Extras din Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului

Studiu introductiv de Aurora Ciucă în Vespasian Pella, Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului, Ed. Hamangiu, 2017, p. VII-IX.

 Animat de idealul stabilirii „edificiului lumii pe bazele justiţiei şi ordinii internaţionale”, într‑o epocă în care războiul era acceptat ca mijloc licit de soluţionare a diferendelor internaţionale şi omenirea încerca să‑şi vindece profundele răni produse de prima conflagraţie mondială, V.V. Pella^[1] afirma sentenţios că agresiunea este o manifestare a criminalităţii colective a statelor. Se întâmpla în 1919, în aula Facultăţii de Drept din Paris unde, în prezenţa unor eminenţi profesori (printre care Emile Garçon, coordonatorul tezei sale de doctorat, şi Alfred Le Poittevin), tânărul jurist român îşi expunea valoroasele şi novatoarele idei pe care avea să le reia în 1924, la lucrările Conferinţei de la Berna, şi să le dezvolte, câţiva ani mai târziu, în „Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului”.

În 1925, profesorul ieşean (deputat, membru al Comitetului de experţi al Societăţii Naţiunilor şi al Consiliului Uniunii Interparlamentare^[2]) publica această carte după ce, în prealabil, o prezentase ca proiect al grupului român la cea de‑a XXIII‑a Conferinţă a Uniunii Interparlamentare de la Washington (pentru codificarea dreptului internaţional şi incriminarea războiului de agresiune)^[3].

O a doua ediţie, care apare astăzi în limba română după nouă decenii de aşteptare, a văzut lumina tiparului în 1926, îmbogăţită cu elogioasele aprecieri din partea personalităţilor juridice şi politice ale vremii care, dat fiind ineditul propunerilor, au fost chemate să participe la o dezbatere doctrinară (numită anchetă internaţională) de o efervescenţă fără precedent în lume. Majoritatea celor care au contribuit la această laudatio au remarcat „ardoarea, entuziasmul” (Barbosa de Magalhães) şi curajul (E.S. Rappaport)^[4] lui Pella de fi declarat „război războiului” (H. Barthélemy) şi de „a fi pus forţa victorioasă a Ideii în slujba unei nobile cauze” (Donnedieu de Vabres). De la Madrid, profesorul Quintiliano Saldana îl percepe pe Pella ca pe un discipol ce şi‑a depăşit maeştrii, ca „eminent Apostol al justiţiei penale internaţionale”; din Canada, N.A. Belcourt insistă asupra sarcinii profund umanitare asumate cu „o erudiţie care reflectă o muncă desfăşurată cu o perseverenţă lăudabilă”; din Argentina, profesorul Ladislas Thöt subliniază meritul „ilustrului jurisconsult român de a fi dat, din punctul de vedere al fondului şi al formei, un caracter juridic şi politic internaţional acestei vagi idei comune” şi de a se fi lansat „în construirea după un riguros plan ştiinţific, a grandiosului palat al acestei noi şi foarte puternice ramificaţii a disciplinelor juridice”. Notabile sunt, de asemenea, cuvintele profesorului ceh Jaroslav Kallab despre românul „în spiritul căruia se întâlnesc, într‑o manieră foarte fericită, facultăţile unui savant asociate cu cele ale unui distins om politic” care a „devenit protagonistul unei noi ramuri a ştiinţei dreptului internaţional”.

Chiar şi cei (foarte puţini) care au considerat utopic imensul proiect creionat de Pella au făcut‑o cu adâncă reverenţă şi reală consideraţie faţă de autor. Majoritatea a fost însă de acord că venise momentul marii reforme a dreptului internaţional. În răspunsul său, Hugh H.L. Bellot, secretarul general al Asociaţiei de Drept Internaţional subliniază că „nu există nimic utopic în capitolele pe care le aşteptăm cu nerăbdare şi care ar trebui să indice, în linii mari, ce ar trebui să conţină un Cod penal internaţional şi cum trebuie folosit acesta. Nu există nimic himeric în sancţiunile pe care le sugeraţi. Dumneavoastră puneţi prima piatră pe acest drum atât de dorit către pacea universală”.

Concluziile acestei dezbateri, pe care, de altfel, fiecare cititor le va putea desprinde cu un sentiment de justificată mândrie, sunt evidente. Lucrarea este apreciată ca fiind „o construcţie în linii armonioase” (André Weiss) care „deschide în mod indubitabil o eră nouă de gândire şi acţiune în domeniul Dreptului internaţional” (Vincenzo Lanza), o operă „de o importanţă capitală la momentul actual; toţi cei care doresc pacea, cei care nu mai cred în ea sau cei care cred că este încă imposibil de realizat vor găsi în remarcabila lucrare toate elementele necesare pentru a se convinge că războiul de agresiune este o crimă care poate fi evitată numai printr‑o morală internaţională, prin studierea cauzelor care duc la eşecul acestei morale, prin certitudinea că nerespectarea acestei morale implică sancţionarea tuturor celor care se vor face vinovaţi de crima de război de agresiune, fie ei simpli indivizi sau state” (Mégalos Caloyanni).

Note de subsol

^[1] 17 ianuarie 1897 (Râmnicu Sărat) – 24 august 1952 (New York).

^[2] Creată în 1889 din iniţiativa a doi parlamentari pacifişti, William Randal Cremer şi Frédéric Passy, Uniunea Interparlamentară este primul forum permanent de negocieri politice multilaterale (care astăzi numără 163 de ţări membre şi 10 adunări parlamentare regionale asociate).

^[3] Urmare a interesului suscitat de generoasele propuneri, reprezentanţii Comisiei juridice ai acestui înalt for decid (la New York, în luna octombrie a aceluiaşi an) crearea unei sub‑comisii de studiu privitoare la redactarea unui proiect de Cod represiv al naţiunilor avându‑i ca membri, alături de Pella, pe profesorii La Fontaine şi Schűcking.

^[4] „Pentru a crea în această lume lucruri cu adevărat noi, este nevoie de curaj, încă o dată de curaj şi mereu de curaj. Pe care dumneavoastră îl aveţi”, Emile Stanislaw Rappaport, profesor, judecător la Curtea Supremă, Secretar general al Comisiei de Codificare al Republicii Polone, Preşedinte al Grupului Polonez şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal.