Între capacitatea juridică civilă și competența administrativă – un foarte interesant subiect de dialog între dreptul civil și dreptul administrativ

Cristian Clipa, Fundamentele ideologice ale dreptului administrativ. Vol. II. Tomul 1. Dialogurile, Ed. Hamangiu, 2022.

1. În câmpul de acțiune al normelor de drept administrativ, acționează un impresionant număr de entități, al căror regim juridic diferă uneori în foarte mare măsură. După caz, aceste entități pot îmbrăca:

a) forma unor persoane juridice de drept public, care nu au și calitatea de autorități (ale administrației) publice: statul [art. 223 alin. (1)^[1], art. 224 alin. (1)^[2] și art. 858 C. civ.^[3]] și unitățile administrativ-teritoriale (comuna, orașul, municipiul și județul) [art. 96 alin. (1) C. adm.^[4]];

b) forma unor persoane juridice de drept public, care au și calitatea de autorități publice propriu-zise, așa cum sunt ministerele [art. 54 C. adm.^[5]], instituțiile prefecților [art. 265 alin. (2) C. adm.^[6]] sau serviciile „publice de interes local sau județean, specializate, cu personalitate juridică, înființate și organizate în subordinea consiliilor locale sau consiliilor județene” și prin care se poate realiza gestiunea directă a unor servicii comunitare de utilități publice [art. 28 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/2006^[7]];

c) forma unor autorități publice propriu-zise, care nu sunt și persoane juridice, așa cum este cazul Guvernului României, cel al consiliilor județene, al președinților acestor consilii, al consiliilor locale și al primarilor;

d) forma unor persoane juridice de drept privat, care pot dobândi și calitatea de autorități publice asimilate, urmare a faptului că au fost declarate ca fiind de utilitate publică sau autorizate să presteze ori să gestioneze un serviciu public, în regim de putere publică, așa cum este cazul asociațiilor de dezvoltare intercomunitară ori a oricărei alte persoane juridice de drept privat plasată – alternativ sau cumulativ – în aceleași două situații [art. 2 alin. (1) lit. b) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004^[8]].

2. Articolul 5 lit. k) C. adm. stabilește faptul că noțiunea de „autoritate publică” subsumează un „organ de stat sau al unității administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public”. La rândul său, art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ne pune la dispoziție două definiții:

a) una a autorității publice propriu-zise, în care vede „orice organ de stat sau al unei unități administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public”;

b) alta a autorității publice asimilate, pe care o descrie ca fiind o persoană juridică „de drept privat care, potrivit legii”, a „obținut statut de utilitate publică sau” este autorizată „să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.

Între cele două categorii de autorități publice – propriu-zise și, respectiv, asimilate – pot fi surprinse deosebiri semnificative.

Autoritățile publice propriu-zise:

a) sunt strâns legate de organizarea și funcționarea statului sau a unei unități administrativ-teritoriale, fiind înființate prin lege sau în baza legii;

b) sunt ori nu sunt înzestrate cu personalitate juridică, iar dacă posedă o asemenea personalitate, invariabil, aceasta este de drept public;

c) cele înzestrate cu personalitate juridică se pot angaja, direct și nemijlocit, și în raporturi juridice cu caracter patrimonial, chiar dacă nașterea unor astfel de raporturi este determinată de implicarea prealabilă a acestor autorități publice în raporturi juridice administrative (sau de putere);

d) cele care nu sunt înzestrate cu personalitate juridică vor angaja întotdeauna patrimoniul persoanei juridice de drept public în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul căreia o astfel de autoritate a acționat, împrejurare susținută normativ de interpretarea per a contrario a art. 224 C. civ.^[9]

La rândul lor, autoritățile publice asimilate:

a) se nasc întotdeauna ca persoane juridice de drept privat, fiind înființate printr-un act juridic de drept civil, astfel că acestea sunt înzestrate cu o capacitate juridică civilă;

b) sunt asimilate autorităților publice doar în considerarea împrejurării că – alternativ sau cumulativ – o astfel de persoană juridică de drept privat a „obținut statut de utilitate publică” sau a fost autorizată „să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”, ipoteză în care dobândesc și o competență administrativă, în sensul dat acestei noțiuni de art. 5 lit. r) C. adm.^[10];

c) posedă, prin urmare, o capacitate juridică civilă peste care se așază o competență administrativă, ceea ce le pune în situația de a răspunde cu propriul lor patrimoniu pentru prejudiciile cauzate terților prin actele administrative emise în contextul organizării și al funcționării serviciului public a cărui gestiune le-a fost încredințată, printr-un act administrativ (sau, mai rar, legislativ) de autorizare;

d) au întotdeauna calitatea de parte pârâtă în litigiile de contencios administrativ, având ca obiect anularea actelor administrative, pe care aceste autorități le emit, în exercițiul unor prerogative de putere publică și în contextul organizării și al funcționării unui serviciu public a cărui gestiune i-a fost delegată printr-un prealabil act administrativ.

Autorităților publice propriu-zise care sunt înzestrate cu o personalitate juridică de drept public (și niciodată de drept privat!), precum și autorităților publice asimilate care se nasc persoane juridice de drept privat (și niciodată de drept public!), le este atașată atât o capacitate juridică civilă, cât și o competență de drept administrativ.

3. În cazul persoanei juridice de drept privat – căci numai aceasta, nu și persoana fizică, poate fi asimilată, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. b) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004, unei autorități publice – capacitatea juridică civilă este reprezentată de aptitudinea acesteia de a „avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice” [art. 206 alin. (1) C. civ.^[11]]. În ipoteza în care o astfel de persoană este una fără scop lucrativ, capacitatea sa juridică circumscrie „doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” [art. 206 alin. (2) C. civ.[12]]. Iar în cazul persoanei juridice de drept privat care a ajuns în situația de a fi asimilată unei autorități publice, pentru că a fost autorizată „să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”, capacitatea sa juridică este una condiționată, dreptul acesteia de a desfășura activitățile specifice de serviciu public născându-se „numai din momentul obținerii autorizației” din partea unei autorități publice propriu-zise, „dacă prin lege nu se prevede altfel” [art. 207 alin. (1) C. civ.^[13]].

4. În cazul persoanelor juridice de drept public – care îmbracă forma unei autorități publice propriu-zise – capacitatea civilă este aceea stabilită prin legea de înființare a unei asemenea persoane.

Competența se definește ca fiind un ansamblu de atribuții „stabilite de lege, care conferă autorităților și instituțiilor administrației publice drepturi și obligații de a desfășura, în regim de putere publică și sub propria responsabilitate, o activitate de natură administrativă” [art. 5 lit. r) C. adm.].

Definiția mai sus reprodusă poate genera confuzii. Ea lasă să se înțeleagă faptul că există o relație de determinare între „atribuții”, pe de-o parte și „drepturi” și „obligații”, pe de altă parte, ceea ce, în esență, este corect. Numai că aceeași definiție sugerează și faptul că în interiorul conturului noțiunii de „competență” se regăsesc, deopotrivă, atribuții, drepturi și obligații, ceea ce, parțial, este incorect. Suntem de acord cu faptul că, în cazul autorităților publice înzestrate cu personalitate juridică, se poate stabili o relație de determinare, după cum urmează: (i) în cazul persoanelor juridice de drept public, competența administrativă determină conținutul capacității civile, atât competența, cât și capacitatea născându-se concomitent, prin legea de înființare a unei astfel de persoane; (ii) în cazul persoanelor juridice de drept privat, capacitatea civilă, dobândită de la momentul înființării determină conținutul competenței, atașate ulterior prin actul administrativ, prin care o astfel de persoană a fost autorizată „să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”. Credem însă că, sub aspectul conținutului lor, capacitatea civilă și competența administrativă diferă în mod categoric. Această aserțiune a noastră este susținută din punct de vedere normativ de câteva dispoziții culese din Codul nostru administrativ. Aceste dispoziții stabilesc faptul că „ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale” [art. 52 alin. (1) C. adm.] care se organizează și funcționează „în subordinea Guvernului” [art. 51 C. adm.]. Totodată, art. 54 din același C. adm. adaugă precizator faptul că „ministerele sunt persoane juridice de drept public (…) și sunt conduse de miniștri (s.a.)”, art. 56 face o enumerare a atribuțiilor „generale ale miniștrilor (s.a.)”, iar art. 57 din același act normativ descrie regimul juridic al actelor „miniștrilor (s.a.)”. La rândul lor, art. de la 252 la 258 C. adm. stabilesc „atribuțiile prefectului (s.a.)”, în timp ce art. 265 alin. (2) din același Cod precizează faptul că „instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică (s.a.), cu buget propriu, aflată în subordinea Guvernului”. Relevant în contextul celor notate în acest loc este și art. 265 alin. (7) și (8) C. adm., texte care au următorul conținut: „(7) Capacitatea juridică de drept public a instituției prefectului se exercită de către prefect (s.a.) sau [de] înlocuitorul de drept al acestuia. (8) Exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor civile ale instituției prefectului se realizează de către prefect (s.a.), de înlocuitorul de drept al acestuia sau de către o persoană anume desemnată prin ordin al acestuia”. Din cele câteva prevederi mai sus reproduse, pot fi decelate câteva idei, relevante pentru distincția ce se impune a fi făcută între capacitatea juridică și competența unei autorități publice:

a) ministerul este un organ de specialitate al administrației publice centrale, iar instituția prefectului este o instituție publică, ceea ce face atât din minister, cât și din instituția prefectului o autoritate publică propriu-zisă, în sensul art. 2 alin. (2) lit. b) fraza I din Legea nr. 554/2004;

b) calitatea ministerului și a instituției prefectului de a fi autorități publice atrage, în privința lor, calitatea de a fi înzestrate cu o competență;

c) în egală măsură, atât ministerul, cât și instituția prefectului sunt persoane juridice de drept public, înființate prin lege, ceea ce le încadrează în categoria celor de care face vorbire art. 191 alin. (1) C. civ.;

d) calitatea ministerului și a instituției prefectului de a fi persoane juridice de drept public atrage, în privința lor, calitatea de a fi înzestrate cu o capacitate juridică, în al cărui conținut intră – așa cum se întâmplă în cazul oricărei persoane juridice fără scop lucrativ – „doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege” [art. 206 alin. (2) C. civ.];

e) competența administrativă și capacitatea civilă a ministerului se realizează de către ministru, prin exercitarea acelor atribuții pe care legea le atașează acestuia; competența administrativă și capacitatea civilă a instituției prefectului se realizează de către prefect, prin exercitarea acelor atribuții pe care legea le atașează acestuia;

f) competența ministerului și a instituției prefectului este factorul care specializează capacitatea civilă a acestor două autorități publice înzestrate cu personalitate juridică;

g) fiind (și) persoane juridice (de drept public), ministerul – și nu ministrul! – respectiv, instituția prefectului – și nu prefectul! – dețin un patrimoniul și un buget propriu de venituri și cheltuieli;

h) patrimoniul ministerului este administrat de ministru (de regulă, prin acte administrative unilaterale și contracte administrative), iar cel al instituției prefectului, de către prefect (de regulă, prin aceleași instrumente);

i) bugetul ministerului este executat de ministru, în timp ce bugetul instituției prefectului, de către prefect, atât ministrul, cât și prefectul fiind ordonatori de credite;

j) cu prilejul exercițiului atribuțiilor lor, atât ministrul, cât și prefectul exercită prerogative de putere publică (în forma reglementării, a autorizării, a controlului, a sancționării, a executării unui buget public), pe care le exprimă prin acte administrative unilaterale, cu caracter individual sau normativ și, în subsidiar, prin contracte administrative, realizând astfel „o activitate de natură administrativă” [art. 5 lit. r) C. adm.];

k) ultima idee atrage următoarea consecință: atunci când emite acte administrative unilaterale ori când încheie și execută contracte administrative, ministrul și, respectiv, prefectul acționează în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul ministerului și, respectiv, al instituției prefectului, autorități care vor răspunde din bugetul și, la nevoie, din patrimoniul lor, pentru eventualele prejudicii cauzate terților, prin actele administrative unilaterale ori prin contractele administrative pe care le-au emis sau încheiat (executat), după caz.

5. Situația autorităților publice propriu-zise neînzestrate cu personalitate juridică este una cu totul specială. Acestea nu dețin un patrimoniu și nici un buget propriu de venituri și cheltuieli. Prin urmare, acestor autorități nu le poate fi recunoscută o capacitate juridică civilă, dar ele dețin o competență, în sensul dat acestei noțiuni de art. 5 lit. r) C. adm. Printre altele, se găsesc în această situație Guvernul, consiliile județene, președintele acestor consilii, consiliile locale și primarii. Pentru prejudiciile eventual cauzate terților prin actele și faptele asimilate ale acestor autorități publice, răspunderea patrimonială (civilă) urmează să fie angajată în sarcina acelor persoane juridice în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul cărora aceste autorități au acționat (sau au rămas în pasivitate culpabilă). Această idee este susținută de conținutul art. 224 C. civ., text potrivit căruia: „(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și unităților administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică”. Interpretarea per a contrario a acestor texte nu poate conduce decât la următoarele două concluzii:

a) că statul răspunde civil (deci patrimonial) „pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care” nu sunt persoane juridice, sub condiția ca acestea, raportat la locul ocupat și rolul jucat în cadrul sistemului instituțional, să fi acționat în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul statului;

b) că unitățile administrativ-teritoriale răspund civil (deci patrimonial) „pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care” nu sunt persoane juridice, sub condiția ca acestea, raportat la locul ocupat și rolul jucat în cadrul sistemului instituțional, să fi acționat în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul acestor unități administrativ-teritoriale.

Raportat la cele mai sus notate: (i) statul va răspunde civil/patrimonial pentru actele administrative nelegale ori pentru faptele juridice ilicite ale Guvernului; (ii) unitățile administrativ-teritoriale vor răspunde civil/patrimonial pentru actele administrative nelegale ori pentru faptele juridice ilicite ale autorităților administrației publice locale și județene (consilii locale, primari, consilii județene și președinți ai acestor din urmă consilii). De la aceste două reguli, există și o excepție, instituită de art. 155 alin. (1) lit. a) și alin. (2), respectiv de art. 156 C. adm.: aceea în care primarul – o autoritate a administrației publice locale – exercită, „în condițiile legii”, atribuții „în calitate de reprezentant al statului”. În această particulară situație, statul – și nu unitatea administrativ-teritorială! – va răspunde din punct de vedere civil (patrimonial) pentru prejudiciile eventual cauzate terților prin actele emise ori faptele juridice asimilate săvârșite de primar, având în vedere faptul că acesta a acționat în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul statului, în calitatea acestuia de persoană juridică de drept public, respectiv de entitate patrimonializată.

6. În condițiile art. 2 alin. (1) lit. b) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004, invariabil, autoritățile publice asimilate se nasc în forma unor persoane juridice de drept privat și devin, prin asimilare, autorități publice, urmare a faptului că – alternativ sau cumulativ – „au obținut statut de utilitate publică” (ceea ce este același lucru cu a spune că au fost declarate de interes public) ori au fost „autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”. Un exemplu ilustrativ în această privință sunt asociațiile de dezvoltare intercomunitară, în privința cărora dreptul obiectiv stabilește următoarele:

a) că sunt structuri „de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat și de utilitate publică (s.a.), înființate, în condițiile legii, de unitățile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii publice” [art. 5 lit. i) C. adm.];

b) în condițiile legii, au „ca obiectiv înființarea, organizarea, reglementarea, finanțarea, exploatarea, monitorizarea și gestionarea în comun a serviciilor de utilități publice (s.a.) furnizate/prestate pe raza de competență a unităților administrativ-teritoriale membre, precum și realizarea în comun a unor proiecte de investiții publice de interes zonal ori regional destinate înființării, modernizării și/sau dezvoltării, după caz, a sistemelor de utilități publice aferente acestor servicii” [art. 2 lit. a) din Legea nr. 51/2006].

Credem că interpretarea celor două prevederi mai sus menționate ne îndreptățește la a observa următoarele:

a) asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt înființate în forma unor persoane juridice de drept privat, calitate în care posedă o capacitate juridică civilă;

b) sunt declarate, prin lege, ca fiind de utilitate publică ori pot fi autorizate să înființeze, să organizeze, să reglementeze, să finanțeze, să exploateze, să monitorizeze și să gestioneze servicii de utilități publice, la nivelul unităților administrativ-teritoriale membre ale unei astfel de asociații, postură care le asimilează unor autorități publice, înzestrate cu o competență administrativă;

c) în calitate de persoane juridice de drept privat, aceste asociații sunt supuse regimului juridic descris de art. 207 alin. (1) C. civ., pentru că desfășoară activități „care trebuie autorizate de organele competente”, respectiv de consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale asociate, motiv pentru care capacitatea juridică civilă a acestor asociații este nu numai una specializată, ci și una condiționată;

d) jucând și rolul concurent de autorități publice asimilate, aceste asociații posedă și o competență, în sensul dat acestei noțiuni de art. 5 lit. r) C. adm., care subsumează inclusiv și mai ales prerogative de putere publică, precum reglementarea, finanțarea (din fonduri bănești publice) și monitorizarea unor anumite categorii de servicii sau activități de interes public;

e) capacitatea juridică civilă (care este și rămâne a dreptului privat) a unei asociații de dezvoltare intercomunitară determină competența administrativă a unei astfel de entități (competență care este și rămâne a dreptului public) și nu invers.

7. În forma unor sintetice concluzii la cele mai sus notate, observăm următoarele:

a) spre deosebire de dreptul civil, în dreptul administrativ, se pot angaja în raporturi juridice și entități care nu sunt înzestrate cu capacitate juridică, fiind suficient ca aceste entități să posede o competență sau o capacitate administrativă;

b) ideea mai sus enunțată este susținută de specificul majorității relațiilor juridice angajate în câmpul de acțiune al normelor de drept administrativ (sau de drept public), care îmbracă forma unor raporturi de putere, având ca obiect exercițiul unui mănunchi de prerogative de putere publică (ca de exemplu reglementarea, autorizarea, controlul sau sancționarea);

c) ori de câte ori o autoritate publică este înzestrată personalitate juridică, aceasta se poate angaja atât în raporturi de drept administrativ (care sunt raporturi de putere), în virtutea competenței cu care o astfel de autoritate a fost înzestrată de lege, cât și în raporturi de drept civil (cu obiect sau conținut patrimonial), în virtutea capacității juridice pe care aceeași lege a atribuit-o aceleiași autorități; o astfel de autoritate publică intră în categoria autorităților publice perfecte, care posedă atât o competență administrativă, cât și o capacitate juridică civilă, ceea ce le permite să se angajeze atât în relații juridice de drept administrativ (sau de drept public), cât și în relații juridice de drept civil (sau de drept privat);

d) autoritățile publice neînzestrate cu personalitate juridică posedă doar o competență, împrejurare care le permite să se angajeze – în mod direct și nemijlocit – doar în raporturi juridice de drept administrativ (sau de drept public) și, totodată, să angajeze într-un distinct raport juridic de drept civil (sau de drept privat) acele persoane juridice de drept public în reprezentarea, pe seama, în contul și pe riscul cărora aceste autorități au acționat ori au rămas în pasivitate vinovată;

e) în principiu, autoritățile publice neînzestrate cu personalitate juridică pot avea doar calitatea de părți pârâte în contenciosul actelor administrative sau în cel al faptelor ilicite asimilate, în timp ce autoritățile publice care sunt și persoane juridice (de drept public sau de drept privat) pot fi chemate în judecată și în contenciosul răspunderii administrativ-patrimoniale;

f) existența în peisajul instituțional specific dreptului administrativ a autorităților publice asimilate, determină o extindere a competenței judecătorului specializat de contencios administrativ la acte emise de persoane juridice de drept privat, pe care legea le asimilează actelor administrative – iar prof. T. Drăganu le numește „acte administrative prin delegație” – întrucât au fost emise în contextul gestiunii unui serviciu public, în regim autorizat, delegat sau externalizat;

g) consacrarea categoriei autorităților publice asimilate reconfigurează principiul constituțional al separației puterilor în stat, în contextul în care exercițiul unor prerogative de putere publică este delegat unor persoane juridice de drept privat (asimilate unor autorități publice), iar aceste prerogative nu sunt și nici nu pot fi altfel decât de natură administrativă sau tehnic-executivă și niciodată de natură politică, legislativă sau judecătorească, așa cum în mod evident rezultă din partea finală a art. 5 lit. r) din Codul nostru administrativ.

Note de subsol

^[1] Text care stabilește faptul că „În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens”. Codul civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

^[2] Potrivit căruia, „Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”.

^[3] În conformitate cu care „Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului (s.a.) sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege”. 

^[4] Dispoziție potrivit căreia, „Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu”. Codul administrativ a fost adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019, publicată în M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019.

^[5] Text care stabilește că: „Ministerele sunt persoane juridice de drept public, au sediul în municipiul București și sunt conduse de miniștri”.

^[6] Potrivit căruia, „Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică, cu buget propriu, aflată în subordinea Guvernului”.

^[7] Potrivit căruia, „Gestiunea directă se realizează prin intermediul unor operatori de drept public sau privat, (…), care pot fi (…) servicii publice de interes local sau județean, specializate, cu personalitate juridică, înființate și organizate în subordinea consiliilor locale sau consiliilor județene, după caz, prin hotărâri ale autorităților deliberative ale unităților administrativ-teritoriale respective”.

^[8] Text care stabilește faptul că „sunt asimilate autorităților publice, (…), persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.

^[9] Dispoziție care are următorul conținut: „(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și unităților administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică”.

^[10] Potrivit căruia, „competența” reprezintă „ansamblul atribuțiilor stabilite de lege, care conferă autorităților și instituțiilor administrației publice drepturi și obligații de a desfășura, în regim de putere publică și sub propria responsabilitate, o activitate de natură administrativă”.

^[11] În virtutea căruia, „Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”.

^[12] Dispoziție potrivit căreia, „Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.

^[13] Text în conformitate cu care, „În cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfășura asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației respective, dacă prin lege nu se prevede altfel”.