democratice, respectiv: convenția, semnificând consti­tuirea unei reprezentanțe special alese de popor pentru a face sau a respinge o constituție; constituirea poporului în instanță consti­tuțio­nală supremă; referendumul constituțional, adică îmbinarea deliberă­rii reprezentative cu o consultare populară de tipul referen­dumului pentru validarea constituției;

c) forme mixte, respectiv: monocrație‑democrație, în sistemele unde constituția dictatorului este supusă unui plebiscit, adică voinței „controlate” a poporului, pentru a se da aparența potrivit căreia consti­tuția ar fi „emanația” poporului; monarhie‑reprezentativitate, în sensul că legea fundamentală exprimă acordul formal dintre adunare și monarh („contract” sau „pact”).

În legătură cu adoptarea propriu‑zisă a constituției a fost elaborată teoria puterii constituante, prin care se înțelege organul de stat sau gruparea de indivizi care, beneficiind de o autoritate politică sau mo­rală specială, are dreptul de a adopta constituția^[2].

Puterea constituantă poate fi:

a) originară – intervine atunci când nu există sau nu mai există con­stituție în vigoare (state noi, revoluții). Puterea constituantă origi­nară este puterea primară, atașată poporului sau, uneori, individului ori grupului social care promovează o nouă idee de drept, ca expresie a unei noi concepții politice și filozofice^[3]. Prin urmare, ea aparține celui care a creat statul sau a înfăptuit revoluția, care a avut ca obiec­tiv, între altele, stabilirea unei noi ordini juridice;

b) instituită sau derivată – este prevăzută de constituția în vigoa­re (sau anterioară) atât în ceea ce privește competența, cât și organi­zarea și funcționarea ei. Puterea instituită este deci o putere condițio­nată prin reguli constituționale prestabilite, atât în ceea ce privește organizarea, cât și prerogativele.

Astfel, o nouă constituție se adoptă în următoarele situații^[4]:

a) odată cu formarea unui stat nou – acest proces complex impune adoptarea unor dispoziții cu caracter politico‑juridic solemn, prin care să se reglementeze caracteristicile regimului politic, instituționale etc.;

b) în situația în care în viața unui stat au loc schimbări politice struc­turale, fundamentale, când se schimbă regimul politic ori când un stat își reînnoiește fundamental bazele politico‑juridice, economice, politice ori își desăvârșește unitatea națională;

c) când în viața statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau socio‑economic care nu afectează esența statului sau regi­mul politic; este vorba doar despre o nouă etapă în dezvoltarea statu­lui respectiv. 

Modificarea constituției în vigoare are în vedere adaptarea aces­teia la realitățile și evoluțiile vieții sociale și economice.

§3. Procedura de adoptare a constituției

Examinând procedurile de adoptare a constituțiilor de‑a lungul tim­pului în lume, au fost identificate în special următoarele forme: consti­tuția acordată, statutul (constituția plebiscitară), pactul, consti­tuția con­venție (cu varianta constituția referendară), constituția parla­men­tară.

a) Constituția acordată (charte concedate sau octroyées) este adoptată de către monarh ca stăpân absolut și acordată poporului. Este o capitulare a monarhului în fața unei forțe sociale în ascen­siune^[5]. Presupune redactarea și sancționarea sa de către monarh și acordarea către popor, printr‑o declarație scrisă. Această constituție este considerată a fi cea mai rudimentară (de exemplu, Constituția dată în Franța de Ludovic al XVIII‑lea la 4 iunie 1814, Constituția japoneză din 11 februarie 1889 etc.).

b) Statutul sau constituția plebiscitară este o variantă a consti­tuției acordate, în sensul că este adoptată de monarh și aprobată prin plebiscit^[6]. Plebiscitul a fost în practica constituțională modul obișnuit de adoptare a constituțiilor autoritare (de exemplu, Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituția Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit, Constituția regală din România din 1938, supusă ple­biscitului la 24 februarie 1938 și promulgată la 27 februarie 1938)^[7].

c) Pactul sau constituția pact este considerată a fi un contract între rege și popor, care se postează pe poziții egale și au legitimitate egală. Tranzacția este supusă adoptării de către Parlament (care re­pre­­zintă poporul), iar apoi monarhului (de exemplu, Constituția ro­mâ­nă de la 1866, precum și cea de la 1923).

d) Constituția convenție este opera unei adunări, denumită con­ven­ție, special aleasă pentru a o adopta. Este o modalitate de exer­ci­tare a suveranității naționale, deoarece poporul decide „deasupra Par­­lamentului”, fără concursul vreunei alte autorități (de exemplu, Constituțiile din America, în statele Uniunii începând cu 1776, și Con­stituția Statelor Unite, Constituțiile din Franța din 1791, 1848 și 1873).

e) Constituția referendară este o variantă a constituției con­ven­ție, în sensul că opera puterii constituante este supusă apoi apro­bării prin referendum.

f) Constituția parlamentară este o modalitate de adoptare a constituției întâlnită după Al Doilea Război Mondial mai ales în țările din estul Europei, care presupune următoarea procedură: inițiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a acestuia și adoptarea lui de către Parlament cu o majoritate calificată (de exemplu, Constituțiile române din anii 1948, 1952, 1965).

Secțiunea a 2‑a. Revizuirea constituției

§1. Caracterizare generală. Constituții rigide sau flexibile

Revizuirea constituției presupune modificarea sau completarea ei. Astfel, chiar dacă stabilitatea unei constituții constituie una dintre aspi­rațiile autorilor acesteia, care intenționează ca valorile și instituțiile sta­bi­lite să dureze peste generații, transformările socio‑politice pot im­pu­ne, la un moment dat, realizarea unor modificări ale legii fun­damen­tale.

Problematica modificării constituției este de esența înțelegerii sis­temelor juridice, întrucât, așa cum s‑a subliniat^[8], nicio parte a unei constituții nu este mai importantă decât procedurile utilizate pentru a o schimba: codificate sau nu, regulile revizuirii constituției se află în vârful ierarhiei normelor unei constituții și la baza arhitecturii sale, stabilizând simultan fundamentul constituției și autorizând consolida­rea sa atunci când este nevoie. Regulile revizuirii„deschid o fereastră către sufletul unei constituții, expunând cele mai profunde vulnera­bilități și dezvăluindu‑i componentele de forță”. Aceste reguli „funcțio­nează în chip de gardieni ai Constituției”, specificând cine este autori­zat să inițieze o modificare și cu ce majoritate, când o modificare de­vi­ne efectivă, cum și de către cine trebuie aprobată și ce anume dintr‑o constituție nu poate fi modificat. Constituțiile și regulile de mo­di­fi­care a lor sunt precum „lacătul și cheia”; greu de conceput unele fără celelalte.

Așadar, problematica revizuirii constituției presupune analiza urmă­toarelor aspecte:
– cine poate avea inițiativa revizuirii;
– procedura de urmat;
– dispozițiile susceptibile de a fi revizuite. 

După modul cum sunt reglementate aceste elemente, distingem între constituții rigide și constituții suple (flexibile). Între acești doi poli se pot identifica o varietate de soluții.

Astfel, în sistemul constituțiilor „rigide”^[9], modificarea acestora pre­supune formalități speciale, distincte de ale celorlalte legi. Sunt sus­ținute astfel valoarea și autoritatea constituției, care impun o anu­mită permanență în timp a principiilor și regulilor pe care le consacră. 

Se pot reține ca elemente de rigidizare a constituțiilor^[10]:

a) stabilirea în cuprinsul constituției a faptului că aceasta nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp (de exemplu: Con­stituția americană din 1787, care prevedea că nicio modificare nu poate să fie adusă unor prevederi ale sale decât după 21 de ani, Con­stituția franceză din 1791, care interzicea orice propunere de mo­dificare pe perioada primelor două legislaturi, etc.);

b) stabilirea unei proceduri complicate de modificare (de exem­plu, pentru Constituția Statelor Unite ale Americii, cea mai „ve­che” din lume, există două modalități de modificare: una dintre aces­tea presupune ca două treimi dintre state să se adreseze Congresului pentru o nouă Adunare Constituantă, însă Constituția a reprezentat întotdeauna un document sacrosanct în democrația americană, așa încât foarte puțini ar fi aceia care ar putea să conceapă o „regândire” a întregului edificiu constituțional; a doua modalitate presupune ca cele două Camere ale Congresului să aprobe amendamentele propu­se cu o majoritate de două treimi, apoi acestea sunt trimise statelor pentru ratificare, fiind necesar ca trei pătrimi dintre state să aprobe ratificarea. Constituția nu stabilește un termen pentru ratificare, fiind necesar ca aceasta să aibă loc într‑un termen rezonabil);

c) stabilirea faptului că nu se poate proceda la revizuirea con­stituției în anumite perioade (de exemplu: Constituția Belgiei pre­vede, în art. 196‑197, faptul că nicio revizuire a Constituției nu poate avea loc sau nu poate fi inițiată pe timp de război sau în cazul în care Camerele sunt împiedicate să își desfășoare activitatea; tot astfel, în perioada regenței nu poate fi făcută nicio modificare a Constituției în privința atribuțiilor constituționale ale regelui; Constituția Portugalieiprevede, în art. 288, că nicio lege de revizuire a Constituției nu poate fi inițiată în timp ce o stare de asediu sau de urgență este în vigoare; Constituția Luxemburguluiprevede, în art. 115, că în perioada regen­ței este interzisă orice revizuire a Con­stituției în privința dispozițiilor care stabilesc prerogativele constitu­ționale ale Marelui Duce, statutul său ori ordinea succesiunii la Tron);

d) unele state au introdus în constituții clauze referitoare la impo­sibilitatea de modificare, pe calea revizuirii, a unor dispoziții con­siderate de esența regimului politic și constituțional pe care acea constituție îl consacră. Este vorba despre ceea ce a fost numit „nu­cleul dur” al Constituției sau ceea ce Curtea Constituțională a Germa­niei a numit „garanție eternă”, a cărei încălcare ar avea semnificația încălcării puterii constitutive a poporului^[11] [de exemplu: Constituția Franței prevede, în art. 89 alin. (4) și (5), că nicio procedură de revi­zuire nu poate fi inițiată sau urmată dacă aduce atingere integrității teritoriului, precum și faptul că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii; Constituția Italiei prevede, în art. 139, că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii; Constituția Portugaliei enumeră, în art. 288, limitele revizuirii, sta­tuând că legile de revizuire a Constituției nu pot avea ca obiect inde­pen­dența națională și unitatea statului, forma republicană de guver­nământ, separarea Bisericilor din partea statului, drepturile, libertățile, precum și măsuri de protecție a cetățenilor, drepturile lucrătorilor și ale sindicatelor, existența entităților publice, private și proprietatea asupra mijloacelor de producție, elaborarea unor planuri economice în cadrul unei economii mixte, votul universal, direct, secret pentru membrii aleși ai organelor administrației centrale, regiunilor autonome, precum și organele administrației publice locale, sistemul de reprezentare pro­porțională, pluralismul de expresie și de organizare politică, inclusiv partidele politice, precum și dreptul la opoziție democratică, separarea și interdependența organelor de stat, controlul asupra prevederilor legale privind neconstituționalitatea legilor, independența instanțelor judecătorești, autonomia autorităților locale, autonomia politică și ad­mi­­nistrativă a Arhipelagurilor Azore și Madeira; Constituția Germa­nieiprevede, în art. 79 alin. (3), că modificarea Constituției prin care s‑ar aduce atingere împărțirii Federației în landuri, principiului parti­cipării landurilor la legiferare sau principiilor enunțate la art. 1 și art. 20 este inadmisibilă; Constituția Cehiei prevede, la art. 9, că orice atin­gere adu­să valorilor statului democratic este interzisă]. Drepturile fun­da­me­n­tale sunt, de asemenea, protejate în numeroase state, nefiind per­misă restrângerea sau suprimarea lor (a se vedea, de exemplu, Bosnia și Herțegovina, Brazilia, Egipt, Republica Moldova, Maroc, Ucrai­na). În schimb, este permisă modificarea numai în sens ascen­dent, adică de ridicare a standardelor de protecție.

Ca o categorie distinctă în privința modului de configurare a ceea ce am numit „nucleu dur al Constituției”, remarcăm state care, în con­siderarea importanței unor valori/principii de esența regimului politic și constituțional, au configurat, numai în privința lor, o procedură mai dificilă de modificare, acceptând însă implicit că până și aceste prin­cipii fundamentale pot fi modificate. Astfel, de exemplu, art. 148 din Constituția Lituaniei prevede că „Statul lituanian este o republică democrată independentă” și Constituția poate fi modificată numai prin referendum, în situația în care votează cel puțin trei sferturi din cetă­țenii Lituaniei cu drept de vot în favoarea acestei schimbări. De ase­menea, potrivit art. 162 din Constituția Estoniei, „Capitolul I (Dispoziții generale) și Capitolul XV (Revizuirea Constituției) din Constituție nu pot fi modificate decât prin referendum”. 

În sistemul constituțiilor „flexibile”, modificarea acestora se reali­­zează printr‑o simplă lege adoptată de Parlament, cu o anumită majo­ritate, fără alte formalități sau implicarea altor autorități (de exemplu, Constituția Croației stabilește, în art. 149, că „Hotărârea de modificare a Constituției se adoptă pe baza votului majoritar a două treimi din numărul total al Parlamentului croat”, iar în art. 150, că „Modificarea Constituției este promulgată de Parlamentul croat”).

Caracterul flexibil al constituției micșorează valoarea sa de lege fundamentală și o face mult mai vulnerabilă în fața schimbărilor care au loc pe scena politică a statelor. Pe de altă parte însă, rigiditatea excesivă determină „moartea prematură a constituției”^[12].

Există o tendință la nivel global de impunere a unor limite în pri­vința modificării constituțiilor. Chiar și acolo unde nu sunt regle­men­tate limite explicite (ceea ce ar determina, potrivit clasificării de mai sus, încadrarea în categoria constituțiilor flexibile), astfel de limite (un corp de principii intangibile) sunt stabilite de instanțele constituționale, pe baza interpretării constituțiilor. În acest mod sunt deduse limite „implicite” ale revizuirii. Un exemplu în acest sens îl constituie așa‑nu­mita doctrină a „structurii de bază” (basic structure) fundamentată de unele instanțe, care se referă la dreptul de a cenzura pe calea con­trolului judiciar/de constituționalitate acele reglementări/modificări considerate ca fiind de natură să schimbe fundamental constituția, să îi afecteze identitatea, bazele/esența statului democratic^[13].

Principalul exemplu și cel mai des invocat de autorii de drept con­stituțional în legătură cu această doctrină este cel al Indiei^[14]. Astfel, potrivit art. 368 alin. (1) din Constituția Indiei, „Fără a aduce atingere prevederilor prezentei Constituții, Parlamentul poate, în exer­citarea puterii sale constitutive, să modifice, prin adăugare, modificare sau abrogare, orice dispoziție a acestei Constituții în conformitate cu pro­ce­dura prevăzută în prezentul articol”. Nici alineatul citat, nici urmă­­toarele nu stabilesc limite exprese ale revizuirii. Cu toate aces­tea, cu intenția de a menține cadrul inițial de reglementare stabilit de puterea constituantă, Curtea Supremă a stabilit că Parlamentul nu poate de­natura, deteriora sau modifica trăsăturile de bază ale Consti­tuției de natură a‑i schimba identitatea, sub pretextul modificării ei. Expre­sia „structură de bază” în sine nu poate fi găsită în Constituție, Curtea Supremă a introdus acest concept pentru prima dată în cauza Kesavananda Bharati vs State of Kerala din 1973^[15], reluându‑l ulterior în alte cauze. Justificarea limitelor implicite astfel impuse se bazează pe ideea că autorității căreia îi este încredințată prin constituție com­petența de a modifica legea supremă nu îi este conferită și puterea de a distruge chiar legea care îi stabilește o asemenea competență. Puterea de modificare a constituției este acordată de constituția în vi­goare tocmai pentru a asigura durabilitatea sa în timp, astfel că uti­li­za­rea acestei puteri pentru înlocuirea constituției nu poate fi califi­cat­ă decât ultra vires, de natură a depăși limitele constituției în vigoare.

Trebuie distins, din această perspectivă, între revizuirea/modi­fica­rea constituției și adoptarea unei noi constituții. Pe calea unei revizuiri se poate reforma/schimba constituția, însă nu atât de radical precum înlocuirea prevederilor sale cu ceva complet diferit. În situația unor mo­­­dificări de esență, care afectează identitatea unei constituții, nu mai vorbim despre o simplă revizuire, ci despre o nouă constituție, ceea ce presupune o altă procedură de adoptare și un alt cadru de analiză.

Pentru a completa tabloul complex al problematicii revizuirii con­stituției, evidențiem și dezbaterile determinate de distincția dintre „cali­tativ” și „cantitativ” în privința modificării constituției. În esență, aces­tea se referă la faptul că, prin cumulul unor modificări care, fiecare dintre acestea în sine, nu aduc atingere limitelor revizuirii, se poate ajun­­ge la alterarea substanțială/înlocuirea de facto a constituției în vigoare. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este cel al Columbiei, unde Curtea Constituțională a fost sesizată cu privire la două modificări succesive ale Constituției, prima care să permită realegerea pentru al doilea mandat a președintelui statului, iar a doua care să permită realegerea pentru al treilea mandat în aceeași funcție. Curtea a constatat constituționalitatea primei modificări (realegerea pentru al doilea mandat), în schimb a considerat neconstituțională urm­ă­toarea propunere de modificare a Constituției (realegerea pentru al treilea mandat). În esență, Curtea a reținut că acceptarea a trei man­­date prezidențiale consecutive pentru aceeași persoană ar deter­mina o înlocuire a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, prin crearea unui președinte nejustificat de puternic, de necon­trolat^[16].

Desigur că această intervenție a instanțelor, în absența unor nor­me constituționale exprese, este susceptibilă de dezbateri, în lite­ra­tura de specialitate fiind analizate, în acest sens, probleme precum para­doxul modificărilor constituționale „neconstituționale”^[17] sau defi­nirea exactă a trăsăturilor esențiale ale constituției circumscrise sin­tagmei „structură de bază”, care ar trebui protejate prin intervenția instanțelor constituționale.

§2. Reglementarea procedurii de revizuire a Constituției României din 1991

2.1. Inițiativa de revizuire a Constituției

Constituția României din 1991, revizuită și republicată în 2003, sta­bilește, în art. 150 cui aparține inițiativa revizuirii, după cum urmează:

a) Președintelui României, la propunerea Guvernului^[18];

b) unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor^[19];

c) cel puțin 500.000 cetățeni cu drept de vot, care trebuie să pro­vină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative (spre deosebire de legile organice sau ordinare, unde inițiativa populară aparține unui nu­măr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare dintre aces­te județe, respectiv în municipiul București să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative). 

Cu privire la inițiativa Președintelui, la propunerea Guvernului, de revizuire a Constituției, una dintre problemele puse în doctrină a fost următoarea: ce se întâmplă în situația în care Președintele dorește revizuirea, dar Guvernul nu formulează o propunere în acest sens? Ne alăturăm opiniei^[20] potrivit căreia, într‑o asemenea situație, revi­zui­rea nu poate fi inițiată. Aceasta, întrucât Constituția a prevăzut că ini­țierea revizuirii Constituției se realizează numai prin acțiunea con­curentă a Președintelui României și a Guvernului, pentru a fi implicate ambele componente ale Executivului. 

În ceea ce privește inițiativa legislativă cetățenească sunt inci­dente și dispozițiile Legii nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei le­gislative de către cetățeni^[21]. Având în vedere faptul că, potrivit art. 146 lit. j) din Constituție, intră în competența Curții Constituționale verifi­carea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de că­tre cetățeni, rezultă că, la examinarea inițiativei cetă­țenești de revi­zui­re a Constituției, examenul instanței constituționale va purta și din perspectiva dispozițiilor legii speciale (art. 7 din lege enunță expres ele­mentele care sunt supuse verificării de către Curtea Constitu­țio­nală).

2.2. Adoptarea și aprobarea legii de revizuire

Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire este Parla­mentul. 

Potrivit art. 151 din Constituție, proiectul sau propunerea de revi­zuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, în ședințe se­parate, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul mem­brilor fiecărei Camere.

Dacă cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la pro­cedura de mediere (singura situație în care această procedură se mai aplică), prin stabilirea unei comisii paritare (7 deputați și 7 sena­tori) care hotărăște cu majoritate de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea constituțională. Raportul comisiei de mediere se supune apoi votului fiecărei Camere.

În cazul în care fie comisia de mediere nu ajunge la un acord asu­pra textelor aflate în divergență, fie raportul redactat de ea nu este apro­bat de fiecare Cameră, se recurge la dezbaterea în ședința co­mună a Camerelor reunite, care vor decide cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor. 

Potrivit art. 151 din Constituție, revizuirea este definitivă dacă a fost aprobată printr‑un referendum organizat în cel puțin 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii în Parlament. Referen­dumul are semnificația unei confirmări populare a modificărilor reali­zate de adunarea constituantă derivată. Cu privire la acest termen s‑a arătat că este de decădere, expirarea lui având ca efect invalidarea deciziei adoptate de puterea constituantă derivată^[22].

Legea de revizuire a Constituției intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curții Constitu­ționale de confirmare a rezultatelor referendumului^[23].

În cadrul acestei proceduri, un rol important revine Curții Con­sti­tuționale, care verifică sub aspectul constituționalității atât inițiativa de revizuire a Constituției, cât și legea de revizuire a Constituției adop­tată de Parlament. De asemenea, Curtea Constituțională veghează la res­pectarea procedurii pentru organizarea și desfă­șurarea referendu­mu­lui și confirmă rezultatele acestuia.

2.3. Dispoziții ale Constituției declarate nerevizuibile. Limi­tele revizuirii

Constituția României stabilește, în art. 152, unele domenii în care nicio inițiativă de revizuire nu poate fi primită. Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. De aseme­nea, nu pot să fie primite inițiativele de revizuire care urmăresc supri­marea drepturilor și libertăților publice sau a garanțiilor lor. 

2.4. Rolul Curții Constituționale în procesul de revizuire a Constituției

Curtea Constituțională se pronunță din oficiu:

a) asupra inițiativelor de revizuire a Constituției – pentru reali­za­rea acestei atribuții, inițiatorul revizuirii are obligația de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Le­­gislativ, la Curtea Constituțională înainte de sesizarea Parlamen­tului. Curtea dispune de un termen de maximum 10 zile pentru a se pronunța în plen, cu votul a cel puțin două treimi din membrii săi. Ulte­rior, proiectul sau propunerea de lege constituțională poate fi prezen­tat(ă) Parlamentului numai însoțit(ă) de decizia obligatorie a Curții Constituționale;

b) asupra legii de revizuire a Constituției adoptate de Parla­ment – prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale s‑a stabilit că, în termen de 5 zile de la adopta­rea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronun­ță, din oficiu, asupra acesteia [art. 23 alin. (1)]. Decizia prin care s‑ar constata că în procesul de revizuire a Constituției nu au fost respec­tate prevederile Constituției se trimite Camerei Deputaților și Sena­tului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției [art. 23 alin. (2)]. Această atribuție a Curții Constituționale nu a fost exercitată până în prezent. 

Controlul de constituționalitate cu privire la legile constituționale vizează:

a) respectarea procedurii de revizuire (constituționalitate extrin­­­secă) stabilită chiar prin Legea fundamentală (puterea consti­tuantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă ori­ginară);

b) respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituției (constituționalitate intrinsecă).

Secțiunea a 3‑a. Suspendarea și abrogarea constituției

Suspendarea efectelor constituțieiconstă în scoaterea din vi­go­a­re a acesteia, în tot sau în parte, pe o perioadă de timp deter­mina­tă. De regulă, intervine în perioade de criză politică. Cum suspen­da­rea constituției nu este compatibilă cu ideea de stat de drept, unele consti­tuții interzic expres posibilitatea suspendării lor. În practica con­stituțio­nală, constituțiile au fost suspendate atunci când guver­nanții renunțau la formele democratice de conducere, guvernând prin decre­te‑legi, în urma unor lovituri de stat etc.

În ceea ce privește abrogarea constituției, ea se produce atunci când se adoptă o nouă constituție. Conform principiului simetriei juri­di­ce, dreptul de a abroga o constituție aparține puterii constituante.

Secțiunea a 4‑a. Aplicarea directă a constituției

Un alt element care exprimă supremația constituției îl constituie caracterul direct aplicabil al legii fundamentale. Interpretarea și apli­carea normelor constituționale este realizată de oricare autoritate pu­bli­că în activitatea sa. Primul care aplică constituția este legiuitorul în­suși, în cadrul procesului legislativ, similară fiind și activitatea de inter­pretare și aplicare a constituției realizată de autoritățile adminis­trației publice, în cadrul sistemului de relații între puteri. Orice apreciere cu privire la constituționalitatea unei legi este în fapt o interpretare a ace­lei legi prin raportare la dispozițiile constituționale și în mod necesar un act de aplicare directă a constituției la un caz concret, pentru a verifica conformitatea legii cu textul constituțional de referință. 

Fără îndoială, rolul cel mai important în aplicarea constituției îl au tribunalele și curțile constituționale, plecând de la funcțiile speci­fice unor garanți ai supremației constituției și valoarea juridică ce se atașează deciziilor acestora, cu efecte obligatorii erga omnes. Sub aceste aspecte, judecătorului constituțional român i‑a revenit în primul rând sarcina interpretării și aplicării normelor constituționale, asigu­rând difuzarea concertată și aprofundarea dispozițiilor legii fundamen­tale în cadrul ramurilor sistemului juridic, ceea ce dă măsura fenome­nului constituționalizării dreptului, pentru care aplicabilitatea directă a constituției formează o premisă importantă. 

Regulile constituționale sunt însă direct aplicabile atât de către auto­­ritatea judecătorească, dar și de cea administrativă, precum și de către particulari, existența legii neputând fi invocată ca obstacol pen­tru aplicarea unei dispoziții constituționale.

Statuări ale Curții Constituționale cu privire la directa aplicabilitate a Consti­tuției

DECIZIA NR. 377 DIN 31 MAI 2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a prevederilor
Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții
 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL
nr. 586 din 21 iulie 2017
– extras –

„(…) instanțele judecătorești urmează să aplice în mod direct Constitu­ția. Cu privire la acest aspect, Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că instanța judecătorească are competența de a aplica direct Constituția numai în ipoteza și termenii stabiliți prin decizia de constatare a neconsti­tu­ționalității pronunțată de Curtea Constituțională [a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000; Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016; Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 34, sau Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, paragraful 37]. Prin urmare, instanțele judecătorești pot aplica în mod direct Constituția numai dacă Curtea Constituțională a constatat neconsti­tuționalitatea unei soluții legislative și a autorizat, prin decizia respectivă, aplicarea directă a unor prevederi constituționale, în lipsa unei reglemen­tări legale a situației juridice create în urma deciziei de admitere a excep­ției de neconstituționalitate”.

DECIZIA NR. 486 DIN 2 DECEMBRIE 1997 referitoare la excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală

EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL
nr. 105 din 6 martie 1998
– extras –

„Potrivit dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, plân­ge­rea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se rezolvă de prim‑procurorul Parchetului, iar atunci când măsurile sau actele sunt ale acestuia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Îm­potriva soluției date plângerii, de către prim‑procurorul sau de procurorul ierarhic superior, legea nu prevede nicio cale de atac. Or, fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea tre­buie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Pu­blic, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești. De aceea, per­soana nemulțumită de soluția dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituție, de a se adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar dispoziția alin. (2) al aceluiași articol din Legea fundamentală precizează că: «Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept». Așa fiind, dis­pozițiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care închid calea persoanei, nemulțumite de soluția dată plân­gerii sale de către Ministerul Public, de a se adresa justiției.

Acest drept al persoanei este evident în cazul actelor prin care proc­u­rorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, art. 228 alin. (6) din Codul de procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmă­ririi penale, art. 11 pct. 1 lit. b) și c) din Codul de procedură penală. Fiind vorba de acte prin care se înfăptuiește jus­tiția, este firesc ca acestea să fie verificate și confirmate ori infirmate de instanțele judecătorești, sin­gu­rele autorități prin a căror activitate se realizează justiția [art. 125 alin. (1) din Constituție].

Desigur, ar fi necesară o intervenție a legiuitorului, prin care să se re­gle­­menteze dreptul persoanei de a se adresa instanței de judecată com­pe­­tente, atunci când este nemulțumită de so­luția dată plângerii sale contra actelor procurorului”.

Note de subsol

^[1] I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 97.

^[2] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2011, p. 51.

^[3] I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 223.

^[4] C. Ionescu, op. cit., p. 191.

^[5] Gh. Iancu, op. cit., p. 36.

^[6] Plebiscitul nu se confundă cu referendumul, întrucât este „o alterare în sensul cezarismului a referendumului” – P. Pactet, apud Gh. Iancu, op. cit., p. 36.

^[7] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2011, p. 53.

^[8] R. Albert, Constitutional Amendments. Making, Breaking and Changing Constitutions, Oxford University Press, 2019; M. Safta, Actualități constitu­țio­nale, 1 martie 2021, https://www.juridice.ro/719516/guvernul‑stimuleaza‑adopta rea‑cartii‑electronice‑de‑identitate.html.

^[9] T. Harper, op. cit., p. 52.

^[10] A se vedea și M.L. Manea, L.V. Niculae, Limitele revizuirii constituționale. Studiu documentar de legislație contemporană, Buletin de informare legislativă nr. 1/2013, p. 12‑16.

^[11] http://www.bundesverfassungsgericht.de/en.

^[12] D. Grimm, Types of Constitutions, în M. Rosenfeld, A. Sajó (eds.), op. cit., p. 99‑132.

^[13] Y. Roznai, The Straw that Broke the Constitution’s Back? Qualitative Quantity in Judicial Review of Constitutional Amendments, în A. Linares‑Cantillo, C. Valdivieso‑Leon, S. García‑Jarmillo (eds.), Constitutio­nalism. Old Dilemmas, New Insights, Oxford University Press, 2021, p. 148.

^[14] S. Issacharoff, Courts as Guarantors of Democracy, în A. Lina­res‑Cantillo, C. Valdivieso‑Leon, S. García‑Jarmillo (eds.), op. cit., p. 125.

^[15] Ibidem.

^[16] Curtea Constituțională a Columbiei, Deciziile C‑141 din 2010 și C‑1040 din 2005, precum și comentariile din Y. Roznai, op. cit., 2021, p. 147‑165.

^[17] R. Albert, op. cit.

^[18] Spre deosebire de legile organice și cele ordinare, unde inițiativa legis­la­tivă, din partea puterii executive, aparține Guvernului [art. 74 alin. (1) din Con­sti­­tuție].

^[19] Spre deosebire de legile organice și cele ordinare, unde inițiativa legisla­tivă parlamentară aparține fiecărui deputat sau senator.

^[20] Gh. Iancu, op. cit., p. 39.

^[21] Republicată în M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004.

^[22] E.S. Tănăsescu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 1454.

^[23] Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000).