Implementarea Convenţiei de la Istanbul în legislaţia penală a Republicii Moldova şi a României

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 622-634.

Introducere

Convenţia privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice^[1] a fost adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la Istanbul, la 7 aprilie 2011. Această convenţie, pe care brevitatis causae o vom numi în continuare „Convenţia de la Istanbul”, a fost deschisă spre semnare la 11 mai 2011 şi a intrat în vigoare la 1 august 2014.

Doar două state membre ale Consiliului Europei – Federaţia Rusă şi Azerbaidjan – nu au semnat acest act. Alte zece state (Armenia, Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Regatul Unit, Republica Moldova, Slovacia, Ucraina, Ungaria) au semnat Convenţia de la Istanbul, însă nu au ratificat-o.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, semnarea Convenţiei de la Istanbul a fost aprobată prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 2511 din 15 decembrie 2016^[2]. La 6 februarie 2017, Republica Moldova a semnat acest act. Proiectul de lege pentru ratificarea Convenţiei de la Istanbul a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 716 din 27 decembrie 2019^[3]. Însă, în şedinţa Parlamentului Republicii Moldova din 12 martie 2020, proiectul în cauză nu a întrunit numărul necesar de voturi. Între timp, pe pagina web a Parlamentului Republicii Moldova, proiectul de lege pentru ratificarea Convenţiei de la Istanbul figurează ca fiind în proces de examinare^[4]. Astfel, semnând Convenţia de la Istanbul, Republica Moldova a autentificat textul acesteia, fără însă a-şi exprima consimţământul de a fi legată prin Convenţia de la Istanbul.

În contrast, România şi-a exprimat un asemenea consimţământ. La 27 iunie 2014, Convenţia de la Istanbul a fost semnată de România. Prin Legea nr. 30 din 17 martie 2016^[5], Parlamentul României a ratificat acest act.

Printre obiectivele Convenţiei de la Istanbul, în art. 1 lit. a) se menţionează cel de „a proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică”. Acest obiectiv îşi găseşte dezvoltarea, printre altele, în art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul, în care statelor care au aderat la acest act li se recomandă incriminarea anumitor fapte care reprezintă fie fenomenul de violenţă împotriva femeilor, fie fenomenul de violenţă domestică.

Ne propunem în cele ce urmează să analizăm gradul de implementare a art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul în Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – C. pen. RM) şi în Codul penal al României (în continuare – C. pen.).

Rezultate obţinute şi discuţii

Articolele 33-40 fac parte din Capitolul V („Dreptul penal material”) al Convenţiei de la Istanbul. Fiecare dintre aceste articole se referă la o anumită categorie de fapte: violenţa psihologică (art. 33); urmărirea (art. 34); violenţa fizică (art. 35); violenţa sexuală, inclusiv violul (art. 36); căsătoria forţată (art. 37); mutilarea genitală a femeilor (art. 38); avortul forţat şi sterilizarea forţată (art. 39); hărţuirea sexuală (art. 40).

Începem analiza noastră cu art. 33 al Convenţiei de la Istanbul. Potrivit acestuia, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul intenţionat de prejudiciere a integrităţii psihologice a unei persoane prin coerciţie sau ameninţări”. 

Noţiunea de „violenţă psihologică” este definită în legislaţia Republicii Moldova şi în cea a României. 

Astfel, conform art. 2 al Legii Republicii Moldova nr. 45 din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (în continuare LRM nr. 45/2007), prin „violenţă psihologică” se înţelege „impunerea voinţei sau a controlului personal; provocarea stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luarea în derâdere, înjurarea, insultarea, poreclirea, şantajarea, distrugerea demonstrativă a obiectelor, ameninţările verbale, afişarea ostentativă a armelor sau lovirea animalelor domestice, neglijarea; implicarea în viaţa personală; actele de gelozie; impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială; izolarea de familie, de comunitate, de prieteni; interzicerea şi/sau crearea impedimentelor în realizarea profesională ori interzicerea şi/sau crearea impedimentelor în realizarea programului educaţional în instituţia de învăţământ; persecutarea prin contactarea sau încercarea de a contacta prin orice mijloc sau prin intermediul altei persoane victima căreia i s-a cauzat o stare de anxietate, frică pentru siguranţa proprie ori a rudelor apropiate, fiind constrânsă să-şi modifice conduita de viaţă; deposedarea de acte de identitate; privarea intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar”^[6]. O definiţie similară este formulată în art. 4 alin. (1) lit. b) al Legii României nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice (în continuare – LR nr. 217/2003): „violenţa psihologică – impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţare verbală sau în orice altă modalitate, şantaj, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum şi alte acţiuni cu efect similar”^[7].

Nu toate formele de violenţă psihologică, specificate în definiţiile reproduse mai sus, corespund prevederilor art. 33 al Convenţiei de la Istanbul. Doar unele dintre aceste forme presupun „comportamentul intenţionat de prejudiciere a integrităţii psihologice a unei persoane prin coerciţie sau ameninţări”.

În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziţiei de la art. 33 al Convenţiei de la Istanbul îi corespunde, în primul rând, art. 201¹ alin. (1) lit. b) în partea care se referă la „acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru al familiei în privinţa altui membru al familiei, manifestată prin […] intimidarea în scop de impunere a voinţei sau a controlului personal asupra victimei”. De asemenea, acestei dispoziţii îi corespunde art. 155 C. pen. RM, care prevede răspunderea pentru „ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări”. Nu în ultimul rând, dispoziţiei de la art. 33 al Convenţiei de la Istanbul îi corespund anumite norme în care ameninţarea sau constrângerea psihică sunt incriminate ca părţi ale unui întreg (art. 187, 188, 189 etc. C. pen. RM).

În Codul penal al României, dispoziţiei de la art. 33 al Convenţiei de la Istanbul îi corespund, în primul rând, art. 206 („Ameninţarea”) şi art. 207 („Şantajul”). În afară de acestea, dispoziţiei în cauză îi corespund acele norme în care ameninţarea sau constrângerea psihică sunt incriminate ca părţi ale unui întreg (art. 233, 234, 236 etc. C. pen.).

Se poate susţine că violenţa psihologică în accepţiunea art. 33 al Convenţiei de la Istanbul este incriminată în ambele legi penale analizate. Aceasta deşi nici în Codul penal al Republicii Moldova, nici în Codul penal al României, nu există un articol distinct în care art. 33 al Convenţiei de la Istanbul să-şi găsească implementarea plenară. Mai este de menţionat că în art. 33 al Convenţiei de la Istanbul se recomandă incriminarea unui comportament (adică a unei pluralităţi de acte legate prin aceeaşi intenţie), nu a unui act singular. În contrast, nici în contextul Codului penal al Republicii Moldova, nici în cel al Codului penal al României, nu este relevant dacă ameninţarea sau constrângerea psihică implică un comportament sau un act singular.

În alt registru, art. 34 al Convenţiei de la Istanbul prevede: „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul intenţionat de angajare repetată într-un comportament ameninţător direcţionat către o altă persoană, determinând-o pe aceasta să se teamă pentru siguranţa sa”. 

Atât în art. 2 al LRM nr. 45/2007, cât şi în art. 4 alin. (1) lit. b) al LR nr. 217/2003, urmărirea în sensul art. 34 al Convenţiei de la Istanbul este considerată formă a violenţei psihologice. Totuşi, în legislaţia Republicii Moldova, răspunderea pentru urmărirea în sensul art. 34 al Convenţiei de la Istanbul este prevăzută nu în art. 155, 187, 188, 189, art. 201¹ alin. (1) lit. b) etc. C. pen. RM. Articolul 78² din Codul contravenţional al Republicii Moldova (în continuare – C. contr. RM) prevede răspunderea pentru acte de persecuţie, i.e. pentru „persecutarea în mod repetat a unei persoane căreia i s-a cauzat o stare de anxietate, frică pentru siguranţa proprie ori a rudelor apropiate, fiind constrânsă să-şi modifice conduita de viaţă, săvârşită prin: a) urmărirea persoanei; b) contactarea sau încercarea de a contacta prin orice mijloc sau prin intermediul altei persoane”^[8].

În Codul penal al României, corespondentul acestei dispoziţii îl constituie art. 208, în care este incriminată hărţuirea. Alineatul (1) al acestui articol prevede răspunderea pentru „fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere”. În art. 208 alin. (2) este incriminată „efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane”.

În viziunea legiuitorului moldovean, urmărirea în sensul art. 34 al Convenţiei de la Istanbul nu atinge gradul de pericol social al unei infracţiuni. În opoziţie, legiuitorul român consideră infracţiune o astfel de faptă. Cu toate acestea, atât în art. 78² C. contr. RM, cât şi în art. 208 C. pen., se regăseşte în cea mai mare parte dispoziţia art. 34 al Convenţiei de la Istanbul. Se poate afirma că ambele legislaţii analizate conţin un articol distinct în care art. 34 al Convenţiei de la Istanbul îşi găseşte implementarea.

În altă ordine de idei, conform art. 35 al Convenţiei de la Istanbul, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că este incriminat comportamentul de comitere de acte de violenţă fizică împotriva unei alte persoane”. Cu privire la acest articol, în Raportul explicativ al Convenţiei de la Istanbul se specifică: „Acest articol incriminează orice act intenţionat de violenţă fizică împotriva altei persoane, indiferent de contextul în care are loc. […] Sintagma „violenţă fizică” se referă la o vătămare corporală suferită ca urmare a aplicării forţei fizice imediate şi ilegale. Aceasta se referă şi la violenţa care duce la moartea victimei”^[9].

Noţiunea de „violenţă fizică” este definită în legislaţia Republicii Moldova şi în cea a României. Astfel, în conformitate cu art. 2 al LRM nr. 45/2007, prin „violenţă fizică” se înţelege „vătămarea intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar”. O definiţie apropiată atestăm în art. 4 alin. (1) lit. c) al LR nr. 217/2003: „violenţa fizică – vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar, supunerea la eforturi fizice epuizante sau la activităţi cu grad mare de risc pentru viaţă sau sănătate şi integritate corporală, altele decât cele de la lit. e)”.

În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziţiei de la art. 35 al Convenţiei de la Istanbul îi corespunde, în primul rând, o mare parte a prevederilor art. 201¹. De asemenea, acestei dispoziţii îi corespunde art. 145 alin. (2) lit. e¹) C. pen. RM, care prevede răspunderea pentru omorul săvârşit „asupra unui membru de familie”. Nu în ultimul rând, art. 78¹ C. contr. RM prevede răspunderea pentru „maltratarea sau alte acţiuni violente, comise de un membru al familiei în privinţa altui membru al familiei, care au provocat vătămare neînsemnată a integrităţii corporale”.

Aceste fapte reprezintă fenomenul de violenţă domestică. În ceea ce priveşte fenomenul de violenţă împotriva femeilor, cadrul reglementar diferă. Acesta cuprinde art. 78 C. contr. RM şi art. 145, 151 şi 152 C. pen. RM, dar şi alte norme în care violenţa fizică este incriminată ca parte a unui întreg.

În Codul penal al României există o singură normă în este incriminată violenţa fizică (care reprezintă fenomenul de violenţă domestică) în accepţiunea art. 35 al Convenţiei de la Istanbul. Astfel, art. 199 alin. (1) C. pen. prevede: „Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime”^[10]. Articolul 199 alin. (1) C. pen. este complementar în raport cu art. 188, art. 189 şi art. 193-195 C. pen. Pentru evitarea repetării în text a art. 188, art. 189 şi art. 193-195 C. pen., în art. 199 alin. (1) C. pen. se face trimitere la acestea.

Referitor la fenomenul de violenţă împotriva femeilor, cadrul reglementar este reprezentat de art. 188, art. 189 şi art. 193-195 C. pen., precum şi de alte norme în care violenţa fizică este incriminată ca parte a unui întreg.

Se poate susţine că violenţa fizică în accepţiunea art. 35 al Convenţiei de la Istanbul este incriminată în ambele legislaţii analizate. Aceasta deşi diferă maniera de incriminare a violenţei fizice în legislaţia Republicii Moldova şi în cea a României:

• în Republica Moldova, violenţa fizică (care reprezintă fenomenul de violenţă domestică) este prevăzută de două articole din Codul penal şi de un articol din Codul contravenţional;

• în România, violenţa fizică (care reprezintă fenomenul de violenţă domestică) este prevăzută de un singur articol din Codul penal, care face trimitere la alte cinci articole ale Codului penal. 

În acelaşi timp, violenţa fizică (care reprezintă fenomenul de violenţă împotriva femeilor) este prevăzută de un număr mai mare de norme cu caracter penal sau contravenţional (în Republica Moldova) ori doar cu caracter penal (în România).

Articolul 36 al Convenţiei de la Istanbul se referă la violenţa sexuală, inclusiv la viol. Acest articol conţine trei alineate:

• „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că sunt incriminate următoarele comportamente intenţionate: a) angajarea într-o penetraţie vaginală, anală sau orală de natură sexuală neconsimţită a corpului unei alte persoane cu orice parte corporală sau obiect; b) angajarea în alte acte neconsimţite de natură sexuală cu o persoană; c) determinarea unei alte persoane să se angajeze în acte neconsimţite de natură sexuală cu un terţ” [alin. (1)];

• „Consimţământul trebuie dat voluntar, ca rezultat al liberului arbitru al persoanei, evaluat în contextul circumstanţelor înconjurătoare” [alin. (2];

• „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că dispoziţiile alineatului (1) se aplică, de asemenea, actelor comise împotriva fostelor (foştilor) sau actualelor (actualilor) soţii (soţi) sau partenere(i), aşa cum sunt recunoscute(ţi) acestea (aceştia) de legislaţia internă” [alin. (3)].

Noţiunea de „violenţă sexuală” este definită în legislaţia Republicii Moldova şi în cea a României. Astfel, potrivit art. 2 al LRM nr. 45/2007, prin „violenţă sexuală” se are în vedere „orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mângâieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar”. Conform art. 4 alin. (1) lit. d) al LR nr. 217/2003, prin „violenţa sexuală” se înţelege „agresiunea sexuală, impunerea de acte degradante, hărţuirea, intimidarea, manipularea, brutalitatea în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, violul conjugal”. În ceea ce priveşte formele de violenţă sexuală, specificate în definiţiile reproduse mai sus, art. 4 alin. (1) lit. d) al LR nr. 217/2003 corespunde într-o măsură mai mare prevederilor art. 36 al Convenţiei de la Istanbul. Pentru comparaţie, art. 2 al LRM nr. 45/2007 propune o interpretare mai largă a noţiunii de „violenţă sexuală”.

Violenţa sexuală, care reprezintă fenomenul de violenţă împotriva femeilor, este incriminată în art. 171 şi 172 C. pen. RM. Dacă ne referim la fenomenul de violenţă domestică, în Codul penal al Republicii Moldova, dispoziţiei de la art. 36 al Convenţiei de la Istanbul îi corespund art. 171 alin. (2) lit. b²) (în care este incriminat violul săvârşit „asupra unui membru de familie”), precum şi art. 172 alin. (2) lit. b²) (în care se prevede răspunderea pentru acţiunile violente cu caracter sexual săvârşite „asupra unui membru de familie”).

Articolele 218 şi 219 C. pen. prevăd răspunderea pentru violenţa sexuală care reprezintă fenomenul de violenţă împotriva femeilor. Dacă ne referim la fenomenul de violenţă domestică, în Codul penal al României, dispoziţiei de la art. 36 al Convenţiei de la Istanbul îi corespunde art. 218 alin. (3) lit. b), în care este incriminat violul comis „de către un membru de familie”, precum şi art. 219 alin. (2) lit. b), în care este incriminată agresiunea sexuală săvârşită „de către un membru de familie”.

Remarcăm că în art. 36 al Convenţiei de la Istanbul se pune accentul pe lipsa de consimţământ al victimei. În art. 171 şi 172 C. pen. RM, precum şi în art. 218 şi 219 C. pen., nu oricare lipsă de consimţământ al victimei are relevanţă penală. Astfel, în art. 171 şi 172 C. pen. RM se recurge la sintagma „prin constrângere fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”. În art. 218 şi 219 C. pen. se foloseşte formularea asemănătoare „prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare”. Sub acest aspect, legile penale ale Republicii Moldova şi României nu asigură în deplină măsură apărarea libertăţii şi inviolabilităţii (integrităţii) sexuale a persoanei. Din acest punct de vedere, legile penale ale Republicii Moldova şi României nu corespund decât în parte prevederilor art. 36 al Convenţiei de la Istanbul.

În alt context, art. 37 al Convenţiei de la Istanbul este consacrat căsătoriei forţate. Acest articol prevede:

• „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că acea conduită de forţare a unui adult sau a unui copil de a încheia o căsătorie este incriminată” [alin. (1)];

• „Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că acea conduită intenţionată de ademenire a unui adult sau a unui copil pe teritoriul unei Părţi sau al unui Stat, alta(ul) decât aceea (acela) în care el sau ea domiciliază, cu scopul forţării acestui adult sau copil să încheie o căsătorie, este incriminată” [alin. (2)].

Remarcăm că lipsa sau prezenţa elementului de extraneitate este ceea ce diferenţiază ipotezele prevăzute de cele două alineate ale art. 37al Convenţiei de la Istanbul. Nici în legislaţia Republicii Moldova, nici în cea a României, nu există o normă distinctă în care să fie prevăzută răspunderea pentru căsătoria forţată. 

Cu toate acestea, în art. 167 C. pen. RM este incriminată sclavia şi condiţiile similare sclaviei. Printre modalităţile de realizare a acestei infracţiuni se numără „determinarea ei (adică a persoanei – n.a.), prin utilizarea […] constrângerii, violenţei sau ameninţării cu violenţă, să se angajeze sau să rămână în raport de concubinaj sau căsătorie”. Odată ce se referă atât la căsătorie, cât şi la concubinaj, art. 167 C. pen. RM oferă o protecţie penală chiar mai largă decât cea pe care o deducem din art. 37al Convenţiei de la Istanbul.

Acelaşi lucru se poate afirma despre art. 165 C. pen. RM. În accepţiunea acestui articol, traficul de fiinţe umane presupune, inter alia, ipoteza de „recrutare […] a unei persoane adulte, […] fără consimţământul acesteia, în scopul […] exploatării în […] condiţii similare sclaviei”. De asemenea, art. 206 alin. (1) lit. c) C. pen. RM prevede răspunderea pentru traficul de copii, care presupune, printre altele, „recrutarea […] unui copil […] în scopul […] exploatării în […] condiţii similare sclaviei”.

Pentru comparaţie, în art. 209 C. pen. este incriminată doar sclavia, nu şi alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire. Din această cauză, art. 209 C. pen. se deosebeşte de art. 167 C. pen. RM şi nu corespunde prevederii de la art. 37alin. (1) al Convenţiei de la Istanbul. Această prevedere a Convenţiei de la Istanbul îşi găseşte implementarea doar în acele norme care prevăd răspunderea pentru forţarea unei persoane în condiţiile art. 188, 189, 193-195, 206, 207 etc. din C. pen. Totodată, nu pot fi trecute cu vederea prevederile art. 210 şi 211 C. pen., coroborate cu art. 182 C. pen., care prevăd răspunderea pentru traficul de persoane şi, respectiv, pentru traficul de minori, în scopul de aplicare în raport cu victima a unor procedee asemănătoare sclaviei de lipsire de libertate ori de aservire.

Astfel, prevederea de la art. 37alin. (2) al Convenţiei de la Istanbul este implementată într-un mod eficient în legile penale ale Republicii Moldova şi României. Cât priveşte prevederea de la art. 37alin. (1) al Convenţiei de la Istanbul, aceasta este implementată într-un mod mai reuşit în Codul penal al Republicii Moldova, şi într-un mod mai puţin reuşit în Codul penal al României.

În altă privinţă, art. 38 al Convenţiei de la Istanbul se referă la mutilarea genitală a femeilor. Conform acestui articol, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că următoarele conduite intenţionate sunt incriminate:

a) extirparea, infibularea sau efectuarea oricărei alte mutilări, totale sau parţiale, labia majora, labia minora sau a clitorisului unei femei;

b) constrângerea sau procurarea unei femei pentru a se supune oricăreia din acţiunile enumerate la punctul a;

c) incitarea, constrângerea sau procurarea unei fete pentru a se supune oricăreia din acţiunile enumerate la punctul a)”. 

Nici în legislaţia Republicii Moldova, nici în cea a României, nu există o normă distinctă în care să fie prevăzută răspunderea pentru mutilarea genitală a femeilor. 

În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziţiei de la art. 38 al Convenţiei de la Istanbul îi corespund art. 78 C. contr. RM şi art. 151 şi 152 C. pen. RM. În Codul penal al României, cadrul reglementar este reprezentat de art. 193-195 C. pen. Considerăm că aceste norme sunt în măsură să asigure o protecţie adecvată împotriva mutilării genitale a femeilor. Nu se poate susţine că mutilarea genitală a femeilor este o faptă atestată într-atât de frecvent în jurisprudenţa penală a celor două state, încât să fie imperioasă incriminarea nomen juris a acesteia.

Articolul 39 al Convenţiei de la Istanbul se referă la avortul forţat şi la sterilizarea forţată. Potrivit acestui articol, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că următoarele conduite intenţionate sunt incriminate:

a) efectuarea unui avort asupra unei femei fără consimţământul ei prealabil şi informat;

b) efectuarea unei intervenţii chirurgicale, care are drept scop sau efect încheierea capacităţii unei femei de a se reproduce în mod natural, fără consimţământul ei prealabil şi informat sau fără înţelegerea procedurii”.

Avortul forţat şi sterilizarea forţată nu reprezintă obiectul unei norme distincte de incriminare din legislaţia Republicii Moldova şi din cea a României. În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziţiei de la art. 39 al Convenţiei de la Istanbul îi corespund art. 151 sau 152 C. pen. RM (cu sau fără referire la art. 27 C. pen. RM)^[11]. În Codul penal al României, avortul forţat şi sterilizarea forţată în sensul art. 39 al Convenţiei de la Istanbul intră sub incidenţa art. 201 alin. (2) sau, respectiv, a art. 193 sau 194 (cu sau fără referire la art. 32). Aceste norme asigură o protecţie pe măsură împotriva avortului forţat şi a sterilizării forţate. Nu există necesitatea în incriminarea nomen juris a unor asemenea fapte.

În fine, art. 40 al Convenţiei de la Istanbul se referă la hărţuirea sexuală. În conformitate cu acest articol, „părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că orice formă de conduită verbală, nonverbală sau fizică de natură sexuală, cu scopul sau cu efectul violării demnităţii unei persoane, în special atunci când se creează un mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau jignitor, este supusă unei sancţiuni penale sau altei sancţiuni legale”.

Atât în art. 2 al LRM nr. 45/2007, cât şi în art. 4 alin. (1) lit. d) al LR nr. 217/2003, hărţuirea sexuală în sensul art. 40 al Convenţiei de la Istanbul este considerată formă a violenţei sexuale. Totuşi, în legislaţia Republicii Moldova, răspunderea pentru hărţuirea sexuală în sensul art. 40 al Convenţiei de la Istanbul este prevăzută nu în art. 171 sau 172 C. pen. RM. Articolul 173 C. pen. RM prevede răspunderea pentru hărţuirea sexuală, adică pentru „manifestarea unui comportament fizic, verbal sau nonverbal, care lezează demnitatea persoanei ori creează o atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă, umilitoare, discriminatorie sau insultătoare cu scopul de a determina o persoană la raporturi sexuale ori la alte acţiuni cu caracter sexual nedorite, săvârşite prin ameninţare, constrângere, şantaj”.

În Codul penal al României, corespondentul acestei dispoziţii îl constituie art. 223, în care este incriminată hărţuirea sexuală. Alineatul (1) al acestui articol prevede răspunderea pentru „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare”.

Nici art. 173 C. pen. RM, nici art. 223 alin. (1) C. pen. nu reproduc fidel dispoziţia de la art. 40 al Convenţiei de la Istanbul. Astfel, art. 173 C. pen. RM conţine o condiţie în plus care restrânge aria de aplicare a răspunderii pentru hărţuirea sexuală doar la ipotezele care implică, în calitate de acţiune adiacentă, ameninţarea, constrângerea sau şantajul. La rândul său, art. 223 alin. (1) C. pen. restrânge aria de aplicare a răspunderii pentru hărţuirea sexuală doar la ipotezele care presupun repetarea faptei şi săvârşirea acesteia în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare.

Nu considerăm eronată o astfel de abordare a legiuitorului moldovean şi a celui român. Stabilirea unor condiţii suplimentare (faţă de cele atestate în art. 40 al Convenţiei de la Istanbul) în art. 173 C. pen. RM şi în art. 223 alin. (1) C. pen. este condiţionată de necesitatea de a delimita hărţuirea sexuală de alte infracţiuni privind viaţa sexuală, săvârşite în formă tentată. Or, în lipsa unor condiţii suplimentare, conduita verbală, nonverbală sau fizică de natură sexuală, cu scopul sau cu efectul violării demnităţii unei persoane, în special atunci când se creează un mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau jignitor, ar fi extrem de dificil de deosebit de tentativa la infracţiunile prevăzute la art. 171, 172, 174 sau 175 C. pen. RM ori la infracţiunile prevăzute la art. 218, 219, 220 sau 221 C. pen.

După ce am analizat gradul de implementare a art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul în Codul penal al Republicii Moldova şi în Codul penal al României, considerăm întemeiată formularea unor propuneri de lege ferenda, în scopul îmbunătăţirii calităţii de reglementare a răspunderii pentru violenţa în familie.

Maniera eclectică şi fragmentară de incriminare a violenţei în familie în Codul penal al Republicii Moldova este similară cu cea din Codul penal al Ungariei^[12]. În acest cod, violenţa domestică este incriminată în secţiunea 212/A, în timp ce secţiunea 196 („Exploatarea sexuală”), secţiunea 197 („Violenţa sexuală”), secţiunea 198 („Abuzul sexual”) şi secţiunea 200 („Proxenetismul”) conţin circumstanţa agravantă „de către un membru al familiei”. Pentru comparaţie, în Republica Moldova, denumirea marginală de violenţă în familie este atribuită faptelor prevăzute de art. 201¹ C. pen. RM şi de art. 78¹ C. contr. RM. Totuşi, aceste două articole cuprind doar o parte dintre manifestările socialmente periculoase ale violenţei în familie. Celelalte manifestări de acest gen sunt cuprinse de art. 145, 171 şi 172 C. pen. RM, care conţin circumstanţa agravantă „asupra unui membru de familie”.

O asemenea selectivitate a legiuitorilor din Ungaria şi Republica Moldova nu poate să nu provoace rezerve: de ce unele manifestări penale ale violenţei în familie sunt incriminate în articolul dedicat infracţiunii (infracţiunilor) de violenţă domestică/violenţă în familie, iar alte asemenea manifestări sunt incriminate în alte articole ale legii penale?

Convenţia de la Istanbul nu conţine recomandarea de incriminare a violenţei în familie cu titlu de nomen juris. Considerăm oportună incriminarea exclusiv a manifestărilor particulare ale violenţei în familie^[13], după exemplul dispoziţiilor de la art. 145 alin. (2) lit. e¹), art. 171 alin. (2) lit. b²) şi art. 172 alin. (2) lit. b²) C. pen. RM, precum şi de la art. 78¹ din Codul contravenţional. Existenţa unor asemenea dispoziţii compromite maniera de incriminare din art. 201¹ C. pen. RM. 

Pentru a exclude eclectismul şi fragmentarismul în reglementarea răspunderii pentru violenţa în familie, propunem legiuitorului moldovean:

1) abrogarea art. 201¹ C. pen. RM;

2) completarea art. 78 C. contr. RM, precum şi a art. 150, 151, 152 şi 155 C. pen. RM, astfel încât răspunderea să fie agravată în situaţia în care fapta este săvârşită asupra unui membru de familie.

Concluzii

În studiul de faţă este analizat gradul de implementare a art. 33-40 ale Convenţiei de la Istanbul în Codul penal al Republicii Moldova şi în cel al României. În rezultatul analizei efectuate, se poate susţine că violenţa psihologică în înţelesul art. 33 al Convenţiei de la Istanbul este incriminată în ambele legi penale analizate. Aceasta deşi nici în Codul penal al Republicii Moldova, nici în Codul penal al României, nu există un articol distinct în care art. 33 al Convenţiei de la Istanbul să-şi găsească implementarea plenară. Se poate afirma că ambele legislaţii analizate conţin un articol distinct în care art. 34 al Convenţiei de la Istanbul îşi găseşte implementarea. Astfel, în art. 78² C. contr. RM şi în art. 208 C. pen. se regăseşte în cea mai mare parte dispoziţia art. 34 al Convenţiei de la Istanbul. Violenţa fizică în sensul art. 35 al Convenţiei de la Istanbul este incriminată în ambele legislaţii analizate. Aceasta deşi diferă maniera de incriminare a violenţei fizice în legislaţia Republicii Moldova şi în cea a României. În art. 36 al Convenţiei de la Istanbul se pune accentul pe lipsa de consimţământ al victimei. În art. 171 şi 172 C. pen. RM, precum şi în art. 218 şi 219 C. pen., nu oricare lipsă de consimţământ al victimei comportă relevanţă penală. Din acest punct de vedere, legile penale ale Republicii Moldova şi României corespund în parte prevederilor art. 36 al Convenţiei de la Istanbul. Prevederea de la art. 37alin. (2) al Convenţiei de la Istanbul este implementată într-un mod eficient în legile penale ale Republicii Moldova şi României. Cât priveşte prevederea de la art. 37alin. (1) al Convenţiei de la Istanbul, aceasta este implementată într-un mod mai reuşit în Codul penal al Republicii Moldova, şi într-un mod mai puţin reuşit în Codul penal al României. În Codul penal al Republicii Moldova, dispoziţiei de la art. 39 al Convenţiei de la Istanbul îi corespund art. 151 sau 152 C. pen. RM (cu sau fără referire la art. 27 C. pen. RM). În Codul penal al României, avortul forţat şi sterilizarea forţată în sensul art. 39 al Convenţiei de la Istanbul intră sub incidenţa art. 201 alin. (2) sau, respectiv, a art. 193 sau 194 (cu sau fără referire la art. 32). Aceste norme asigură o protecţie pe măsură împotriva avortului forţat şi a sterilizării forţate. Articolul 173 C. pen. RM şi art. 223 alin. (1) C. pen. nu reproduc fidel dispoziţia de la art. 40 al Convenţiei de la Istanbul. Nu considerăm eronată o astfel de abordare a legiuitorului moldovean şi a celui român. Stabilirea unor condiţii suplimentare (faţă de cele atestate în art. 40 al Convenţiei de la Istanbul) în art. 173 C. pen. RM şi în art. 223 alin. (1) C. pen. este condiţionată de necesitatea de a delimita hărţuirea sexuală de alte infracţiuni privind viaţa sexuală, săvârşite în formă tentată. Pentru a exclude eclectismul şi fragmentarismul în reglementarea răspunderii pentru violenţa în familie, legiuitorului moldovean i se recomandă să incrimineze exclusiv manifestările particulare ale violenţei în familie.

Note de subsol

^[1] https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168008482e, consultat la 1 august 2021. 

^[2] Decretul Preşedintelui R.M. nr. 2511/2016 pentru aprobarea semnării Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (M. Of. al R.M. nr. 459-471 din 2016).

^[3] Hotărârea Guvernului R.M. nr. 716/2019 cu privire la aprobarea proiectului de lege pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la 11 mai 2011 (M. Of. al R.M. nr. 400-406 din 2019).

^[4] www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/4949/language/ro-RO/Default.aspx, consultat la 1 august 2021. 

^[5] Legea României nr. 30/2016 pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011 (M. Of. al României nr. 224 din 25 martie 2016).

^[6] Legea R.M. nr. 45/2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (M. Of. al R.M. nr. 55-56 din 2008).

^[7] Legea României nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice (M. Of. al României nr. 367 din 29 mai 2003, republicată în M. Of. nr. 948 din 15 octombrie 2020).

^[8] Codul contravenţional al R.M. nr. 218/2008 (M. Of. al R.M. nr. 3-6 din 2009).

^[9] A se vedea https://rm.coe.int/16800d383a, consultat la 2 august 2021.

^[10] Este de precizat că în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 C. pen. sunt incriminate: omorul; omorul calificat; lovirea sau alte violenţe; vătămarea corporală; lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

^[11] În contextul infracţiunii prevăzute la art. 159 C. pen. RM se are în vedere numai întreruperea cursului sarcinii cu consimţământul femeii însărcinate. Dacă ea nu şi-a dat consimţământul la avort, cele comise trebuie calificate conform art. 151 C. pen. RM. Efectuarea ilegală, prin constrângere, a sterilizării chirurgicale trebuie calificată nu conform art. 160 C. pen. RM. Or, în cazul faptei specificate la art. 160 C. pen. RM se are în vedere efectuarea sterilizării chirurgicale, deşi ilegale, dar cu consimţământul victimei.

^[12] A se vedea codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Ungaria-RO.html, consultat la 3 august 2021.

^[13] Concepţia de incriminare exclusiv a manifestărilor particulare ale violenţei în familie a fost implementată în legile penale ale Bulgariei, Croaţiei şi Lituaniei. În acest context, subliniem: Croaţia nu doar a semnat, ci a şi ratificat Convenţia de la Istanbul.